În plimbările noastre literar-istorice, l-am însoțit pe Caragiale, am căutat pașii regelui poeziei – Vasile Alecsandri, l-am urmărit pe Mihai Eminescu mergând, vizator, pe strada Plopilor fără soț sau pe „o stradă prea îngustă“ (Sfântul Ilie), unde se afla icoana sufletului său – Veronica Micle, am ascultat ecouri junimiste în vechile zidiri din ulița Golia, dar nu l-am întâlnit pe eruditul profesor Titu Maiorescu, omul care a jalonat începuturile literaturii moderne românești și a contribuit la formarea marilor sale talente. Fiindcă i s-au închinat multe pagini, iar pe internet se găsesc peste 300.000 de referințe cu numele său, s-ar părea că n-ar mai fi nimic nou de spus despre Titu Maiorescu. La prima vedere, dar nu în realitate, căci, despre anii tinereții și locurile în care a trăit, adesea, zile nefericite, mai sunt multe de aflat.  

Așadar, să oprim din mers neostenitul crug al vremii și să-l întoarcem în uitatul an 1862. De ce tocmai atunci? Fiindcă la jumătatea lunii decembrie din acel an, sosea, din București în târgul Iașilor, tânărul jurist și filosof Titu Liviu Maiorescu, purtând în buzunar două licențe, un doctorat și decretul de numire ca director al Gimnaziului Central (Academia din ulița Arcu) și profesor la Universitatea ieșeană, înființată în locul fostei Academii a lui Mihail Sturdza în octombrie 1860. Plecase din București la 9 decembrie (stil nou), într-o trăsură cu arcuri, închisă, trasă de opt cai, însoțit de consoarta sa, tânăra berlineză Clara, fiica juristului Kremnitz, cu care se căsătorise în capitala Prusiei. Nu-i greu de închipuit ce șoc o fi fost în sufletul entuziastului profesor, privind din mersul trăsurii casele scunde, acoperite cu stuf ori șindrilă ale birjarilor scapeți din valea Păcurarilor, pe unde drumul Bacăului și al Sucevei intra în capitala Moldovei. Priveliștea a fost descrisă cu sarcasm de Mihail Kogălniceanu în vestita sa cronică. Printre micile zidiri din ceamur și chirpici, răsărea, ici-colo, clădirea câte unui han cu ogradă largă cât un suhat, vreo dugheană oblonită ca o cetate și abia spre capătul de sus al uliței, prăpăstioasă, apăreau câteva conace boierești și căsoaia „Creminalului“ – închisoarea orașului – în jurul căreia patrulau străjeri fioroși cu șpanga la pușcă. Măsurând din priviri sinistra zidire, musafirul se gândea, probabil, la părerea ce și-o făcea Clara despre viitoarea lor reședință, atât de diferită față de marele ei Berlin, cu străzi luminoase, pavaje de granit și înalte palate monumentale. Emoționați, au coborât la fosta Academie, în fața aripii stângi (unde-i acum clădirea Colegiului Național) unde se afla Internatul și locuința directorului școlii cu cele trei odăi la etaj din capătul clădirii (spre grădina hotelului „Traian“ de astăzi).  

Iașul după Unire, un oraș pustiit  

Era 1862, după ce Iașii trăiseră marele eveniment al Unirii din ianuarie 1859, dorită cu entuziasm de locuitorii săi, dar ce a avut neașteptate consecințe. După mutarea dregătoriilor capitalei Moldovei la București, începând cu ianuarie 1862, sumedenie de amploaiați rămăseseră fără atribuții și mijloace de trai, sărăcia cuprinzând frumoasa capitală a Moldovei. Casele boierești se pustiau, dughenile și atelierele trăgeau obloanele, mulți dintre locatarii lor căutând salvarea pornind spre noua reședință domnească, Titu Maiorescu și doamna sa fiind dintre puținii musafiri care soseau cu gândul să stea aici. Tânărul profesor se născuse la Craiova în 15 februarie 1840, începuse școala primară la Brașov unde tatăl său, Ion Maiorescu, profesor și funcționar public, poposise o vreme, a continuat la Craiova vreo doi ani și iar la Brașov (1848-1850), unde a frecventat și clasa I la gimnaziul din Șchei, înființat prin 1850 de unchiul său, Ioan Popazu (episcopul Caransebeșului și fratele mamei, Maria Popazu-Maiorescu). Părintele Ioan Maiorescu, profesor la mai multe școli (Cernăuți, Craiova, Iași, București) mutându-se în 1851 cu serviciul la Viena, în Ministerul Justiției, feciorul a continuat studiile la gimnaziul și Academia Theresiană (Theresianum) – școala înaltelor familii austriece, pe care le-a terminat, în 1858, ca șef de promoție. Muncind sârguincios și ținând-o într-un iureș, a frecventat cursurile universității berlineze și a obținut doctoratul în Filozofie cu „magna cum laude“ la Universitatea din Gissen (recunoscându-i-se drept studii universitare și ultimii doi ani ai academiei Theresiene). Continuând în același ritm și la Paris, luă licența în Litere, la Sorbona, și alta în Drept. Astfel înarmat și animat de dorința participării la ridicarea patriei pe făgașul vieții europene, tânărul Maiorescu s-a întors acasă, deși cele două licențe și doctoratul îi ofereau slujbe în orașele de studii. Cu dânsul venea și soția pe care o cunoscuse în casa Kremnitz, unde fusese preparator pentru limba franceză al celor patru copii ai familiei (Klara, Helene, Herman și Wilhelm – viitorul soț al muzei eminesciene Mite Kremnitz). Sosit la București, fusese numit supleant la Tribunalul de Ilfov și apoi procuror (octombrie 1862), dar, atras de cariera de profesor și solicitând un post în învățământ, a primit numirea la direcția Gimnaziului din Iași, pe lângă care a obținut și postul vacant de profesor la Facultatea de Filosofie (16 noiembrie 1862).  

Publicul țintă al primelor conferințe: „damele“  

Avea doar 22 de ani, clocotea de energie și dorea să aducă un suflu nou învățământului românesc. Ambițios, doct, spirit ordonat având un caracter puternic și cinste exemplară, a început să se afirme în toată plenitudinea. În locuința Internatului, chibzuia planurile pentru modernizarea gimnaziului rămas în localul Academiei după deschiderea Universității, la 26 octombrie 1860. Aici a ticluit primul anuar școlar din Principate: „Anuariul Gimnaziului și Internatului din Iași, pe anul școlar 1862-1863“, și a pus la cale conferințele publice de filozofie populară despre educație, prezentate din februarie 1863 în salonul Băncii de pe ulița Golia (unde se află acum Poșta) și transformate peste un an în „Prelecțiunile populare“ (februarie 1864). Vestea conferințelor o dădea „Lumina din Moldova“ a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Într-un scurt articol, autorul scria „Prelecțiuni filosofice populare relative la familie și educațiune. Sub acest titlu, se începe duminică, în 10 februarie 1863, la 12 ore, și se vor continua în duminicile viitoare de la 12-1 amiază, în sala de la Bancă, un curs public unde se vor dezvolta în mod popular un șir de idei asupra educațiunii în familie, luminate prin principii filosofice și mai ales estetice.“ Cu acest prilej, Maiorescu prezenta titlul celor 10 conferințe și trasa drumul pe care trebuia să meargă, în viitor, orașul Iași: „Dacă Eșii nu mai sunt acum centrul administrațiunei, trebuie să devie centru unei alte activități, centrul mișcării literare și științifice“. Se făcea astfel prima chemare pentru transformarea Iașilor în capitală culturală a țării. Pentru succesul acțiunii, autorul se adresa părții feminine a societății: „O mică parte a unei asemene mișcări sunt și cursurile publice. Însă, pentru ca ele să aibă un efect în societate, trebuie susținute prin dame, adevăratul element social în timpul modern. Către Dame mă adresez în specie și mai ales către mamele de familie, rugându-le să asiste la această încercare. Eu, din parte-mi, mă voi sili ca ora pe săptămână, în care mă vor încuraja cu prezența lor, să nu fie o oră pierdută. Tit. Livie Maiorescu.“  

Rectorul de 23 de ani  

Datorită bogatei sale pregătiri, pe lângă cursul universitar de istorie pe care îl ținea cu pasiune, în februarie 1863 a primit și funcția de decan al Facultății de Filozofie, la 18 septembrie 1863 fiind ales și rector pentru patru ani, până în 1867. De asemenea, a fost numit Președintele Comitetului de Inspecțiune al Școlilor din Moldova. Entuziast și doritor să dea țării o școală temeinică pentru instruirea dascălilor claselor primare, din octombrie 1863 acceptă numirea la conducerea Institutului Preparandal din mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“ (pentru pregătirea învățătorilor și institutorilor), pe care avea să-l transforme în vestita Școală Normală „Vasile Lupu“. Sprijinit de ministrul Instrucțiunii, Al. Odobescu, plecă pentru două luni la documentare în Germania. Întorcându-se, la 8 ianuarie, a deschis școala în care preda Pedagogia, Gramatica română, Psihologia și Compunerea (inițiind, pentru prima oară, practica pedagogică a elevilor). Primind și locuința în școală, la jumătatea lui ianuarie 1864 s-a mutat în clădirea lipită de turnul intrării de la stradă. Aici s-a născut fiica sa, Livia, și l-a avut ca elev pe Ion Creangă, numit apoi institutor la recomandarea sa. Tot la „Sf. Trei Ierarhi“, în cabinetul de lucru al directorului Maiorescu dotat cu o masă lungă, „plină de cărți și manuscripte“, din „casa astăzi dărmată de la intrarea bisericii «Sf. Trei Ierarhi»“ (potrivit lui Iacob Negruzzi), în seara de 10 februarie 1864, P. P. Carp prezenta traducerea „magnifică“ a piesei „Macbeth“. Cu acest prilej, participanții, T. Maiorescu, P. P. Carp, Th. Rosetti și Iacob Negruzzi, împreună cu Vasile Pogor și alți tineri, hotărau înființarea Societății literare „Junimea“, care avea să devină însemnată instituție culturală a țării. Întâlnirea din ziua de 10/22 februarie 1864 (pomenită în scrisoarea directorului adresată profesoarei de franceză Claudine Rickert), a fost socotită apoi prima ședință a „Junimii“. Dorind formarea unei literaturi culte românești, profesorul a început și activitatea de critic literar, promovând valorile reale și publicând lucrări precum „Despre scrierea limbei române“, „Despre poezia română“, „Direcția nouă“ (în care era consacrat poetul Mihai Eminescu, tânăr colaborator la „Convorbiri literare“).  

Nevoit să-și apere onoarea la tribunal  

Profesorul Maiorescu avea convingeri conservatoare, pledând pentru o concepție modernă a vieții culturale românești, dar susținând evoluția naturală, declarându-se împotriva „formelor fără fond“ și a imitării unor moravuri și principii occidentale nepotrivite culturii, credinței și mentalităților românești. Pe lângă „Prelecțiunile“ adresate publicului larg, în primăvara anului 1864, tânărul director al Școlii Normale iniția și un curs extraordinar de „Metodica Gramaticii Române“ („Metodica rațională, aplicată la gramatica română“) pentru elevele claselor superioare, viitoare „institutrice“ de la Școala Centrală de Fete (aflată în localul ocupat astăzi de Pavilionul Șapte al Spitalului de boli infecțioase). Conferințele încuviințate de Comitetul de Inspecțiune începeau la 2 martie și urmau lunea, miercurea și vinerea seara, pentru a putea fi audiate și de pedagogele și institutoarele din oraș, interesate de predarea gramaticii și limbii române în școlile elementare. La conferințele desfășurate sub privirile directoarei, participa, de obicei, și soția, Clara, doritoare să învețe românește. Fiindcă, după cursuri, profesorul rămânea câte o oră în odaia oficială a subdirectoarei, unii politicieni universitari, în frunte cu profesorul N. Ionescu, susținători ai „Fracțiunii libere și Independente“, doritori să îngenuncheze pe tânărul lor coleg, care avea convingeri conservatoare, rector și director al Institutului Normal, au făcut din aceste șederi pricină de defăimare. Bazându-se pe șoaptele răutăcioase ale unor eleve la adresa subdirectoarei Emilia Rickert, „o biată fată ghebăoasă și urâtă“, aceștia porneau o campanie de presă la gazeta „Tribuna Română“, în care apăreau articole fulminante despre legăturile imorale ale profesorului cu respectiva. Ca efect, profesorul a fost destituit din toate funcțiile, între octombrie 1864 și februarie 1865, urmând un proces la Tribunal (cerut de Maiorescu). În apărarea sa au sărit P. P. Carp, V. Pogor, Octav Teodori, N. Mandrea, P. Ghica, I. Negruzzi, înscriși la bară din datorie de onoare și spulberând insinuările. Procesul s-a încheiat cu achitarea acuzatului, declarat nevinovat, și a fost închis definitiv la Curtea de Apel, în 26 aprilie, pentru netemeinicie. Drept răzbunare, rivalii au trimis la gazeta vieneză „Die Presse“ o corespondență din Iași, despre „un rector magnificus în fața tribunalului“, ca să știe părintele Clarei ce poamă de ginere are la Iași.  

Tragedia pierderii fiului de 3 ani  

După judecată, profesorul Maiorescu s-a întors învingător la Institutul Normal, la catedră, la rectorat și Comitetul de Instrucțiune, fiind reintegrat în toate funcțiile, cu leafa cuvenită lunilor de suspendare, dar viața și familia îi fuseseră grav afectate. În timpul procesului, trăise și durerea pierderii părintelui, în august 1864, și a mamei, în septembrie, pentru înhumarea cărora a efectuat lungi drumuri la București. Necazurile i-au afectat auzul urechii stângi și starea psihică. Avea doar 24 de ani și-l îndurerase ingratitudinea profesorilor mai vârstnici, uniți împotriva unui coleg mai tânăr. La 16 ianuarie 1868, fiind schimbat din funcția de director al Școlii Normale „Vasile Lupu“, prin aprilie 1868, s-a mutat cu chirie în casa negustorului Mandel, într-o veche clădire boierească, pe locul căreia acum se află Școala copiilor cu deficiențe de auz și vorbire (strada Brătianu, vizavi de Teatrul Național). Cumpărând, prin ianuarie 1869, casa Baldovici-Gluck din ulița Tăutu (azi, strada Sulfinei, unde s-a construit, după al Doilea Război Mondial blocul de la numărul 16), profesorul s-a mai mutat odată. Aici, s-a născut băiatul Liviu (Kiki), sâmbătă, 9 august 1869, moașa fiind „madame Rickert“, mama vestitelor fete Claudine și Emilia, ultima – eroina scandalului de la Școala Centrală. Bătrâna zidire nu i-a adus noroc căci, la 26 noiembrie 1872, trăia tragedia pierderii copilului, ucis de angină. L-a îngropat, copleșit de durere și disperare, în cimitirul Bisericii „Bună Vestire“, înconjurat de studenți, profesori și nenumărați ieșeni înlăcrimați. Casa mult dorită din ulița Tăutu devenise casă a deznădejdilor, față de care nu mai simțea nicio dragoste, râvnind iar mutarea.  

„Trebuie să te rog iarăși să-ți dai doctoratul“  

Prilejul nu întârzia căci, prin ianuarie 1874, s-a eliberat postul de ministru al Cultelor și Instrucțiunii și a fost propus să-l ocupe fostul rector de la Iași. Îl recomandau experiența, cinstea, larga sa pregătire universitară și dorința de a îmbunătăți învățământul românesc. A părăsit Iașii, și-a înstrăinat locuința și s-a mutat în capitală. La Universitate, spiritele abia potolite se încingeau iarăși. Foștii rivali, înspăimântați, își numărau zilele așteptând, înfrigurați, destituirile obișnuite după schimbările de guvern. N-a fost așa, fiindcă ministrul Maiorescu dorea să rămână „domn“ și n-a pricinuit niciun rău. Duminică, în 7/19 aprilie 1874, a prestat jurământul, în următoarele zile l-a repus la catedră pe fostul său rival, N. Ionescu, care îi cauzase mari suferințe și fusese îndepărtat de ministrul precedent. Adresa apoi o scrisoare părintească poetului Mihail Eminescu la Berlin, „Orangenstrasse, 6“, unde studia: „Domnule Eminescu, În înțelegere cu amicii D-tale de aici, trebuie să te rog iarăși să-ți dai doctoratul. Numirile pe care le fac trebuie să fie ireproșabil de corecte. În ziua în care mă înștiințezi că ai titlul de doctor, ești numit profesor de filozofie suplinitor la Universitatea din Iași, pentru un an, după trecerea căruia trebuie să te înscrii la concurs. Și acum de câți bani ai nevoie? Ca avans, de reținut, în rate, din viitoarea dumitale leafă de profesor. Sub această formă chestiunea nu poate avea nimic penibil pentru dumneata. Dar, te rog, nu «ticăit», ci indicare exactă a sumei și a datei doctoratului… Al dumitale devotat M.“  

A murit în Bucureștiul căzut sub ocupație germană  

Peste doi ani, în ianuarie 1876, a demisionat, nemulțumit de neacceptarea legii învățământului pe care o propusese, a devenit apoi agent diplomatic la Berlin, iar mai târziu a primit funcțiile de ministru al Cultelor, ministru de Externe, ministru al Justiției, prim-ministru, a contribuit la înființarea Academiei, a preluat conducerea ziarului „Timpul“, a pledat la tribunale ca avocat și în Parlament ca deputat, a predat la Universitate devenind rector, a scris și a promovat lucrări filosofice și de critică literară și a susținut cu ardoare Societatea „Junimea“. Locuința sa din București, de pe strada Mercur (azi, demolată), era locul întâlnirii junimiștilor, iar în salonul primitor își prezentau creațiile Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu și alți iubitori ai muzelor, ce-și încredințau creațiile revistei „Convorbiri Literare“, mutată și ea la București. Om de mare delicatețe sufletească, l-a ajutat pe Mihai Eminescu până în ultimele sale clipe, trimițându-l pentru tratament la Ober Dobling și îngrijindu-se de refacerea sa la Iași, unde trimitea bani pentru întreținere (1884-1886). Copleșit de cruzimile Primului Război Mondial și de jefuirea teritoriilor ocupate de Puterile Centrale, la data de 18 iunie 1917 trecea în cealaltă lume. Adept al politicii de neutralitate, rămăsese în Bucureștii căzuți sub ocupație. A fost înhumat la Bellu, departe de iubitul său fiu din cimitirul bisericii „Bună Vestire“ de la Iași.

autor: Ioan Mitican