In urma cu circa trei milenii, poemele homerice faceau, ultimele, elogiul vechii lumii trace. Lume a carei maretie începea sa apuna intr-o aura de mister, pastrandu-si insa neatinsa puritatea timpurilor stravechi – in timp ce lumea greaca progresa mereu si neintrerupt -, devenind, incet dar sigur, un prim etalon al antichitatii clasice.
Silviu N. Dragomir
Tracii s-au estompat in continuare si din ce in ce mai mult, deoarece persistau in stadiul unei civilizatii arhaice, intrand dupa un mileniu in aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi sa ajunga pentru un alt mileniu in acel areal al marilor migra-tiuni devastatoare. Insa – asta o vom vedea de indata! –, nu fusese dintotdeauna asa.
1- Subiectul epopeei Iliada
Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvaluit de poet odata cu obisnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul sau cant si din primele sale versuri:
“Canta zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Cintul I / versurile 1 si 2 din editia definitiva a lui George Murnu)
Este vorba, asadar, de tracul Ahile, personaj localizat spatial catre Gurile Istrului.
Epopeea ramane ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal insa, ea zugravind numai o mica parte a celor zece ani –, atat cat se pare ca au durat, in realitate, luptele aheilor de sub zidurile trace ale Troiei.
2- Cine au fost, in fapt, tracii?
Pentru vechii greci, a fi trac avea o certa valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: ostean desa-varsit, posesor al unui suflet care si-a pastrat nealterata puritatea timpurilor stravechi. Se ajunsese pana acolo incat, elinii – ca semn al stralucirii – isi cautau in vechime ascendente genealogice trace, uneori chiar cu specificarea unei aumite sor-ginti geto-dace! Un exemplu ar fi insusi zeul razboiului, Ares, cel nesatul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, traia pe pamanturile din stanga Dunarii; iar atunci cand tatal sau a pacatuit cu zeita Afrodita si a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat in razboinica Tracie.
Ascendente trace si-a gasit pana si comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca sa nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu facea exceptie fata de ceilalti greci care asociau virtutile eline de cele ale tracilor din acel nord – indepartat si misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obarsiilor.
Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac, atestat fiind – asa cum am mai spus – ca avand sorgintea spre gurile de varsare ale Istrului, acolo unde tatal sau, Peleu, era rege. Si, deloc intamplator, poetul poetilor ii descrie pe traci abia in al zecelea cant al cartii sale, tocmai in scopul vadit de a le asigura o aparitie total stralucitoare –, ceea ce nu ar fi reusit prin insiruirea comuna de la inceputurile povestirii sale. E vizibil ca, la Homer, care se pare ca ar fi trait prin secolul al IX-lea i.H., civilizatiile minoica, cretana si traca, reprezentau in fapt vechile civilizatii ale batranelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru tracii care-i erau contemporani. Din cartea elenismului, Iliada, aflam cum ii vedeau grecii pe acei traci:
“Tracii, veniti de curand, se afla la marginea oastei;
Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, si-i acolo.
Caii vazutu-i-am eu, n-au seama de mari si de mandri,
Albi ca zapada sunt ei si la fuga sunt repezi ca vantul.
Si ferecat ii e carul cu aur si argint, si mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.
Dansul cu ele a venit. Parca nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste sa poarte, ci numai zeii…”
(C. X / v. 420-427)
Dar, cand oare sa fi avut loc asemenea lupte desfasurate parca in cadrul unei aceleiasi familie de neamuri? Arheologii spun, incepand cu Heinrich Schliemann, ca Troia homerica ar fi facut parte din perioada bronzului timpuriu, incadrandu-se perfect intr-o civilizatie dezvoltata – concomitent si in mod paralel – pe toata platforma continentala “greceasca”, dar prelungita pe intreaga puzderie de insule si insulite din Marea Egee. In acest conflict al anticilor – sustin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o infruntare a unor civilizatii diferit evoluate pe scara istoriei.
3- Razboiul troian s-a desfasurat spre amurgul protoistoriei
Grecii revendica total posesiv, si deci inutil, razboiul troian ca fiind un razboi grecesc, al lor propriu. Dar, de fapt, in perioada respectiva ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet in care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins in reteta si pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeasi zona boreala, au inceput sa navaleasca in Peninsula abia dupa distrugerea Troiei de catre ahei –, nume generic, cuprinzandu-i nu doar pe acei bine preci-zati ahei, ci si pe ionieni; ambilor mai spunandu-li-se, tot in ansamblu, argieni sau danai. S-a mai admis ca, in principiu, dorienii au aparut pe scena istoriei la ~ 100 de ani dupa caderea Troiei, deci cam in secolul al XII-lea i. H. Prin urmare, in vremurile desfasurarii epopeei Iliada, inca nu existau greci, iar istoria nici macar nu incepuse.
Ne aflam, temporal, intr-o perioada de tranzitie in care incep totusi sa se iteasca primii zori ai istoriei. Fierul e pomenit in Iliada numai de cateva ori si doar episodic:
“Prin cheutorile platosei varful de fier se prelinse”
(C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137)
Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, si cu aceea a stramosilor nostri geto-daci. Cu totii erau direct participanti la conflict. Amintim ca bunurile erau inca stapanite in comun (v. oranduirea gentilica) -, dar se intrevede nasterea proprietatii private (cu o impartire pe clase) prin cedarea de surplusuri catre barbatii obstii care aduceau deosebit de mari servicii comunitatii. Asta ar rezulta si din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon sa mai fie rasplatit in plus fata de cele care in mod normal fusesera primite inainte de la comunitate:
(C. I / v. 119-122) “… Atride,
Cel mai slavit intre oameni si mai ahtiat dupa avere,
Cum si de unde sa-ti deie barbatii ahei o rasplata?
Bunuri prea multe de-a obstii noi nu stim pastrate niciunde”
Chiar daca perioada razboiului Troian ramane in continuare destul de controversa-ta, s-a ajuns totusi la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis in situ-area conflictului, anume: rastimpul cuprins intre secolele al XII-lea si al XIV-lea i. H.
4- Protagonistii razboiului troian au fost, in realitate… tracii!
Stiut lucru e faptul ca cetatile de pe coasta Asiei Mici – in frunte cu Troia, considerata ca un prim obiectiv al razboiului – au fost infiintate in cea mai mare parte a lor de tracii numiti dardani. Din celalalt sens, am vazut, civilizatia aheiana tinea tot de un acelasi tip, asa-zis tracic, al bastinasilor “mediteraneani” de o banuita origine pasto-rala pelasga, despre care stim foarte putin. Dar, aproape cu siguranta, toate populatiile Peninsulei fusesera atrase de un climat generos, ca si de pasunile bogate. Si chiar de nu erau chiar traci-traci, aheii desigur ca isi facusera un stagiu migrator in Tracia.
Homer ni-i insiruie, printre luptatori, pe tracii care participau la confruntare:
-Din partea aheilor, traci sunt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte semintii:
“Din Eubeea sufland a manie abantii, din Halchis
Si din Eretria, din Histiea cea darnica-n struguri,
Si din Cherint de la tarm, din nalta cetate Dionul,
Si din orasul Carist si locuitori din Stire –
Fura condusi de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abantilor tari de virtute.
Iuti si cu pletele-n spate dau zor dupa dansul abantii
Plini de razboinic avant si cu suliti de frasin intinse,
Gata sa dea in dusmani si platosa sa le sfasie”
(C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)
-Din partea troienilor, traci sunt luptatorii lui Rhesos – amintiti deja –, dar si ceilalti:
“Oaste mai mare, mai vajnica n-am pomenit eu ca asta…”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, incoifatul
Hector, osteanul maret. Sub el ostira barbatii
Cei mai viteji si mai multi si gata la lupta din suliti.
Iar pe dardani ii ducea capitanul razboinic Eneas,
Al lui Anhise fecior si al dalbei zeite Afrodita”
(C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)
Prin urmare, se pare ca acest razboi troian ar fi fost, in realitate, o oarece “
afacere” intre aceiasi traci; in plus cu un banuit iz de piraterie venit din ambele parti: un trac din
Troia, pe numele sau
Paris, o fura pe
Elena, sotia unui alt trac (
Menelau era doar frate cu tracul
Agamemnon) si-i lasa pe spartani nu doar fara frumoasa lor regina, ci si fara o mare parte din multele lor averi.
Agamemnon, foarte suparat de incalcarea sfintelor legi ale ospitalitatii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul ca toate fu-sesera puse la cale de fiul regelui
Priam, acela care domina Helespontul si prin asta nordul Marii Egee, se pune in fruntea unei coalitii peninsulare de corabieri si porneste distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca si azi, la nivel statal…
Cel putin, asa rezulta din acuzele razboinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon:
“Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace,
Spre a ma bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vina;
Nu mi-au rapit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele
Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n tara barbatilor Ftia
Cea cu pamant roditor, ca la mijloc sunt stavile multe,
Muntii cu umbre pe vai si marea cu clocot de valuri;
Ci ne-am luat dupa tine, sfruntate, ca tu sa te bucuri,
Ca razbunam pe troieni noi, pe fratele tau si pe tine,
Cel far-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)
5- Iliada – o veritabila Capsula a timpului
Grecii au refuzat sa recunoasca preluarile facute de la vechile populatii meditera-neane, bastinase, in ciuda faptului ca arheologii – si in primul rand Arthur Evans – au aratat ca acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare intocmai pe o cupa de metal din insula Creta.
Reamintim ca insula Creta, dealtfel ca si Sparta, erau considerate de sorginte traca. Dar si scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeasi greci, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de la nord, atat a poeziei, cat si a muzicii.
Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi insa cu usurinta trecute cu vederea daca luam in considerare ca, tot grecii, au cautat permanent sa pastreze pentru viitorime bunurile morale si materiale la care a ajuns civilizatia lor –, intocmai ca intr-o veritabila capsula a timpului. Ca, dupa circa trei milenii, culmea, romanii sa repete performanta printr-o aceeasi tendinta (v. Sa fie oare manastirea Voronet o “capsula a timpului?”, capitol din Enigme in jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).
Iliada e, dincolo de poezie, o fresca unitara, intocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o imbinare maiestrit ticluita, un veritabil testament, in care se poate intrezari permanenta grija de a lasa posteritatii invatamintele si experiantele de veacuri ale unei civilizatii care a preluat de la altii, dar a si adaugat de la sine un sumum de lucruri si fapte ce merita consemnate peste veacuri.
In realitate, suntem in fata unor teribile adevariri. Protoistorice, as zice. Si, deloc intamplator, poetul Chateaubriand, atunci cand – constrans de imprejurari – a anuntat ca-si vinde faimoasa lui biblioteca, spunea ca va pastra numai o singura carte: Iliada.
6- Modalitati comune ale tracilor, dar si ale romanilor, de a iesi din crize
In primul rand, va trebui sa observam – peste mii de ani – un acelasi mod de a se cauta depasirea unor mari si catastrofale conflagratii militare. Astfel, ajunsa aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coalitiei ahee nu mai vede nici o posibilitate sa iasa din criza militara in care se zbatea de noua ani, in afara doar de a apela, in ultima instanta, la intelepciunea unui inalt prelat:
“Mortii ardeau sumedenii pe ruguri. Si-n vreme de noua
Zile, prin lagar, zburara sagetile dumnezeirii.
Dar. intr-a zecea, pofti Peleianul la sfat ostasimea…
<Cred, o Atride, ca noi o sa fim nevoiti sa ne-ntoarcem
Iar inapoi ratacind, dac-o fi sa scapam de la moarte,
Caci deopotriva ne secera oastea razboiul si ciuma.
Sa intrebam dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care-i de vise talmaci, ca si visele vin de la Zeus,
Ca sa ne spuna de unde-i inversunarea zeului Apolo?
Cearta-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare si capre alese
El dobandind, ar voi de la noi sa-si abata urgia?>
Zise si-ndata sezu. Dar iata, se scoala-ntre dansii
Fiul lui Testor, intaiul si fala prorocilor, Calha,
Care stia cate-au fost mai demult, cate sunt, cate fi-vor
Si carmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…”
(C. I / v. 51-70)
Iata ca, intamplator sau nu, dupa trei mii de ani, Stefan cel Mare, a carui oaste era si ea “secerata” de multimea turcilor, apeleaza la sfaturile inteleptului calugar Daniil Sihastrul, incercand astfel sa obtina victoria militara prin umila supunere la vrerile divinitatii.
Sigur ca oricine ar putea obiecta realitatea ca astfel de practici au fost – atat spatial, cat si temporal – comune si multor altor vechi si mari conducatori de osti care ajunsesera la ananghie…
Sa sapam mai adanc…
Ne tot plangem, pe umerii celor care au ragazul sa ne asculte, ca nu dispunem de suficiente date despre trecutul indepartat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omoram prea mult cu cautatul -, exceptand, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal ramas inca neexplorat de romani. Fie si macar ca opera de arta, Iliada a fost sondata pentru prima data abia prin anul 1938 (?!) de catre Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei in literatura veche romaneasca). In mod cu totul curios, epopeea este considerata de istorici ca o simpla poezie pe care – nu-i asa? – nu te poti bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, intr-un acelasi timp se admite de catre poeti ca ea este doar stramosul poeziei europene si, ca, in realitatear fi doar vorba de o pura istorie… romantata. Ca sa vezi…
Ori, nimeni nu vrea sa vada – in afara unor incercari anterioare si timide ale isto-ricului Nicolae Densusianu – daca nu cumva aceasta epopee este posibil, ca intocmai oricarei arhaice opere de arta (fie ea cetate, monument, stela funerara s.a.) sa mai contina, in plus, o seama de date si situatii care, peste milenii, s-ar fi putut pastra ne-alterate de timp -, in cazul in speta comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele carora le este premergatoare: traci, geto-daci, protoromani, romani.
Este o justificare a unei pareri personale ca printre putinele semnale de comporta-ment uman venite din trecutul nostru – ma refer la protoistorie, ca la cea mai adanca investigare posibila – si in completarea creatiilor populare: basme, credinte, eresuri, poezii, colinde, oratii, blesteme, descantece s.a., s-ar putea foarte bine sa apelam si la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalam doar cateva.
a) Rolul Divinitatii la traci si la romani. In viziunea homerica, punand in discutie doar
Iliada, desfasurarea intamplarilor pamantesti trebuie urmarita nu doar in inlantuirea lor pur omeneasca, ci si sub aspectul rolului Divinitatii. Pentru vechii traci nu era indeajuns de clara motivatia pentru care – viteaz fiind si dreptate avand –, puteai totusi foarte usor sa pierzi o batalie din cauza unei vointe imuabile, de nepatrus, atribuita pe atunci lui
Zeus. De asta, poate, multimea jertfelor facute zeilor la tot pasul de-a lungul intregii epopei homerice. Dar, tot asa, pentru romanii deveniti intre timp crestini, trebuia neaparat si adeseori adus jertfe lui DumneZeu. Si, poate, tot de aici, prinosurile ca si bisericile inchinate de catre voievozii nostri (v. Stefan cel Mare s.a.) lui Dumnezeu, dupa fiecare batalie castigata; chiar daca ea, adesea, era obtinuta numai prin merite militare si prin insasi dreptatea cauzei.
Este vorba de acea credinta ramasa permanenta la poporul roman, anume ca succesul si reusita in oricare dintre actiunile omenesti depind, in ultima instanta, nu doar de valoarea individuala, ci si de ajutorul acordat de DumneZeu. Intocmai ca odinioara la traci, de Divinitate. Ca sa nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau in plin secol al XIX-lea de catre populatia rurala – asisderea ca odinioara la traci – cu precizari asupra rasei (pasari, ovine s.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tanar etc.), modului de impartire a jertfei (ce anume din jertfa ia preotul, ce ia gazda s.a.). Sau, chiar de catre noii Domnitori la solemnitatile de inscau-nare. Este consemnat istoric faptul ca Voievozii munteni, atunci cand veneau cu intreg alaiul de incoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau intampinati de un cioban dinainte ales si frumos imbracat care jertfea un berbecut alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod sa paseasca inca de la intrarea in lacas peste sangele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri pagane nu pot fi gasite in crestinism.
b) Constiinta jertfei si imanenta mortii.
Ahile Peleianul, intocmai celorlalti eroi traci, consimte foarte usor la pierderea bunului suprem – care este Viata -, pentru indeplinirea marilor teluri ideale cum ar fi Gloria si Onoarea:
(C. XXI / v. 106-113) “… Dar acuma
Nu va scapa cu viata nici unul din cei care zeul
O sa mi-i puie in mana-naintea cetatii, nici unul,
Oricare-o fi din ai vostri, necum feciorii lui Priam,
Mori si tu, frate, si taci. De ce te mai vaeti zadarnic?
Doar a murit si Patrocle, si ce esti tu fata de dansul?
Cata la mine si vezi ce mandru sunt eu si ce mare;
Tata mi-i Domn si viteaz, iar mama zeita, si totusi,
Vai, si pe mine m-adulmeca moartea si soarta
Nebiruita pe veci. Dimineata, namiaza ori seara
Are sa vie o vreme, cand unul si mie-o sa-mi curme
Firul vietii, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul…”
Acel “mori si tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stari conflictuale, de razboi. Nici nu se punea in discutie problema unei “prietenii” intre Ahile si Hector. Era vorba linistirii invinsului ca in lupta, acesta e “Datul”, in care Datul = Soarta.
O glosare asupra datoriei si a imanentei mortii la traci si geto-daci, in pandant cu aceea de la noi, ar fi inutila. Vedeti Solul Dac, precum si zicatoarea: Ce tie ti-e scris, in frunte ti-e pus!
c) Supunerea tracilor in fata imuabilului. Luptatorii ahei, desi cu mult mai multi (intre 120-140.000 de soldati) si foarte motivati (doar luptau pentru "cauza dreapta" a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sunt mereu invinsi de mult mai putinii luptatori troieni (circa 50.000 de soldati), care aparau (culmea!) nedreptatea si raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totusi, ei accepta faptul (!), intocmai ca pe o hotarare imuabila a Divinitatii:
“Mare si grea e osanda ce-mi dete parintele Zeus,
Neinduratul. Desi se-nvoise cu semne ca-n tara
Nu m-oi intoarce de-aici inainte ca Troia s-o spulber,
Totusi acuma s-a pus sa ma-nsele grozav, ma sileste
Calea spre tara s-apuc rusinos dupa pierdere multa.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…”
(C. II / v.109-114)
Intocmai, o atitudine asemanatoare reiese dupa trei milenii si in cazul moldoveni-lor din acea pisanie a lui Stefan cel Mare de la Razboieni, prin care acesta isi asuma infrangerea, indiferent de nedreptatea sortii: “…sculatu-s-a puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate ale sale rasaritene puteri; inca si… Laiota venit-a cu toata tara lui cea basarabeasca; veniti sa jafuiasca si sa prade Moldova. Si au ajuns pana aici la Paraul Alb, iar noi Stefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am inaintea lor si am facut cu dansii mare razboiu in luna iulie in 26 zile, si cu ingaduinta lui Dumnezeu biruiti fura crestinii de catre pagani, si cazura acolo mare multime de ostasi…”.
O nemaipomenit de smerita recunoastere in fata unui nedrept, dar imuabil, destin.
d) Participarea femeilor la jocul sortii: Moarte, sau Glorie si Onoare. Inca din protoistorie, femeile au participat cu daruire, abnegatie si o totala supunere la hazardul razboiului, acest (uneori) funest joc. Cat de teribil-umana e descrisa zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numita “catea nerusinata”, din clipa in care sotul ei, Paris, paraseste campul de lupta si se refugiaza ca un las in palatul sau din Troia:
“Mi-ai si venit din razboi, mai bine piereai tu acolo,
Biete, rapus de acel care-mi fuse barbat inainte.
Tu te mandreai altadata ca-l poti dovedi pe Menelau
Oricum te-ai bate cu el, cu virtutea, cu bratul, cu lancea.
Hai si pofteste-l acuma din nou pe viteazul Menelau
Si te masoara cu el. Ba eu te sfatuiesc sa te-astamperi,
Pofta de harta sa curmi si sa nu mi te-apuci nebuneste,
Lupta pieptisa sa dai cu Menelau, ca nu cumva-ndata
Sulita-i sa te doboare…” (C. III / v. 425-433)
Nu este necesar un efort prea mare pentru ca sa poata fi vazuta, in pandant, atitudinea femeilor de luptatori moldoveni aflate intr-o situatie oarecum asemanatoare. Amintiti-va, rogu-va, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Stefan cel Mare…
e) Cavalerismul trac fata de cel romanesc. Iliada ne supune atentiei cel putin doua cazuri evidente ale vechiului si binecunoscutului cavalerism. In timpul infruntarii directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul si aheul Tidid Diomede, luptatorii invoca parintii si stramosii pana cand ei observa ca au o… aceeasi ascendenta! –, astfel ca inceteaza lupta si voios isi dau mana:
“<Hai dar sa facem schimb de arme-intre noi ca sa stie
Toti de pe aici ca ne leaga o prietenie straveche.>
Asta vorbira amandoi, sarira din care si mana
Prieteneste si-o stransera si intarira credinta”
(C. VI / v. 119 –236)
Un eveniment cumva asemanator, dar petrecut intre doi mari capitani beligeranti, i-a pus fata in fata pe comandantul trac Hector Priamidul si pe capitanul de oaste ahe-ul Aias Telamonianul. Ei se luptara atat de crunt si indelungat in fata propriilor ostiri, incat i-a apucat… inserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, convenira sa inceteze ostilitatile. Spuse atunci “incoifatul” Hector catre Aias, incheind:
“Hai sa ne facem si daruri, un schimb de slavite odoare,
Ca intre ahei si troieni sa zica de noi oarecine:
<Vrajba ce mistuie vieti, silitu-i-a la inclestare,
Dar se desprinsera ei impacati amandoi ca prieteni>
Astfel ii zise si spada tintata-n argint i-o intinse,
Teaca impreuna cu spada si chinga-i frumoasa de piele.
Aias ii dete si el un serpar sclipitor de porfira.
El dup-aceea se-ntoarse-napoi intre ahei la corabii”
(C. VII / v. 44-304)
Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova si Matei Basarab din Valahia, incetand un intreg sir de lupte si nenumarate ostilitati, dadura in final mana si isi daruira unul altuia marete biserici…
f) Democratia militara la traci si la romani. Romanii au mostenit de la traci democratia militara, ea fiind atestata, cu un ultim popas actual al sau doar in jocurile paramilitare, precum Calusarii sau Junii Brasovului. Insa, desigur, democratia militara functiona curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptatit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele ostirii:
“Tu betivan, tu obraz de dulau sperios ca si cerbul!
Nici cu ostirea te bizui vreodata sa iesi la bataie,
Nici sa te-atii panditor de dusmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, ca te temi sa nu dai de primejdia mortii.
Doar ti-e mai bine sa huzuri in tabara noastra cea larga
Si sa despoi de-a lui daruri pe cine-ti graieste-mpotriva.
Crai care storci pe supusi, domnind peste netrebnici…”
(C. I / v. 222-228)
Din fosta democratie militara traca s-a mai pastrat la romani doar acel drept al boierilor de a lua parte inaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca si – in cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a-si decide propria lor retragere din batalie. Asta, intocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lup-te, fiind nemultumit (am aratat) de comandantul sau, Agamemnon. O astfel de procedura este ades intalnita la romani prin parasirea Voievodului de catre marii boieri, participanti pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin parasirea lui Stefan cel Mare de catre boieri la anul 1476: “Toata Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrand pe Domnul ei de tiranie si cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna in jurul lui, zicand ca nu s-a purtat niciodata ca Domn, ci ca un chinuitor calau…”. Numai astfel, parasit de toti ai sai, Stefan a fost infrant la Razboieni. Ulterior, procedura venita din timpuri batrane a inceput sa fie considerata – in mod impropriu – ca o tradare; deoarece vechea uzanta a democratiei militare incepuse sa fie considerata de domnitori ca un gest de razvratire fata de “unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel ca in cele din urma a disparut cu totul. Astazi, ea mai persista – asa cum am mai spus -, doar in unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau calusari.
g) Scrierea din perioada homerica. Exista in Iliada o referire – doar una singura, in toata intinsa epopee – la scrierea ce era practicata in acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisa de regele Proitos din Argos, catre socrul sau, rege in Tracia (!), incredintata chiar transmitatorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicatie expresa ca acesta sa fie ucis imediat la sosire, dupa citirea scrisorii:
“Dar se feri sa-l omoare, din teama de sus, il trimise
Tocmai in Licia, unde pieirea sa-si duca el insusi
Semne de moarte scriind o multime pe-o placa-ndoita
Si poruncind s-o arate craiescului socru sa-l piarza…”, iar apoi:
“Cum el ajunse in Licia, tara udata de Xantos,
Craiul acolo voios il cinsti cu ospete de noua
Zile si jertfe de noua juncani ii aduse pe-altare.
Doar intr-a zecea, cand zorile trandafirii rasarira,
El incepu sa-l intrebe, ceru chiar dovezi ca sa vada
Ce fel de sarcina-i dete iubitul sau ginere Proitos,
Cand a primit el tablita-ndoita cu semnele mortii…”
(C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)
Desi semnificatia cuvintelor din original: “semata lygra” -, apare ca neindoielnica, ea a fost secole la rand pusa sub semnul indoielii, deoarece insasi dezvoltarea si inaltul nivel de civilizatie atins in mileniul al II-lea i. H. erau contestate. Abia descoperirile arheologice din Creta, ca si din Pyros, au atestat existenta miilor de asemenea tablite cu inscrisuri, printre care unele intocmai scrisorii din Iliada, care fusese indoita in sistemul roman de mai tarziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilata.
Apare extraordinar de relevanta insasi ideea existentei unor corespondente posibile intre sudul Greciei si centrul Traciei, asta inca din plina perioada homerica. Nu trebuie uitat ca, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), cand in fata a peste 400 de savanti Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnaland uluitoarele asemanari intre semnele culturii Turdas – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrarile Ilios a lui Schliemann si Cypern a lui Cesnola), se facuse deja pasul spre ideea ca scrisul din perioada homerica ar putea fi identic cu acela din Dacia. Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savantii nostri au tacut…
In zilele noastre, o alta cercetatoare romanca, Viorica Mihai, sustine ca scrierea geto-daca ar deriva dintr-o scriere silabica dovedita ca ar fi fost folosita si in cultura Garla Mare, exact intre anii: 1600-1160 i. H. Dar, savantii nostri tac in continuare…
i) Date certe care pot fi gasite in Iliada. Din epopeea studiata rezulta in mod cert ca, inainte de Iliada, mai activasera in Peninsula si o sumedenie de alti poeti traci; dintre care cei mai importanti fusesera: Orfeu, Musaios si Tamiris. Deci, chiar inainte de Iliada, tracii obisnuiau sa cante intamplari eroice stramosesti. Cand trimisii lui Agamemnon, Fenix, Aias si Ulise, propusi pentru a trata impacarea regelui cu Ahile, acestia, mergand la cortul eroului:
“Ei il gasira pe-Ahile cu armia lui la corabii;
Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i
Cea cu calusul de-argint, frumoasa si mestesugita,
Prada luata de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Canta, veselindu-se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).
In epopee mai poate fi intalnit faptul ca tactica militara aplicata de beligeranti era cu precadere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocari explicite si facute in mod expres. Totusi, la un moment dat – intr-o situatie speciala, de varf – se intrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formarii unui sistem numit ulterior “arici” de catre antici:
“Gata cu pieptul sa-nfrunte potopul troian si pe Hector
Lance cu lance-ngradind si scutul de scut razimandu-si
Coiful in coif si barbat de barbat laolalta-n ostire
Se-nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)
Respectiva tactica, izvorata din certe necesitati strategice, stringente, va fi pusa la punct de hopliti si dusa la desavarsire de “falangele” macedoniene inchise, ca si de “testoasa” romana la asedii. O aplica si Stefan cel Mare la Razboieni cand, ramas cu prea putini luptatori in fata puhoiului turcesc, aseaza intocmai astfel carele si sulitasii.
Tot asa, multa vreme, in lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea stiut cum era in evul mediu impartita oastea la noi. Putem acum afirma, totusi, ca grosul ostirii din Tarile Romane – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca si cele ale tracilor din Iliada. Explicitam: oamenii trebuie ca erau randuiti dupa fratrii (zone) si neamuri, asa fel ca zona (ex. sucevenii, romascanii etc.) sa dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) sa dea sprijin neamului. Neindoielnic este faptul ca tracii incepusera inca de pe vremea Iliadei sa aplice respectiva tactica propusa de batranul si versatul Nestor lui Agamemnon, in ceea ce priveste organizarea gloatelelor:
Chibzuie bine, o, Doamne, si tu si de altii asculta; Nu este de lepadat un cuvant ce eu ti-l voi spune:
Armia tu intocmeste-ti acum dupa neam si-nrudire,
Neamul pe neam sa s-ajute la lupta si ruda pe ruda.
Asta de faci, Agamemnon, si daca te-asculta danaii,
Sti-vei tu care din frunte si care din gloata-i netrebnic”
(C. II / v. 355 – 360)
j) Crestini inaintea crestinismului… Aceasta afirmatie care a bulversat multa lume, in special pe istoricii-functionari de astazi, a dat nastere la deosebite si aiuritoare speculatii. In realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica crestina (cel putin de catre noi), ci este vorba de unele constatari de aparenta sporadica facute in special cu privire la acele obiceiuri pe care crestinismul cu siguranta ca le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.). Cum altfel, de pilda, am putea intelege o anume procedura folosita si azi la inmormantarile crestine, atunci cand mortul este in toate cazurile asezat cu picioarele spre usa de intrare a casei si este scos exact intr-o aceeasi pozitie, asa cum ne spune in
Iliada chiar
Homer, prin gura lui
Ahile, inca de acum circa 3.000 de ani inainte de crestinism:
“Mie incalte nu-mi poate tihni nicidecum inainte
Nici bautura, nici hrana, caci mort mi-e prietenul, zace
Bietul in cortul intins cu talpile-ntoarse spre usa…”
(C. XIX / v. 207 – 209)
Dar, in Iliada gasim zeci de asemenea obiceiuri crestinesti (v. priveghiul s.a.).
Putina istorie nu strica…
In poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la tracii de la Istru, din acel nord inde-partat, printre care le putem aminti si pe cele de la inceputul cantului al XIII-lea:
“Dupa ce duce pe Hector si oastea-i asa spre corabii,
Zeus ii lasa pe ei sa-si poarte necazul si greul
Luptei apoi, iar el cata cu ochi luminosi mai departe
Tari si noroade sa vaza, pe traci care-nstruna sirepii,
Pe hipemolgii slaviti, bautorii de lapte, pe mizii
Care de-aproape se bat si pe abii cei plini de dreptate”
(C. XIII / v. 1 – 9)
Chiar la inceputul cantului respectiv, Homer ni-i precizeaza ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Marii Negre, populatie pelasga foarte cunoscuta prin faptul ca se hranea in buna masura cu lapte de iapa (a se revedea in acest sens basmul Fat-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizati intre Carpati si Dunare (a se identifica drept o populatie strabuna a viitorilor misieni, coborati in corpore spre Asia Mica); precum si pe abi, o alta populatie, desigur tot traca, tot nordica -, dar ramasa deocamdata neidentificata. Sau:
“Repede-Ahile purcede spre fiul falos al lui Pires
Rigmos, barbatul venit din a Traciei rodnica tara…”
(C. XX / v. 468-469)
Sunt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse intr-un simplu material ca acesta. In Iliada mai poti afla cum se nasteau tracii. Tot in Iliada poti afla cum cresteau, dar si cum erau educati ei. In Iliada se poate vedea cum se casatoreau, cum luptau si cum mureau tracii. Tot asa dupa cum, de asemenea, in Iliada afli despre mesele tracilor unele detalii surprinzatoare. Astfel, dupa ce Nestor il salveaza pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche lauda adusa tagmei medicilor, din proto-istorie) si il invita la cortul sau, batranul ii ofera acestuia o masa de refacere pe care le-a pregatit-o Hecameda, frumoasa carliontata:
(C. XI / v. 610 – 625) “…Ea le-ntinse o masa
Dalba, strunjita, cu negre picioare, si-o tava de-arama;
Spre a da gust udaturii, ea puse intr-insa o ceapa,
Miere galbuie si sfanta faina de orz si alaturi
Puse-o mandrete de cupa, de Nestor adusa de-acasa.
Cupa cu tinte de aur batuta era si-avea patru
Toarte lucrate de jur imprejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe doua picioare.
Altul abia de pe masa cu-o mana putea s-o ridice,
Plina fiind, dar Nestor putea fara truda s-o tie.
Prinse s-amestece-n cupa vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zana de mandra, si branza de capre sa farme
Cu un razus de arama, sa presure alba faina;
Si bautura gatind, ea indata-i pofti ca sa beie.
Dansii baura si dupa ce-si stinsera-a setei arsura,
Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amandoi impreuna”
Iata o mostra de modul in care aheii isi ospata musafirii in vase pe care noi, astazi, le socotim nefunctionale, intocmai celor gasite la sapaturile din straturile "Cucuteni". Peste toate, nu poate fi minimalizata puterea de abstractizare a vechilor traci.
Ca sa nu mai vorbim de multe alte realitati ale Iliadei -, din care aflam ca tracul Eneas facea parte dintr-o familie care era permanent in conflict cu a celuilalt trac, Priam. Prin similitudine, amintiti-va de indelungile confruntari de la noi intre familiile Danestilor, din Ordinul Pamantenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Draculestii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.
Mai amintiti-va de tracul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranta limba sa traca atunci cand – invins fiind -, a plecat din Troia. El desigur ca vorbea o aceiasi limba cu care si-a refacut traiul si ginta in tara de adoptiune: in Latium (!).
De aici rezulta clar ca latina era o limba de sorginte traca –, rezultand, iara-si-iara, ca latinii vorbeau o limba traca, intocmai asa dupa cum si stramosii nostri vorbeau o aceeasi limba traca; bine-inteles ca, ambele, cu inerente evolutii avute in paralel…
Daca istoricii nostri, cu aptitudini pur functionaresti, nu vor sa admita ca Homer si Virgiliu aveau minime cunostinte istorice, ar trebui cel putin sa recunoasca – macar asa, din bun simt -, ca cei doi mari barbati ai omenirii traisera prin acele timpuri; deci cu doua-trei mii de ani mai aproape de intamplarile din peninsulele greaca si italica.
De aceea consider ca, citind Iliada ca pe o sursa a protoistoriei poporului roman, ne sta in putere sa lamurim destul de bine macar o parte din enigmele tesute in jurul comportamentului stramosilor traco-geto-daci, dezvaluindu-ni-se structurile lor, acum parca mai inteligibile, pe care sa le descifram macar atat cat ne permite nivelul actual de cunoastere si, in nici un caz sa neglijam intuitia; numai astfel reusind sa integram intr-o evolutie credibila spiritualitatea strabunilor nostri directi.
Dar, asemenea constatari au mai fost facute si de catre alti autori, fie si numai, oarecum sporadic –, fiind cazul sa-l mai amintesc aici pe Nicolae Densusianu.
Deci, pentru a reciti Iliada in sensul propus, nu este neaparat nevoie sa-mi platiti drepturi de autor; in schimb putand aprinde la biserica doua lumanari: una la Morti, deoareece tracii mureau inca in plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent daca multora le place sau nu, astazi noi suntem chiar urmasii lor directi mostenindu-le si comportamentul si limba.
O puteti face liber, iar daca nu, nu!
Silviu N. Dragomir
