Fiecare dintre noi își adună zilnic datele unei istorii personale și își leagă amintirile de istoria pe care o are în comun cu părinții, cu bunicii, cu prietenii, cu mentorii, cu colegii de școală, cu necunoscuții cu care trăiește în aceeași țară, în aceeași parte de lume. Felul în care ne desprindem de subiectivism pentru a privi și imaginea de ansamblu ne face să ne cunoaștem mai bine prin ochii celorlalți și să îi ajutăm și pe ceilalți să se cunoască mai bine. Teatrul zilelor noastre se hrănește mult din prezent, din imediatul cotidian, din aceste istorii personale împletite cu o istorie colectivă și ne oferă filtrul prin care să trecem oameni, întâmplări, date statistice. Teatrul documentar, teatrul devised, teatrul politic, teatrul feminist, teatrul care vorbește despre locul și rolul minorităților într-o societate dominată de o anumită majoritate încep să fie forme de teatru din ce în ce mai cunoscute și publicului din România. Sunt spectacole, în special cele din teatrul devised pentru care se scrie un text în echipă, în timp ce se lucrează la spectacolul propriu-zis. Totul este extrem de viu, într-o continuă schimbare. Temele multor puneri în scenă sunt atent documentate din realitate, teatrul documentar fiind, de altfel, o oglindă a societății contemporane și un ecou extrem de puternic al trecutului.
Teatrul „Luceafărul” din Iași propune prin Istorie la persoana I un astfel de spectacol. Punerea în scenă de la teatrul ieșean își alege ca repere câteva momente cruciale din istoria recentă a României și le deșiră sub ochii spectatorilor aducând în centrul atenției oameni care le-au trăit. Echipa de creație formată din Oltița Cîntec, Ioana Natalia Corban, George Cocoș și Alex Iurașcu a documentat aspecte din propriile biografii (actorii sunt născuți în 1989 și 1990), a recurs la mărturii personale despre războaie (Primul și al Doilea Război Mondial, conflictul armat din Afganistan), a lucrat cu un focus grup de adolescenți, valorificând materialul strâns din exerciții de improvizație realizate cu aceștia și a căutat imagini cu moștenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, înainte de unionistul Al.I. Cuza pentru a pune în contrast mitul legat de familiile princiare și realitate.
Spectacolul se folosește, așadar, cu generozitate, de tehnicile teatrului devised și ale teatrului documentar, de chestionare, workshop-uri, interviuri, documentarea clasică la bibliotecă și, nu în ultimul rând, de amintirile celor din familiile actorilor, se susține vizual cu proiecții video alese de Andrei Botnaru și face din limbajul urban, limbajul rețelelor de socializare o haină lingvistică care să ajute actorii-personaje să ajungă mai ușor la public, în special la publicul tânăr.
Pentru că personaje principale în acest spectacol sunt amintirile, pânza albă pentru proiecțiile video, fața actorilor pe care se succed emoții dintre cele mai diverse, telefoanele mobile sunt suficiente pentru a imagina decoruri și a lăsa scena într-o simplitate care îndeamnă la creativitate. Istoriile personale ale actorilor care își asumă rolul de a rescrie pe scenă câteva fragmente din istoria României oscilează între atunci și acum, între lumea în care trăiesc pe rețelele de socializare și lumea în care s-au născut. Momentul Revoluției din 1989, anii ’90 plini de lipsuri revin aproape obsedant în dialogurile de pe scenă.
De la televizorul alb-negru cu tub din anii ’90, la telefoanele smart conectate în permanență la Facebook și Twitter de astăzi e o prăpastie de trecut, experiențele nu par trăite în aceeași viață de om, tocmai de aceea, actorii tineri Ioana Natalia Corban, George Cocoș și Alex Iurașcu fac mai credibil totul și reușesc să pășească peste această prăpastie aducându-și istoriile personale pe scenă. Unele, mai ales cele din anii ’90 sunt ciobite, sunt auzite de la părinți și bunici și asumate, dar nu mai puțin relevante.
Felul în care tinerii actori aleg să se decupleze de la aceste istorii personale, în anumite momente ale spectacolului, pentru a lăsa loc și altor întâmplări, din alte perioade istorice (Primul și al Doilea Război Mondial) e un gest prin care își asumă, pe rând, atât rolul de povestitori și miez al lucrurilor, cât și rolul de spectatori, de elevi care își învață istoria țării prin prisma frânturilor de biografii împărtășite de alții.
Spectacolul Istorie la persoana I este unul extrem de dinamic, îi îndeamnă pe spectatori să iasă din manualele de istorie și din zona de confort, să își confrunte propriile întâmplări de viață și stereotipiile de care se folosesc în jocul social cu cele ale unor necunoscuți care trăiesc aceleași vremuri ca și ei, o leapșa a amintirilor și a experiențelor de viață.
Jocurile de lumini, schimbul de roluri, firescul reconstituirii unor jocuri din copilărie nu fac decât să apropie publicul de atmosfera creată și recreată în spectacol, să îl aducă pe scenă chiar dacă rămâne în sală, cel puțin până la final.
În Ioana Natalia Corban, în George Cocoș și în Alex Iurașcu, spectatorii recunosc actorii, dar și tineri peste care pot oricând da în tramvai, în sala de cinema, în parcuri, pe Facebook, părinți și bunici, vocile mai multor generații care în anumite momente aleg să se separe, aparent ireconciliabil, iar în altele să se unească pentru a spune la unison: „da, suntem noi, suntem mama, suntem tatăl nostru, suntem bunicii noștri, suntem mentorii noștri, suntem eroii noștri, suntem moștenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, suntem soldatul trimis în misiune în Afganistan.”
Ioana Natalia Corban, George Cocoș și Alex Iurașcu își intră în roluri suficient de bine încât să îi facă pe spectatori să se simtă și însoțiți în această călătorie a retrăirii unor momente din istoria personală și națională și singuri cu propriile amintiri, și nostalgici și bucuroși că trăiesc, încă, pentru a-și povesti trecutul și a fi miezul unui prezent pe care și-l construiesc din dorințe. Aceștia reușesc să redea detașarea de care sunt capabili tinerii secolului XXI, conectați în permanență la Facebook, Instagram, Twitter, Snapchat, copii ai prezentului care se desprind ușor de trecut și sunt într-o continuă căutare a noului spre deosebire de părinții și bunicii lor mult mai atașați de valorile tradiționale.
Istorie la persoana I ficționalizează datele pe care le-a strâns în urma procesului de documentare, așa cum presupune o abordare scenică a realității care se bazează pe teatrul documentar; este, până la urmă, un demers necesar, un exercițiu de comunicare și de împărtășire, adună informații despre un acum și despre un atunci, îndeamnă la introspecție și la asumare, repune în imagini și în cuvinte frânturi din datul social și politic.
Au fost câteva secvențe documentate și expuse pe scenă care au produs multora dintre cei prezenți în sală un efect de realitate retrăită sau de mit dărâmat. Momentul sacoșei de pânză, nelipsită în anii comunismului din casa românului de rând și târâtă pe la toate cozile la lapte, la pâine, la orice a stârnit zâmbete nostalgice. Actorii, născuți în 1989 și 1990, recunosc în fața publicului, cu sacoșa de pânză în mână pentru un plus de credibilitate, că, deși au avut în casă cel puțin o astfel de sacoșă, toate amintirile lor legate de purtatul acesteia pe la cozi vin ca o prelungire a amintirilor părinților, mult mai marcați de goliciunea sa în acei ani de schimbare. În timp ce tinerii de pe scenă povestesc ușor amuzați, detașați, de parcă s-ar desprinde de un vis, dându-și ghionturi, în spatele lor sunt proiectate imagini cu adevăratele fețe purtătoare de sacoșe goale în anii ’80-’90. Încruntarea, neputința, disperarea lor te întorc în timp, iar relaxarea actorilor de pe scenă te readuce în prezent.
Și momentul care pune în discuție imaginea prințului în mintea unei tinere este unul care îți rămâne după spectacol, întrucât confruntă idealul la care cu toții visăm cu realitatea. Personajul aproape ireal pe care îl visează tânăra Ioana când se gândește la un prinț nu e, în viața de zi cu zi, întotdeauna frumos, tras printr-un inel, izolat într-un castel prin care se rătăcește și din care iese doar călare pe un cal alb. Se poate întâmpla să fie un om obișnuit, care a copilărit în cartierul Balta Albă din București, printre copii de muncitori, așa cum e, de exemplu, Mihai Ghyka, moștenitorul direct al lui Grigore Ghyka Vodă al V-lea, domnitor al Moldovei, personaj pe care echipa de la Istorie la persoana I îl aduce pe scenă prin difuzarea unei înregistrări video cu acesta. Confruntată cu această discrepanță dintre ideal și real, Ioana intră repede pe internet pentru a verifica informațiile, așa cum fac mai toți copiii Revoluției, născuți într-un atunci în destrămare și înfipți într-un azi cu gadget-urile la discreție.
Diferențele dintre generații, istoria intimă versus istoria faptelor mărețe consemnate în cărți, noile tehnologii și felul în care ne modelează și ne încurajează să privim lumea, să ne expunem, războiul cu toată cruzimea și dramele personale pe care le lasă în urmă, eroismul neumflat cu pompa propagandei, Făt Frumos în secolul XXI ne sunt propuse ca teme de reflecție în acest spectacol lucrat în echipă, într-un laborator de creație în care fiecare a fost pe rând regizor, scenograf și actor, în care fiecare și-a expus amintiri, obiceiuri, relații familiale, deprinderi sociale pentru a ajunge la spectatori, pentru a-i face să își pună întrebări despre trecut, despre modele, despre societatea în care trăiesc, despre relația cu proprii strămoși, despre cât de bine cunosc istoria țării în care s-au născut.
