Diagnosticul este atât de controversat, încât variază de la o simplă gripă până la cancer. Argumentez pentru a doua variantă. De fapt, organismul educației este măcinat de multiple boli. Obiectul însuși al educației se află într-o gravă confuzie, motiv pentru care unele investiții în acest domeniu rămân fără efect. Spre clarificări în această direcție sunt orientate rândurile care urmează.
Un labirint fără intrări și ieșiri clare
Într-un labirint obișnuit, intrarea este cunoscută, dar te pierzi căutând drumul spre țintă. În labirintul educației, intrarea este la fel de misterioasă ca și ieșirea. Nu este deloc clar cu ce trebuie început, lucruri diferite trebuie făcute concomitent, nu succesiv. Logica labirintului nu este aceea a intrărilor și ieșirilor care, comparate, explică ce s-a câștigat; nu conduce la structură arborescentă, a ștafetei, valabilă în matematică, unde, ocupându-te de o problemă, începi prin a te interesa ce alți cercetători s-au ocupat de ea și ce rezultate au obținut ei, pentru ca tu, preluând de la ei această ștafetă, s-o predai mai departe, sporită cu ceea ce tu ai adăugat.
Într-un labirint, te poți trezi oricând că ai revenit pe unde ai mai trecut. În matematică (dar și în alte științe, ca informatica, fizica, chimia etc.) avem o reprezentare a cunoașterii în care se poate înțelege în ce fel situația la un anumit moment a decurs din cea anterioară; totul poate fi urmărit pe Science Citation Index. În educație, această structură arborescentă este slabă, copleșită de mișcări în cerc, stagnări, tautologii.
Comunicare slabă între diferite niveluri de abstracție și generalitate
Un alt neajuns al cercetării în domeniul educației este incapacitatea nivelurilor superioare, de speculații teoretico-metodologice, de a-și exercita impactul asupra nivelurilor inferioare, de practică educațională. Discrepanța dintre rafinamentul celor dintâi și stagnarea celor din urmă este tot mai mare. Lipsesc verigile intermediare. Scenariul dominant imperativ al interacției catedră (profesor) – bănci (elevi), persistența unor programe și manuale prăfuite sfidează puzderia de conferințe, mese rotunde și sesiuni de comunicări la care se adună „experți în educație”, expresie cu o involuntară încărcătură ironică tot mai vizibilă.
Cum să ieșim din acest blocaj?
După exemplul medicinii, care nu întârzie asupra teoretizării stării de sănătate, ci se ocupă cu identificarea și tratamentul diferitelor boli, deci a diferitelor abateri de la starea de sănătate; după exemplul științelor juridice, care își focalizează atenția nu atât pe speculații privind ideea generală de dreptate, de justiție, cât asupra diferitelor tipuri de infracțiuni, să încercăm să identificăm diferite situații asupra cărora vom cădea ușor de acord că ele sunt fenomene negative, patologii care trebuie înlăturate.
Răni deschise ale educației
Iată câteva categorii de astfel de răni:
- Ignorarea nevoilor și drepturilor fundamentale ale copilului și adolescentului;
- Absența educării unei frecventări adecvate a televiziunii și internetului, care rămân în mare măsură antieducaționale;
- Incapacitatea depășirii reprezentărilor fragmentare, impuse de organizarea pe discipline care nu prea comunică între ele;
- Persistența unor programe de învățământ peste care s-a așezat de mult rugina;
- Manuale plictisitoare, neatractive, uneori neinteligibile.
Nevoia unui echilibru între efort și recompensă
Nu este vorba de o recompensă materială, ci de una psihologică. Îi cer copilului să facă un efort de atenție, dar atenție la ce? El are dreptul să pretindă ca ceea ce i se cere să fie nu doar pe înțelesul său, dar și în întâmpinarea interesului său, a curiozității sale. În realitatea de azi a școlii, livrarea de cunoștințe prin manual sau de la catedră rareori vine pe fondul foamei de ele. Transmitem cunoștințe pentru care nu este clar la ce întrebări se constituie ele ca răspunsuri.
Obiectul educației și Ignorarea Imperativelor Globalizării
Accentul pe cunoaștere vine din sloganul Societatea cunoașterii. Se subînțelege că sporul de cunoaștere este însoțit de un spor corespunzător de înțelegere. Numai că, în procesul de învățare, se întâmplă frecvent ca anumite cunoștințe să fie reținute și restituite corect la cererea examinatorului, fără totuși a fi înțelese. Conform baremurilor, elevul a învățat. Dar de fapt…
Să învețe copilul că diferența de vârstă, de sex, de culoare a pielii, de limbă, de naționalitate, de religie nu numai că nu este o expresie a adversității, dar poate fi o sursă de îmbogățire afectivă, intelectuală și culturală. Să capete cât mai devreme posibil înțelegerea faptului că respectul identității se asociază organic cu cel al alterității; ori amândouă, ori niciuna dintre ele.
Presiunea antieducațională a străzii și a familiei
Violența publică a devenit un fapt cotidian. Un val de agresivitate vine din direcția clasei politice, care cultivă prea des tonul răstit, injuria, calomnia. Dacă școlarii asistă la acest spectacol, ce morală trag?
În ceea ce privește cei „șapte ani de-acasă”, prea mulți copii provin din case în care nu există o bibliotecă, în care copiii nu i-au văzut pe părinții sau pe bunicii lor citind și transmițându-le și lor morbul lecturii. Terenul pentru lipsa de interes față de învățare este pregătit, iar abandonul școlar se conturează la orizont.
