De-a trăitelea

 

Îți este cunoscută acea stare care te pătrunde până în măduva oaselor ca diminețile umede de toamnă și nu îți dă pace până nu îți amintești și până nu începi o curățenie și o organizare pe perioade a emoțiilor, acțiunilor și oamenilor care te-au ajutat sau au încercat să te împiedice să ajungi unde ești astăzi?

Știi despre ce vorbesc, nu?

Pentru mine tot acest proces are ceva din dezordinea, agitația, incoerența, râsul prostesc și plânsul isteric al nebuniei.

Albume foto împrăștiate peste tot prin cameră.
Cutii cu bijuterii deschise și vandalizate aproape, gânduri care încearcă să stabilească legături telepatice cu ei și ele, cărți nedeschise dar care îmi păstrează, pentru când o sa am chef, sentimente de deja-vu, amintiri stridente sau estompate, dar încă acolo, cu toate ma joc de-a v-ați-trăitelea.

Îmbătrânesc, știu.

Îmbătrânesc dar constat că nu e chiar așa o pacoste să privești asta dacă stii să rămâi prieten cu tine.

Crezi că mie nu îmi vine să râd de freza aceea făcută parcă cu un ciob de sticlă, pe care m-am încăpățânat să o port atâția ani, sau să fluier și să sar într-un picior prin perioadele în care mă cam plictiseam și nu aveam prea mulți prieteni, pentru că nu imi place să fac compromisuri în aceasta privință, sau să numar firele căzute de când părul pare să mi se fi deschis cu cel putin 20 de nuante (ca de cele albe nu am, încă), sau să ma cert pentru cât de simpatică am fost cu unii și cât de antipatică cu alții, fără să stau să-i arbitrez întâi, sau să port trei rochii o dată, în trei stiluri diferite, peste pantaloni pentru zilele și anii în care rochia nu era o opțiune vestimentară, sau să îmi umplu casa de pantofi cu toc de toate culorile și să îi probez până adorm cu perechea roșie în picioare și cu zâmbetul pe buze, sau să merg într-o călătorie în jurul lumii cu cei mai dragi prieteni ca să am timp să povestesc cu ei tot ce eu am uitat și să adun amintiri noi?
Ba imi vine!

Dar nu o fac, pentru că îmi sunt prietenă și pentru că fiecare cafea de dimineață îmi dă deșteptarea în prezent și simt gustul lucidității.

Așa că îmi organizez sertarele memoriei folosind culori, gusturi, senzații, parfumuri pentru a asocia oameni cu perioade, stări, întâmplări, astfel încât să mă pot bucura de fiecare amintire atunci când îi este momentul și aproape regret că nu fumez, pentru că îmi place starea aceea de ușoară nervozitate amestecată cu plăcere care însoțește ritualul aprinderii țigării.

Copilaria are gust de pastramă de porc afumată și de lapte cu caimac, miros de cartofi copți pe plită și de foc mocnind și fumegând și albastrul ochilor bunicului, mama persistența esentelor tari, vacanțele de vară din fața blocului ritmul săriturilor cu coarda, adolescența agresivitatea și poezia rock-ului, prima iubire senzația acută de respirație tăiată până la sufocare și de eșec, maturizarea ghimpele compromisului adânc înfipt în idealism, iar prietenia fluiditatea și ritmul sângelui sănătos prin vene.

Și când mi se întâmplă să mă aflu într-un loc din prezent și o aromă, o culoare sau o senzație să mă ademenească spre amintire, nu pot rezista tentației.

Și atunci simt cum mă dedublez: zâmbesc, vorbesc, tac, acționez, prinsă între atunci și acum.

Sunt, dupa caz, o nepoată zglobie și alintată, un copil ba tăcut, cu un aer ușor filosofic, ba extrem de sociabil, iubita aiurită sau prietena pe care poți să o suni la orice oră din zi sau din noapte.

Îmbătrânesc, știu, dar încă îmi pot povesti despre mine lucruri neîntâmplate.