Autor: Ramona Iacobuțe

Cine nu a vazut nici macar un spectacol de-al regizorului Radu Afrim, dar se considera iubitor de teatru, ar trebui sa simta un gol. Cand Radu Afrim se opreste asupra unui text, noi intelesuri ies la suprafata, intregul univers dramatic al autorului este rascolit, dat peste cap, reinterpretat. Multi il considera un vizionar. Daca alegi sa mergi la o punere in scena semnata Radu Afrim, nu iti garanteaza nimeni ca o sa iti placa din cale afara, pentru ca este si extrem de incomod, printre altele, dar, cu siguranta, nu te va lasa indiferent. Detaliul, imaginea disecata pana la ultimul pixel, fragilitatea poetica si firescul, frumusetea goliciunii trupesti, ocheadele dese aruncate nonconformismului sunt cei mai apropiati sfatuitori ai acestui regizor roman, unic prin stilul pe care alege sa il imprime unor texte din dramaturgia nationala sau internationala.

In noul spectacol montat de catre regizorul Radu Afrim pe scena Salii Mari a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, o adaptare dupa Femeia marii de Henrik Ibsen, te intampina, inca de la intrare, o atmosfera de acvariu imens, mobilat dupa ultimele tendinte ale design-ului interior si o raceala de lumina albastra de neon care iti inlocuieste sangele cu o tristete inexplicabila, dar palpabila. Imediat ce isi fac aparitia pe scena si primele personaje, sentimenetele contradictorii iti sunt insotitorii pe tot parcursul desfasurarii actiunii, indiferent cu cine ai venit, de fapt. Trecerile de la o veselie excesiva, cu note de stand-up comedy si de cabaret, la intunecime sufleteasca sunt, uneori, atat de bruste, incat ai vrea sa scoti capul din acvariu pentru a-ti gasi un martor din exterior care sa iti confirme ca nu te inseli.

Dupa cum si-a obisnuit, deja, publicul, Radu Afrim a preluat un text clasic, l-a scuturat bine, fara, insa, a neglija firul narativ, l-a trecut prin propriul filtru si i-a pregatit un concept vizual inconfundabil. Cei care citesc dramaturgie sau isi fac un obicei din a merge la teatru, stiu ca piesa Femeia marii a fost scrisa de Ibsen in anul 1888 la München si ca dramaturgul scandinav era indragostit de mare. Tocmai de aceea, povestea acestui text nu poate sa nu fie legata de iubire a sa pentru nesfarsitul albastru. Istoria confirma ca in vara anului 1887 acesta a petrecut sase saptamani in Saeby, de unde s-a inspirat pentru Femeia marii. Initial, personajul central al piesei ar fi trebuit sa fie marea. Stau dovada si insemnarile de inceput ale autorului: „Farmecul marii. Dor de mare. Afinitatea omului pentru mare. Incatusat de mare. Dependent de mare. Dorinta nestapanita de revenire. O specie de pesti care formeaza un prototip in dezvoltarea speciilor. Mai exista ramasitele acestora in mintea omului? In mintea unor indivizi?. Marea atotputernica peste starile sufletesti. Marea hipnotizeaza.” De altfel, personalitatea personajului feminin al piesei, Ellida Wangel, are ceva din fluiditatea, din adancimea tulbure, din agitatia si din nestatornicia marii. In afrimlume, toti oamenii care imping actiunea din Femeia marii spre o finalitate, doctorul Wangel, Ellida Wangel, a doua sotie a doctorului, Bolette si Hilde, fiicele sale din prima casatorie, profesorul Arnholm, artistul Lyngstrand si Strainul, adevarata iubire a Ellidei, isi rostogolesc isteriile, bucuriile de moment, dependentele, de alcool, de medicamente, de atentia celorlalti, dorintele rascolitoare si depresiile intr-o bucatarie subjugata de modernism sau in spatii in continua miscare. Stilul vestimentar hipsteresc al doctorului Wangel, mobilierul perfect care luceste cu sclipiri de raceala, de artificialitate si de indiferenta, decorul mobil care fura obiecte indispensabile femeii secolului XXI, masina de spalat, feonul, pentru a exemplifica stari, trairi sunt doar cateva elemente care fac din Femeia marii afrimiana, o altfel de femeie a marii. Cu o distributie care mizeaza, ca de obicei, pe tinerete si pe flexibilitate, cu un Ionut Cornila, osciland intre comic si dramatic cu usurinta-i caracteristica de a trece de la un registru la altul, in rolul doctorului Wangel, cu o Irina Radutu Codreanu, intruchipandu-o pe Ellida Wangel, cand cu sclipiri de profunzime, cand lancezind la malul unei superficialitati tolerabile, cu Ana Apetrei si Ada Lupu dand viata fetelor doctorului, cu un Dumitru Nastrusnicu dispus sa faca din profesorul Arnholm un personaj de stand-up, cu un Andrei Sava apt doar pe anumite portiuni sa jongleze cu starile eroului in pielea caruia se transpune si cu un Cosmin Maxim care imprastie parfumul atmosferei de cabaret pe scena, spectacolul lui Radu Afrim, intr-un decor al Alinei Herescu, da glas unor nevroze independente de perioada istorica. Geamandurile care plutesc prin scena in timp ce eroii piesei isi dezlantuie sentimentele, proiectiile video gandite de Andrei Cozlac si Iustin Surpanelu, pestii si caracatitele din plastic, briza marii redata de curentul starnit de uscatoarele de par pornite la maxim anima atmosfera afrimiana de acvariu si aduc elemente din peisajul marii pe uscat si elemente din viata cotidiana la malul unei mari mimate prin efecte sonore si grafice, parodiindu-le, in acelasi timp, se joaca cu viul si cu nefiinta.

In Femeia marii, nici unul dintre personajele centrale nu este ancorat in realitate si nu isi traieste cu adevarat prezentul. Doctorul Wangel tanjeste dupa sotia moarta, prima sotie, mama fetelor si simte pentru Ellida mai degraba o tandrete incarcata de compasiune. La randul sau, Ellida, iubeste alt barbat plecat pe mare si se duce cat poate de des catre valurile si albastrul acesteia, intr-un soi de ritual zilnic de intalnire cu adevata iubire. Radu Afrim, stapan pe poezia si pe agresivitatea scenica, pe versatilitatea eroilor pe care ii ia in grija stie cum sa redea conflictul dintre lumea interioara si cea exterioara, dintre profunzime si aparente, astfel incat sa nu exagereze nici cu patetismul, nici cu ridicolul. Si, desi Ibsen isi duce firul narativ spre un final fericit, el prefera o iesire din scena a protagonistilor care starneste praf de melancolie, de nefericire. 

Ce impresioneaza, tulbura, nedumereste in Femeia marii afrimiana de la inceput pana la sfarsit? Un dute-vino emotional, o relatie de iubire-ura-hai si putina compasiune sau indiferenta, joaca de adevarata natura, nostalgia copilariei, incalcirea fraielor nebuniei cu cele ale luciditatii, slabiciunile expuse ochilor celorlalti, imaginile de caleidoscop, un joc inegal al actorilor din distributie, un decor dinamic, grotescul si puritatea care reusesc, cumva, sa supravietuiasca impreuna.