Cine crede în inteligență, și numai în inteligență, nu va înțelege niciodată rostul zilei de Duminică. Iar omul modern nu înțelege. El trăiește – în felul lui – ziua de Duminică; o multiplică și legalizează; face din sărbătoare o îndatorire cetățenească; dar nu o înțelege. Nu are nici un organ pentru a o înțelege.

S-ar putea începe o critică a omului modern (dar din multe puncte de vedere s-ar putea ea începe) tocmai de aci: de la mediocritatea zilei sale de Duminică. Și cum n-ar fi mediocră o zi pe care, în loc s-o lase îmbibată de toate înțelesurile și tainele ei, luminatul om de ieri și astăzi a „raționalizat-o”? Dar cercetează adânca Duminică a oamenilor, răscolește bine sărăcia și incertitudinile ei, dacă vrei cu-adevărat să vezi cum se pot seca sufletele prin tot ce face și nu face inteligența, atunci când se înstăpânește singură peste ele.

În ordinea spirituală, inteligența goală nu depășește niciodată etica. În ordinea vieții, nu depășește igiena. Prin urmare ce sens are, pentru ea, Duminica? Unul igienic: după ce ai lucrat șase zile, te odihnești a șaptea zi. Te odihnești, nu faci altceva. Dacă ești în stare să lucrezi și în ziua de Duminică, fără să-ți zdruncini sănătatea, atunci lucrează. Dar e preferabil, e mai chibzuit, e mai sănătos să nu lucrezi. Tot așa cum e „sănătos și chibzuit” să postești din când în când. Organismul are nevoie să se refacă și spiritul să se distreze. Asta-i tot.

Ce uimitor ni se pare să întâlnim în scrierile bisericești osânda grea aruncată asupra celui ce nu „sfințește” ziua de Duminică! Fiindcă Biserica nu cere numai să nu lucrezi spre a te odihni. Cere să nu lucrezi fiindcă așa trebuie. Și o cere cu strășnicie. În cea mai neînsemnată scriere izvorâtă din învățăturile creștinești, vei citi că ne așteaptă pe toți pedepse grele și revărsarea mâniei cerești pentru faptul că nu ținem și cinstim ziua Duminicii. „Blestemat să fie acel om care va lucra de sâmbătă seara până luni la răsăritul soarelui”, scrie acolo. Căci ziua Duminicii e rânduită „ca nici un lucru să nu lucrați, nici rădăcinile din grădină să nu le scoateți…”

Cât poate înțelege din blestemul acesta inteligența? Aproape nimic. Cel mult va pretinde că omul neevoluat de la începuturile creștinismului și din religiile primitive avea nevoie să i se impună igiena; și să i se impună așa, pe cale de edict religios, căci altfel nu i se conforma.

Dar lucrurile au alt tâlc, mai adânc cu mult de cum o dovedesc luminile simple ale minții. Duminica nu e lăsată întru odihnă; ci pentru ca, nemuncind în înțelesul obișnuit, să nu te mai înstrăinezi lucrului și lumii. Ea nu trebuie deci privită ca un interval de refacere, între două perioade de trudă: ci drept întâia zi plină din săptămână, întâia zi în care nu te mai îndeletnicești cu altceva decât cu tine și cu tainele ce țin de tine. E ziua Domnului; adică ziua singurătății tale, a întoarcerii la izvor. Cum ar putea fi binecuvântată munca din celelalte zile dacă n-ai avea la începutul și capătul lor această Duminică de regăsire?

Mi se pare că fără un sens religios, chiar, și încă ziua noastră de-a șaptea ar putea avea mai multă greutate decât tot restul. Dar câtă n-ar trebui ea să aibă așa, de vreme ce are cu-adevărat un sens religios! Și când compari plinătatea unei zile „de odihnă” trăite creștinește sau trăite în spirit, pur și simplu, cu repaosul monoton al unuia care nu e decât civilizat, cum e omul contemporan, te întrebi dacă acesta va redeveni vreodată tot ce a încetat, fără prea mult rost să fie.

E atât de înstrăinat lumii, omul contemporan, încât nu poate înțelege ziua a șaptea (de ce a șaptea și nu a cincea sau a noua – nu-i așa?) decât ca o nouă înstrăinare a sa de lume. Duminica nu-i e lui nicidecum ziua regăsirii; ci a unei pierderi de alt tip în lume. A unei pierderi desfătătoare. E ziua „abandonului”. Șase zile omul slujește ceva: și trebuie să slujească într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligența, cu mușchii, cu voința ascuțită. Acum vine ceasul eliberării în distracție. Să ne dăruim, pasiv, jocului, căci ne-am închinat destul muncii.

Dar e slujnicie, într-un caz și într-altul. Ne-am deprins atât de mult să slujim cui trebuie și nu trebuie, încât orice încetare de a lucra a devenit o încetare de a fi. Când nu mai slujim, nu mai suntem. Începem de la și sfârșim la obiect. Blestemul pentru lumea de azi nu e să lucreze, tantalic, la ceva sau altceva; la orice. Blestemul e șomajul. O săptămână cu șapte Duminici, fără putința de-a te dărui, nici de-a binelea, nici în joc, lucrurilor, deci fără trudă, dar și fără distracție – așa ceva ar fi supliciul suprem.

Că munca noastră nu e sfințită de nici un înăuntru; că Duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere și distracție – lucrul nu e oare tulburător? Că, lăsat singur, omul nu mai are ce face, nu e groaznic? Atunci la ce bun restul, dacă singurătatea nu e bună de nimic?

Și la fel: la ce bun șase zile oarbe dacă a șaptea nu aruncă nițică lumină asupra-le?

Omenirea de azi se ocupă stăruitor de organizarea muncii. Din când în când se gândește și la organizarea răgazurilor. Numai că nu de organizare ar trebui să fie vorba: ci de înțelegerea răgazului. Și ce ridicol să încerci reglementarea repaosului duminical, când numai repaos nu este!

Dar acesta e destinul inteligenței: să se amestece unde nu trebuie și să nu facă ceea ce trebuie. Mi se pare că e timpul să fim exasperați.

Constantin NOICA – Eseu despre Duminică Constantin Noica – Eseuri de duminică – Ed. Humanitas, 1992.

 

sursa foto: (c) pexels