Iată textul cu diacriticele adăugate, păstrând integral conținutul și tonul tău critic-reflexiv:
Pentru mine a te îndrăgosti se aseamănă cu a gusta cu poftă, în același timp, din prima zăpadă, dintr-o vată de zahăr de un roz insuportabil și din mâncarea preferată abia scoasă din cuptor cu o nerăbdare aproape patologică.
Incontrolabilul preia controlul, stomacul ia foc, simțurile sunt în alertă, neliniștea începutului îți mișună prin vene, pofta de joacă îți pune la încercare inocența și nebunia, dulcele îți încleie viziunea asupra a orice.
Dar ce te faci cu încălzirea globală, cu dependența de E-uri a rozului și în general cu artificialitatea tentațiilor oferite simțurilor?
Cum mai faci diferența între ecorelații și relații toxice când însăși premizele de la care pornesc au injectată, uneori până în profunzime, minciuna?
Cosmetizarea este o tendință a vremurilor în care trăim. Totul este fardat, siliconat, îmbunătățit prin metode de laborator. Oamenii nu se mai acceptă așa cum sunt, lasă să intervină între ei o rată la bancă, o garderobă de firmă, o rotunjime a formelor și orice altceva în afara propriilor sentimente. Totul este o luptă pentru o pseudoimagine.
Nu rareori, un „te iubesc” nu mai umezește buzele decât dacă sunt întrunite toate condițiile pentru a arăta și a te comporta conform standardelor unei societăți consumeriste, iar acceptarea celuilalt nu mai este un proces firesc, ci o condiție care decurge din îndeplinirea altor condiții.
Frica, rezerva, superficialitatea, starea „robot” sau „mesagerie vocală” intervin între el și el, între ea și ea, între ea și el și impun o cură de neimplicare și de restricții emoționale care arde visele ca și cum ar fi „rotunjimi” nedorite.
Și uite așa ajungi să privești în ochi tot mai triști și mai inexpresivi, dar încurajați de un zâmbet de conveniență, să te plimbi printre ei și ele care se țin de mâini reci și uscate, să întreții conversații care nu duc nicăieri și să îți riști viața iubind.
voce: Stefania Mihailescu
imagine: Stefania Mihailescu
