Sunt cărți care se hrănesc din tine ca o pasăre înfometată. Îți ciupesc din sentimente, din gânduri, te lasă cu goluri pe care trebuie să le umpli prin întoarcerea la tine din toate locurile în care ai încercat să fugi. Și, deși au personaje total străine ție, simți că ai putea fi și tu acolo, în locul lor, dacă te-ai lăsa purtat în miezul lucrurilor.
Cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, „Copilăria lui Kaspar Hauser”, apărută în 2017, la Editura Polirom, în colecția EGO Proza, îmi pare o astfel de carte.
Pretextul e maturizarea unui băiat, Bobiță, pierdut într-un București cenușiu și spart în cioburi de frustrări emoționale de către familia sa disfuncțională: un tată care nu e niciodată acolo pentru el și o mamă exigentă care îi oferă mult prea puțină afecțiune și mult prea mulți tați de împrumut. Miezul narațiunii are, însă, de-a face cu melancolia umană în cea mai fragilă întruchipare a sa, cu dependența de descrieri laborioase a frazelor-cucoane, cu paradoxurile unei vieți asumate, cu tranziția de la atunci-urile la acum-urile existenței, cu frumusețea unor relații care se nasc din iubirea pură și putregaiul unor dependențe emoționale care ne ascund de noi înșine.
Nu știu să îl pun alături de alți scriitori pe Bogdan-Alexandru Stănescu și nici nu îmi doresc asta. Cred că el ar putea mult mai bine să se încadreze în curente și stiluri literare, dacă ar avea chef să o facă, întrucât este un critic literar mult peste ce aș putea fi eu vreodată. Cartea pe care Bogdan-Alexandru Stănescu a scris-o se cere, în primul rând, citită. „Citește-mă!”, o vei auzi strigându-te obsedant prin casă.
Bobiță, personajul central din „Copilăria lui Kaspar Hauser” își dă seama, destul de devreme, că s-a întâmplat să trăiască cu el și că întâmplarea asta nu are cum să îl lase indiferent. Oricât s-ar strădui să își diminueze existența, el este atât de prezent în propria viață și în viața altora, încât devine un personaj al naibii de incomod și de simpatic, în același timp.
Deși structurată în 12 povestiri cu același narator — Tătutu, Ion Malorescu, Balkan, Crematoriul, Spre Ciocănești, Călărași, Duhul din lampă, Scriu despre Ashbery, Popa Mihai, Ninge în Tyria, Playing it hard, Knossos — „Copilăria lui Kaspar Hauser” are coerența și continuitatea unui roman. Citind-o, te simți ca și cum ai anexa, cu mintea și cu inima, teritorii din viața lui Bobiță și ai încerca să le pui bine într-un loc din tine pentru a te uita peste ele cu meticulozitatea unui colecționar. E atât de multă intimitate dezgolită în povestirile lui Bogdan-Alexandru Stănescu, încât nu mai ai scăpare, ești părtaș la ceea ce i se întâmplă personajului-povestitor.
Dar cine este acest Kaspar Hauser care, aparent, la o primă privire aruncată prin carte, nu are nicio legătură cu personajele și locurile prin care acestea își târăsc existența? Ei bine, o simplă căutare pe Google ni-l capturează pe acest Kaspar și ne schițează un portret al său.
De origine germană, Kaspar Hauser (n. 30 aprilie 1812 (?) – d. 17 decembrie 1833) a rămas în istorie ca tânărul care și-a petrecut copilăria în izolare totală într-o celulă întunecată. La început s-a crezut că fusese crescut în pădure, într-o stare de semi-sălbăticie. Mai târziu, acesta a așternut o altă versiune în scris, adăugând mai multe detalii. Conform povestirii lui, își petrecuse toată viața, de când își putea aduce aminte, complet singur, într-o celulă de aproximativ 2 metri lungime, un metru lățime și un metru și jumătate înălțime, unde avea doar un pat de paie pe care dormea și doi cai și un câine de jucărie sculptați din lemn.
Hauser a pretins că găsea pâine cu secară și apă lângă patul lui în fiecare dimineață. La anumite perioade, apa avea un gust amar și, dacă o bea, avea un somn mai adânc decât de obicei. În asemenea ocazii, după ce se trezea, paiele erau schimbate, iar unghiile și părul său erau tăiate. După mărturia lui, primul său contact cu o altă ființă umană a avut loc nu cu mult timp înainte de a fi eliberat. Atunci l-a vizitat un om misterios, care avea mare grijă să nu își arate fața, un bărbat care, spunea Hauser, l-a învățat să-și scrie numele, conducându-i mâna.
Analogia pe care Bogdan-Alexandru Stănescu o face între personajul său, Bobiță, și Kaspar Hauser ține de subtilitățile narațiunii și ale melancoliei pe care o injectează în carnea acestei narațiuni. Bobiță, deși umblă pe străzile unui oraș aglomerat, schimbă des oameni, locuri și stări în încercarea sa de a se regăsi, de a se maturiza; este, în miezul său, un însingurat, izolat până la suferință.
„Copilăria lui Kaspar Hauser” este un roman al maturizării, dar și o carte de atmosferă, atmosfera unui București în plină tranziție, smuls aproape violent din comunism și aruncat într-un capitalism în care se simte pierdut, în primii ani. Cu meticulozitate, atenție la detalii, sarcasm și duioșie ciudat de armonios îmbinate, Bogdan-Alexandru Stănescu ne poartă într-o călătorie în timp care stârnește și în noi înșine nostalgia, dacă am trăit acele vremuri, sau uimirea, dacă ne-am născut în plină democrație și nu cunoaștem comunismul decât din poveștile părinților sau ale bunicilor.
În paginile „romanului de povestiri”, așa cum cu umor descria cineva proza lui Bogdan-Alexandru Stănescu, descoperim un copil al perioadei comuniste pentru care imaginația ține loc de orice, un adolescent îndrăgostit de literatură și destul de stingher în prezența celorlalți, un tânăr pentru care alcoolul este o falsă terapie împotriva unei tristeți care nu dispare orice i-ai face și pentru care literatura devine, deja, o dependență pe viață.
În fiecare din cele 12 povestiri m-am scufundat fără să știu cum voi ajunge la liman, dar una a avut pentru mine curenți atât de puternici, încât am luat guri zdravene din ea și era cât pe ce să rămân în burta unei stări pe care nu aș ști să o descriu cu exactitate, un amalgam de tristețe, râs isteric și oboseală existențială, lehamite, derută, lipsă de rost. Este vorba de cea botezată de autor „Scriu despre Ashbery”. Mi-am confirmat o dată în plus, citind rândurile acestei povestiri, că se întâmplă să trăiești cu tine, că nu alegi tu asta, că, indiferent câtă revoltă ar stârni viața în tine la un moment dat, a face pace cu ceea ce te definește și te mână în luptă și mâine este vital.
Bogdan-Alexandru Stănescu scrie cu nerv, scrie ca un maratonist care, din când în când, își dă seama că poate fi campion și la viteză pe distanțe scurte, scrie ca și cum de asta ar depinde viața sa, scrie pentru el, atrăgându-i în densitatea și hăul narațiunii și pe cei care îl citesc prin firescul cu care alege să expună viața în cuvinte. Frazele sale sunt lungi, uneori simți că te sufoci în ele, nu pentru că nu ți-ar provoca plăcere, ci pentru că strâng în interiorul lor atât de multe sentimente, încât cauți o ieșire pentru a lua o gură de aer. Nu rămâne stare, om, loc, întâmplare nedisecată în cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu.
„Copilăria lui Kaspar Hauser” dezvăluie, prin fiecare pagină, maturitatea la care a ajuns Bogdan-Alexandru Stănescu ca scriitor, aduce în laboratoarele literaturii memoria unui copil născut în comunism și maturizat într-o perioadă de tranziție, înduioșează, revoltă și întristează prin radiografierea melancoliei, expune stări și perioade din istoria noastră recentă și din istoria personală a personajului central și, ce face cel mai bine, poate, stârnește o poftă de a-i devora paginile în încercarea de a potoli pofta de alter-ego-uri, de literatură pe bune.
