Să-ți hrănești constant, cu fidelitate, responsabilitate, receptivitate și creativitate, iluziile. Să ai răbdare să continui, să ai înțelepciunea de a stârni în ceilalți profunzimi, disponibilitatea de a problematiza o secvență acută de viață fără a critica, să adresezi întrebări universului, să-ți menții curiozitatea, să formulezi idei-dileme, să cunoști emoții-căutări, motivații-speranțe, sentimente-conversații lăuntrice, să dobândești analize, semne, interpretări, implicându-te.
Să ai curajul de a te lăsa îmbrățișat de Realitatea Literaturii, având certitudinea că nuanțele imaginației sunt redemptive, inepuizabile, oxigenul din fiecare particulă de secundă. Să orchestrezi litere, în sens dramaturgic, parcurgând, la infinit, drumul de la persoană la personaj, de la personaj la persoană. Având la bază bucuria de a dărui necontenit povești. Bucuria de a le scrie, de a le înzestra, de a le adăuga în textura compoziției, printre ingredientele principale: inima, sufletul, energia, inventivitatea, spiritul vizionar, generozitatea, capacitatea de a da sens existenței, de a transfigura efemerul în apreciere, situațiile generale în reflecții personale, fâșiile timpului, cuprinse de priviri, în întâmplări relatate, cotidianul trepidant în povești vorbitoare, prin tonuri verzi de regăsire. Să descoperi geografii nebănuite, dar visate cândva, apropiindu-te de imaginea, de sunetul, de culorile, de adierile din ochii minții. Acum ai tot ce îți dorești: observi, imaginezi, adaptezi, alegi, inventezi, creionezi, împrumuți ceea ce te inspiră din toposul real. Un astfel și, totodată, un altfel de cosmos literar semnează Elise Wilk, îmblânzitoarea abilă a literelor, a cuvintelor, a personajelor, care scrie din dublă ipostază: de scriitor și de jurnalist.
Textele sale, de factură dramaturgică, ajung pe scenele marilor teatre naționale și internaționale, devenind veritabile spectacole de teatru, dar și reale provocări pentru actori și regizori, în spirit contemporan. Scrisul Elisei Wilk își concentrează atenția asupra destinelor umane, având la bază un ton identitar profund, cu reflexii psihologice care surprind prin tematica: puterea imaginației, dilemele și dramele adolescenților, relația fragilă dintre părinți și copii, singurătatea omului modern, șomajul și munca în străinătate. Ceea ce dovedește o fină abilitate de a traduce mecanismele lăuntrice mundane, de a le aduce, din zona generală, într-una personală, în care cititorul se întâlnește cu propriul sine.
Dramaturgul Elise Wilk este absolventă a Facultății de Jurnalism (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca), are un master în literatură și comunicare (Univ. Transilvania, Brașov) și unul în scriere dramatică (Universitatea de Arte, Tg. Mureș), iar în 2008 s-a numărat printre câștigătorii concursului dramAcum5, cu primul ei text de teatru („S-a întâmplat într-o joi”). De atunci, textele ei au fost montate în teatre din România și din străinătate și traduse în mai multe limbi. În 2012, a beneficiat de o bursă la „Theater 89” din Berlin, unde a făcut asistență de regie și dramaturgie. În 2013, a câștigat Premiul Ambasadei Irlandei pentru cel mai bun text montat în stagiunea 2012-2013 (Pisica verde).
În 2014 a fost selectată la Forumul Tinerilor Autori Europeni, în cadrul Bienalei de Teatru de la Wiesbaden, Germania. În 2015, a fost printre cei 4 dramaturgi selectați în programul HotInk la Teatrul Lark din New York. În același an, textul ei „Avioane de hârtie” a câștigat Concursul Național de Dramaturgie organizat de Teatrul Național Timișoara. Revista Forbes România a numit-o printre tinerii trendsetteri ai anului 2014. Se află printre cei 10 dramaturgi români selectați în programul internațional „Fabulamundi. Playwriting Europe”. Elise Wilk traduce în limba română dramaturgi germani contemporani și este autoarea mai multor piese de teatru montate în teatre din România și din străinătate, traduse în mai multe limbi și publicate: „S-a întâmplat într-o joi”; „Durata medie de viață a mașinilor de spălat”; „Pisica verde”; „Camera 701”; „Insula misterioasă”; „Avioane de hârtie”; „Exploziv”.
Vă reamintesc că, recent, pe 20 iunie 2016, două producții Radio România, spectacolele Teatrului Național Radiofonic „Pisica verde” și „Over the Rainbow”, au fost premiate la New York Festivals World’s Best Radio Programs 2016. Radio România – Teatrul Național Radiofonic a obținut două importante premii la New York Festivals World’s Best Radio Programs 2016 – Festivalurile Celor mai bune Programe de Radio din Lume, de la New York, secțiunea „Best Drama Special”: astfel, medalia de argint a revenit piesei Pisica verde de Elise Wilk, pentru care adaptarea și regia artistică au fost realizate de Mihnea Chelaru; iar medalia de bronz a fost acordată spectacolului Over the Rainbow, scenariul și regia fiind semnate de Mihnea Chelaru și Ion Puican. La această competiție mondială au fost trimise producții din aproape 30 de țări, iar juriul a selectat 296 de finaliști.
A răspuns invitației mele la interviu scriitoarea Elise Wilk, autoarea piesei de teatru „Pisica verde”, text ce a constituit resortul pentru spectacolul radiofonic cu același nume.
„Dacă atunci când mergi cu autobuzul sau cu trenul, îți place să observi oamenii din jurul tău și să-ți imaginezi viețile lor, s-ar putea să ai stofă de dramaturg.”
Ștefania Argeanu: Cine este scriitorul? Ce viziuni, ce mecanisme, dorințe, imagini, sunete și povești îl definesc? Care este rostul existenței sale?
Elise Wilk: Cu toții avem o mare nevoie de povești. Un scriitor este cineva care inventează povești pentru ceilalți. Un scriitor are o putere extraordinară, pentru că poate inventa oameni, întâmplări, locuri și lumi întregi.
Care sunt abilitățile, atributele și calitățile de care trebuie să dispună sau pe care trebuie să le cultive o persoană pentru a scrie dramaturgie?
Eu cred că o piesă de teatru trebuie, în primul rând, să spună o poveste. Așa că e esențial să-ți placă să spui povești. În al doilea rând, e necesar să ai un simț al observației foarte dezvoltat și să-ți placă să descoperi tot felul de detalii în mediul care te înconjoară. Dacă atunci când mergi cu autobuzul sau cu trenul, îți place să observi oamenii din jurul tău și să-ți imaginezi viețile lor, s-ar putea să ai stofă de dramaturg. În copilărie, obișnuiam să privesc “oamenii mari” din jurul meu ca pe niște personaje de roman. Se întâmpla să descopăr asemănări între personajele cărților pe care le citeam și oamenii pe care îi cunoșteam. Pe la nouă ani, aveam un carnețel portocaliu cu pătrățele de matematică în care scriam poezii despre toți cunoscuții. În al treilea rând, trebuie să fii foarte conectat la ceea ce se întâmplă în jurul tău – pentru că teatrul se face cu povești actuale.
Ce conexiune se stabilește, în viziunea dvs., între povești și ființa umană?
Oamenii au nevoie de povești ca de aer. Prin ele au acces la alte lumi și se pot desprinde, pentru câteva momente, de viața cotidiană. Viața noastră ar fi foarte tristă dacă n-ar exista povești. Din acest motiv unii merg la cinema sau la teatru, alții cumpără cărți, alții se uită la telenovele – peste tot se spun povești.
Ce conotație, ce orchestrație lăuntrică are teatrul radiofonic pentru dvs.?
Adaptarea radiofonică după piesa Pisica Verde este prima adaptare radiofonică după un text al meu, așa că a fost o experiență nouă pentru mine. Mi s-a spus că textul are un potențial mare pentru radio. În iunie 2015, piesa a avut premiera la Junges Schauspielhaus Zürich, iar după spectacol, un critic de teatru elvețian mi-a spus că textul ar trebui neapărat adaptat pentru radio. În orice caz, pentru mine un lucru era sigur: dacă cineva va dori să adapteze piesa pentru radio, nu voi face adaptarea. Dacă e piesa ta, e mult mai greu, pentru că ești nevoit să scurtezi și, astfel, să renunți la lucruri care ți se par importante. Cineva “din afară” are o privire de ansamblu mult mai bună. Spectacolul radio, după adaptarea regizorului Mihnea Chelaru, durează doar puțin peste 30 de minute. Iar spectacolele după acest text n-au durat niciodată mai puțin de 60-70 de minute. Așadar, s-a renunțat la multe lucruri. Eu n-aș fi putut să fac asta. Pe de altă parte, mi se pare că e din ce în ce mai complicat să asculți teatru radiofonic. Cred că e nevoie de un anumit “antrenament”. Mai ales în ziua de azi, când suntem obișnuiți să facem mai multe lucruri deodată. Cred că, atunci când asculți teatru la radio, trebuie să asculți teatru și doar teatru. Mie mi s-a întâmplat să ascult un text contemporan la radio, în timp ce făceam curățenie în dulap și, la un moment dat, am pierdut firul poveștii și n-am mai putut s-o urmăresc. În orice caz, pot înțelege opțiunea de a adapta piesa pentru radio. Acolo sunt șase personaje care povestesc, fiecare, varianta sa despre ce s-a întâmplat într-o seară de sâmbătă care le-a schimbat viețile pentru totdeauna. Sunt șase versiuni ale aceleiași povești. Practic, nu se întâmplă nimic pe scenă; totul e povestit și, astfel, se creează un film în mintea spectatorului. Exact așa ca în cazul spectacolelor radio.
„Ca orice poveste, Pisica Verde conține multe lucruri inventate, dar și întâmplări reale, iar personajele împrumută câte ceva din oamenii pe care îi cunosc – nici nu s-ar putea altfel.”
În ce măsură creațiile radiofonice sunt dubluri sau alter ego-uri ale substanței textuale aduse la viață de scriitor?
De obicei, dacă piesa nu a fost scrisă direct pentru radio, ascultătorilor li se oferă o poveste “condensată”. Pentru că nu poate vedea nimic, ascultătorul își creează propriul film.
Poveștile și, implicit, viețile sunt ascultate, făurite, privite, trăite, interiorizate, împărtășite, (ne)acceptate, scrise, pictate, citite, absconse… Ce „stații” parcurg poveștile pentru a deveni, din sunete rostite la microfon, memorie auditivă și afectivă, totodată, de lungă durată?
Mai întâi, poveștile iau naștere în imaginația scriitorului. Pisica Verde are o poveste frumoasă, de care îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere. Era vara lui 2011; pe atunci eram masterandă la Scriere Dramatică la Universitatea de Arte din Târgu Mureș și am participat la un workshop susținut de dramaturgii americani Brian Dykstra și Ken Urban. Unul dintre exercițiile pe care a trebuit să le facem era să scriem, timp de 10 minute, tot ce ne trece prin cap, fără să ne cenzurăm. În timp ce scriam, m-am uitat pe geam și, exact în momentul acela, pe acoperișul de vis-a-vis trecea o pisică. Și exact în momentul în care am văzut-o, m-am gândit cum ar fi fost ca ea să aibă blana verde. După ce timpul a expirat, a trebuit să alegem o imagine din dicționarul automat și, pe baza ei, să scriem un monolog. Am ales imaginea cu pisica verde și am scris primul monolog al lui Dani, de la începutul piesei. Ideea monologului era că orice e posibil cu ajutorul imaginației. Încă două personaje, Bianca și Boogie, au prins viață în aceeași zi, într-o pizzerie din Târgu Mureș. Ca orice poveste, “Pisica verde” conține multe lucruri inventate, dar și întâmplări reale, iar personajele împrumută câte ceva din oamenii pe care îi cunosc – nici nu s-ar putea altfel. Așadar, povestea a ajuns din imaginația mea pe computer, iar apoi pe scenă, rostită de actori. De acolo a ajuns la fiecare spectator în parte. Poate că unora le-a declanșat amintiri legate de liceu; alții s-au gândit la copiii lor; unii au spus că e o poveste haioasă, alții – că e tristă. Povestea din imaginația mea s-a multiplicat. Există atâtea povești câți spectatori sau ascultători au fost.
Ce ingrediente cheie conține o poveste care reușește să dăinuie?
Nu cred că există o rețetă de succes brevetată. Unui spectator îi poate spune foarte multe o poveste; altul n-ar putea empatiza cu ea. Oamenilor le plac mai ales poveștile care vorbesc despre ei, în care se regăsesc. Cred că e nevoie de un subiect bun, de personaje puternice, bine conturate și cred că secretul e să pui ceva din tine în fiecare poveste pe care o spui.
Pe 25 aprilie 2016, ascultătorii Radio România Cultural au făcut cunoștință, în avanpremieră, cu Pisica verde, în format radiofonic. Ce descoperă Elise Wilk despre Elise Wilk după astfel de audiții, care reprezintă adaptări ale propriilor texte?
Îmi place să merg la spectacolele după textele mele. Câteodată nu mă pot conecta total la ceea ce se întâmplă pe scenă: mai observ că un actor a uitat o replică; de multe ori mă uit la reacțiile spectatorilor. Dar s-a întâmplat, uneori, să uit complet că pe scenă se joacă textul meu. Atunci când urmăresc o poveste ca și cum ar fi prima dată când o aud, înseamnă că a fost un spectacol bun.
Ce semnificație acordați existenței pieselor de teatru radiofonic care au fost create având la bază propriile dvs. scrieri? Ce simțiți în astfel de momente?
După cum am mai spus, “Pisica verde” e singurul meu text adaptat pentru radio. E important să se ajungă și la acest tip de public. Cred că publicul de radio este mai special. Pentru că e un public invizibil. Nu-i poți vedea și nu simți reacțiile. În cazul unui spectacol care are loc într-un teatru, poți să simți, după reacțiile oamenilor, dacă le-a plăcut sau nu. Pentru mine, atunci când văd un spectacol, dar mai ales pentru actori, energia din public este foarte importantă. În cazul spectacolelor radio, nu poți vedea ascultătorii și să le simți reacțiile. Dar eu am încercat să-mi închipui cum arată ascultătorii mei. Mi-am imaginat acasă, în fața radioului, sau în mașină și m-am întrebat: oare cum arată personajele pe care și le imaginează?
„Pentru copii, oferta culturală e slabă. Pe afișele teatrelor e plin de scufițe roșii, cenușărese și purceluși, sunt tematizate mult prea puțin problemele reale pe care le au copiii din ziua de azi. Teatrele pentru copii ar trebui să șteargă praful de pe repertoriile lor și să încerce ceva nou.”
În stagiunea 2014-2015 a Teatrului Ion Creangă din București, ați semnat dramatizarea spectacolului „Insula misterioasă”, după romanul lui Jules Verne. Ce amintiri/întâmplări prețioase ați colecționat din această experiență?
Eu n-am fost fan Jules Verne în copilărie și adolescență; aveam impresia că e un scriitor pentru băieți. Insula Misterioasă a fost primul roman al lui Jules Verne pe care l-am citit. Și, în cazul dramatizării unui roman, trebuie să renunți la foarte multe lucruri, dar, în același timp, să ai grijă ca momentele cele mai importante și firul poveștii să nu sufere. La Insula Misterioasă a trebuit să renunțăm la multe pentru că trebuia să iasă un spectacol de maximum o oră, o oră și 15 minute. Copiii nu pot fi atenți mai mult decât atât. Împreună cu regizorul Theodor-Cristian Popescu am stabilit cele mai importante 16 momente din roman, iar în jurul acestora am construit textul pentru teatru. Aveam emoții destul de mari, deoarece copiii sunt cei mai sinceri spectatori: dacă îi plictisești un singur moment, i-ai pierdut. După premieră, un băiețel a venit la mine și mi-a spus că e spectacolul lui “cel mai preferat”. Astfel de reacții îți aduc o bucurie imensă.
Cu ce se hrănește abilitatea, pasiunea dvs. de a scrie, cu predilecție, piese de teatru?
Deja scriam poezii și povestiri scurte atunci când am descoperit teatrul. Mi s-a părut că e felul în care mă pot exprima cel mai bine. În plus, îmi place că e vorba de o muncă în echipă. Mă inspiră lucrul cu echipa de producție a unui spectacol; e o lume în care mă simt foarte bine. Mai mult, cred că sunt un spectator pasionat. De fiecare dată când intru într-un teatru, am un sentiment extraordinar de frumos. De multe ori merg în alte orașe pentru a vedea anumite spectacole, iar atunci când sunt în străinătate, mă interesez de programul teatrului din orașul respectiv. Îmi place atmosfera din festivaluri și-mi pare rău de fiecare dată când ratez un spectacol bun.
Ce subtilități și ce mecanisme presupune, în general, actul scrierii? Dar textele de sorginte dramaturgică?
Cred că e foarte important ca personajele din piesă să vorbească așa cum vorbesc oamenii reali. Mi s-a mai întâmplat să citesc anumite texte și să mă gândesc: “dar nimeni nu vorbește așa“. Mulți spun că e bine să-ți citești textul cu voce tare, dar cred că cel mai bine e să-l asculți citit de niște actori. Atunci îți dai seama ce sună bine și ce nu. De asemenea, e foarte important să nu-ți subestimezi spectatorii. Mulți autori le e teamă că spectatorii nu înțeleg o anumită idee, și atunci o subliniază cât mai puternic ca să fie clară. Pe de altă parte, nu e bine nici să fii prea eliptic. Trebuie să găsești o cale de mijloc.
„În România sunt creatori tineri care au foarte multe de spus, vin cu proiecte curajoase și merită încurajați și susținuți.”
În accepția dvs., care sunt cauzele pentru care, pe scenele teatrelor din România, se explorează prea puțin sistemele de cogniții, afecte și reprezentări ale vârstei adolescentine?
Din păcate, nu există, ca în alte țări, o tradiție a teatrului pentru adolescenți. Asta a fost și tema lucrării mele de disertație la masterat. Am constatat însă, cu bucurie, că, în ultima vreme, lucrurile au început să se miște pe partea de teatru pentru tineri. Unele teatre au început să conștientizeze importanța de a aduce în săli publicul tânăr – există deja câteva festivaluri și programe întregi dedicate adolescenților, de exemplu, la Centrul Educațional Replika, la Teatrul Gong, la Teatrul Excelsior și la Teatrul Luceafărul. E important să-i aduci la teatru pe tineri, pentru că ei sunt publicul de mâine. De asemenea, trupele de teatru pentru liceeni sunt din ce în ce mai multe și mai bune. Copiii din trupe au început să-și scrie singuri textele, care, de cele mai multe ori, tratează problemele cu care se confruntă la școală sau în familie. A apărut, între timp, o serie de festivaluri de teatru dedicate trupelor de liceeni, Ideo Ideis de la Alexandria fiind cel mai important dintre ele. În schimb, oferta culturală pentru copii este slabă. Pe afișele teatrelor sunt plini de scufițe roșii, cenușărese și purceluși; sunt tematizate mult prea puțin problemele reale pe care le au copiii de azi. Teatrele pentru copii ar trebui să șteargă praful de pe repertorii și să încerce ceva nou. În străinătate găsești, de exemplu, spectacole care tematizează prima dragoste sau în care e vorba despre copii cu părinți divorțați ori despre efectele migrației: despre copii care se mută într-o țară străină și trebuie să se adapteze acolo. La noi nu prea există texte contemporane pentru copii, dar, de exemplu, Germania are o tradiție puternică în ceea ce privește acest tip de dramaturgie, iar de aici se pot importa multe texte.
În scriitura dvs., dramele adolescenților au un pronunțat caracter psihologic care invită cititorul, spectatorul, ascultătorul să-și adreseze întrebări, să se autochestioneze, să problematizeze: întâlnirile ființiale, demersul cunoașterii prin ceilalți, însăși ecuația vieții. Literatura, teatrul și jurnalismul cultural sunt ghizii înțelepți ai unei dezvoltări personale armonioase, ai bunei (auto)cunoașteri și ai găsirii de răspunsuri adaptate momentelor cheie?
Cred că e important să mergi la teatru, să vezi filme de calitate și să citești. Din păcate, adolescenții își petrec din ce în ce mai mult timp pe tabletă sau pe smartphone. Atunci trebuie să găsești o cale de a-i atrage la teatru prin mijloace moderne. La Iași, după „Pisica verde” s-a făcut un spectacol inedit la Teatrul Luceafărul, în regia lui Bobi Pricop (nominalizat la UNITER pentru regie pentru acest spectacol). E primul spectacol de teatru în sistemul silent-disco din România. La intrare primești o pereche de căști prin care se aude muzica; scenografia reconstituie, practic, un club cu lumini laser și fum artificial, iar tinerii spectatori sunt invitați să danseze alături de actori și să asculte povestea la căști. Prima parte a spectacolului e ca o petrecere. Și cum poți să-i atragi mai bine pe tineri la teatru decât printr-o petrecere? Poate că printre spectatori au fost adolescenți care credeau că teatrul e o sală învechită cu cortină de catifea, unde trebuie să stai cuminte, pe scaun, timp de o oră și ceva. Acest spectacol le demonstrează că teatrul poate fi cool, modern și altfel. Cel mai mare câștig e că tinerii care l-au văzut o să vrea, cu siguranță, să se întoarcă la teatru.
Ce rol au premiile, recunoașterea națională și internațională a operei dvs.?
Rolul lor e să-mi confirme că sunt pe drumul cel bun. Pe de altă parte, dacă ai succes, există și un revers al medaliei: lumea are așteptări foarte mari de la tine și atunci câteodată ți-e teamă că nu le vei îndeplini așteptările cu următorul text și asta te poate bloca. Dar, în general, orice recunoaștere mă încurajează să merg mai departe.
Vă invit să dați curs unui exercițiu de admirație: care sunt cărțile, artiștii, actorii, scriitorii, ființele cărora le purtați un sentiment de admirație?
Lista e mult prea lungă și nu aș vrea să uit pe nimeni. Pot să spun însă că îmi place să urmăresc tot ce e nou în România în materie de literatură, cinema, teatru – în general, în domeniul artelor. Sunt creatori tineri care au foarte multe de spus, vin cu proiecte curajoase și merită încurajați și susținuți.
Sursă: Ștefania Argeanu Autor: Ștefania Argeanu
