Brancusiologia romaneasca a avut dreptate, fie doar si partial: izvorul fundamental de inspiratie in opera brancusiana il constituie mentalul taranesc. In fapt, obiectul culturii campului este productia de materii. Ele monopolizeaza, ca scop existential, actiunea taranului si catalizeaza cresterea pe parcurs de milenii a unei etici ce pozitioneaza omul in univers raportandu-l la elemente si la metafizic. Pe de alta parte, si simplificand lucrurile, citadinul se consacra prelucrarii materiilor. Cultura orasului rafineaza fabulos  simtul pentru forme si isi adjudeca in cele din urma culminatii inegalabile de ordin estetic.

Apare semnificativ in acest sens ca Brancusi rastoarna multimilenara definitie a sculpturii ca limbaj al formei, printr-o opera ce afirma preeminenta limbajului materiei in plastica. Sculptura, pentru el, se cere a fi precumpanitor limbaj al materiei, nu limbaj al formei. Se cuvine a recunoaste sculptorului meritul de a fi lansat, incepand inca din  din 1907, un program artistic de o pondere conceptuala probabil fara egal pe tot cuprinsul veacului XX. 

Astfel, orasului planetar al lumii moderne, se poate spune ca opera sculptorului ii adreseaza salutul Satului planetar, un stenic apel la reactivarea energiilor intarisabile ale gandirii simbolice nascuta illo tempore din tarana, din vanturi si valuri, din fulgere si trasnete, din fosnet de frunze si cutremurare de stanci.

Artistul isi propune sa reinstituie arta drept forum de afirmare a unei etici planetare, intemeiata pe simboluri vizuale cu deschidere universala. Intuitia artistului repereaza adevaruri simple, concrete, tangibile –precum „tare ca piatra”, „iute ca sageata” – pe care le amplifica apoteotic prin forta imaginatiei transfigurandu-le in repere inamovibile ale conditiei umane. Brancusi cuteaza a propune lumii moderne materiile drept denominator comun pentru ceea ce omenirea de oricand si de oriunde a numit/numeste/va numi/ bun, frumos, puternic,  statornic, drept  etc. Este vorba de o mutatie de maxima amplitudine, caci opozitia materie vs. forma, ca reper axiologic, priveste nivelul primar, gradul zero al transformarilor. 

Cade in sarcina istoriei artei ca, in rand cu antropologia simbolica, etnografia si filosofia culturii, sa pozitioneze simbolizarea prin materii sau, cum propunem de aproape trei decenii, simbolismul hylesic, intre marile curente artistice ale veacului XX.

O noua metoda in critica de arta, hermeneutica endogena,  rod al unui sfert de veac de cercetari efectuate in cadrul  Institutului de Antropologie Francisc Rainer al Academiei Romane, vine sa deschida acces spre studiul intensiv de morfologie si de sintaxa al limbajelor abstracte in sculptura moderna si contemporana, spre explicitarea enunturilor incifrate in forma plastica. Hermeneutica endogena a sculpturii abstracte urmareste reconstructia mesajului subiacent creatiei unui artist prin cercetari intensive ale principiilor si mijloacelor de expresie specifice operei studiate, creatiei per se.

Prelegerea se doreste a semnala miza  unor evaluari ale patrimoniului romanesc si universal de sculptura abstracta realizate prin recurs la hermeneutica endogena.