CMU Senseability este un proiect de integrare socială a persoanelor cu deficiențe de vedere, prin dezvoltarea abilităților de viață independentă, socializare și experimentare, alături de persoane fără deficiențe de vedere. Atelierele interactive CMU Senseability propun o abordare unică – un spațiu de contact între persoane cu deficiențe de vedere și specialiști din diverse domenii: educație, servicii sociale, arhitectură, design, cultură și alți profesioniști care doresc să facă un prim pas, pe nevăzute, către un viitor București Incluziv. Scopul Clubului este creșterea gradului de incluziune socială a persoanelor cu deficiențe de vedere, care se luptă cu fenomenul de (auto)izolare socială și au o teamă naturală de a explora mediul urban local. Clubul de Mobilitate Urbană SenseAbility este un proiect AMAis (Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială), finanțat în 2017 de Fundația Orange, în cadrul programului „Lumea prin culoare și sunet”.
Prin bunăvoința arhitectei Iris Popescu, din București, aveți acces nu doar la suprafața rândurilor ce vor veni, ci mai ales la adâncimea și esența unor concepte care, atunci când sunt impregnate cu suflet și motivația lăuntrică de a face ca lucrurile bune să se întâmple, dizolvă bariere și aduc în prim-plan apropierile umane, reamintindu-ne ceva ce se uită în interacțiunile zilnice, și anume: „toți trebuie să înțelegem că suntem oameni, indiferent de (diz)abilități.”
În textul de față, vă fac cunoștință cu cei care dau conținut echipei CMU Senseability/AMAis: Mihaela Șerban, Sabrina Ahmad, Alexandra Anastasiu, Alexandru Cucu, Andreea Gheorghe, Oana Totoreț, Ioana Enache. Vă invit la un dialog sinestezic, la care au participat proactiv: Atelierul de Arhitectură pe Nevăzute, mâinile, urechile, parfumul texturii pașilor, pe străzile zumzăitoare ale unui oraș suprastimulat, atât cât durează o plimbare dorită și îndelung așteptată, ochii, atingerea, prin îmbrățișare, dintre granițele atât de fine – tipic – atipic, abilitate – dizabilitate, invizibil – vizibil.
„Arhitectura este alfabetul giganților, este cel mai mare set de simboluri realizate vreodată pentru a întâlni privirile oamenilor.”
Gilbert Keith Chesterton – scriitor, filosof și jurnalist englez
„Arhitectura este marea carte a umanității.”
Victor Hugo – poet, dramaturg și romancier francez
„Arhitectura este jocul savant, corect și magnific al formelor reunite sub lumină.”
Le Corbusier – arhitect, urbanist, decorator, pictor, sculptor, realizator de mobilier, teoretician și scriitor elvețian.
„Arhitectura este voința unei epoci, tradusă în spațiu.”
Ludwig Mies van der Rohe – arhitect german
„A fi împreună este un început. A rămâne împreună este un progres. A lucra împreună este un succes!”
Henry Ford – fondator al industriei americane de automobile.
„În primul rând, “Atelierul de arhitectură pe nevăzute” constă în depășirea unei idei preconcepute, conform căreia arhitectura este pur vizuală sau dependentă de acest simț.”
Iris Popescu
Ștefania Argeanu: Ce este esențial să dobândim, să reținem, să dăruim și să restituim umanului din propria noastră ființă, atunci când „mâinile vor să vadă și ochii să atingă”, potrivit accepției lui W. Goethe?
CMU Senseability: Este esențial să păstrăm o curiozitate vie, deschisă și activă în explorarea locurilor, fenomenelor și a oamenilor ce compun viața de zi cu zi, din cât mai multe perspective diferite, pentru a putea avea o înțelegere holistică. Simțurile lucrează împreună pentru a construi această înțelegere, și suntem obișnuiți să atingem pentru a vedea cum se simte și să privim pentru a putea atinge ceva la care mâinile nu pot ajunge, un simț venind în continuarea celuilalt, pentru a putea cuprinde limitele curiozității noastre umane. Empatia are rolul de a ne transpune în alt punct de vedere, pentru a putea experimenta mai multe moduri de a privi sau de a pune problema și de a depăși limitele autoimpuse sau preluate de-a lungul timpului, de a ne oferi un alt mod de a experimenta tot ceea ce ne înconjoară.
În ce constau inițierea, desfășurarea, proiectarea și împărtășirea cu ceilalți a „Atelierului de arhitectură pe nevăzute”?
În primul rând, atelierul de arhitectură constă în depășirea unei idei preconcepute, conform căreia arhitectura este pur vizuală sau dependentă de acest simț. Participanții sunt atât persoane cu deficiențe de vedere, cât și persoane cu vedere normală. Pe toți îi invităm, pentru câteva ore, să perceapă mediul construit, bazându-se foarte mult pe auz și tactil, dar și pe olfactiv și pe gustativ, simțuri care stimulează și memoria emoțională.
„Tactilul este folosit încă de la începutul omenirii, prin existența instrumentului de mobilitate numit de aproape un secol „bastonul alb”, acesta fiind ținut în mână, transmite o serie de informații despre mediul construit, cum ar fi: diferențele de nivel, textura pavajului, existența unor obiecte sau a unor oameni.”
Cum se dezvăluie arhitectura, pe nevăzute, omenirii?
În funcție de dependența fiecăruia de vizual, această experiență poate varia. Relația cu spațiul este permanentă prin toate simțurile, doar că, pe nevăzute, devenim mai conștienți de aceste paliere de comunicare. Arhitectura se va dezvălui treptat; sunetul, acustica spațiului, este ceea ce înlocuiește simțul vizual. Alături de văz, auzul este un instrument implicat în percepția la distanță. Acest simț este utilizat pentru a obține informații privind caracteristicile unui spațiu, funcțiunea lui, înălțimea și chiar obstacolele. Sunetul și felul în care se propagă oferă indicii clare despre compoziția unui spațiu sau despre raportul dintre plin și gol. Apoi intervine cunoașterea mai personală a spațiului, pentru a sesiza detaliile prin intermediul simțurilor perceptive de contact: tactil, gustativ și olfactiv (este tot un simț al percepției la distanță, dar funcționează strâns legat de cel gustativ).
„…învățând să fie prietenoși cu un mediu neprietenos…”
„…toate simțurile influențează percepția unui spațiu…”
„… Este nevoie de medii ușor de memorat, cu repere, cu ritm, continue. Spații care să nu dezorienteze, în care, din când în când, să apară un reper și pentru alt simț în afară de văz, pentru a înlătura nesiguranța produsă de întuneric. Arhitectura ar trebui să protejeze omul, nu să-l pună în dificultate sau să creeze obstacole. Arhitectura ar trebui să stimuleze relațiile sociale între oameni, nu să determine persoanele cu diverse dizabilități să se izoleze de comunitate din cauza dificultăților întâlnite în mediul urban. Incorporarea celorlalte simțuri ar putea amplifica experiența spațială umană și ar facilita restabilirea dialogului dintre individ și spațiu. Arhitectura ar trebui să ofere o experiență completă, care să stimuleze toate simțurile și să combată dominanța imaginii în era contemporană.”
Este știut, întâlnit, sesizat și, de cele mai multe ori, tratat cu indiferență aspectul care privește calitatea vieții unei persoane cu dizabilități din România. Asociația pe care dvs. O reprezentați vine în întâmpinarea unei categorii umane profund defavorizate, aducându-i un strop de luminozitate, empatie și solidaritate. Ați întâmpinat dificultăți pe măsură ce ați avansat în acest atelier?
Persoanele cu deficiențe de vedere se confruntă cu un puternic fenomen de izolare, provocat atât de cauze subiective (percepțiile și comportamentele celorlalți oameni), cât și de cauze obiective (mediul construit neprietenos). Aici regăsim și provocarea pe care am întâmpinat-o în implementarea proiectului CMU Senseability: cum ajungi la beneficiari atunci când majoritatea sunt în afara mijloacelor uzuale de comunicare?
Din informațiile pe care le-ați cumulat deja, ce ne puteți împărtăși despre mobilitatea urbană a persoanelor cu dizabilități, în România?
În România, persoanele cu dizabilități tind să fie îndeosebi izolate din cauza mediului construit inaccesibil, dar parte dintre acestea reușesc să urmeze diverse forme de învățământ, să se dezvolte cât mai mult și să reușească în viața profesională. O parte mică lucrează în administrația publică; o parte dintre persoanele nevăzătoare sunt maseuri, dar și it-iști, manageri, operatori Call Center sau profesori. O altă parte este formată din antreprenori care dezvoltă firme competitive pe diverse piețe sau participă la competiții paralimpice, unde obțin rezultate remarcabile. Mobilitatea acestora se desfășoară alături de prieteni, familie, rude și în cadrul diverselor ong-uri, cum este și recentul Club de Mobilitate Urbană Senseability, dezvoltat de noi în București. Ca apoi să înceapă să facă „skill sharing” și să se descurce în spațiul urban, învățând să fie prietenoși cu un mediu neprietenos. Din experiențele întâlnite sau aflate de noi, societatea începe să fie mai deschisă și să învețe să fie incluzivă față de persoanele cu dizabilități.
Dar despre Clubul de mobilitate urbană senseability?
Clubul de mobilitate urbană – SenseAbility sau CMU SenseAbility – este un spațiu de contact între persoanele cu deficiențe de vedere și cele tipice. Un loc în care putem să ne învățăm unii pe alții cum să ne descurcăm într-un oraș neprietenos. Facem asta prin ateliere cu teme care au un impact direct asupra mobilității: arhitectură, urbanism, tehnologie, ecolocație (mobilitate alternativă) și dezvoltarea personală și profesională. Ne dorim, de fapt, să dezvoltăm o comunitate de skill sharing bazată pe un design incluziv. Pe lângă acestea, fiecare are, de fapt, propria definiție a clubului, în funcție de experiența acumulată în cadrul proiectului. Fie că ești parte din echipă, voluntar, participant, tipic sau cu deficiențe de vedere, percepția o să fie diferită în ceea ce privește acest nou concept, deoarece este strict legată de aportul personal. Fiecare, de fapt, aduce ceva nou în CMU și îl ajută să se dezvolte.
„Relația cu spațiul este permanentă prin toate simțurile, doar că, pe nevăzute, devenim mai conștienți de aceste paliere de comunicare: auditiv, tactil, gustativ, olfactiv.”
Care sunt elementele definitorii care stabilesc granițele dintre tipic – atipic, abilitate – dizabilitate, invizibil – vizibil?
Granițele sunt dificil de stabilit; în schimb, mergând pe aceste axe spre capete, contrastele sunt evidente: tipic – atipic. O persoană este atipică dacă se dezvoltă foarte diferit de restul comunității. Se poate întâmpla pe orice plan, intelectual sau fizic (de obicei, persoanele supradotate sunt atipice, pentru că investesc mai mult timp în studiu în comparație cu restul comunității, iar persoanele cu dizabilități, la fel, dacă privim la mobilitatea unora dintre acestea: baston alb/fotoliu rulant). Totodată, spunem despre un om că este tipic dacă îndeplinește standardele comunității în care trăiește – nu iese în evidență. – Dizabilitate-abilitate: Dacă pornim de la ideea că toți suntem oameni, care își acceptă setul de valori și, din nou, privim la comunitatea în care trăim fiecare din noi, calitatea de tipic/atipic transmite existența unor abilități sau dizabilități, existente la fiecare individ (ceea ce actual, în societatea românească, este numit “dizabilitate”, într-o societate “incluzivă”, în care toți actorii se acceptă între ei, indiferent de (diz)abilități, nu mai reprezintă ceva special, sau diferit). – Invizibile sunt persoanele care există într-o țară, într-un oraș, în număr destul de mare și care nu sunt întâlnite aproape deloc pe piața muncii, în instituțiile de învățământ sau în viața socio-culturală a orașului.
„Ce e important, însă, de ținut minte, atunci când discutăm despre un ideal sau altul, este faptul că perfecțiunea nu există și că adevărul nu se găsește în extreme, oricare ar fi natura acestora.”
“Este necesară și o motivație pentru a explora spațiul, prin elemente punctuale atractive, semnalate senzorial (auditiv, olfactiv), precum și prin calitatea spațiului de a facilita orientarea și mobilitatea.”
Ce se dobândește pe parcursul explorării tangibilului, a senzațiilor texturate, sonore, olfactive, gustative, în contrast cu arsenalul „supremației vizualului”, în care trepidează un nr. incomensurabil de ecrane tactile?
Cea mai mare parte dintre noi, oamenii, nu ieșim din sfera vizualului, acesta acoperind 90%+ din activitățile zilnice. Persoanele cu dizabilități vizuale, obligate fiind, își dezvoltă integrarea celorlalte simțuri în viața cotidiană, recunoscând persoane, locuri și obiecte cu ajutorul simțului olfactiv. Tactilul este folosit încă de la începutul omenirii, prin existența instrumentului de mobilitate numit de aproape un secol „bastonul alb”, acesta fiind ținut în mână, transmite o serie de informații despre mediul construit, cum ar fi: diferențele de nivel, textura pavajului, existența unor obiecte sau a unor oameni. Apoi, utilizând alfabetul Braille sau alte modalități de scriere reliefate, simțul tactil ajută la dezvoltarea intelectuală a persoanelor nevăzătoare. Informația exprimată în limbajul Braille este transmisă azi tipărită, pe foi, obiecte, pereți și hărți tactile, cum sunt cele create în cadrul CMU Senseability. Sau cu ajutorul dispozitivelor electronice, cum ar fi display-urile Braille și, recent, smartwatch-urile. Există ceasuri tactile care transmit informația prin vibrații, exprimând, de exemplu, ora 3 prin 3 vibrații lungi. Această serie de informații, corelată cu informația adusă de celelalte simțuri, face ca persoana cu dizabilități vizuale să se dezvolte atât pe plan personal, cât și social, prin socializare, accesul la cultură și la relaxare. Cât și profesional, prin învățare, participare la cursuri (fie școală/universitate sau de specializare) și prin îmbinarea dorințelor personale cu piața muncii, își pot găsi un job, deschide o firmă sau lucra independent.
Auzul este cel mai utilizat simț în rândul persoanelor nevăzătoare. În acest moment, el constituie modul principal de interacțiune cu instrumentele tehnologice, prin feedback-ul vocal transmis de pc-uri (desktop sau laptop) la apăsarea tastelor și de ecranele tactile aflate pe telefoanele mobile/tablete sau pe alte dispozitive. Totodată, este un simț important în mobilitate, contribuind la procesarea de către creier a zgomotelor urbane, la estimarea pericolelor și a spațiilor (ex. utilizarea ecolocației) și la interacțiunea cu ceilalți oameni. Ecolocația este una dintre cele mai utilizate abilități ale nevăzătorilor, conștient sau inconștient. Inconștient, aceștia procesează sunetele auzite și reacționează la ele, instinctiv. Folosirea conștientă a ecolocației este mult mai amplă, fiind dezvoltată în decursul anilor prin trăirea și observarea a ceea ce se întâmplă și a modului în care reacționăm la el, apoi integrându-se ușor-ușor în subconștient ca „tipare” de reacție și de situație. Unii cercetători spun că tiparele create prin folosirea ecolocației sunt stocate inclusiv în cortexul vizual. Ecolocația reprezintă modul în care procesăm informația auditivă primită tridimensional. De la sunete provocate de individ sau de obiectele/persoanele din jur (în liniște, pașii reprezintă un sunet care poate fi estompat sau nu; prin asta confirmă/infirmă existența unui zid). Mergând mai departe și îmbinând aceste simțuri, se dezvoltă o serie de abilități care pot lupta împotriva “supremației vizualului”. În continuare, dacă extragem ce este important, adică existența unei comunități mari și fără aversiune, toți trebuie să înțelegem că suntem oameni, indiferent de (diz)abilități.
Ce linii de dialog există între „accesibil – inaccesibil” și „incluziv – ostentativ, indiferent, inuman, nedemn”?
Așa cum dialogul dintre alb și negru dă naștere nuanțelor de gri, la fel și acești poli opuși dau naștere unor polemici, adesea atinse de subiectivism. Asta nu e nici rău, nici bine; e doar așa cum e. Ce e important, însă, de ținut minte atunci când discutăm despre un ideal sau altul, este faptul că perfecțiunea nu există și că adevărul nu se găsește în extreme, oricare ar fi natura acestora.
Cum se cultivă umanitatea, empatia, sensibilitatea și venirea în întâmpinarea celorlalți cu soluții, astfel încât să existe un plus de valoare și o îmbunătățire pe termen lung a unui segment dintr-o comunitate?
Îmbunătățirile pe termen lung vin și ele tot pe termen lung. Umanul, empatia și sensibilitatea sunt aspecte care se împletesc cu mentalitățile din spațiul sociocultural căruia te adresezi. Iar atunci când vrei să abordezi din această perspectivă problemele detectate, trebuie să incluzi în strategia de implementare a soluției/soluțiilor multă răbdare și perseverență. Acest lucru este necesar atât pentru atingerea scopului propus, cât și pentru a putea filtra și răspunde la reacțiile și feedback-ul oamenilor din jur, care adesea nu sunt conștienți că trecerea timpului poate fi, de fapt, o unealtă de mare preț.
Caracteristicile spațiului pot amplifica sau reduce abilitățile noastre, în funcție de dimensiunea senzorială. Despre ce atribute ale teritoriului vorbim în acest sens și cum influențează, concret, percepția?
Percepția se desfășoară concomitent pe mai multe paliere, în funcție de componenta senzorială dominantă. Ne bazăm în mare parte pe componenta vizuală pentru orientare prin spațiu/teritoriu și pentru a crea o reprezentare spațială, dar, în egală măsură, primim informații și prin celelalte simțuri, prin percepția auditivă sau haptică (tactil-kinestezică). Un spațiu larg, aglomerat și zgomotos va fi perceput drept obositor, creând o stare de agitație prin suprastimulare senzorială (fie ea vizuală, auditivă, olfactivă etc.), indiferent de abilitățile sau dizabilitățile individului care îl percepe. Un spațiu care poate fi ușor înțeles ca formă și organizare, care are o acustică bună și în care întâlnim texturi și detalii fine, plăcute la atingere, va fi perceput unanim drept un spațiu agreabil și confortabil. În lipsa simțului vizual, spre exemplu, percepția tactilă este esențială pentru explorarea “microspațiului” personal, a obiectelor și fenomenelor din imediata apropiere, în timp ce percepția auditivă este folosită pentru înțelegerea spațiului îndepărtat, a eventualelor sale limite și raportarea la spațiul “macro”. Este necesară și o motivație pentru a explora spațiul, prin elemente punctuale atractive, semnalate senzorial (auditiv, olfactiv), precum și prin calitatea spațiului de a facilita orientarea și mobilitatea. Prin workshop-urile organizate în cadrul CMU-Senseability vrem să atragem atenția asupra modului în care toate simțurile influențează percepția unui spațiu și să explorăm împreună moduri de a dezvolta și de a îmbunătăți aceste aptitudini, pentru o înțelegere mai completă a spațiului înconjurător, adresată tuturor categoriilor de persoane.
Ce implică un mediu construit incluziv și prietenos?
Un mediu absolut universal este o utopie, dar se poate spune că este nevoie de medii ușor de memorat, cu repere, cu ritm, continue. Spații care să nu dezorienteze, în care, din când în când, să apară un reper și pentru alt simț în afară de văz, pentru a înlătura nesiguranța produsă de întuneric. Arhitectura ar trebui să protejeze omul, nu să-l pună în dificultate sau să creeze obstacole. Arhitectura ar trebui să stimuleze relațiile sociale între oameni, nu să determine persoanele cu diverse dizabilități să se izoleze de comunitate din cauza dificultăților întâlnite în mediul urban. Încorporarea celorlalte simțuri ar putea amplifica experiența spațială umană și ar facilita restabilirea dialogului dintre individ și spațiu. Arhitectura ar trebui să ofere o experiență completă care să stimuleze toate simțurile și să combată dominanța imaginii în era contemporană.
Interviul cu Iris Popescu și echipa AMAis & CMU Senseability – Sabrina Ahmad, Alexandra Anastasiu, Alexandru Cucu, Iris Popescu – este pregătit de Ștefania Argeanu pentru Ceașca de Cultură.
Autor : Ștefania Argeanu
Sursă text : Ștefania Argeanu
