În 2000 a fost decorat, pentru traducerile sale din literatura română, cu medalia „Mihai Eminescu” de către președintele țării, Emil Constantinescu. O succintă enumerare a titlurilor românești traduse de nativul german Roland Erb conține: două ediții ale lui Eminescu, o ediție a lui Bacovia, alta a lui Blaga, Matca lui Marin Sorescu, romanul „Cimitirul Buna-Vestire” al lui Arghezi, nuvele de Sadoveanu, Jurnalul lui Mihail Sebastian, poeme de Ștefan Augustin Doinaș, de Ana Blandiana și, recent, romanul Doinei Ruști „Mâța Vinerii“.

Este un foarte bun cunoscător al limbii române, pe care a învățat-o ca extern la Universitatea din Leipzig, un cititor pasionat care a studiat limbile și literaturile romanice, dar și franceza, spaniola și portugheza. Mi-a mărturisit că, spre sfârșitul anilor 80, pe când pregătea o ediție și traducerea operelor poetului suprarealist Philippe Soupault, a avut șansa să călătorească în Franța și să discute conținutul lucrării cu autorul, ceea ce a fost un eveniment neașteptat, care i-a deschis mai multe perspective. Când a început să traducă romanul „Cimitirul Buna-Vestire”, al lui Tudor Arghezi, a reușit să se ducă în România și să aprofundeze textul (foarte complex), apelând la conversație cu filologi din Cluj și din București și chiar la consultarea doamnei Mitzura Arghezi, care se ocupa atunci de editarea operelor tatălui ei. La întrebările: „Ce nuanțe, ce semnificații se înfiripă în fibrele dialogului care se țes între cartea tradusă și originalul? Dar între scriitor și traducător? În ce măsură traducătorul rescrie manuscrisul inițial, devenind el însuși făuritorul unei noi povești literare, unui discurs proaspăt, ce pornește din viziunea cumulărilor lui lăuntrice?“, Mâța Vinerii, cartea savuroasă a îndrăgitei scriitoare Doina Ruști, ne-a fost aliat, facilitator și început de studiu de caz aplicat.

Dialogul cu Roland Erb este o încântare! Îi sunt recunoscătoare pentru generozitatea cu care a răspuns la întrebările mele, pentru răspunsurile sale, care pornesc din suflet și îți transmit esențe valoroase despre cărți, întâlniri cu geografii literare și vocația artistică a profesiei de traducător. Vă invit să-l cunoașteți la Ceașca de Cultură de astăzi!

„…În esență, munca traducătorului nu se deosebește prea mult de munca autorului. Numai că traducătorul nu trebuie să inventeze și să下 structureze istoria, acțiunea și personajele. Dar are obligația să creeze, pe baza traducerii exacte a textului original, un text german inspirat, o nouă operă de valoare artistică.”

„…Pentru traducere, e nevoie să fii în stare să prinzi atmosfera și climatul textului străin.”

Ștefania Argeanu: Cât curaj, câtă acțiune și câtă energie implică sondarea universului traducerii?

Roland Erb: Mai întâi, recunosc că traducerea literară reprezintă numai o parte din îndeletnicirile mele. Deci nu traduc permanent, scriu și povestiri, eseuri și poeme, pregătesc ediții și sunt angajat în administrarea unei asociații de autori. Și dacă traduc texte literare, nu o fac exclusiv din limba română. Dar trebuie să mărturisesc că, de mult timp, am căpătat o mare afecțiune pentru cultura română și pentru România, unde am călătorit de multe ori și mi-am făcut prieteni. De aceea, mă bucur întotdeauna când pot traduce o carte românească de valoare. Da, traducerea literaturii cere deseori cercetări speciale. N-aș vrea să vorbesc acum despre consultarea dicționarelor de tot felul. Efortul acesta este, în parte, altceva decât cercetarea pentru textele proprii pe care le scrii. Însă și pentru traducere e nevoie să știi destul de bine limbajul literar al literaturii proprii, dar și să cunoști suficient limba din care traduci. Și trebuie să fii, cumva, în stare să prinzi și atmosfera, climatul textului străin.

Care sunt abilitățile, atributele și calitățile de care trebuie să dispună sau pe care trebuie să le cultive o persoană pentru a traduce?

Persoana care se ocupă de traduceri literare ar trebui să cunoască, pe lângă limba străină, și țara, societatea și cultura acesteia. E bine să studiezi amănunțit limba și să călătorești ca să cunoști oamenii care o vorbesc și o scriu. E de preferat să citești literatura străină și să rămâi în contact cu dezvoltarea ei. Munca de traducător cere, din păcate, și dispoziția de a consulta dicționare și alte surse științifice. Dacă traduci texte complexe, este necesar să prelucrezi în mod amănunțit redactarea germană, ca să creezi un text literar adecvat și satisfăcător.

„Munca la editură a fost o excelentă școală de redactare a textelor diverse.”

„Spre sfârșitul anilor 80, pe când pregăteam o ediție și traducerea operelor poetului suprarealist Philippe Soupault, am avut prilejul să călătoresc în Franța și să discut lucrarea cu autorul. Aceasta a fost un eveniment neașteptat care mi-a deschis mai multe perspective.”

În ce constă asimilarea profesiei de traducător? A fi traducător este, în esență, o meserie, o vocație, o îndeletnicire care cere șlefuire permanentă și continuă?

Am mai mulți colegi pentru care meseria de traducător e o ocupație exclusivă, dar, de cele mai multe ori, o meserie cam precară. Este cunoscut faptul că existența traducătorului este în pericol permanent, deoarece nu este bine plătit, iar onorariile sosesc cu întârziere. Ca să continui această muncă, pentru mai mulți ani, îți trebuie, într-adevăr, o vocație. Eu îi admir pe acești oameni, care deseori duc o existență modestă, fără mari satisfacții.

Cum decurg lucrurile pentru dvs., în prezent, domnule Roland Erb?

În ceea ce privește persoana mea, am fost întotdeauna un cititor pasionat; am studiat limbile și literaturile romanice și am avut norocul să pot lucra câțiva ani la o editură bună și curajoasă. Ca redactor, lucram cu cărți din mai multe literaturi, inclusiv cea română, dar atunci nu știam deloc limba română, pe care am fost nevoit s-o învăț ca extern la universitate. Câțiva ani mai târziu, am avut prilejul să călătoresc în România. Eram bucuros, fiindcă atunci, trăind în Germania de Est, n-aveam voie să mă duc în țările occidentale, cu toate că acesta era visul meu, întrucât am studiat franceza, spaniola și portugheza! Pentru literatura tradusă nu aveam un consultant în acel moment; de aceea, cam tot ceea ce trecea prin editură lucram în colectiv. Discutam mult pe marginea cărților editate, ceea ce a contribuit și la consolidarea culturii mele. Munca la editură a fost o excelentă școală de redactare a textelor diverse. Dar aveam și două proiecte cu un poet faimos de la noi, cu care puteam colabora la prelucrarea traducerilor sale. Atunci am început să îngrijesc singur o carte și am încercat să traduc primele texte. Când nu găseam un traducător, traduceam chiar eu. Am început să traduc romane și povestiri din literatura latino-americană. Pe atunci, am scris și primele poeme, iar mai târziu, un redactor mi-a propus să traduc poezii din franceză pentru o antologie.

Cum v-ați apropiat dvs. de cărți și de traduceri? A existat, în acest sens, un mentor care v-a vegheat devenirea? Ce nuanțe, ce semnificații se înfiripă în fibrele dialogului care se țes între cartea tradusă și originalul? Dar între scriitor și traducător? În ce măsură traducătorul rescrie manuscrisul inițial, devenind el însuși făuritorul unei noi povești literare, al unui discurs proaspăt, ce pornește din viziunea cumulărilor lui interioare?

Traduceam cu precădere texte ceva mai vechi, fiindcă lucram la o editură care se ocupa cu prioritate de literatura clasică, deja consacrată. Mai târziu, când eram liber-profesionist, am tradus și cărți de autori aflați în viață. Am tradus literatură franceză și latino-americană, însă, trăind în comunism, contactele cu autorii erau sporadice și superficiale. Spre sfârșitul anilor 80, pe când pregăteam o ediție și traducerea operelor poetului suprarealist Philippe Soupault, am avut prilejul să călătoresc în Franța și să discut lucrarea cu autorul. Aceasta a fost un eveniment neașteptat care mi-a deschis mai multe perspective. Tot așa, când am început să traduc romanul “Cimitirul Buna-Vestire”, al lui Tudor Arghezi, am putut să mă duc în România și să discut textul (foarte complex) cu filologi din Cluj și din București și chiar să mă consult cu doamna Mitzura Arghezi, care se ocupa atunci de editarea operelor tatălui ei. Aceste călătorii au contribuit la o nouă înțelegere a textului literar. La sfârșitul lucrului, traducătorul trebuie să creeze un text german reușit, cât mai exact, care să reconstituie, în măsura posibilităților, atmosfera operei traduse. Iată o problemă dificilă. Traducerea este o lucrare literară nouă; prin urmare, și traducătorul trebuie să lucreze ca un artist al cuvântului, la fel ca autorul operei originale.

„E firesc că există și câteva diferențe între originalul romanului Doinei Ruști și textul tradus de mine. Am observat că în mai multe capitole ale romanului predomină o atmosferă cam senzuală, o evocare încântătoare a epocii de altădată. Climatul special al acestei descrieri este greu de reprodus în limba germană, care îmi pare puțin mai rațională, ceva mai puțin sonoră. Limbajul Doinei Ruști are, pentru mine, uneori, trăsături meridionale.”

„Citesc cu plăcere textele excelente ale literaturii române, fiindcă și vocabularul român, amalgamul acesta impresionant de cuvinte latine, slave și turcești, a produs o substanță foarte originală, cu o aromă minunată.“

Chiar așa, cât de mult îl ajută sau îl încurcă experiența de viață și cunoașterea de sine pe traducător?

Aș vrea să repet că, în esență, munca traducătorului nu se deosebește prea mult de cea a autorului. Numai că traducătorul nu trebuie să inventeze și să structureze istoria, acțiunea și personajele. Dar are obligația să creeze, pe baza traducerii exacte a textului original, un text german inspirat, o nouă operă de valoare artistică. Dacă nu reușește, dacă textul nou este plin de greșeli sau inexactități, iar limba este artificială, cartea tradusă nu atinge efectul dorit; lectura poate plictisi, iar cartea nu se vinde.

Ce este esențial să reținem despre colaborarea dvs. cu scriitoarea Doina Ruști?

Colaborarea cu scriitoarea Doina Ruști a fost foarte satisfăcătoare pentru mine. Romanul „Mâța Vinerii” conține multe cuvinte rare sau nu întotdeauna recente. Pentru a invoca epoca fanariotă din jurul anului 1800, autoarea a citit, printre altele, și cronici și cărți de epocă. Vocabularul vechi a intrat, în parte, în textul romanului, îmbogățindu-i limbajul. Însă textul acesta foarte complex aduce probleme multiple traducătorului, care cunoaște limba actuală și poate pe cea clasică, dar care, desigur, este mai puțin inițiat în limba textelor vechi. Pentru aceasta am consultat deseori dicționare speciale, dar i-am trimis Doinei Ruști întrebări foarte des, la care mi-a răspuns, de multe ori neîntârziat. Am avut un climat de lucru bun. De aceea am reușit să închei textul german al romanului la timp, la termenul stabilit (în decembrie). Am fost fericit să pot sărbători Crăciunul cu familia în pace!

Există diferențe sau zone de contrast între Mâța Vinerii, cea din limba română, și Freitagkatze? Dar asemănări? Ce semnificații și ce schimbări ați remarcat în fuziunea trecerii dintr-un vocabular într-altul?

E firesc că există și câteva diferențe între originalul romanului Doinei Ruști și textul tradus de mine. Am observat că în mai multe capitole ale romanului predomină o atmosferă cam senzuală, o evocare încântătoare a epocii de altădată. Climatul special al acestei descrieri este greu de reprodus în limba germană, care îmi pare puțin mai rațională, ceva mai puțin sonoră. Limbajul Doinei Ruști are, pentru mine, uneori, trăsături meridionale. Am încercat să folosesc un stil cultivat, nu prea colocvial, cu un vocabular bogat al limbii literare germane și cu multe cuvinte ceva mai rare de la noi. Dar e firesc ca impresia cititorului german să se deosebească, într-o oarecare măsură, de aceea a cititorului român, care dispune de alte cunoștințe, experiențe și impresii despre istoria României.

Rețetarul iscusitului bucătar Silica a îmbrăcat noi stări, noi culori și arome, odată impregnată cartea de suflul nemțesc?

Rețetarul ocult al bucătarului, care aparține, de fapt, protagonistei, Mâța sau Pătca, produce o impresie surprinzătoare pentru cititorul german, fiindcă sunt folosite multe ingrediente nu prea uzuale la noi. Cred că rețetele se raportează și la bucătăria românească actuală. E foarte posibil ca ele să-l uimească pe cititorul german.

Cum sună, cum se aude, în general, limba germană prin filtrul cognitiv și emoțional al lui Roland Erb? Cum vi se pare teritoriul acestei literaturi? Dar limba română: ce sonorități și ce conotații are pentru dvs.?

Aș spera ca limba germană a traducerilor mele să sune viu, să fie convingătoare și modernă. Am citit multă literatură clasică și actuală și cred că limbajul meu se modelează după un bun stil literar, dar e firesc să nu poți să-ți judeci destul de bine propriul stil. Să realizezi traduceri din literatura română înseamnă să imporți ceva dintr-o cultură diferită, care îmi pare bogată și adeseori foarte surprinzătoare. Citesc cu plăcere textele excelente ale literaturii române, fiindcă și vocabularul român, amalgamul acesta impresionant de cuvinte latine, slave și turcești, a produs o substanță foarte originală cu o aromă minunată.

Încotro se îndreaptă gusturile dvs. în privința literaturii române? Dar dacă ne referim la literatura germană, ce ne recomandați din acest paletar?

Pentru mine, literatura română a oferit opere impresionante. Apreciez foarte mult poeți precum Eminescu, Arghezi și Bacovia, dar și prozatori, între care i-aș pomeni pe Caragiale, Creangă, Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Papadat-Bengescu, Blecher, Eliade, Preda și Ștefan Bănulescu. Îl apreciez, de asemenea, mult pe Panait Istrati, un scriitor, cred, puțin subestimat în România. Am încercat să mă orientez și în literatura actuală a românilor și am descoperit, printre altele, opera fascinantă a Doinei Ruști. Știu că literatura actuală din țara dumneavoastră este foarte fertilă și dinamică. De asemenea, nu este ușor să te orientezi în literatura actuală din Germania, Austria și Elveția, care a produs multe talente în ultimii ani. Am citit romane și am văzut spectacole foarte bune de Elfriede Jelinek, Peter Handke, Peter Stamm, Christoph Hein, Thomas Hettche, Wolfgang Herrndorf, Bernhard Schlink, Daniel Kehlmann și avem o prozatoare excelentă care poate aparține, în același timp, literaturii române și germane – Herta Müller.

Dialogul cu scriitorul și traducătorul Roland Erb a fost pregătit de Ștefania Argeanu, pentru Ceașca de Cultură.

Sursă text: Ștefania Argeanu

Autor: Ștefania Argeanu

Sursă foto: din arhiva personală a domnului Roland Erb