Autor: omdecultură

Nicolae Iorga – profesorul bătăuș

Despre Nicolae Iorga nu se poate scrie numai din punct de vedere pozitiv. Efectiv, temperamentul coleric al acestuia l-a facut remarcat opiniei publice prin iesirile sale, nu tocmai elegante. Din pacate, un inident provocat de istoric a ajuns cunoscut chiar si in Occident.

In ianuarie 1908, la Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti, Nicolae Iorga a fost intrerupt din dialogul pe care il avea in cancelaria profesorilor, cu profesorul S. Mandrescu, de exclamatia „Hodoronc-tronc!” a profesorului Dragomirescu. Dorind sa stie daca fraza i-a fost adresata, Nicolae Iorga l-a interpelat pe Dragomirescu si din cauza ca nu a primit un raspuns care sa-l multumeasca „incepe sa dea in Dragomirescu cu bastonul, pana ce Dragomirescu s-a putut apropia de el pentru a-l dezarma. Pana sa sosesc eu de la usa, Dragomirescu il trantise la pamant si in aceasta situatie i-am putut desparti”.

S. Mandrescu, autorul relatarii, si-a arogat meritul de a-i fi despartit pe cei doi „profesori batausi”, cum i-au numit contemporanii. Din pacate, afirmatia a fost subiectiva. Un raport al Sigurantei a mentionat ca cei doi profesori universitari au fost despartiti de cadrele didactice si studentii care au intrat in cancelarie, alarmati de zgomotele pe care le-au auzit. Pana atunci, cei doi au avut timp sa se tavaleasca ca niste adevarati luptatori si sa-si rupa hainele, unul altuia. Desi au fost separati, batausii nu s-au sfiit sa-si adreseze cuvinte nu tocmai ortodoxe. Nicolae Iorga a fost primul care a parasit incaperea, scuturandu-si hainele, in timp ce Dragomirescu s-a declarat castigatorul inclestarii, din punctul de vedere al rezistentei fizice.

Despre conflictul dintre cei doi s-a discutat si in Parlament, pe culoarele din Dealul Mitropoliei facandu-se urmatoarea constatare: „Capitala si tara sunt adanc mahnite, scarbite de faptele petrecute vineri seara”, propunandu-se urmatoarea solutie: „Avem legi facute de noi. Cu cat suntem mai sus in ierarhie, cu atat sa fim mai constiinciosi in lege, spre a servi de model celorlalti”.

Pana la urma, nici unul dintre cei doi profesori nu a avut de suferit. La 11 februarie 1908, conducerea facultatii de Filozofie a luat decizia excluderii lui Dragomirescu, hotararea fiind respinsa de Ministerul Educatiei, iar peste inca o saptamana s-a constat ruperea procesului-verbal al conflictului din condica facultatii de Filosofie.

5 ianuarie 2014
Capriciul principelui Nicolae (1926)

Masinile l-au atras ca pe un magnet pe principele Nicolae (1903-1977). Acest capriciu i-a adus, nu de putine ori, neplaceri. Incidentele au fost initial de mica amploare, fiind cunoscute doar de membrii Casei Regale. Ulterior, acestea au devenit de notorietate publica. Toate au fost determinate de dorinta principelui de a merge cu propriul automobil ca si cum ar fi participat la un raliu.

Cum jandarmii nu au fost interesati sa cunoasca numerele de inmatriculare de la masinile demnitarilor, principele Nicolae a fost oprit, la 14 mai 1926, de jandarmii din comuna principele Carol. Augusta persoana nu a fost recunoscuta de reprezentantii legii, fiind retinuta si dusa la postul de jandarmi. Vitezomanul a fost pus in libertate in scurt timp. Si-a continuat viata in acelasi ritm, ignorand morala parintilor.

La 15 mai 1926, principele Nicolae s-a urcat in automobil, dorind sa ajunga la Pitesti. Nu a fost interesat de aspectul ca a plecat in cursa la 21,30. Cand mai avea 5 km pana la Pitesti, principele Nicolae a pierdut controlul masinii, rasturnandu-se intr-un sant. Ajuns cu picioarele pe pamant, odrasla regala s-a deplasat la Pitesti cu o caruta de ocazie. Autoritatile locale au anuntat incidentul la Bucuresti. Principele s-a urcat intr-un vagon de clasa a I-a si a facut cale intoarsa, fiind asteptat pe peronul Garii de Nord de generalul Nicoleanu.

Ochii vigilenti ai jandarmilor si imposibilitatea principelui de a stapani masina pe timpul noptii l-au determinat pe acesta sa se multumeasca cu sofatul pe strazile Capitalei. Un Bucuresti interbelic in care circulatia nu se desfasura ordonat, traficul realizandu-se in consecinta anapoda. Acest aspect nu a fost pe placul principelui, care se deplasa cu o viteza care o depasea pe cea stabilita de politie. In iunie 1930, principele Nicolae a intrat intr-o altercatie cu un franzelar, pe Bulevardul Elisabeta. Nemultumit ca trebuia sa astepte dupa o caruta care se deplasa regulamentar, principele a impins-o cu botul masinii. A primit in schimb un potop de insulte. Circulatia s-a descongestionat, iar principele si-a continuat deplasarea cu o viteza de contraventie. Totul a culminat cu un sut in testiculele soferului Ion Damian, pe strada Cameliei.

Dureros este aspectul ca, in timp ce in Romania unora dintre membrii Casei Regale li s-a permis sa incalce legea, britanicii l-au tratat pe regele George al V-lea (1910-1936) in spiritul legii. Astfel, politia londoneza l-a amendat pe suveranul britanic pentru depasirea vitezei legale in timp ce acesta mergea cu motocicleta.

4 ianuarie 2014
Alex Iordachescu: La început, cuvântul era „magic”

Oamenii ne pasesc pragul sufletului, iar noi le intindem bratele ochilor inimiii noastre, primindu-i in continutul nostru emotional.

Treptat ne trimitem reciproc zambete, ne retragem sfiosi in confesiuni, eliberand praful din sticla sparta recent in suflet. Suferinta inghitita zilnic nu ne lasa indiferenti, insa fiecare omulet alege modul in care isi exprima viata: cu eternitatile ei de-o clipa si franturile de (in)uman. Este de ajuns sa asisti la un moment care provoaca suferinta pentru a fi altfel, a respira cu o frecventa diferita dinainte de a vizualiza scena cat se poate de reala… Din dorinta de a impartasi emotii fine, cuvinte calde, cu o consistenta unica, situatii existentiale aflate sub semnul agoniei si al extazului deopotriva, fiorul creatiei sensibile devine insasi mecanismul launtric al fiintei numite "regizor". Dincolo de mirajul chipurilor, al sunetelor de fundal ce trezesc amintirile din sertar, dincolo de aplauze si sensuri "invizibile", aparent, pentru cei care nu au rabdarea de a-si privi viata prin lentilele filmului, dupa vizionarea "Copilariei lui Icar", am avut un gand curajos: cel de a afla cuvantul care il aduce pe regizorul Alex Iordachescu intr-o dimensiune pur intuitiva.

Profunda"Copilarie a lui Icar", emotioneaza devastator acel tip de spectator definit un acut spirit problematizator, introspectiv, contemplativ, uman prin intensitatea sensibilitatii sale…Cred ca s-a dorit o inovatie la nivelul viziunii regizoriale, o noua viziune asupra "discursului despre cinema"… Filmul sta sub semnul unei realizari absolute, reda o alta dimensiune mundana-cea vazuta prin sentiment si impregnata de afectivitate…

Am lucrat intuitiv pe aspectul cinematografic, cu dorinta e a traduce o viziune interioara. Am scris note de intentii, dar ce e important pana la urma este ce aduce acest film in lume, fie mica sau mare contributia lui. Cred ca el este bogat la nivel de interpretare, si imi place cand fiecare poate sa-si croiasca filmul lui, sa existe o plasticitate a "materiei" filmului. Mi se pare ca lumea in care traim nu e lineara sau binara si imi doresc sa fac filme care sa traduca "tesutul" asta. Cel putin imi place ideea asta, ma faca sa ma simt mai liber si imi permite sa fac lucruri neasteptate. Acum imi doresc sa fac un film nou si sa regasesc aceasta intesitate, dar cu un limbaj mai accesibil, intr-un fel mai jucaus.

Un film este o viata sau o viata este un film?

Filmul face parte din viata; nu cred ca se poate substitui vietii si nici nu cred ca e de dorit. Poate filmul are particularitatea de a ne implica in mod intens, sa ne faca sa traim o alta viata care seamana cu "viata"; indirect, ne aduce aminte ca suntem "legati" unii de ceilalti, ca traim aceleasi experiente, arhetipuri, etc…

Cuvantul este iluzia?

Nu ma pricep bine, dar cred ca la inceput, cuvantul era "magic", era cauza si efect, simultan. Incetul cu incetul am fost capabili sa disociem sensul de ceea ce facem. Astfel se creaza intr-adevar iluzii. Deseori m-am gandit ca problemele noastre sunt esential semiologice. Intr-un fel, e adevarat, atat de puternic este raportul nostru cu limbajul.

“Oamenii sunt nascuti sa moara” si mor pentru a renaste, detasandu-se astfel de prizonieratul trecutului?

S-ar putea sa fie asa si in orice caz merita sa ne intrebam de ce murim, cand viata ar fi putut sa creeze organisme care se regenereaza constant. Ideea este prezenta in film si mi se pare esentiala. M-am intrebat deseori daca n-am mai fost pe pamantul asta, atat de cunoscute mi se par unele locuri sau persoane pe care le vad prima data. Cu siguranta am avut aceste preocupari si intrebari foarte devreme. Din copilarie mi-am dorit sa inteleg conditia noastra si in acelasi timp am fost convins ca avem la indemana un potential imens. Acest lucru a fost resimtit intuitiv si parcursul meu artistic consta in a traduce aceste intuitii intr-o forma sensibila.

Cui se adreseaza “Copilaria lui Icar”? Filmul este pentru toti?

"Copilaria lui Icar" este un film relativ ermetic, nu pentru ca mi-am dorit sa fie asa, ci pentru ca am privilegiat intuitiile pe care le-am avut pe moment, formelor mai conventionale. Nu e neaparat o calitate, idealul este sa le imbini in mod armonios. Am remarcat ca filmul a atins deseori oameni foarte sensibili si / sau cu o educatie care ii face sa-si puna intrebari ( stiinte sociale, filozofie, etc..).

Ce propune metafora titlului? ("Copilaria lui Icar")

In orice mit se gaseste ideea ca dezlegarea tragica este anuntata de la inceput. Eroul isi cunoaste destinul, incearca sa lupte impotriva lui, dar tocmai astfel il indeplineste. In cazul mitului lui Icar, e diferit; Icar nu stie de ce s-a nascut in labirint, nu stie ce-l asteapta si nu are un destin eroic. Tatal lui, Dedal, are toate aceste chei, dar nu le dezvaluie, fiind vorba de "greseli" pe care le-a comis ( ajutor in creatia Minotaurului, constructia labirintului, egoismul legat de Icar) si pe care nu le recunoaste, considerandu-se un geniu, "deasupra". Dedal transmite povara greselilor lui Icar, care, fara cheile intelegerii conditiei lui, nu se poate nici revolta, nici fugi. Singura cale care ii ramane, este o urcare urmata de o prabusire inevitabila – o prabusire programata.

Cine sunt „looser-ii” si „winer-ii” in ziua de azi? Cum ii recunoastem?

Definitiile insasi trebuie puse in perspectiva prin a se intreba ce inseamna reusita sau esecul. Ele fiind relativ valorilor care domina fiecare epoca sau civilizatie. Van Gogh a fost un "looser" printre semenii lui, dar tablourile lui se vand astazi la Sotheby cu milioane de dolari. Asta nu inseamna ca cel care cumpara acel tablou se identifica cu arta sau trairile lui Van Gogh; de fapt, ca statut social, cei doi sunt la extreme opuse. Inconstient, cel care cumpara tabloul, dovedeste puterea valorilor contemporane.

Ce determina dorinta de a schimba lumea?

Probabil faptul ca nu ne simtim bine in ea. Diferenta este in intentie. Prima este naiva, cred ca majoritatea adolescentilor o cunosc; a doua este mai elaborata, cere o strategie si implica alte motivatii. Initial, cred ca toti vrem sa schimbam lumea in care traim. Dupa care, constienti de limitele noastre, incepem sa o manipulam.

Daca sensurile "invisibile" nu sunt neaparat inaccesibile, unde se poate gasi sursa luminii?

Lucrarile (prea putin cunoscute) ale lui C. G. Jung, impreuna cu Wolfgang Pauli sunt extrem de interesante privind modul in care privim realitatea. Ele reprezinta pentru mine una din caile cele mai promitatoare pentru a ne dezvolta si a iesi din criza in care ne gasim. Jung si Pauli au propus un fel de "psihologie transcedentala" plecand de la idea sincronicitatii propuse de Jung. Dar un asemenea concept nu avea corespondenta in lumea fizicii quantice, unde timpul nu are aceeasi functiune si eventimentele se pot produce cu alte reguli cauzale. De aici, cei doi au explorat o viziune a lumii in care universul interior (psihea) si cel exterior (considerat obiectiv, real), sunt doua "moduri" de reprezentare ale unuia si acelasi "lucru". Ce m-a interesat cu aceste lucrari, este ca ele au fost conduse cu foarte multa rigoare, pe care o cred indispensabila pentru intelegere si pentru a merge mai departe.

Si, last but not least, mai avem un suflet?

Cred ca raspunsul la aceasta intrebare depinde doar de noi. Adica ce consideram ca fiind sufletul si locul pe care i-l acordam in viata de toate zilele. In ce priveste lumea cauzelor si efectelor, ea este necesara ca sa existam sub forma pe care o cunoastem. Si nu e atat de rea pe cat pare.

O recomandare de carte pentru suflet/Cartea d-voastra preferata:

Una din cartile care m-a inspirat cel mai mult este "Fictiuni" de Jorge Luis Borges. Ma intorc intotdeauna la ea si la Borges cu placere.

Acest interviu a fost publicat pe 23 mai 2011, http://auraedaile.blogspot.ro/, autor: Stefania Argeanu

4 ianuarie 2014
„Domnule Eminescu, numirile pe care le fac trebuie să fie ireproşabil de corecte“

In plimbarile noastre literar-istorice, l-am insotit pe Caragiale, am cautat pasii regelui poeziei – Vasile Alecsandri, l-am urmarit pe Mihai Eminescu mergand, visator, pe strada Plopilor fara sot sau pe „o strada prea ingusta“ (Sfantul Ilie), unde se afla icoana sufletului sau – Veronica Micle, am ascultat ecouri junimiste in vechile zidiri din ulita Golia, dar nu l-am intalnit pe eruditul profesor Titu Maiorescu, omul care a jalonat inceputurile literaturii moderne romanesti si a contribuit la formarea marilor sale talente.

Fiindca i s-au inchinat multe pagini, iar pe internet se gasesc peste 300000 de referinte cu numele sau, s-ar parea ca n-ar mai fi nimic nou de spus despre Titu Maiorescu. La prima vedere, dar nu in realitate, caci, despre anii tineretii si locurile in care a trait, adesea, zile nefericite, mai sunt multe de aflat.

Asadar, sa oprim din mers neostenitul crug al vremii si sa-l intoarcem in uitatul an 1862. De ce tocmai atunci? Fiindca la jumatatea lunii decembrie din acel an, sosea, din Bucuresti in targul Iesilor, tanarul jurist si filosof Titu Liviu Maiorescu, purtand in buzunar doua licente, un doctorat si decretul de numire ca director al Gimnaziului Central (Academia din ulita Arcu) si profesor la Universitatea ieseana, infiintata in locul fostei Academii a lui Mihail Sturdza in octombrie 1860. Plecase din Bucuresti la 9 decembrie (stil nou), intr-o trasura cu arcuri, inchisa, trasa de opt cai, insotit de consoarta sa, tanara berlineza Clara, fiica juristului Kremnitz, cu care se casatorise in capitala Prusiei.

Nu-i greu de inchipuit ce soc o fi fost in sufletul entuziastului profesor, privind din mersul trasurii casele scunde, acoperite cu stuf ori sindrila ale birjarilor scapeti din valea Pacurarilor, pe unde drumul Bacaului si al Sucevei intra in capitala Moldovei. Privelistea a fost descrisa cu sarcasm de Mihail Kogalniceanu in vestita sa cronica. Printre micile zidiri din ceamur si chirpici, rasarea, ici-colo, cladirea cate unui han cu ograda larga cat un suhat, vreo dugheana oblonita ca o cetate si abia spre capatul de sus al ulitei, prapastioasa, apareau cateva conace boieresti si casoaia „Creminalului“ – inchisoarea orasului – in jurul careia patrulau strajeri fiorosi cu spanga la pusca.

Masurand din priviri sinistra zidire, musafirul se gandea, probabil, la parerea ce si-o facea Clara despre viitoarea lor resedinta, atat de diferita fata de marele ei Berlin, cu strazi luminoase, pavaje de granit si inalte palate monumentale.

Emotionati, au coborat la fosta Academie, in fata aripii stangi (unde-i acum cladirea Colegiului National) unde se afla Internatul si locuinta directorului scolii cu cele trei odai la etaj din capatul cladirii (spre gradina hotelului „Traian“ de astazi

Iasul dupa Unire, un oras pustiit

Era 1862, dupa ce Iasii traisera marele eveniment al Unirii din ianuarie 1859, dorita cu entuziasm de locuitorii sai, dar ce a avut neasteptate consecinte. Dupa mutarea dregatoriilor capitalei Moldovei la Bucuresti, incepand cu ianuarie 1862, sumedenie de amploiati ramasesera fara atributii si mijloace de trai, saracia cuprinzand frumoasa capitala a Moldovei. Casele boieresti se pustiiau, dughenile si atelierele trageau obloanele, multi dintre locatarii lor cautand salvarea pornind spre noua resedinta domneasca, Titu Maiorescu si doamna sa fiind dintre putinii musafiri care soseau cu gandul sa stea aici.

Tanarul profesor se nascuse la Craiova in 15 februarie 1840, incepuse scoala primara la Brasov unde tatal sau, Ion Maiorescu, profesor si functionar public, poposise o vreme, a continuat la Craiova vreo doi ani si iar la Brasov (1848-1850), unde a frecventat si clasa I la gimnaziul din Schei, infiintat prin 1850 de unchiul sau, Ioan Popazu (episcopul Caransebesului si fratele mamei, Maria Popazu-Maiorescu). Parintele Ioan Maiorescu, profesor la mai multe scoli (Cernauti, Craiova, Iasi, Bucuresti) mutandu-se in 1851 cu serviciul la Viena, in Ministerul Justitiei, feciorul a continuat studiile la gimnaziul si Academia Theresiana (Theresianum) – scoala inaltelor familii austriece, pe care le-a terminat, in 1858, ca sef de promotie. Muncind sarguincios si tinand-o intr-un iures, a frecventat cursurile universitatii berlineze si a obtinut doctoratul in Filozofie cu „magna cum laude“ la Universitatea din Gissen (recunoscandu-i-se drept studii universitare si ultimii doi ani ai academiei Theresiene). Continuand in acelasi ritm si la Paris, lua licenta in Litere, la Sorbona, si alta in Drept.

Astfel inarmat si animat de dorinta participarii la ridicarea patriei pe fagasul vietii europene, tanarul Maiorescu s-a intors acasa, desi cele doua licente si doctoratul ii ofereau slujbe in orasele de studii.

Cu dansul venea si sotia pe care o cunoscuse in casa Kremnitz, unde fusese preparator pentru limba franceza al celor patru copii ai familiei (Klara, Helene, Herman si Wilhelm – viitorul sot al muzei eminesciene Mite Kremnitz).

Sosit la Bucuresti, fusese numit supleant la Tribunalul de Ilfov si apoi procuror (octombrie 1862), dar, atras de cariera de profesor si solicitand un post in invatamant, a primit numirea la directia Gimnaziului din Iasi, pe langa care a obtinut si postul vacant de profesor la Facultatea de Filosofie (16 noiembrie 1862).

Publicul tinta al primelor conferinte: „damele“

Avea doar 22 de ani, clocotea de energie si dorea sa aduca un suflu nou invatamantului romanesc. Ambitios, doct, spirit ordonat avand un caracter puternic si cinste exemplara, a inceput sa se afirme in toata plenitudinea.

In locuinta Internatului, chibzuia planurile pentru modernizarea gimnaziului ramas in localul Academiei dupa deschiderea Universitatii, la 26 octombrie 1860.

Aici a ticluit primul anuar scolar din Principate: „Anuariul Gimnaziului si Internatului din Iasi, pe anul scolar 1862-1863“, si a pus la cale conferintele publice de filozofie populara despre educatie, prezentate din februarie 1863 in salonul Bancii de pe ulita Golia (unde se afla acum Posta) si transformate peste un an in „Prelectiunile populare“ (februarie 1864).

Vestea conferintelor o dadea „Lumina din Moldova“ a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Intr-un scurt articol, autorul scria „Prelectiuni filosofice populare relative la familie si educatiune. Sub acest titlu, se incepe duminica, in 10 februarie 1863, la 12 ore, si se vor continua in duminicile viitoare de la 12-1 amiaza, in sala de Ia Banca, un curs public unde se vor dezvolta in mod popular un sir de idei asupra educatiunii in familie, luminate prin principii filosofice si mai ales estetice.“

Cu acest prilej, Maiorescu prezenta titlul celor 10 conferinte si trasa drumul pe care trebuia sa mearga, in viitor, orasul Iasi: „Daca Esii nu mai sunt acum centrul administratiunei, trebuie sa devie centru unei alte activitati, centrul miscarii literare si stiintifice“. Se facea astfel prima chemare pentru transformarea Iasilor in capitala culturala a tarii.

Pentru succesul actiunii, autorul se adresa partii feminine a societatii: „O mica parte a unei asemene miscari sunt si cursurile publice. Insa, pentru ca ele sa aiba un efect in societate, trebuie sustinute prin dame, adevaratul element social in timpul modern. Catre Dame ma adresez in specie si mai ales catre mamele de familie, rugandu-le sa asiste la aceasta incercare. Eu, din parte-mi, ma voi sili ca ora pe saptamana, in care ma vor incuraja cu prezenta lor, sa nu fie o ora pierduta. Tit. Livie Maiorescu.“

Rectorul de 23 de ani

Datorita bogatei sale pregatiri, pe langa cursul universitar de istorie pe care il tinea cu pasiune, in februarie 1863 a primit si functia de decan al Facultatii de Filozofie, la 18 septembrie 1863 fiind ales si rector pentru patru ani, pana in 1867. De asemenea, a fost numit Presedintele Comitetul de Inspectiune al Scolilor din Moldova.

Entuziast si doritor sa dea tarii o scoala temeinica pentru instruirea dascalilor claselor primare, din octombrie 1863 accepta numirea la conducerea Institutului Preparandal din manastirea „Sf. Trei Ierarhi“ (pentru pregatirea invatatorilor si institutorilor), pe care avea sa-l transforme in vestita Scoala Normala „Vasile Lupu“. Sprijinit de ministrul Instructiunii, Al. Odobescu, pleca pentru doua luni la documentare in Germania.

Intorcandu-se, la 8 ianuarie, a deschis scoala in care preda Pedagogia, Gramatica romana, Psihologia si Compunerea (initiind, pentru prima oara, practica pedagogica a elevilor). Primind si locuinta in scoala, la jumatatea lui ianuarie 1864 s-a mutat in cladirea lipita de turnul intrarii de la strada. Aici s-a nascut fiica sa, Livia, si l-a avut ca elev pe Ion Creanga, numit apoi institutor la recomandarea sa.

Tot la „Sf. Trei Ierarhi“, in cabinetul de lucru al directorului Maiorescu dotat cu o masa lunga, „plina de carti si manuscripte“, din „casa astazi darmata de la intrarea bisericii «Sf. Trei Ierarhi»“ (potrivit lui lacob Negruzzi), in seara de 10 februarie 1864, P. P. Carp prezenta traducerea „magnifica“ a piesei „Macbeth“. Cu acest prilej, participantii, T. Maiorescu, P. P. Carp, Th. Rosetti si Iacob Negruzzi, impreuna cu Vasile Pogor si alti tineri, hotarau infiintarea Societatii literare „Junimea“, care avea sa devina insemnata institutie culturala a tarii. Intalnirea din ziua de 10/22 februarie 1864 (pomenita in scrisoarea directorului adresata profesoarei de franceza Claudine Rickert), a fost socotita apoi prima sedinta a „Junimii“.

Dorind formarea unei literaturi culte romanesti, profesorul a inceput si activitatea de critic literar, promovand valorile reale si publicand lucrari precum „Despre scrierea limbei romane“, „Despre poezia romana“, „Directia noua“ (in care era consacrat poetul Mihai Eminescu, tanar colaborator la „Convorbiri literare“).

Nevoit sa-si apere onoarea la tribunal

Profesorul Maiorescu avea convingeri conservatoare, pledand pentru o conceptie moderna a vietii culturale romanesti, dar sustinand evolutia naturala, declarandu-se impotriva „formelor fara fond“ si a imitarii unor moravuri si principii occidentale nepotrivite culturii, credintei si mentalitatilor romanesti

Pe langa „Prelectiunile“ adresate publicului larg, in primavara anului 1864, tanarul director al Scolii Normale initia si un curs extraordinar de „Metodica Gramaticii Romane“ („Metodica rationala, aplicata la gramatica romana“) pentru elevele claselor superioare, viitoare „institutrice“ de la Scoala Centrala de Fete (aflata in localul ocupat astazi de Pavilionul Sapte al Spitalului de boli infectioase).

Conferintele incuviintate de Comitetul de Inspectiune incepeau la 2 martie si urmau lunea, miercurea si vinerea seara, pentru a putea fi audiate si de pedagogele si institutoarele din oras, interesate de predarea gramaticii si limbii romane in scolile elementare.

La conferintele desfasurate sub privirile directoarei, participa, de obicei, si sotia, Clara, doritoare sa invete romaneste. Fiindca dupa cursuri profesorul ramanea cate o ora in odaia oficiala a subdirectoarei, unii politicieni universitari, in frunte cu profesorul N. Ionescu, sustinatorii ai „Fractiunii libere si Independente“, doritori sa ingenuncheze pe tanarul lor coleg care avea convingeri conservatoare, rector si director al Institutului Normal, au facut din aceste sederi pricina de defaimare. Bazandu-se pe soaptele rautacioase ale unor eleve la adresa subdirectoarei Emilia Rickert, „o biata fata gheboasa si urata“, acestia porneau o campanie de presa la gazeta „Tribuna Romana“, in care apareau articole fulminante despre legaturi imorale ale profesorului cu respectiva. Ca efect, profesorul a fost destituit din toate functiile, intre octombrie 1864 si februarie 1865, urmand un proces la Tribunal (cerut de Maiorescu). In apararea sa au sarit P. P. Carp, V. Pogor, Octav Teodori, N. Mandrea, P. Ghica, I. Negruzzi, inscrisi la bara din datorie de onoare si spulberand insinuarile.

Procesul s-a incheiat cu achitarea acuzatului, declarat nevinovat, si a fost inchis definitiv la Curtea de Apel, in 26 aprilie, pentru netemeinicie. Drept razbunare, rivalii au trimis la gazeta vieneza „Die Presse“ o corespondenta din Iasi, despre „un rector magnificus in fata tribunalului“, ca sa stie parintele Clarei ce poama de ginere are la Iasi.

Tragedia pierderii fiului de 3 ani

Dupa judecata, profesorul Maiorescu s-a intors invingator la Institutul Normal, la catedra, la rectorat si Comitetul de Instructiune, fiind reintegrat in toate functiile, cu leafa cuvenita lunilor de suspendare, dar viata si familia ii fusesera grav afectate. In timpul procesului, traise si durerea pierderii parintelui, in august 1864, si a mamei, in septembrie, pentru inhumarea carora a efectuat lungi drumuri la Bucuresti. Necazurile i-au afectat auzul urechii stangi si starea psihica.

Avea doar 24 de ani si-l indurerase ingratitudinea profesorilor mai varstnici, uniti impotriva unui coleg mai tanar.

La 16 ianuarie 1868, fiind schimbat din functia de director al Scolii Normale „Vasile Lupu“, prin aprilie 1868, s-a mutat cu chirie in casa negustorului Mandel, intr-o veche cladire boiereasca, pe locul careia acum se afla Scoala copiilor cu deficiente de auz si vorbire (strada Bratianu, vizavi de Teatrul National). Cumparand, prin ianuarie 1869, casa Baldovici-Gluck din ulita Tautu (azi, strada Sulfinei, unde s-a construit, dupa al Doilea razboi Mondial blocul de la numarul 16), profesorul s-a mai mutat odata. Aici, s-a nascut baiatul Liviu (Kiki), sambata, 9 august 1869, moasa fiind „madame Rickert“, mama vestitelor fete Claudine si Emilia, ultima – eroina scandalului de la Scoala Centrala. Batrana zidire nu i-a adus noroc caci, la 26 noiembrie 1872, traia tragedia pierderii copilului, ucis de angina. L-a ingropat, coplesit de durere si disperare, in cimitirul Bisericii „Buna Vestire“, inconjurat de studenti, profesori si nenumarati ieseni inlacrimati.

Casa mult dorita din ulita Tautu devenise casa deznadejdilor, fata de care nu mai simtea nici o dragoste, ravnind iar mutarea.

„Trebuie sa te rog iarasi sa-ti dai doctoratul“

Prilejul nu intarzia caci, prin ianuarie 1874, s-a eliberat postul de ministru al Cultelor si Instructiunii si a fost propus sa-l ocupe fostul rector de la Iasi. Il recomandau experienta, cinstea, larga sa pregatire universitara si dorinta de a imbunatati invatamantul romanesc.

A parasit Iasii, si-a instrainat locuinta si s-a mutat in capitala. La Universitate, spiritele abia potolite se incingeau iarasi. Fostii rivali, inspaimantati, isi numarau zilele asteptand, infrigurati, destituirile obisnuite dupa schimbarile de guvern. N-a fost asa, fiindca ministrul Maiorescu dorea sa ramana „domn“ si n-a pricinuit nici un rau.

Duminica, in 7/19 aprilie 1874, a prestat juramantul, in urmatoarele zile l-a repus la catedra pe fostul sau rival, N. Ionescu, care ii cauzase mari suferinte si fusese indepartat de ministrul precedent.

Adresa apoi o scrisoare parinteasca poetului Mihail Eminescu la Berlin, „Orangenstrasse, 6“, unde studia:

„Domnule Eminescu,

In intelegere cu amicii D-tale de aici, trebuie sa te rog iarasi sa-ti dai doctoratul. Numirile pe care le fac trebuie sa fie ireprosabil de corecte. In ziua in care ma instiintezi ca ai titlul de doctor, esti numit profesor de filozofie suplinitor la Universitatea din Iasi, pentru un an, dupa trecerea caruia trebuie sa te inscrii la concurs. Si acum de cati bani ai nevoie? Ca avans, de retinut, in rate, din viitoarea dumitale leafa de profesor. Sub aceasta forma chestiunea nu poate avea nimic penibil pentru dumneata. Dar, te rog, nu «ticait», ci indicare exacta a sumei si a datei doctoratului… Al dumitale devotat M.“

A murit in Bucurestiul cazut sub ocupatie germana

Peste doi ani, in ianuarie 1876, a demisionat, nemultumit de neacceptarea legii invatamantului pe care o propusese, a devenit apoi agent diplomatic la Berlin, iar mai tarziu a primit functiile de ministru al Cultelor, ministru de Externe, ministru al Justitiei, prim-ministru, a contribuit la infiintarea Academiei, a preluat conducerea ziarului „Timpul“, a pledat la tribunale ca avocat si in Parlament ca deputat, a predat la Universitate devenind rector, a scris si a promovat lucrari filosofice si de critica literara si a sustinut cu ardoare Societatea „Junimea“.

Locuinta sa din Bucuresti, de pe strada Mercur (azi, demolata), era locul intalnirii junimistilor, iar in salonul primitor isi prezentau creatiile Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu si alti iubitori ai muzelor, ce-si incredintau creatiile revistei „Convorbiri Literare“, mutata si ea la Bucuresti.

Om de mare delicatete sufleteasca, l-a ajutat pe Mihai Eminescu pana in ultimele sale clipe, trimitandu-l pentru tratament la Ober Dobling si ingrijindu-se de refacerea sa la Iasi, unde trimitea bani pentru intretinere (1884-1886).

Coplesit de cruzimile primului razboi mondial si de jefuirea teritoriilor ocupate de Puterile Centrale, la data de 18 iunie 1917 trecea in cealalta lume. Adept al politicii de neutralitate, ramasese in Bucurestii cazuti sub ocupatie. A fost inhumat la Bellu, departe de iubitul sau fiu din cimitirul bisericii „Buna Vestire“ de la Iasi.

4 ianuarie 2014
Iaşul istoric – Rîpa Galbenă sau Podul lui Eminescu

In 1897, primarul Gane demareaza constructia Ripei Galbene, menita sa estetizeze malurile lutoase pline de apa dinspre Gara. La 7 martie 1902 este inaugurata esplanada ce devine punct de atractie pentru ieseni. Versantul alunecator pune probleme noii constructii.

Preocupat sa elimine si zona uricioasa a Rapei Galbene, cu maluri rupte de apele coborite dinspre dealurile Muntenimii (Copoului) ca intr-o cascada lutoasa, primarul Nicolae Gane initia construirea unei esplanade.

Inspirat de Eminescu

Desi marturisise unui jurnal ca ideea ii venise „intr-o noapte senina din luna august” , de fapt aceasta apartinea poetului Mihai Eminescu. Visator si nostalgic, profund impresionat de trecutul si frumusetea batranului Iasi, poetul avea uneori placerea sa priveasca imensa vale ce se intindea prapastioasa, la poalele targului, de-a lungul Bahluiului. Inecata de suvoaie si napadita de nesfarsitele paduri de rogoz, trestie si papuris, misunand de pasari, pesti si felurite ganganii, parea o adevarata delta in mijlocul careia se ridica „Palatul Nemtesc” al Garii.

Cercetand incantatoarea priveliste, „rezemat cu coatele pe bara” de lemn, intinsa ca parapet, la marginile malurilor abrupte dinspre Cismeaua Pacurari, uneori putea fi vazut poetul Mihai Eminescu. Acolo il gasea intr-o zi Gh. Popa Radu. Privea spre Galata. Intrebat ce face, avea sa raspunda: „Ce sa fac… admir natura; uite domnule Radu, spune-mi, cine ar fi in stare sa-mi puie pe hartie tabloul acesta care ni se prezinta inaintea ochilor. Doamne! exclama el, ce pozitie frumoasa are Iasul! De as avea eu bani, as pune sa se faca un pod de aici pana pe dealul Galata. Inchipuie-ti, cand acest pod ar exista, sa stai in mijlocul lui, ce priveliste frumoasa ai avea. Cred ca in lumea intreaga nu s-ar mai gasi pereche!” („O amintire din viata lui Eminescu”, „Arhiva”: nr. 5-6, 1900).

Zona este transformata total

Malul rapei sfartecat de ape urca mereu spre targ, muscand in fiecare primavara si toamna ograzile caselor apropiate, incat unii targoveti, mai speriosi, vedeau sfarsitul „capitalei” prabusita in uriasele prapastii de la Rapa Galbena si pana la Rapa Privighetoaiei (cascata in preajma ulitei Talpalarilor, zisa apoi Saulescu), ce se adanceau mereu. Dupa mai multe incercari de a „inchide” aceasta rana a Iasului, primarul Nicolae Gane in cel de-al patrulea mandat demareaza procedurile pentru constructia Rapei Galbene. Lucrarea gandita de primar avea menirea sa igienizeze locul napadit de necuratenii, sa-l infrumuseteze si sa creeze o legatura directa, printr-un bulevard modern, intre Gara si strada Copoului (Carol), aflata, de asemenea, in prefaceri. La cererea sa, inginerul sef Charles Chaigneau din Serviciul Tehnic al Primariei, prezenta planul general al noii strazi – cu raportul nr. 4269 din 5 septembrie 1897 – pe care primarul punea apostila: „La Consiliu” si data de 9 septembrie 1897. Odata actiunea pornita, urmau discutiile de rigoare, inginerul Chaigneau intocmind planurile lucrarilor de canalizare, iar arhitectul I. Vignali pe cele ale unei esplanade ce avea sa inlocuiasca rapa cea hada. La 3 martie 1898, Consiliul comunal le dadea girul, astfel ca a doua zi porneau spre Bucuresti. Desi lipseau fondurile, circa 400.000 lei, la cererea primarului, Ministrul de Interne si Consiliul Tehnic Superior – prin Jurnalul din 9 aprilie 1898 -incuviintau executia proiectelor.

Constructia dura pana in 1902

Urmau licitatiile castigate de inginerul Virgil Halaceanu pentru zidul de sustinere si scari, de M. Manoliu – pentru canalizare, inginerul I. Petrazoli preluand supravegherea tehnica. Prin august, lucrarile erau in toi, cu acest prilej deschizandu-se si doua strazi noi: Regimentul 13 (astazi Silvestru) si Grivita (acum Strapungerea Silvestru), pentru trecerea canalelor spre Bahlui. Primarul Gane nu mai apuca sa inaugureze frumoasa zidire caci, in aprilie 1898, Consiliul era dizolvat si in locul celui vechi se instala altul, conducerea orasului luand-o, ca primar, Al. Badarau (conservator). Noii demnitari socoteau „operele” inaintasilor gesturi de propaganda electorala, costisitoare pentru contribuabili. Desi mai temperate, lucrarile continuau. La 1 martie 1901, savarsindu-se receptia provizorie sub conducerea lui Constantin B. Pennescu, ales presedinte al Comisiei Interimare doar de cateva zile. Esplanada, cu cerdac inalt de Belvedere, balcoane, nise si monumentale scari laterale, marginite de balustrade pentru lampi si statui, domina intreaga vale – lipsita pe atunci de mari cladiri – si inlesnea o incantatoare priveliste catre Gara. Fantanile arteziene susurau necontenit, iar stropii unui izvoras limpede jucau printre pietricelele minicascadei de sub corpul central.

O inscriptie planuita mai jos, cu stema vechiului Iasi, urma sa consacre numele realizatorilor si al celor doi primari – rivali politici -, care n-au avut fericirea inaugurarii cand se aflau in scaunul carmurii orasului. Cu acest prilej s-au amenajat o strada de legatura spre Pacurari, una spre Copou si alta catre Gara.

Esplanada deschidea privelistea catre Gara

Alunecarea terenului pune probleme

Dupa terminare s-a constatat ca marele edificiu rezista cu greu presiunii dealului si, precum incepusera crapaturile, putea sa devina o ruina. Un raport al inginerului Anton S. Savul, din 31 octombrie 1904, arata primarului ca „denota o miscare atat a terenului cat si a zidului din Rapa Galbena”. Si mai sever, un proces verbal din 26 ianuarie 1905 informa Consiliul comunal ca intreaga lucrare „e amenintata cu prabusirea”. Specialistii propuneau drenari multiple si stavilirea alunecarii prin niste contraforturi sau pinteni adanci din beton si armaturi. Acestea necesitau fonduri mari.

Constructia cladirilor CFR (1922) ajuta la stabilizarea versantului

Salvarea venea abia prin februarie 1922, cand Regionala C.F.R. Iasi cerea terenul gradinii parasite de la picioarele Esplanadei, pentru construirea unui cartier modern, cu „scoala, biblioteca, sala de conferinte” si alte inlesniri. Cererea a fost aprobata de Consiliul comunal, avizata de forurile guvernamentale si, la 21 septembrie 1922, odata cu inaugurarea cartierului C.F.R. din Nicolina, se punea piatra fundamentala a noului asezamant. Dupa trei ani de lucrari, cu mari cheltuieli pentru stabilizarea pamantului si intarirea zidurilor, la 20 decembrie 1925 se inaugura Caminul Cultural C.F.R. Rapa Galbena, ce avea sa devina un Ateneu al zonei si un reazem al Copoului si al Esplanadei numite de unii „Podul lui Eminescu”. Prin masivitatea si soliditatea sa, preintimpina fuga terenului, ramanand neclintit la toate seismele ce i-au incercat puterile.

4 ianuarie 2014
Vasile Alecsandri vesnicul admirator al Italiei

“Romantismul reprezinta un fenomen spiritual si artistic, ce se caracterizeaza prin universalitatea lui depasind frontierele etnice”. Romantismul romanesc este una dintre cele mai vechi miscari literare, find “la fel de viu si vast ca orice alta miscare romantica, bogata in realizari artistice”.

Unul dintre cei mai de seama exponenti ai romantismului romanesc a fost Vasile Alecsandri. “Stimat si iubit pana la adorare.., Alecsandri ramane marele poet al generatiei de la 1848.

“Alecsandri a fost mare prin suprafata operei sale si prin contributia la agitarea si rezolvarea tuturor problemelor culturale si literare ale vremii sale”, el fiind “Maestrul care a pornit cursul poeziei si al artei romanesti, peste tot, pe cararile nationale, cel care a facut-o sa fie cu adevarat romaneasca”.

Unul dintre meritele sale a fost introducerea temei exotismului italian in literatura romaneasca. Problema originii straine a poetului, cu precadere a celei italiene face subiectul a numeroase discutii, insusi marele Nicolae Iorga a incercat sa desluseasca aceasta situatie. Totusi autorul Vasile Alecsandri isi incepe primul capitol cu un citat dintr-o autobiografie pe care a incercat sa o scrie in jurul anului 1865 la Mircesti, astfel: ”familia mea este originara din Venetia. Pe timpul cand aceasta republica era in stralucire, un strabun al meu, om cu inima indrazneata si cu spirit cavaleresc, se puse cu a lui spada in serviciul tarii, se casatori cu o romanca si deveni obarsia familiei Alecsandri”. Din acest motiv se poate observa de la bun inceput un sentiment de apropiere fata de spatiul Italian.

Insusi profesorul Ovid Aron Densusianu, remarca faptul ca in opera lui Alecsandri apare „spiritul aceasta fin, nobil italienesc”, care-l deosebeste de ceilalti oameni de litere din perioada sa. Datorita faptului ca provenea dintr-o familie instarita, Alecsandri a beneficiat de o educatie aleasa, definitivandu-si studiile la Paris, totusi in perioada petrecuta in minunatul spatiu parizian, tanarul a inceput sa-si doreasca sa cunoasca cat mai curand Italia. A sosit momentul intoarcerii sale acasa, dupa acea lunga perioada petrecuta in occident, dar inainte de a patrunde pe teritoriul romanesc, acesta cu permisiunea tatalui sau, a facut un lung ocol prin Italia, in vara anului 1839, imediat dupa finalizarea studiilor. Asadar, Alecsandri a pornit de la Paris catre Italia insotit de amicul sau Nicolae Docan si bunul sau prieten Costache Negri, acesta din urma mergea periodic la Paris, unde se intalnea cu amicul sau Alecsandri, iar fiindca Negri studia in Italia si era un bun cunoscator al acestei tari, le vorbea adeseori atat tanarului Alecsandri cat si prietenilor lor, despre magnifica Italie.

Tinerii aventurieri isi incep calatoria de la Paris spre Lyon, apoi de aici catre Marsilia, ulterior pe mare spre Livorno. Ajunsi la Livorno, calatoresc spre Florenta, noaptea, iar calatoria il impresioneaza profund pe Alecsandri, care remarca inca de la inceput la Florenta o serie de elemente pe care le putem regasi in operele sale (prezentate cu foarte mare atentie in nuvela Buchetiera de la Florenta).

De la Florenta cei trei tineri se indreapta catre Roma, trecand prin Siena, Viterbo si Boslena, cu aceasta ocazie Alecsandri descriind ceea ce intalneste precum cel mai ”admirabil peisaj format de lac si muntii ce-l inconjoara”, astfel calatoria lor este incununata de catre o serie de elemente culturale de mare interes. La Florenta Alecsandri intra in contact cu numeroasele capodopere de arta renascentista, in timp ce la Roma intalneste antichitatea. Toate aceste elemente il determina pe tanarul nostru sa resimta o ”profunda impresie la amintirea gloriei si puterii strabunilor”. Odata finalizata sederea la Roma, acestia se intorc iarasi catre Florenta, unde vor ramane cel mai probabil pentru o vreme, dupa care pornesc ulterior cu trasura catre Bolonia, iar in decursul acestui drum poetul afla o poveste pe care la intoarcerea in tara, ne-o dezvaluie in nuvela ”Muntele de Foc”. Din Bolonia evident drumul tinerilor continua catre Padova si apoi catre Venetia, una dintre cele mai asteptate locatii, mai ales pentru originalitatea ei, insa si pentru faima pe care a dobandit-o aceasta regiune datorita faptului ca este prezenta tot mai mult in literatura epocii.

Tanarul Alcesandri era incantat de a vizita pentru prima data „aceasta gradina a lumii”, referindu-ma cu exactitate la intrega Italie, mai ales datorita faptului ca regiunea „Piemontului se bucura de reputatia de a fi una dintre cele mai insufletite si vesele orase ale Italiei”.

„Alaturi de Florenta, mai mult chiar decat aceasta, Venetia va ramane pentru Alecsandri refugiul luminos al gandurilor sale”.

Acasa, Alecsandri incepe sa-si asterne primele impresii despre aceasta minunata regiune, povestind cu mare placere despre faptul ca ”obiectele de arta sunt atat de multe in Italia si mai ales cu asa talent lucrate incat calatorul nu mai are vreme nici sa gandeasca, ci isi simte fiinta cufundata intr-o mirare indelungata si plina de placeri”. Inca din prima sa vizita in Italia simturile l-au coplesit si putem spune ca tanarul Vasile Alecsandri era profund indragostit de aceata tara, mult dupa reintoarcerea in Principat, aceasta isi amintea cu placere momentele petrecute acolo, faptul ca luase atat contact cu natura, inca din prima seara de voiaj, insa un impact major il constitue contactul direct cu arta italiana, ceea ce a intalnit aici, domurile si palatele de la Venetia, tablourile si frescele dim muzee, catedralele, le considera minunile artistice ale Italiei.

Ce anume l-a impresionat intens a fost sentimentul national la zarirea Columnei lui Traian, insa si asemanarea acestui spatiu cu cel romnanesc, asezarile, impartite in mai multe statulete, si faptul ca se afla sub o dominatie straina. Vasile Alecsandri nu a fost singura persoana fascinata de Italia, cea care i-a fost alaturi si cu care a impartasit aceleasi sentimente fata de Italia, era buna sa prietena Elena Negri, sora celui mai drag prieten, ea a fost la inceput una dintre cele mai devotate admiratoare, insa admiratia ei s-a transformat in scurt timp intr-un alt sentiment, o iubire cu totul romantica. Cei doi vor intreprinde o noua calatorie la Venetia pentru doar o luna, in septembrie 1846, ceea ce i-a determinat pe acestia sa ia o astfel de decizie au fost aceleasi sentimente, vise si idealuri. Putem spune astfel, ca pe Vasile Alecsandri il leaga de Venetia nu numai sentimentul de cultura ci si un sentiment mult mai uman, mai intens. Dupa ce au petrecut o perioada aici, cei doi indragostiti de Italia hotarasc sa paraseasca Venetia si sa se indrepte catre sudul Italiei, datorita starii precare de sanatate a Elenei, insa nu inainte de a trece prin Paris, pentru a se stabili daca domnisoara Negri putea suporta o astfel de calatorie. Sederea la Paris a fost foarte scurta, dupa ce medicul si-a exprimat acordul in vederea unei calatorii spre sudul Italiei, considerand ca atmosfera si clima de aici ii pot face numai bine, Elena Negri si Vasile Alecsandri se indreapta catre Lyon, iar odata ajunsi aici vor face o calatorie cu vaporul pe Ron si pe Mediterana, ajungand cu o intarziere minora la destinatia dorita. La Napoli cei doi au ramas doar doua saptamani, timp in care il intalnesc si pe Nicolae Balcescu. Insa starea de sanatatea a Elenei era din ce in ce mai precara, atat doctorul de la Paris, cat si cei de aici au considerat ca ”soarele Siciliei este tot ce se poate recomanda”.

”Elena Negri moare pe vapor la 4 mai, ora 3 dimineta la intrarea in Cornul de Aur”.

Pe parcursul intregii sale existente, Italia a ramas mereu vie si prezenta in gandurile poetului, iar pasiunea sa pentru acest spatiu nu se rezuma doar la o prima impresie pe care a pastrat-o de-a lungul intregii sale vieti, ci la un sentiment mult mai acut de admiratie pentru multitudinea de elemente culturale pe care le-a gazduit de-a lungul timpului, acel loc in care se regasec numeroase curente total diferite, insa imbinandu-se construiesc un “tot” perfect.

3 ianuarie 2014
Unde şi-a citit piesele „întâi ş-întâi“ junele Caragiale

„In vara anului 1907, aflandu-ma in strainatate si avand in tara daraveri, m-asez in trenul Berlin-Bucuresti, cu gandul sa m-abat o zi doua pe la Iasi, unde sa vizitez pe niste vechi si buni prieteni, familia Ronetti Roman.

A doua zi, ma cobor in gara Pascani la 12:30 pm. Numai decat intreb cu respect pe un domn impiegat de miscare foarte tanar, care poarta o sapca prea matura, odinioara desigur stacojie, «pe ce linie este tras trenul ce trebuie sa plece peste cateva minute spre Iasi»… Domnul impiegat imi raspunde politicos ca, «in legatura cu Berlin-Bucuresti, pleaca din Pascani spre Iasi numai un tren la 4:10, cu sosirea la 6:50.“ Astfel incepe I. L. Caragiale schita „Monopol“, publicata mai intai cu titlul „Cronica“, la gazeta ieseana „Opinia“ din 16 noiembrie 1907. Era inspirata dupa o vizita facuta pe malul Bahluiului, spre sfarsitul lunii mai 1907.

Dupa o plimbare prin dosul garii din Pascani urca in personalul de Iasi. Privind dealurile molcome moldave si ascultand rasuflarea „monstrului astmatic“ numit locomotiva si „tacanitul din ce in ce mai obosit al roatelor“, joi seara, 24 mai, ajungea in gara Iasi, unde era intampinat „frateste“ de amici sai.“

Ar fi dorit sa se duca la baie (publica), dar nu era deschisa, asa ca s-a spalat cu apa de Vichy Celestins. „Apa comuna de Iasi e mult mai gustoasa si mai hranitoare, dar costa mai scump“ – aluzie ironica la faptul ca inca nu se realizase conducta Timisestilor si multi localnici beau apa din fantani, plina de codati si felurite ganganii, cumparata cu cofa.

Orasul era in „tremurul alegerilor generale. „Ce febra! Peste 43 de grade; aproape ca se coaguleaza albumina.“

Ziua de vineri, 25 mai, si-a petrecut-o vizitand redactia gazetei „Opinia“, din strada Primariei (nr. 30) unde lucra prietenul sau, poetul Rodion – doctorul Avram Steuerman (1872-1918).

„De cu noaptea a inceput a turna, si toarna… Pietele, ograzile, locurile virane sunt mari si lacuri; ulitele, fluviuri si Niagare… Caii inoata; birjele plutesc; tramvaiele par niste vaporase de curse interurbane, ca la Hamburg.“

Despartindu-se de gazetarii din redactia „Opinia“, s-a urcat in trasura ce semana cu o luntre cu un triton care stranuta si tusea. „Ratacind contra torentului, navigam incet-incet la deal. Unde sa merg? La Smirnov, ori la Ermacov? Sunt amandoi imperfecti (erau scopiti); dar la primul merge colegiul I; eu merg la colegiul II, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am calcat pe pamant ferm. Dugheana e plina de amici, toti functionari publici si profesiuni liberale. Asteapta aici de mult sa se opreasca potopul si, asteptand, sa le para timpul mai scurt, iau aperitive, tuica, mastica, pelin, mismas, si gusta mezeluri, salam, ghiudem, cascaval, masline… Fireste, mai cu sama cum sunt vesel ca n-am avut dambla, intru si eu in combinatie… Si aperitive, si mezeluri, si vorba si discutie asupra situatiunii dificile in care se gaseste tara in urma tristelor evenimente, ca sa zicem asa, si-n fata atator reforme ce aceasta situatiune le reclama imperios, daca ne putem pronunta astfel, si apoi asupra trecutului, prezentului si viitorului, ideilor si programului fiecarui ales si fiecarui candidat – si dezbateri si vorba, si mezeluri, si aruncam samburii – pi gios!“

Fiind asteptat pentru dejun de gazde pe la unu si jumatate, musafirul a parasit sedinta. A vrut sa plateasca aperitivul, dar nu l-au lasat comesenii, spunand ca era randul la plata a unui amic „care a reputat, ca orator la o intrunire electorala, un fenomenal succes.“ Au mai luat inca un rand de aperitive si masline, si au aruncat samburii pe jos. Si inca un rand, cel din urma, si masline.

„Trebuie numaidecat un monopol al alcoolului“

„Amicul X… dupa ce plateste galant, se suie in gondola cu mine; locuieste in drumul meu, pe un canaletto, sa-l las acasa“. Pe drum, acesta i-a spus, cu limba impleticita, ca avea o idee de reforma: „Nu mai meage moasar cu taranii. Sunt betivi. Trebae un moaopol al ac.. al acacololui!“ (Era dupa miscarile taranesti din primavara anului 1907.)

Seara, la ora 8 si trei sferturi, Caragiale pleca la gara cu gazda Ronetti-Roman. Dupa ce i-a multumit pentru „afectuoasa primire“, urcat in vagon, a spus ca pleaca la Bucuresti cu o idee de reforma: „Trebue de infiintat numaidecat un monopol al acacolului… Trenul s-a pus in miscare… M-aplec pe usa vagonului: …la sate! …pentru rurali!“

Problema monopolului era la ordinea zilei in presa timpului. Ziarul „Opinia“ din 10 noiembrie prezentase niste propuneri prin care la orase se „mentineau carciumile actuale“, urmand sa dispara cele de la sate, „infiintandu-se in locul lor carciuma oficiala, comunala, condusa si administrata de un comitet.“

Fiindca fosta capitala a Moldovei ii punea la dispozitie paginile gazetelor locale, avand aici si mai multi amici, autorul „Monopolului“ poposea adesea printre ei, participand activ la viata culturala, fapt reflectat in bogatul si elegantul album „Caragiale in Iasii «Junimii»“, realizat de scriitoarea Olga Rusu si colaboratorii Dan Jumara, Stefan Oprea, Constantin Ostap, Liviu Papuc, dupa o idee a poetului Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii Romane.

La hanul Binder a citit Caragiale „O noapte furtunoasa“

Cunoscuse orasul cu prilejul turneului trupei lui Mihail Pascaly, din iarna 1870/1871, in care fusese sufleor si locuise la familia Albinetz, din strada Latescu.

Revenise apoi, in noiembrie 1878, pentru a prezenta, la bancherul junimistilor, din hanul Binder, piesa „O noapte furtunoasa“. Momentul l-a marcat Titu Maiorescu, notand in „insemnarile“ sale zilnice:

„Sambata 11/23 noiembrie 1878 plecat cu Eminescu, Caragiali, Slavici, Nica si Olanescu la Iasi, la a 15-a aniversare a «Junimii» (cei dintai trei pe socoteala mea). Dumineca 12/24 sarbatorit aceasta aniversare (eu cu grozave dureri de gat si catar). Slavici citit «Gura Satului», Caragiali via lui comedie «Noaptea furtunoasa de la no. 9».“ Tanarul autor (de 25 ani) avu un succes formidabil citind si interpretand toate rolurile cu un talent deosebit, spre satisfactia ascultatorilor care s-au distrat copios sau, cum scria Iacob Negruzzi, „s-au tavalit cu totii de ras.“

Subiectul era de mare actualitate pe atunci, parca luat si din viata Iasilor, unde, in cele cateva ceasuri libere de duminica si in zilele de sarbatoare, cate un „Jupan Dumitrachi (Titirca“) si un „Chiriac tejghetarul“ smotruiau la „icsercit“ stirpea barbateasca din targ (intelectuala) inscrisa obligatoriu in companiile legiunii a XIII-a de Garda Civica. Garda fusese infiintata prin martie 1866, drept Garda Orasaneasci si apoi intarita pe vremea razboiului din 1877, ca Garda Nationala, pentru paza ordinii si patrularea strazilor.

Chiar si Caragiale fusese somat de cateva ori sa se prezinte la compania ieseana, desi traia la Bucuresti (scrisoarea din 10/22 octombrie 1877). Doritor sa scape de smotruiala, autorul comediei s-a lasat vamuit de Guta Cotoi, superiorul gardistilor din Mahalaua Armeneasca a Ploiestilor – unde locuia, caruia i-a platit cate un galben pentru scutire de „icsercit“ (Baioneta inteligenta).

Maiorescu: „Foarte vesel. Mare efect lectura lui Carag. Scris. Pierduta“

„Nu isi poate cineva inchipui ce efect a produs aceasta piesa citita de insusi Caragiale in cercul «Junimii». Vocea sa cam ragusita ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucurestilor; jargonul special al acestora; luarea in ras a frazeologiei politicienilor, garda nationala de curand infiintata – toate acestea, impreunate cu mestesugita alcatuire a piesei, incantara pe membrii societatii literare din Iasi.

Intr-o unire, toti au spus ca s-a ivit, in sfarsit, in literatura romana, un autor dramatic original. In timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la lasi si in casa mea era considerat ca facand parte din familie, ca un copil al casei. Pranzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit in familia mea, avand o deosebita placere sa asculte muzica; se faceau cateodata lecturi comune, iar cand oarele treceau cu simpla conversatie, era o adevarata placere sa asculti pe Caragiale, totdeauna vesel si totdeauna dispus sa ia in ras, cu mult spirit, persoanele cu pretentie de mare cultura si starea noastra sociala indeobste“, povesteste, in 1912, Iacob Negruzzi, directorul revistei „Convorbiri Literare“, acasa la care tanarul caragiale a citit pentru prima data fragmente din piesa care va deveni faimoasa.

Cladirea numita Schnurer, din Ulita Mare nr. 11-13, la etajul careia locuia cu chirie, dupa casatorie, Iacob Negruzi, exista si acum, pe strada Stefan cel Mare.

Primit cu dragoste si caldura, Caragiale a adus la „Junimea“ si urmatoarea sa piesa, „Conu Leonida fata cu reactiunea“, pe care a citit-o la banchetul din 10 noiembrie 1879, tinut la hotelul Europa. Aflat de fata, Ion Creanga avea sa spuna ca „juca mai abtir ca un actor“ (Olga Rusu, „Caragiale in Iasii «Junimii»“).

Apoi, a adus la Iasi celebra comedie „O scrisoare pierduta“, eveniment marcat de profesorul Titu Maiorescu: „Miercuri 24 oct. a84, 11 sara, plecat din Bucuresti cu T. Rosetti, B. Stefanescu (Delavrancea), Chibici si Caragiali la Iasi; la Mircesti a venit si Alecsandri, la Pascani Buiucliu, si asa am ajuns la Iasi joi, la 1 ora. Hotel Traian (Pastia), nou, mare, serviciu rau (prea putin pentru intinderea casei). Joi sara, banchetul. Foarte multi, si Urechie, un tanar Cuza, Eminescu, prof. Ralet de la Scoala militara (ginere Prezid. Curtii de apel Filiti de aici) etc. Carp si Gane lipseau. Foarte vesel. Mare efect lectura lui Carag. Scris. Pierduta. Pana la 1 noaptea.“

De ce a vrut Caragiale sa se faca iesean

La Iasi traind si muza lui Mihai Eminescu, Veronica Micle (vaduva profesorului Stefan Micle), poetul fiind mutat la Bucuresti, dansa a intrat in vederile lui Caragiale. Fiind revizor pentru judetele Neamt si Suceava („octombrie 1881-februarie 1882), venea adesea la amicii din Iasi la Tipografia «Junimii», din strada Bancii, unde se tipareau „Convorbirile Literare“ si „clempanea“ uneori pe la usa Veronicai, iscandu-se astfel o intreaga corespondenta intre muza si poet, la urechile caruia ajungeau insistentele fostului amic. (Caragiale, nascut la 1 februarie 1852, era mai tanar decat poetul nascut la 15 ianuarie 1850, iar Veronica la 22 aprilie 1850).

Dornic sa se faca iesean, dramaturgul s-a inteles cu directiunea Teatrului National, care l-a angajat, in 22 februarie 1883, ca director de scena cu salariul de 250 de lei, plus locuinta, iluminat si incalzire gratuite. Nu profesa la Iasi, caci se mutase la Craiova, unde luase conducerea ziarului „Doljul“. Acolo a trait focul unui amor invapaiat pentru o juna ieseanca, Fridolina Reinicke. O cunoscuse la Iasi, in locuinta compozitorului Eduard Caudella, din strada Butu nr. 8 (imobil aflat azi in strada N. Gane, impartit intre numarul 8 si 6), unde Caragiale venea singur sau impreuna cu Iacob Negruzzi. Acolo venea si Fridolina – Leopoldina – Reinicke (Reinecke), „o blondina cu ochi albastri si parul frizat“, prietena cu Ana (Anette), fiica doamnei Clara Caudella din alta casatorie, nici ea indiferenta musafirului. Fetele, inseparabile, mult mai tinere, frumoase si pline de viata, il tratau cu indiferenta ghetoasa, stiindu-i foiala pe la poarta vecinei, Veronica Micle. Compozitorul locuia la cativa pasi mai jos de muza poetului Eminescu.

Daca pana atunci Caragiale aparea rareori la Iasi, dupa ce a intalnit-o pe Fridolina, drumurile i s-au indesit. Cum spunea, mai tarziu, Anette: „Caragiale, cand venea de la Bucuresti, era toata ziua la noi (la Ed. Cudella). Stiam pentru cine vine.“

Leopoldina era insa rece, mandra si pe deasupra indragostita de un maior, „cavaler de salon,“ care o parasise din cauza ca ii lipsea averea pentru dota obligatorie, prescrisa militarilor pe atunci.

Calcand pe urmele fostului prieten, Mihai Eminescu, care pasise de multe ori pe la usa Veronicai, Caragiale patrula cu frenezie strada Butu, mergand la Caudella de „trei ori pe zi“, si masura strada Copoului, in deal si in vale, cercetand casa arhitectului Reinicke, situata vizavi de Universitate, unde ar fi locuit tirana inimii sale, care nu se lasa usor cucerita.

Stabilit la Craiova, departe de Iasi, indragostitul suferea, distrus sufleteste, scriind la toti amicii din Iasi (P. Missir, N. Volenti, inginerul N. Gabrielescu, prietenul inginerului Reinicke), cu rugamintea disperarii, sa-l ajute si sa intervina pentru el, caci altfel isi facea o sama: „ma impusc“. Venit la Iasi la finele lunii martie 1883 sa-si stinga focul, pleca la Bucuresti plangand „toata noaptea in vagon, ca un mizerabil“, cum ii scria lui P. Missir (la 31 martie).

Raspunzandu-i, printr-o scrisoare din 9 aprilie 1883, N. Gabrielescu il incuraja barbateste: „Imi inchipui ca te gasesti intr-o stare de plans prin vechea capitala a Olteniei… Te-am parasit intr-o stare de plans si inima-mi era stransa cand se dete ultimul semnal de plecare in gara Iasi. Ma gandesc ca n-ai curagiul si taria ce se cuvine unui om de talia ta“.

Legat mult timp de gazetele iesene

Trecandu-i amorul, Caragiale nu s-a despartit de Iasi si a colaborat intens la ziarele locale „Opinia,“ „Sara“ si „Evenimentul“, a tiparit un calendar ilustrat pe anul 1898, la editura Dacia, din ulita Golia. Prin 1893, a incheiat o intelegere cu editorii Saraga pentru tiparirea pieselor sale, iar in martie 1894, sosea la Iasi pentru a trata deschiderea unei berarii in gradina Creditului Urban, din strada Lapusneanu, asemanatoare berariei Gambrinus, din Bucuresti.

Gazeta „Sara“ anunta, in noiembrie 1896, colaborarea lui Caragiale in fiecare marti cu „Cronica de joi“.

Prin 1907, aflat in corespondenta cu medicul poet Avram Steurman Rodion, redactor la „Opinia“, ii scria de la Berlin ca acesta era „singurul ziar roman care-mi vine aici si a carui sosire imi face totdeauna bucurie, fiindca, in afara de stirile politice, imi aduce in toate diminetile amintire de fizionomia Iasilor.“ De la gazeta afla vestea dureroasa despre pierderea prietenului Ronetti Roman, la 7 ianuarie 1908.

Lev Trotki, corespondent al unei gazete din Kiev, il evoca pe scriitor

Intrat in politica, ca membru al partidului Conservator Democrat, la inceputul lui martie 1908, a sosit la Iasi pentru a sustine o intrunire electorala. Intrunirea s-a tinut la 2 martie 1908, in sala de la Sidoli, unde a cuvantat cu verva, incantandu-l pe Tache Ionescu, care considera ca piesele sale prezentau adevarata fata politica a tarii. Pe aceasta tema, Lev Trotki, pe atunci corespondent de presa in Romania al unei gazete din Kiev, povestea o discutie glumeata, purtata de noul politician Caragiale cu vechiul conservator P. P. Carp:

„Mi-a fost dat, a exclamat Carp, sa traiesc sa te vad pe tine, Caragiale, in rolul lui Catavencu!

Ce vorbesti, a raspuns fara sa clipeasca Caragiale. Eu sunt Catavencu? Nu, glumesti! Catavencu este respectabilul meu sef, Take Ionescu. Eu sunt doar Farfuridi“ („Romania si razboiul balcanic“, traducere Radu Parpauta).

La 31 martie 1912, redactia ziarului „Opinia“ i-a inchinat un numar festiv, cu prilejul implinirii a 60 ani de viata, mari personalitati semnand evocari si amintiri. Sarbatoritul a raspuns cu telegrama: „Traiasca buna si fidela mea amica, «Opinia»“.

Retras la Berlin, departe de vanzolelile politice care il amarau, duminica, 29 aprilie 1912, a sosit din nou la Iasi, venind cu feciorul, Matei I. L. Caragiale, pentru a-l introduce in societatea literara ieseana a revistei „Viata romaneasca“, condusa de Garabet Ibraileanu.

Marti 12 iunie 1912 „Opinia“, indoliata, vestea marea durere a incetarii din viata a iubitului colaborator de la Berlin. Marele scriitor I. L. Caragiale a trecut in cealalta lume, dar amintirea ramanea vie in lumea culturala romaneasca.

3 ianuarie 2014
Principiile politicii școlare a lui Spiru Haret (III)

La Congresul invatatorilor din 1905, Haret a fost mult mai categoric declarand ca „scoala primara trebuie sa fie adevarata scoala nationala, sau sa nu fie deloc.”

Pentru realizarea acestui principiu de educatie, Haret a luat numeroase masuri dintre care:

– indrumarea sistematica a invatatorilor;

– includerea in manualele scolare a unor bucati cu continut patriotic (legende, povestiri istorice);

– stimularea scriitorilor si compozitorilor pentru a scrie opere cu continut patriotic pentru tineretul scolar. In aceasta privinta a facut chiar un vast plan de lucrari realizat in parte. Mentionam ca lucrarea lui Al. Vlahuta, Romania pitoreasca, a fost elaborata pe acest plan al lui Haret.

– Introducerea in scoala a unor serbari cu caracter national patriotic ( serbarea Unirii, samd);

– Introducerea unor jocuri nationale (dansuri populare, jocul de oina);

– inzestrarea scolilor cu material didactic adecvat: harti si tablouri istorice etc.;

– organizarea de excursii scolare la locuri si monumente istorice, actiuni de ingrijire a acestora etc.;

– ridicarea la un nivel inalt a predarii istoriei si geografiei patriei. Despre importanta istoriei patriei scria: „Istoria nationala este cea mai insemnata dintre toate invatamintele, caci prin ea vom putea inalta sufletul romanului”.

– lichidarea abuzurilor din scolile particulare in care se facea elevilor o educatie antinational.

Haret, care voia sa faca din scoala un instrument de dezvoltare a claselor productive si-a dat seama de deficientele scolii din timpul sau si a incercat pe cat i-a stat in putinta, sa le inlature. In raportul catre rege din 1903 scria „Scoala primara rurala retine copilul de satean timp de 5 ani pana la 7 ani, dar in timpul acesta, ea ii da numai cunostinte teoretice fara a-i da in acelasi timp vreo pregatire deosebita anume in vederea chemarii lui viitoare de cultivator de pamant.”

Pe baza legii invatamantului secundar si superior din 1898 Haret a trecut la elaborarea planurilor de invatamant. In cadrul acestor planuri se realizeaza o mai judicioasa repartizare a materiilor de invatamant pe ani de studii, asigurandu-se astfel si o mai buna corelare a diferitelor obiecte de invatamant.

Pe baza acestor planuri de invatamant, Haret ia masuri pentru alcatuirea unor noi programe analitice, mai detaliate si insotite de unele indrumari metodice. De fapt Haret are meritul de a fi introdus pentru prima oara in invatamantul romanesc programele analitice. Referindu-se la continutul acestora, Haret scria: „Ceea ce caracterizeaza noile programe fata de cele vechi, este ca ele nu se multumesc a fixa numai materiile pe clase, dar ca impun si aplicarea unor metode mai rationale. Pretutindeni secere ca profesorii sa nu faca apel la memoria scolarilor, decat atunci cand invatamantul nu-i poate tine locul. Peste tot se impune a se face aplicatii si a se dezbraca invatamantul cat mai mult posibil, de caracterul abstract si pur teoretic”.

Privitor la continutul invatamantului, la planul si programele de invatamant, Haret arata conditiile pe care acestea trebuie sa le indeplineasca.

Haret alcatuieste o comisie pentru elaborarea programelor scolare (1898-1907). Printre cei care faceau parte din aceasta comisie se numara si doctorul N. Leon care in 1899, primind sarcina de a elabora programa de stiinte naturale, a introdus – spre meritul sau – predarea darwinismului in scoala.

In instructiile pe care Haret le da cu privire la elaborarea programelor in anul 1907 el arata ca programa „tinde in primul loc de educatie, iar nu numai la instructia tinerimii” si arata ca in practica aceasta orientare isi face greu loc: „Cu totii repetam proverbul „Non multa, sed multum” si cu toate acestea putini suntem ce care ne tinem de dansul”.

Haret, fiind adeptul metodelor active, cerea sa se acorde un rol din ce in ce mai important muncii individuale a elevilor. Asa se explica masurile luate de el pentru inzestrarea scolilor cu un bogat si variat material didactic, cu laboratoare unde elevii sa efectueze diferite experiente sub indrumarea profesorului.

Mult discutata a fost si masura lui Haret de a desfiinta bacalaureatul si de a-l inlocui cu examenul de absolvire. Examenul de absolvire trebuia sa constate nu atat volumul cunostintelor, ci mai ales calitatile gandirii: cum stiu elevii sa grupeze faptele, sa selectioneze, pentru a argumenta tezele sustinute, daca expun clar si sistematic ideile, daca stiu sa incadreze subiectul in timpul indicat.

In critica pe care o face bacalaureatului asa cum se desfasura la vreme sa, Haret arata inutilitatea acestui examen in conditiile unei bune selectii a elevilor de la o clasa la alta. Un asemenea examen – dupa Haret – nu putea sa dea o apreciere exacta a cunostintelor elevilor.

Masurile luate de Haret de a inlocui bacalaureatul de pana atunci cu examenul general de absolvire a liceului au fost apreciate si peste hotare. Astfel Dr. Ewald Hansscria: „Acest fel de examen romanesc, care este asa de uman, poate va fi luat ca model si de tarile vechi civilizate”. Cu toate acestea, dupa moartea lui Haret in anul 1925, bacalaureatul a fost reintrodus.

Tot Haret a introdus si concursul de admitere la clasa I gimnaziala. Pana la el, pe baza legii din 1864 absolventii cursului primar se puteau inscrie in gimnazii si licee fara examen, cu exceptia celor proveniti din scolile particulare, care pe baza art. 121 erau datori a se supune unui examen de admitere.

Pornind de la dictonul „mens sana in corpore sano”, Haret este printre primii la noi, care acorda o mai mare importanta educatiei fizice – gimnasticii in scoli. El este de fapt adevaratul organizator al educatiei fizice scolare, introducand obligativitatea gimnasticii in scoala pe care a despartit-o de instructia militara.

Haret acorda o deosebita importanta si educatiei estetice a elevilor. In acesta privinta atentia sa este indreptata in primul rand catre predarea desenului in scoala, sustinand ca desenul trebuie invatat de toata lumea cu atat mai mult cu cat are o valoare practica.

In aceasi masura Haret se interesa si de predarea muzicii, insistand asupra rolului educativ al acesteia. De fapt pana la legea din 1898, muzica nu era prevazuta ca obiect de invatamant.

Prin legea invatamantului secundar si superior din 1898 Haret a introdus trifurcarea cursului superior de liceu in sectiile: clasica, reala si moderna, punand liceul real pe picior de egalitate cu cel clasic. Prin aceasi lege a introdus institutiile anexe in invatamant: laboratoare, clinici universitare si seminarii pedagogice, in vederea pregatiri practice a studentilor.

Prin legea din 1864 invatamantul profesional consta intr-un numar restrans de scoli agricole si de meserii, destul de costisitoare si dintr-un numar de gimnazii zise reale, care de fapt erau o copie a cursului inferior de liceu.

Stradania lui Haret de a lega invatamantul de viata, de societate, de productie, n-a putut reusi pe deplin. Structura de clasa a societatii de atunci nu putea sa nu limiteze toate aceste masuri. Totusi legile, regulamentele scolare elaborate de Haret au avut un rol preponderent in dezvoltarea scolii noastre in primele trei decenii ale secolului XX.

In conceptia lui Haret, scoala trebuia sa fie nu numai o problema de stat, ci oproblema a intregului popor. De aceea, cu o energie fara precedent, Haret a mobilizat in sprijinul scolii intelectualii cu dragostea fata de popor, corpul didactic, mase mari de oraseni si tarani, prefecti, proprietari binevoitori, comercianti, prelati bisericesti etc.

Haret si-a dat seama ca mijlocul principal al realizarii unei politici scolare este corpul didactic. De aceea s-a ocupat de imbunatatirea pregatirii corpului didactic, de perfectionarea lui, de selectionarea si promovarea cadrelor de conducere dupa merit, de imbunatatirea starii materiale si morale a corpului didactic.

Haret a introdus imbunatatiri serioase si in ceea ce priveste recrutarea cadrelor didactice pentru scolile secundare. In locul admiterii prin concurs pentru ocuparea catedrelor vacante, a oricarui absolvent de liceu, Haret a introdus masura ca profesorii sa se recruteze din randul absolventilor universitatii, iar profesoarele din randul absolventelor scolilor superioare de fete.

El desfiinteza scoala superioara pedagogica, infiintata dupa 1880 si conditioneaza numirea ca profesor definitiv de trecerea examenului de capacitate, care trebuia sa fie promovat la doua specialitati. Haret a introdus cursul de pedagogie la facultati alaturi de activitatile stiintifice cu caracter practic si de seminarul pedagogic cate unul de fiecare facultate, care avea drept scop pregatirea pedagogica a viitorilor profesori.

Haret s-a ocupat in mod intens de perfectionarea continua apregatirii cadrelor didactice privind specialitatea pe care o predau in scoala, precum si cea pedagogica.

Astfel se infiinteaza conferintele pe specialitati ale profesorilor, in cadrul carora se avea in vedere si pregatirea pedagogica.

Tot in vederea perfectionarii pregatirii pedagogice acadrelor didactice, Haret a initiat „Biblioteca pedagogica a Casei Scoalelor” (1903) si o colectie de traduceri din operele lui Comenius, Pestalozzi, J. Locke, Herbert, Diesterweg.

O deosebita grija a manifestat Haret pentru imbunatatirea situatiei materiale a cadrelor didactice si in primul rand a salariilor lor.

Haret s-a straduit necontenit sa ridice prestigiul cadrelor didactice. El a creat medalia onorifica „Rasplata muncii pentru invatamantul primar”(1898).

In ce priveste invatamantul universitar legea lui Haret din 1898 i-a dat o mai buna organizare prin marirea numarului facultatilor, prin dezvoltarea unor institutii de invatamant superior ca „Scoala superioara de arhitectura”, „Scoala superioara de medicina veterinara”, „Conservatorul de muzica sideclamatie”. Si in invatamantul universitar se accentueaza activitatile practice carora Haret le crea conditii pentru a se desfasura in cadrul laboratoarelor, clinicilor universitare, seminariilor pedagogice etc.

Haret a preconizat infiintarea senatului universitar format din rector, decan si cate un reprezentat al fiecarei facultati.

Haret concepea universitatea ca un centru de unde sa radieze miscarea intelectuala a tarii. Ea trebuia sa devina nu numai focar de stiinta, dar si un centru pentru pregatirea profesiilor liberale si mai ales pentru dezvoltarea culturii nationale.

Pana la legea lui Haret, in planul de invatamant al gimnaziilor si liceelor existau discipline (ca geografia si limba franceza) ce nu aveau catedre corespunzatoare in facultati. Haret a statornicit, prin aceasta lege, conditiile pentru pregatirea si recrutarea cadrelor didactice si pentru aceste discipline. Cu putine modificari, aceasta lege a lui Haret a durat pana la reforma din anul 1928, deci 30 de ani.

Pentru a organiza toate formele de invatamant intr-un sistem unitar care sa aiba la baza aceleasi principii, Spiru Haret a prezentat in anul 1899 un nou proiect de lege asupra invatamantului profesional, devenit lege in acelasi an. Proiectul fusese intocmit de Haret inca din anul 1892.

Prin legea sa din 1899 Haret definea scopul invatamantului profesional ca fiind: „invatamantul profesional are drept studiu teoretic sipractic al agriculturii si industriilor anexe si deservite, al meseriilor si al comertului.”

Principala sarcina pe care o trasa legea din 1899 era inmultirea de scoli mestesugaresti elementare in mediul rural. Admiterea in aceste scoli nu era dificila. invatamantul avea un caracter cu totul practic.

Proiectul impartea invatamantul profesional in 4 ramuri: invatamant agricol, silvic, meserii si comercial.

O foarte importanta dispozitie a acestei legi era obligatia care revenea comunelor urbane, resedintelor de judete sau de orase comerciale mai mari, atelierelor mari ale statului sa formeze si sa sutina scoli profesionale corespunzatoare necesitatilor lor si intreprinderilor lucrative ale statului.

Prin legea invatamantului profesional din 1899, Haret a incheiat propriu-zis seria legislatiei sale scolare si a reusit astfel sa puna capat eterogenitatii invatamantului. El deschide noi perspective dezvoltarii viitoare a invatamantului nostru, in pofida incercarilor unora dintre ministri care l-au succedat, de a anula legislatia sa.

Haret a dorit sa cuprinda in raza operei sale legislative si invatamantul particular ca sa dea un caracter unitar de sistem intregului nostru invatamant. In acest sens a si prezentat in 1900 legea invatamantului particular dar n-a reusit sa obtina trecerea ei prin Camera.

Reformele lui Spiru Haret in domeniul invatamantului au avut rasunet si peste hotare.

Unul din cele mai importante merite ale lui Spiru Haret este acela ca in centrul intregii sale activitati pedagogice a asezat cadrele didactice.

Dascalul trebuia sa aiba o inalta pregatire profesionala, ca sa poate lupta cu pasiune, cu dragoste, pentru ridicarea culturala si materiala a poporului roman.

„Invatamantul unei tari este chemat sa indeplineasca un intreit scop. in prima linie, el trebuie sa formeze buni cetateni. In a doua linie, el trebuie sa procure tuturor tinerilor fondul de cunostinte care este indispensabil oricarui om in viata, fara deosebire de treapta sociala: acesta este invatamantul obligatoriu. In fine, el mai trebuie sa formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viata completa si armonica a statului.” Spiru Haret – Raport asupra activitatii Ministerului Instructiunii Publice si al Cultelor, Bucuresti, 1903

„Apoi cum ar putea cineva sa fie profesor bun, daca nu cunoaste arta dea fi profesor?

Un dogar nu poate face dogarie, daca nu-si invata meseria; si profesor ar putea fi oricine, fara nici o pregatire sociala? Se poate admite una ca asta?

Eu am avut ocazia sa vad profesori care cunosteau la perfectie materia pe care o predau, dar care nu aveau darul de a face elevii sa priceapa nimic, tocmai pentru ca nu cunosteau mijloacele de a preda, si aceste mijloace pedagogia le procura”.

Discurs in sedinta senatului de la 11 februarie 1908, cu privire la proiectul pentru modificari in legea invatamantului secundar si superior.

Bibliografie:

1) Baldescu E. , Spiru Haret , Bucuresti , E. D.P 1972

2) Dinu Ctin., Spiru Haret , Bucuresti , E.D.P 1970

3) Georgescu T., Baldescu E. , Ctitori de scoala romaneasca, sec XIX,Bucuresti E.D.P, 1971

4) N. Iorga –Oameni care au fost , vol I, E.P.L, 1967

5) Zaharian Ermona – Pedagogia romaneasca interbelica, Bucuresti, E.D.P 1971

6) Roman Ioan – Principiile politicii scolare a lui Spiru Haret, Revista pedagogica17, nr.5/1968

7) Sandu Ctin. – Probleme privitoare la invatamantul mediu in opera lui Spiru Haret, Revista pedagogica 17, nr. 5/1968

3 ianuarie 2014
Principiile politicii școlare a lui Spiru Haret (II)

Prima incercare de reforma a invatamantului secundar si superior a fost facuta de catre Vasile Conta in anul 1881; o adoua incercare a facut-o Urechia in anii 1881-1882.

Dar mai important decat acesta este proiectul de reforma a intregului invatamant, din anul 1886 al lui Sturdza, la care si-a adus contributia si Spiru Haret. Desi acest proiect nu a devenit lege, impreuna cu proiectul lui V. Conta a stat la baza tuturor reformelor scolare facute pana in anul 1944.

Titu Maiorescu spunea cu privire la expunerea de motive a legii lui Haret din anul 1898: „O prudenta modificare partiala a legii existente si experimentata, estepreferabila unei creatiuni cu desavarsire noua”.

In anul 1896, P. Poni, revenit la conducerea Ministerului instructiunii, modifica legea invatamantului primar a lui Take Ionescu din 1893. Tot el infiinteaza Casa Scoalelor, a carei organizare va fi imbunatatita ulterior de catre Spiru Haret.

Starea in care se afla invatamantul pana la ministeriatul lui Spiru Haret se datora neaplicarii complete a masurilor prevazute de legea din 1864, precum si nenumarate dispozitii care se anulau unele pe altele, dupa cum cereau interesele guvernelor ce se succedau cu repeziciune.

Legii din 1864 i s-au adus cateva modificari in ceea ce priveste invatamantul secundar si superior prin legile din 1879 (referitor la candidati si profesori) si 1883 (normele de plata ale profesorilor), legi care nu au dus insa la schimbari structurale si de conceptie.

Intuind in toate amanuntele situatia precara precum si consecintele ei nefaste, Haret nu vedea alta solutie pentru indreptare decat o reforma generala a invatamantului de toate gradele. El scria in aceasta privinta: „a lasa sa mai dureze aceasta stare de lucruri ar insemna a ucide invatamantul cu totul. O indreptare urgenta este indispensabila”.

Unul din meritele mari ale lui Spiru Haret este acela ca la infaptuirea reformelor sale scolare a luat in considerare legislatiile anterioare si printr-o analiza profunda a stiut sa selectioneze si sa valorifice pe o treapta superioara tot ceea ce aprecia el ca ar putea sa contribuie la imbunatatirea invatamantului nostru.

Unii dintre cercetatorii mai vechi care au studiat politica scolara a lui Spiru Haret au explicat-o cu precadere prin formatia sa stiintifica si morala. De exemplu, dupa matematicianul G. Titeica „Haret a vazut in chestiunea invatamantului o parte dintr-o problema mai vasta, problema stabilitatii sociale, analoaga cu a stabilitatii sistemului planetar, care-i framanta mintea in tinerete”. G. G. Antonescu il considera pe Spiru Haret un „reformator pedagog”, adica unul care face parte din „acei oameni care considera ca prin educatie pot sa aduca cele mai importante reforme in viata sociala si care, cu aceasta buna intentie, cauta sa se informeze si sa ajunga la anumite principii, pe care sa-si poata baza reformele lor”. Din aceasta perspectiva, G. G. Antonescu distinge urmatoarele principii ale politicii scolare a lui Haret: principiul democratic; al educatiei individualiste (al respectarii particularitatilor de varsta si individuale); principiul activismului si principiul nationalist.

Dupa unii in opera legislativa a lui Haret, se resimte influenta ideilor marelui pedagog Pestalozzi, bazandu-se pe faptul ca tocmai in timpul lui Haret au aparut mai multe studii si traduceri din operele semnificative ale lui Pestalozzi. Dar in acelasi timp G. Longinescu scria: „Haret n-a imprumutat aceasta nota pestalozziana a misiunii scolii, ci el a conceput-o din observatiile lui asupra scolii noastre, asupra catorva invatatori cu initiativa si in scopul de a mari eficacitatea culturala a scolii in pustiul analfabetismului nostru”…”in conceptia lui Haret activitatea extrascolara era o prelungire a activitatii intrascolare, prelungire care la randul ei trebuie sa se intoarca asupra scolii, marind si potentand roadele ei.” Subliniind importanta nationala a activitatii lui Haret, Marin Nicolescu, intr-o lucrare de proportii mai mari o explica prin anumite functii ale scolii, determinate de societatea vazuta ca organism sau tot supraindividual functia educativa, functia culturala si functia de pregatire politica. Potrivit cu aceste functii, politica scolara a lui Haret ar fi fost condusa de urmatoarele principii: principiul invatamantului educativ, al invatamantului national, al culturalizarii si al legarii scolii de viata.

Spiru Haret are meritul incontestabil ca in realizarea planului sau de reforme scolare s-a consultat cu un numar mare de colaboratori atat din cadrul ministerului pe care-l conducea, cat, mai ales, cu numeroase cadre didactice din intreaga tara, cu specialisti in toate domeniile, cu oameni de inalta cultura si ca a urmarit consecvent sa valorifice toate initiativele valoroase.

Haret are meritul de a fi insistat asupra caracterului educativ al invatamantului si legaturii sale cu viata. In raportul sau din 1903, ocupandu-se de „Obiectul educatiei in scoala”, scria: „Ne silim sa inlaturam din invatamant tot ce nu avea viata decat prin putrea traditiei, fara a raspunde insa vreunei realitati oarecare: fie o necesitate sociala actuala, fie indestularea unei necesitati sufletesti. Mai contam sa apropiem scoala de popor, sa o facem sa fie iubita si respectata, sa fie centrul de unde sa porneasca curentele cele bune sanatoase pentru inaltarea si intarirea neamului. Cautam a face ca invatamantul nostru sa devina un invatamant national, de vreme ce ne silim a-l face sa se potiveasca tarii noastre, in loc de a ne multumi sa-l luam facut gata, intr-un timp si in niste conditii care nu mai sunt ale noastre”…”Scopul invatamantului insa nu este numai instruirea, ci si educatia tinerimii si aceasta a doua parte este mai importanta si mai grea de realizat decat cea dintai”.

In procesul instructiv-educativ, sustine Haret, trebuie sa se realizeze o dezvoltare multilaterala a elevilor, pe toate planurile: intelectual, moral, fizic si estetic. In cadrul educatiei, el acorda primul loc educatiei patriotice a elevilor si a cetatenilor tarii.

Prin politica sa scolara si culturala, Haret a sprijinit tocmai acele clase s ipaturi sociale interesate obiectiv in dezvoltarea progresului social. Haret nu a vazut forta de clasa a proletariatului si nici rolul lui istoric, dar nici nu a vazut in muncitori o patura „primejdioasa” si „antisociala”.

Principiile scolare ale lui Haret reflecta tocmai orientarea sa spre fortele progresiste ale tarii si sprijinirea lor atat cat i-au permis conditiile in care a trait si conceptiile de care a fost dominat.

O trasatura esentiala a conceptiei lui Haret este aceea ca el preconiza ca legislatia scolara sa contribuie la realizarea unui invatamant unitar, armonios, de la cel primar pana la cel universitar.

Cateva din dezideratele a caror relizare Haret a urmarit-o inlegislatia sa scolara sunt :

* prin scoala sa se contribuie la ridicarea culturala si materiala a intregului popor;

* obligativitatea si gratuitatea invatamantului primar;

* instructie si educatie egala pentru copiii de la orase si de la sate;

* folosirea in mod creator a celormai bune traditii pe linie de scoala;

* sa se confere invatamantului dintara noastra un caracter mai realist, practic, legat de necesitatile concrete ale dezvoltarii economice si politice a Romaniei;

* accentuarea tendintei de laicizare a scolii;

* dezvoltarea invatamantului tehnic-profesional;

* scoala sa contribuie la educarea elevilor si adultilor in spiritul dragostei fata de munca, al dragostei fata depatrie (rolul social al educatiei);

* diferentierea invatamantului superior de invatamantul mediu;

* necesitatea pregatirii continue a cadrelor didactice atat in ceea ce priveste specialitatea, cat si pedagogia. Obligativitatea probelor publice de admisibilitate in post (concursul);

* cunoasterea si respectarea particularitatilor de varsta si individuale ale copilului. in acest spirit Haret considera ca: „O reforma a intregului invatamant pentru a da rezultate trebuie sa porneasca de la un plan general care va defini cu siguranta cercul de actiuni al fiecarei clase de scoala si va indica in linii generale calea ce trebuie sa urmeze, pentru a corespunde scopului pentru care sunt facute”.

In anul 1899 era inca in vigoare „Legea invatamantului primar si normal-primar” a lui Petru Poni din 1896, lege la elaborarea careia contribuise si Haret. Aceasta lege, cu modificarile pe care i le-a adus Haret in anii 1901, 1908 si 1909, completata prin circulari, decizii, regulamente, dispozitii si programe, a ramas in vigoare pana in anul 1924, cand a fost inlocuita cu legea lui C. C. Angelescu. Grija lui s-a indreptat in primul rand spre scoala primara rurala pe care a dorit sa o scoata din inapoierea in care fusese lasata de guvernanti.

Haret a sesizat cele trei cauze care faceau din invatamantul satesc o institutie iluzorie si anume: lipsa localurilor, lipsa invatatorilor si saracia parintilor elevilor. In consecinta a actionat in toate acestetrei directii. Prin imprumuturi acordate comunelor prin Casa Scoalelor si prin introducerea invatamantului pe jumatati de zi a rezolvat in mare masura necesarul de spatiu de scolarizare. A sporit considerabil numarul elevilor la scolile normale de invatatori, a venit in ajutorul parintilor elevilor prin cantine si internate scolare la sate, prin ajutoare in haine, incaltaminte etc. La orase, de o importanta deosebita a fost impartirea oraselor in circumscriptii scolare si obligarea comunelor orasenesti de a construi localuri de scoli in fiecare circumscriptie scolara.

In urma acestor masuri, in aproximativ 10 ani cat a durat ministeriatul lui Haret, numarul scolilor primare, al invatatorilor si al elevilor cu frecventa regulata a sporit de circa trei ori mai mult decat in perioada 1864-1894. Ca urmare, a crescut si numarul stiutorilor de carte in tara. Astfel, in 1899, totalul stiutorilor de carte din tara era de 22%, iar in 1909 de 39,4% – adica o crestere de 17 % in 10 ani. Raportandu-se numai la populatia rurala in 1899 erau 15,2% stiutori de carte, iar in 1909 erau 34,7% stiutori de carte, adica o crestere de 19,5% in 10 ani.

In anul 1909, Haret intocmeste legea pentru clasele de copii mici (gradinite de copii). In timpul ministeriatului sau s-au realizat peste 129 scoli pentru copii mici.

In legea invatamantului secundar si superior din anul 1898, aspectul pozitiv principal este acela ca s-a pornit de la necesitatea inlocuirii invatamantului clasicist, teoretic, care nu tinea seama de nevoile concrete ale tarii noastre pe teren economic si cultural, cu un invatamant in care stiintele trebuiau sa joace un rol din ce in ce mai important.

Principiul invatamantului unitar insemna ca diferitele grade si tipuri de invatamant sa fie astfel organizate incat orice copil, in functie de posibilitatile sale sa poata strabate toate gradele de invatamant, fara ca vreo dispozitie sau lege juridica sa-l impiedice de la aceasta.

Aceasta preocupare a existat in politica scolara burgheza, dar teoretic si sporadic. Nici Haret nu a putut realiza pe deplin acest principiu al organizarii invatamantului. in comparatie cu situatia pe care agasit-o, el s-a straduit sa realizeze cateva lucrari importante:

# sa restabileasca unitatea scolii primare la orase si sate, unitate grav lezata prin legea invatamantului primar data de guvernul conservator in 1893.

# prin legea invatamantului secundar si superior din 1895, Haret a reorganizat invatamantul secundar teoretic in doua cicluri de cate 4 clase, stabilind o mai buna legatura intre ciclul secundar inferior (gimnaziu) si ciclul secundar superior si intre acestea din urma si invatamantul superior. Totodata, absolventii de gimnaziu aveau posibilitatea de a se incadra intr-o munca oarecare fara a urma ciclul superior.

Desi realizat partial, principiul invatamantului unitar este afirmat si sustinut cu tarie de catre Haret, conform cu conceptia sa ca educatia „…nu trebuie sa impiedice circulatia fortelor nationale, caci in societatile moderne curentul fortelor trebuie sa mearga liber de jos in sus si de sus in jos”.

Prin formatia sa stiintifica ampla, Haret a intuit faptul ca natiunea este un stadiu necesar al dezvoltarii sociale. In acest sens, el scria in ianuarie 1907 in Revista generala a invatamantului: „Niciodata poate intrecut nu s-a vazut ridicate in acelasi timp atatea chestiuni fundamentale, de a caror solutie sa atarne indrumarea viitoare a omenirii. Printre aceste chestii, una din cele mai insemnate este invierea principiului nationalitatilor, in virtutea caruia fiecare popor cauta sa-si asigure existenta, unind intr-un manunchi toate elementele nationale pe care le constituie unitatea de limba, de traditii, de credinta, de aspiratii si de nevoi. In lupta aceasta mai mult sau mai putin pacifica, scoala, daca nu este cea dintai, este desigur printre cele dintai si are cele mai puternice mijloace de actiune”. Potrivit cu aceasta convingere, Haret, considera ca scoala are ca sarcina principala sa faca educatie pentru independenta si unitatea nationala si de stat.

Fata de pozitia partidului conservator care considera ca „scoala primara nu este deloc destinata de a forma cetateni buni si folositori patriei, ci oameni cu cultura oarecare”, Haret declara ca „Adevaratul rol al scolii primare este ca sa formeze cetateni buni si folositori patriei, si daca scoala primara nu ar realiza scopul acesta, ar fi de prisos ca o avem, sau cel putin importanta ei s-ar reduce foarte mult.”

(va urma)

3 ianuarie 2014
Principiile politicii școlare a lui Spiru Haret (I)

„Plec din viata cu multumirea ca nu am pierdut vremea si ca mi-am indeplinit datoriile atat pe cat puteam sa mi le indeplinesc in imprejurarile in care am trait si in marginea puterilor mele fizice si intelectuale.” (Spiru Haret )

Personalitate multilaterala – profesor, om de stiinta, om politic, ministru al invatamantului -, Spiru Haret ocupa un loc de frunte in galeria fauritorilor de solide temelii pentru scoala romaneasca.

Spiru Haret a fost primul om de stiinta roman care si-a sustinut doctoratul in matematica la Paris, in anul 1876, cu teza „Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare”.

Competenta deosebita cu care-si tinea cursul, metoda desavarsita, claritatea si precizia, rigurozitatea demonstratiilor, calculul, tactul pedagogic erau calitati pe care le-au subliniat in nenumarate randuri, mai tarziu, fostii sai studenti.

„Ca profesor era model. Prelegerile lui erau de o precizie si o claritate maiestrita”, scria fostul sau elev I. Simionescu. Un altul, academicianul profesor Victor Vilcovici, il evoca astfel: „Haret, cu o voce moderata, egala, isi ducea lectia pana la capat facand necontenit uz de tabla. ii placea sa scruteze studentii, pentru a-si da seama in oarecare masura de gradul lor de patrundere. Cand i se parea ca n-a izbutit sa se faca inteles pe deplin revenea”.

Spiru Haret a fost promovat in posturi din ce in ce mai importante pe linie de invatamant in primul rand, datorita serioasei sale pregatiri profesionale si pedagogice: a fost inspector (in 1879), conservator al Muzeului de Antichitati (1881), membru in Comisia Centrala de statistica (1881), membru in consiliul permanent de intructiune (1882-1896), inspector general al scolilor (revizor general 1883-1884). Haret s-a retras din aceasta ultima functie dupa ce a inaintat cunoscutul „Raport general asupra invatamantului prezentat domnului ministru de Instructiune si Culte”, raport pe care in 1885 l-a prezentat Academiei Romane pentru premiere.

Ca o binemeritata apreciere a succesului obtinut la Paris si in activitatea sa in slujba scolii, in 1879 va fi numit membru corespondent al Academiei Romane si membru activ in 1892.

La venirea in conducerea ministerului instructiei a lui Dumitru Sturdza, in 1895, Haret a fost numit secretar general al ministerului.

Activitatea sa laborioasa nu numai ca n-a trecut neobservata, dar a fost si apreciata, fiind numit in 1897, ministru de instructie si culte.

Activitatea sa in fruntea acestui minister a fost foarte complexa si bogata. Aici a aplicat masuri pe care le preconizase in anii cand, fiind functionar in minister, nu gasise suficienta intelegere din partea guvernului liberal.

Opera legislativa si organizatorica realizata de Petru Poni, in perioada scurta in care a stat la conducerea Ministerului Instructiunii Publice, era numai un inceput, caruia avea sa-i deschida orizonturi mai largi reformele de mai tarziu ale lui Spiru Haret.

Se retrage din conducerea Ministerului de instructie si culte la 11 aprilie 1899, dar redevine ministru in 1901, pentru a doua oara. De acum intra din nou in vigoare legile intocmite de Petru Poni si Spiru Haret asupra invatamantului primar, secundar, profesional si superior.

Alaturi de Spiru Haret, C. Dimitrescu-Iasi a adus o insemnata contributie la organizarea invatamantului secundar si superior. In realizarea reformelor scolare acesta a dorit sa se aiba in vedere realitatile si transformarile din societatea romaneasca.

Spiru Haret a fost ministru al invatamantului o perioada destul de indelungata, de mai bine de 10 ani. El concepea demnitatea de ministru ca fiind: „meritul pe care trebuie sa se sileasca un ministru sa-l aiba este ca sa cunoasca si sa inteleaga trebuintele tarii, sa descopere sau sa formeze instrumentele cu care sa lucreze, sa indrepte, sa dezvolte sau sa determine curentele cele sanatoase, sa utilizeze si sa puna in lumina initiativele particulare, sa inchege gandurile si dispozitiile generale, sa fie centrul unde sa se stabileasca si sa fecundeze ideile”.

Pana la numirea lui Spiru Haret ca ministru (1897), invatamantul din Romania era organizat pe baza legii instructiunii publice din anul 1864, prima lege cu caracter democratic in acest domeniu. Aceasta lege a fost elaborata pornindu-se de la o serie de principii progresiste pentru acele timpuri, unele din ele fiind valabile si azi: caracterul unitar al intregului invatamant, scoala unica pentru intregul popor, legiferarea intr-un singur corp a invatamantului public si privat si a tuturor ramurilor instructiei (primara, secundara si superioara), unitatea scolii elementare de la sat si oras, tendinta de laicizare a invatamantului, egalitatea dreptului la invatamantului tehnic-profesional, necesitatea pregatirii pedagogice a cadrelor didactice si obligativitatea probelor publice de admisibilitate in post, consacrarea despartirii invatamantului superior de invatamantul mediu, drepturile cadrelor didactice – principiul inamovibilitatii acestora. Legea fiind aplicata incepand din anul 1865, s-au constatat nu numai deficientele ei, ci si greutatile aplicarii prevederilor cuprinse in ea. Acest fapt a determinat alcatuirea ulterioara a numeroase regulamente, dispozitii, circulare, de natura sa o completeze, dar nici acestea nu au fost aplicate in mod riguros.

Instructia primara este prevazuta prin legea din 1864, ca obligatorie si gratuita pentru toti copii de ambele sexe in varsta de 8 – 12 ani. in constitutia din anul 1877, la articolul 23 scria: „invatatura primara va fi obligatorie pentru tinerii romani pretutindeni unde se vor afla instituite scoli primare”. Conform aceleiasi legi, din 1864, nu putea fi retras din scoala un copil inainte de a fi dobandit certificatul de 4 clase primare.

Prin lege, in fiecare comuna trebuia sa se infiinteze o scoala primara rurala. La oras, se puteau infiinta scoli primare separat pentru baieti si fete. De obicei, scolile primare urbane erau grupate in centrul orasului, lipsind aproape complet la periferie, acolo unde, de fapt, locuiau si traiau masele mari de copii saraci.

Scolile existente in Romania intre anii 1864 – 1898 nu puteau sa cuprinda pe toti copiii de varsta scolara. Nu exista o repartitie judicioasa a scolilor pe intreg teritoiul tarii, scolile de la sate fiind extrem de putine in comparatie cu cele de la oras.

Analizand continutul materiilor prevazute ca obligatorii pentru scoala primara, precum si metodele de predare, vom constata serioase lipsuri. Natura lectiilor din invatamantul primar era, in general, catihetica, dogmatica si declarativa.

In anul 1897, cand Spiru Haret a ajuns pentru prima data ministru al instructiunii, erau in Romania doar 3446 de scoli rurale. Aceste scoli fusesera absolvite numai de 6880 de elevi.

In ceea ce priveste drepturile si datoriile institutorilor si invatatorilor, legea, desi nu stabilea salariul acestora, prevedea ca remunerarea se va dubla dupa 12 ani de serviciu. Aceasta dispozitie a legii nu a fost insa niciodata pusa in aplicare.

Spiru Haret, in documentatul sau studiu „Pagini de istorie”, referindu-se la curba de reduceri a salariilor cadrelor didactice din anul 1901, face un istoric al starii materiale si morale a cadrelor didactice. El arata ca dupa 1864, un moment pozitiv in ceea ce priveste salarizarea corpului didactic l-a constituit legea gradatiilor din 1883, care prevedea cresterea proportionala a salariilor cu 15% dupa fiecare cinci ani de serviciu. Acest spor se acorda numai pana la implinirea unei vechimi de 20 de ani. In acelasi timp, in acest studiu Haret demasca politica scolara dusa de unii ministri: „Precum vedem astazi Ministrii, refuzand sa dea celor in drept numirea capatata in puterea legii, pana nu se duc sa se inscrie in clubul lor politic, am fi vazut atunci la fiecare 5 ani, cerandu-se chitanta de plata a cotizatiei la acelasi club de la toti aceia care ar fi implinit termen de gradatie.”

Pentru completarea dispozitiilor legii se cerea alcatuirea de regulamente scolare. Astfel, la 1870 s-a alcatuit regulamentul pentru scolile primare. Tot in acelasi an se intocmeste regulamentul de ordine si disciplina pentru scolile primare.

Deoarece diferite regulamente recomandau folosirea unor metode si procedee de invatamant dovedite in perioada istorica de dupa 1864 ca perimate si daunatoare progresului scolii, unii din conducatorii statului burghezo-mosieresc au cautat sa reformeze invatamantul in general, si in special pe cel primar, pentru a-l pune in concordanta cu nevoile economice si politice ale Romaniei. Prin aceste reforme se urmarea de fapt transformarea accentuata a scolii intr-un mijloc de aparare si intarire a oranduirii capitaliste. Acest scop a fost exprimat clar de catre D. Sturdza, fruntas liberal, in anul 1886, in expunerea de motive la proiectul sau de lege a invatamantului: „Scoala este o institutie publica organica, care are un singur fundament: statul; un singur si unic scop: intarirea si asigurarea lui in viitor”. Dar proiectul lui D. Strudza nu a devenit lege.

Anterior proiectului lui D. Strudza din 1886, trebuie sa amintim o serie de alte proiecte si legi pentru instructia primara, oprindu-ne mai mult la cele la care a lucrat si Spiru Haret inainte de a deveni ministru.

Dupa legea din 1864 s-au elaborat mai multe proiecte de legi: proiectul I. Strat, in 1866, Al. Cretescu, in 1869, P. Carp, in 1870, Chr. Tell, in 1872, Titu Maiorescu, in 1876 si proiectul de reforma scolara din 1880 – 1881 al lui Vasile Conta. Meritul proiectului de lege asupra instructiei publice si private al lui V. Conta consta in faptul ca a cautat sa dea o orientare mai realista si mai practica scolii. Acest principiu care a stat la baza proiectului lui V. Conta il vom gasi si in legislatia care a urmat, inclusiv in opera legislativa a lui Spiru Haret.

In ceea ce priveste invatamantul primar, proiectul lui V. Conta prevedea infiintarea cursului complementar cu caracter practic in vederea orientarii copiilor catre scoli cu caracter profesional: de agricultura, de industrie, de comert.

Ministrul V. A. Urechia fiind adeptul ameliorarii treptate si nu radicale a invatamantului, prezinta si el, in anul 1881, proiecte „modificatoare a legii din 1864”. In iunie 1881, el cere lui Gh. Tocilescu, lui Gh. Sion si lui Spiru Haret o serie de rapoarte asupra invatamantului de atunci, rapoarte care prezinta, evident, o reala valoare documentara si pe care le publica sub titlul: „Starea invatamantului public secundar la finele anului scolar 1880/1881, dupa rapoartele comisiilor care au asistat la examene.” Se poate aprecia deci ca dupa anul 1881 activitatea scolara incepe sa simta influenta personalitatii si conceptiei lui Spiru C. Haret.

Rolul lui Spiru Haret in organizarea invatamantului se afirma mai ales incepand cu proiectul de reforma al lui D. A. Sturdza din anul 1886. in perioada acestui ministeriat, Haret era secretar general al Ministerului Instructiunii, dupa ce in prealabil, din anul 1883, functionase ca revizor general al scolilor.

La un an de la ocuparea acestei functii, Spiru Haret publicase cunoscutul „Raport general asupra invatamantului prezentat domnului ministru de Instructiune publica si Culte”.

Dupa proiectul lui D. A. Sturdza din 1886, au urmat inca doua proiecte, care n-au reusit nici ele sa devina legi: proiectul lui C. Boerescu din 1889 si al lui Titu Maiorescu (era al 2-lea proiect al sau) din 1891.

Dupa plecarea lui Titu Maiorescu de la conducerea Ministerului invatamantului public, succesorul sau Petru Poni, propune si el un proiect pentru legea invatamantului primar si normal-primar la 1891, in care preconiza un invatamant cu un mai accentuat caracter democratic.

Dupa aceasta serie de proiecte care nu au putut sa inlocuiasca legea din 1864, se ajunge ca in anul 1893 sa se aprobe legea invatamantului primar si normal-primar a lui Take Ionescu, o data cu legea pentru organizarea invatamantului profesional intocmita de Ministerul Domeniilor.

Legea lui Take Ionescu limita instructia primara pentru copiii de la sate, deoarece nu in toate comunele, conform acestei legi, putea functiona o scoala primara inferioara, ca sa nu mai vorbim de o scoala primara superioara cu program complet. Aceasta lege contribuia si mai mult la adancirea contradictiilor dintre sat si oras, fiind o piedica in calea majoritatii copiilor de varsta scolara de a urma mai departe cursurile scolilor secundare si superioare.

In aceasi lege, Take Ionescu prevedea ca salariile invatatorilor sa fie achitate nu numai de catre stat, ci si de catre comune.

Legea din 1893 a fost inlocuita cu legea invatamantului primar si normal-primar din anul 1896, rezultat al activitatii lui Petru Poni. Acesta a incercat sa remedieze deficientele legii din 1893 cu privire la invatamantul primar, sa dea o mai mare extindere aplicarii principiului care a stat la baza proiectului lui Vasile Conta din 1881 privind caracterul mai realist, mai legat de practica al scolii.

La elaborarea proiectului lui P. Poni au colaborat: Spiru Haret, Titu Maiorescu, Al. Odobescu, istoricul G. Tocilescu, I. Negruzzi, istoricul Ionescu-Gion, profesorul de pedagogie I. Gavanescu.

Prin aceasta lege se inlatura deosebirea dintre scoala de la oras si de la sat, reintroducandu-se principiul care a stat la baza legii din 1864: invatamant egal pentru copiii din scolile de la oras si de la sat.

Legea din 1896 prevedea, pentru prima oara, infiintarea gradinitelor de copii in mediul rural si cursuri de adulti. De asemenea, prin aceasta lege, se reducea numarul de copii necesar, pentru infiintarea unei scoli primare in comuna de la 80 la 40.

Incercarea de a desfiinta barierele dintre scoala elementara rurala si cea urbana, insemna o recunoastere formala a dreptului egalitatii la invatatura a copiilor de la sate cu cei de la orase, trecerea in sarcina statului a cheltuielilor celor mai importante privind cladirea si intretinerea scolii, stabilitatea mai mare a cadrelor didactice. Aceste prevederi au avut un caracter progresist si au contribuit la dezvoltarea invatamantului elementar, mai ales la sate.

In ceea ce priveste procesul de invatamant din scoala normala, aceasta lege prevedea ca el sa se desfasoare dupa un plan de invatamant si programe scolare imbunatatite; de asemenea se introducea psihologia ca obiect de studiu.

Cu toate ca legea lui P. Poni continea unele prevederi pozitive, ea nu depasea in ansamblul ei, cadrul burghez care o generase.

Legea invatamantului primar si normal-primar din anul 1896, elaborata pe baza legii din 1864, si a proiectului de lege al lui Vasile Conta din 1881, a ramas in vigoare pana in anul 1924, facandu-i-se completari de catre Spiru Haret, in anii 1901, 1908 si 1909.

Putem afirma ca legea din 1896 desi prevedea in principiu o singura scoala primara la sat si la oras, cu un plan de invatamant care preconiza acelasi volum de cunostinte, mentinea totusi o deosebire in ceea ce priveste durata studiului: la sat 5 ani , la oras 4 ani, tinandu-se seama ca la sat nu functiona decat un invatator, in timp ce la oras pentru fiecare clasa functiona un institutor. Obligativitatea invatamantului primar se referea la copiii intre 7 si 14 ani.

O inovatie a legii din 1896 o constituiau si cursurile pentru adulti. Legea mai prevedea plata tuturor invatatorilor si a materialului didactic din bugetul statului, comunele ramanand numai cu vechile indatoriri din 1864: construirea, intretinerea si inzestrarea cladirilor scolare, putandu-se folosi in aceasta privinta de ajutorul dat de stat prin Casa Scoalelor.

In ansamblul ei, legea din anul 1896 era o lege cu caracter mai democratic, cu exceptia unor masuri cum era si aceea a mentinerii celor doua tipuri de scoli normale: de invatatori si de institutori.

Instructiunea secundara cuprindea prin legea din 1864: gimnazii clasice si reale, licee, scoli reale, seminarii teologice, scoli de arta, scoli profesionale de baieti si scoli secundare de fete.

Gimnaziul nu forma, de fapt, o unitate in sine. Obiectele prevazute pentru gimnaziul cu durata de 4 ani nu ofereau un tot unitar de cunostinte care sa prezinte o noua treapta in cultura generala a elevilor.

Gimnaziile si liceele erau intretinute de stat. Programa primelor 4 clase de liceu era asemanatoare cu aceea a gimnaziilor. Gimnaziile si liceele erau conduse de catre un director, clasele de catre diriginti, care impreuna cu ceilalti profesori formau conferinta clasei. Consiliul profesoral (scolar) se ingrijea de imbunatatirea procesului de invatamant din scoala respectiva.

In gimnazii, elevii erau primiti pe baza de adeverinte de absolvire a scolii primare, iar in licee pe baza absolvirii gimnaziului. in cursul fiecarui an, elevii trebuiau sa treaca examenele trimestriale, care constau in lucrari scrise si apoi examene anuale.

La terminarea gimnaziului de 4 ani si la terminarea liceului de 3 ani se dadea un examen general de absolvire, scris si oral, la toate obiectele de studiu. Examenul de absolvire a liceului era, de fapt, bacalaureatul introdus principial prin legea din 1864, dupa modul de organizare a acestuia in Franta.

Liceul unic, creat prin legea din 1864, este liceul cu preponderenta clasic, fara a lipsi insa din programul sau si disciplinele stiintifice. O piedica in calea dezvoltarii instructiei in scoli o constituise mult timp faptul ca programele si le alcatuiau insisi profesorii, avand insa obligatia de a le supune aprobarii Consiliului permanent. Abia in anul 1876 s-au alcatuit primele programe analitice pentru gimanzii si licee.

Dintre proiectele cu privire la imbunatatirea invatamantului secundar amintim pe cele mai importante: proiectul C. Tell din 1872, prin care se cerea prelungirea anilor de studii de la 7 la 8 ani de liceu, proiectul T. Maiorescu din 1876, care prevedea unele masuri pe care le vom gasi intr-o formulare superioara si in opera legislativa a lui Haret.

Un moment important in evolutia legislatiei privitoare la invatamantul de la noi l-a constituit raportul general asupra invatamantului prezentat de fostul revizor general al scolilor, Spiru Haret, in anul 1884. raportul a vazut lumina tiparului in acelasi an.

In 1885, in timpul ministeriatului lui D. A. Sturdza, Spiru Haret era secretar general. Cu aceasta ocazie el lucreaza la proiectul de reforma al lui D. A. Sturdza din 1886, proiect care are la baza raportul sau din 1884.

Dupa proiectul de lege din 1886, s-au mai elaborat: proiectul lui C. Boerescu, in 1889, cu privire la reorganizarea invatamantului rural, si acela referitor la scolile normale de invatatori si proiectul lui Titu Maiorescu din 1891.

Proiectul lui Titu Maiorescu nu modifica in intregime legea din 1864, ci o amenda partial: se introduceau institutiile scolare noi, existente la data elaborarii proiectului : scoli normale de invatatori si scolile normale de institutori.

O serie de proiecte pentru imbunatatirea invatamantului secundar s-au facut si in timpul ministeriatului lui A. Poni.

Spiru Haret, in raportul sau din 1884, scria despre manualele scolare: „Lipsa de metoda, frazele greoaie, intortocheate, pretentioase si pline de cuvinte straine, nepotrivite cu inteligenta copiilor carora li se adreseaza, erorile de fapte sau teoriile invechite si parasite de toata lumea, iata ce le caracterizeaza. Multe dinte ele sunt traduceri rau facute, in care s-au pastrat pana si dispozitia frazei straine; altele sunt reproduceri de a doua sau a treia mana dupa vreo traducere si cuprind toate defectele ce a adaugat fiecare nou autor la lucrarea celuilalt.”

Haret nu s-a ocupat de invatamantul profesional pana la numirea sa ca ministru, deoarece pana atunci invatamantul profesional nu depindea de Ministerul instructiunii.

Legea din 1864, referindu-se la „scolile reale”, le atribuia ca scop de „a da invatatura trebuincioasa pentru executarea unei arte sau profesiuni.”

Dupa 1864, pentru dezvoltarea invatamantului profesional s-au elaborat mai multe proiecte de legi, dintre care amintim: proiectul lui P. Carp (1870) care cerea infiintarea scolilor profesionale; proiectul lui V. Conta cerea infiintarea scolilor de meserii, cate 3 in fiecare judet; una oraseneasca pentru baieti, alta pentru fete si o scoala sateasca.

In perioada pana la venirea lui Haret ca ministru, intra in vigoare si doua legi care se refera la invatamantul profesional: „Legea pentru numirea profesorilor pentru gimnaziu, licee si scoli profesionale” si „Legea pentru organizarea invatamantului profesional” din anul 1893.

Invatamantului secundar de stat i se adauga si scolile particulare. Invatamantul particular avea o vechime destul de mare in tara noastra. La data cand Haret alcatuia raportul sau, acest tip de invatamant nu avea o organizare unitara, iar scolile particulare nu erau aproape deloc controlate de Ministerul instructiunii.

In multe din aceste scoli, prin instructia si educatia facuta elevilor se urmarea instrainarea lor de tot ce apartinea poporului nostru. Studiul limbii romane si al istoriei patriei era aproape complet neglijat.

Proiectul lui V. Conta din 1880 acorda invatamantului particular o larga libertate, numai scolile de gradul primar fiind obligate sa se conformeze programei scolilor publice, in timp ce celelalte puteau sa adopte orice programa de studiu.

Unul din principiile care au stat la baza legii din 1864 era consacrarea despartirii invatamantului superior de invatamantul mediu.

Infiintarea universitatilor din Iasi si Bucuresti a avut drept consecinta desprinderea pentru totdeauna a instructiei superioare de cea medie.

Consfintand existenta celor doua universitati – Iasi si Bucuresti -, legea din 1864 anuleaza principiul autonomiei Universitatii din Iasi. In legea din 1864 se prevedea denumirea facultatilor, dar nu si a catedrelor; nu se definea scopul instructiei superioare, rolul ei social. Tot in aceeasi legea se punea bazele unui invatamant politehnic superior pentru care se cerea alcatuirea unui regulament. Durata cursurilor, dupa necesitatile fiecarei facultati, varia intre 3 si 5 ani.

Pana la ministeriatul lui Haret, modificarile aduse invatamantului universitar au fost mai mici decat cele aduse invatamantului primar si secundar.

La 1876, Titu Maiorescu a inaintat un proiect de lege pentru invatamantul superior in care propunea suprimarea facultatilor de drept, litere si filozofie de la Iasi, ramanand ca in acest centru universitar sa se infiinteze in locul facultatii de stiinte o „inalta scoala politehnica”.

Legea in 1864 a ramas practic in vigoare in ceea ce priveste invatamantul universitar, pana la legea lui Spiru Haret.

Putem spune de aceea fara a gresi, ca organizarea invatamantului universitar la noi dupa 1864 este aproape in intregime opera lui Spiru Haret.

(va urma)

3 ianuarie 2014