Regizorului Silviu Purcărete pare să îi priască vodevilul pus în scenă la Naționalul ieșean. Sau poate că Naționalul ieșean a găsit în vodevil o rețetă care-i asigură succesul la public.
După „Pălăria florentină”, spectacol care s-a jucat mai mult de o stagiune în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, Silviu Purcărete a ales să monteze la Iași „Cafeneaua” lui Carlo Goldoni. Deși vodevilul este un tip de comedie ușoară, cu răsturnări de situație care schimbă raporturile dintre personaje și centrul de greutate al acțiunii și care conduc spre un final fericit, Silviu Purcărete reușește să-și contureze personajele dincolo de comicul de situație și să le arate drumul spre metafizic, să le injecteze melancolia și îndoiala în felul de a fi. Poate de aceea, de fiecare dată când acest regizor, atât de atașat de lumea sa și de codurile pe care le folosește pentru a o construi, alege să pună în scenă un vodevil, nonconformismul cu care o face te convinge să treci de umorul facil al acestui gen dramatic și să te afunzi în profunzimi nebănuite.
În „Cafeneaua” lui Silviu Purcărete asistăm la un joc al măștilor, al fețelor multiple care se exfoliază, una câte una, pe măsură ce pătrundem în miezul textului, al acțiunii, al relațiilor dintre personaje. Carnavalul venețian cu misterul, cu diversitatea, cu exuberanța și cu petele sale de culoare oferă desfășurării de forțe din spectacolul montat la Naționalul ieșean un fundal pentru intrigi, povești de iubire, neîmpliniri, patimi, prietenie.
Acțiunea din „Cafeneaua” se desfășoară în timpul Carnavalului de la Veneția și aruncă în scenă personaje contrastante, din diverse clase sociale. Tocmai de aceea, pentru a intra în atmosfera spectacolului, fiecare personaj al lui Carlo Goldoni, preluat de Silviu Purcărete și schițat până în cele mai mici detalii, cu atenție de colecționar de caractere, poate fi decupat și luat ca atare sau stors de trăiri în interacțiunile cu ceilalți.
Indiferent de povestea de viață a celor care populează lumea pusă în scenă de Silviu Purcărete, cafeneaua, locul în care cafegiul Ridolfo își primește clienții, este acea canapea freudiană pe care totul iese la suprafață.
Scenografia spectacolului, gândită de talentatul Dragoș Buhagiar, scenograf pe care, de altfel, Purcărete l-a ales și pentru celălalt vodevil de pe scena Naționalului ieșean, se remarcă printr-o fluiditate și mobilitate care îndeamnă la visare și la fapte, în același timp, recompune o atmosferă venețiană care poartă protagoniștii între prezent și trecut, care pândește granița dintre vis și realitate, dintre întuneric și lumină. Această ambiguitate, fragilitatea liniei trasate între real și imaginar, între firesc și teatral, jucat, mimat este întreținută de regizorul însuși, prin introducerea personajelor cu nas de clown și înfățișare fantomatică, cu tușe de alb și negru, așa-zișii servitori ai cafegiului, plăsmuiri regizorale misterioase care optează pentru mimă și pantomimă pentru a sublinia anumite momente și replici-cheie ale spectacolului.
În același decor fluid și mobil, scaunele joacă un rol extrem de important. Ca o prelungire a pesonajelor, uneori, ele sunt introduse și scoase din scenă, mutate ca într-un joc de șah pentru a sublinia balansarea de pe un picior pe altul a prim-planurilor scenice.
Cafeneaua, un loc public în care oameni dintre cei mai diverși se opresc pentru o vreme din ritmul vieții, își trag sufletul sau îl eliberează de prea plinul sentimentelor, cad pradă bârfei, își intersectează destinele cu ale altora este pentru Ridolfo, proprietarul, interpretat, cu aceeași naturalețe cu care ne-a obișnuit, de actorul Teodor Corban, mai mult decât o afacere, este un gest de iubire pentru semenii săi. Onest, generos și plin de intenții bune și sfaturi, Ridolfo își primește întotdeauna oaspeții cu jovialitate, le schimbă starea de spirit, le dezleagă limbile. Îi vin în ajutor servitorii-clowni, năluciri ale tuturor viciilor, slăbiciunilor și neputințelor din lume, cu gesturi ca un ecou al dialogurilor cu clienții.
Dincolo de comicul de situație de care nu te poți despărți când pui în scenă un vodevil, Silviu Purcărete se joacă mult cu poeticul, cu melancolia, iar unul dintre cele mai sugestive personaje care se nasc din această joacă este Placida, mereu pe urmele soțului, nobilul falit Flaminio. Cu o valiză imensă după sine, o valiză cât o viață de om, Placida se plimbă dintr-o parte într-alta a scenei în momente cheie ale acțiunii, undeva în fundal, până să își facă apariția în prim-plan. Pare o nălucă, o amintire dintr-o altă lume, dintr-un alt timp care prevestește ceva, poate o istorie care se repetă la nesfârșit.
Fiecare personaj din „Cafeneaua” lui Carlo Goldoni care intră în localul lui Ridolfo și cere o cafea, pe un ton imperativ sau mai jucăuș, pare adus în scenă pentru a exemplifica o tipologie. Un proprietar de tripou, Pandolfo, un colecționar de bârfe din tot orașul, Don Marzio, un nobil falit care îi face curte unei balerine, deși are soția pe urmele sale, Flaminio, un dependent de jocuri de noroc, Eugenio, o balerină obișnuită să atragă în plasa sa bărbații, Lisaura sunt doar câteva dintre personajele care se adună în cafeneaua lui Ridolfo pentru a da jos măștile și a-și pune altele, până la adevărata demascare, cea din final.
Din distribuția spectacolului lui Silviu Purcărete se remarcă câteva prestații. Reușesc să construiască personaje memorabile Teodor Corban, căruia i se potrivesc blândețea și generozitatea lui Ridolfo, Călin Chirilă, drăcușorul din cafenea a cărui coadă ajunge peste tot, Petronela Grigorescu, care se servește de nonverbal pentru a-și face loc, puțin câte puțin, în miezul acțiunii și a-și vărsa conținutul „valizei-destin”, Horia Veriveș, prin apelul la grotesc.
În „Cafeneaua”, răsturnările de situație stârnesc râsul, cum este firesc la vizionarea unui vodevil, însă spectacolul lui Silviu Purcărete nu este doar o comedie ușoară, ci și un șir de întâmplări și situații pe care personajele le parcurg pentru a-și înțelege cu adevărat destinul. Semne se arată în fiecare clipă, iar cafegiul însuși este un soi de „comerciant de alternative” pentru clienții săi, gata în orice clipă să facă o greșeală, întruchipări ale binelui și răului, ale slăbiciunii și voinței, ale iubirii și frivolității.
Realismul de care se ajută regizorul pentru a contura caractere este „spart” de la un capăt la altul al spectacolului de simbolismul pe care îl duc în cârcă servitorii-nas-de-clown ai cafegiului Ridolfo, corul femeilor care întruchipează opinia publică, haina de drac pe care o îmbracă la început și la final colecționarul de bârfe din tot orașul, Don Marzio. Această abordare îi oferă „Cafenelei” lui Silviu Purcărete, un spectacol ca un zbor cu parașuta cu aterizări dese în realitate, doza de originalitate de care are nevoie pentru a nu fi încă un vodevil pus în scenă mult după ce perioada de glorie a acestui gen dramatic a apus.
