Frică?
Da, frică!
Ei bine, frica nu se naște un monstru, așa cum se crede.
Frica devine un monstru, încurajată de cel pe care îl stăpânește.
Frica este în oricine iubește,
În cel care trăiește o mare iubire, în cel plin de viață în care a încolțit sâmburele bolii, în cel care nu se mai satură să-și lărgească cercul de proprietăți pentru că iubește să aibă, în mama al cărui copil a ajuns la maturitate și își transformă dependența în independență, în cel ale cărui obișnuințe și legi ale normalului sunt date peste cap de haotism și de legile întâmplării.
Frica este peste tot, dar cel mai mult îi place să se cuibărească în orgolii, simț al proprietății, diverse forme de nebunie, gelozie, posesivitate.
Frica este un copil naiv și debusolat, un adolescent plin de excese și anxios, un adult paranoic, un bătrân senil.
Frica se hrănește numai cu probabilități,
Pentru că fricii îi este greață, face convulsii când i se vâră pe gât raționamente și realități concrete.
Frica este o senzație banală în stomac, al cărui destin o transformă într-un sentiment monstruos care se macină pe sine ca o carie și îl urâțește și pe cel în care se ascunde, lăsându-l cu un gol în zâmbet,
Fricii îi plac scufundările cu respirația oprită în interiorul celui pe care îl ia în stăpânire, tremurul necontrolat al membrelor, parcurile de distracție ale imaginației, plânsul și râsul isteric, să se dușmănească, ca un copil ingrat, cu iubirea, din care este conștientă că se naște.
Dar de cele mai multe ori sfârșește învinsă de această dragoste,
Se usucă ușor de propriu-i dor ca un fruct neudat până ajunge la dimensiuni observabile cu lupa,
Se pierde în cele mai tainice locuri ale sufletului
Și, dacă are noroc este adoptată de dragoste și transformată într-un sentiment cu totul și cu totul inofensiv, sau o face pe-a aghiotantul înțelepciunii.
Da, frica se naște din dragoste și moare învinsă de aceeași dragoste.