Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • Da, poveștile sunt pentru toate vârstele! – O inimă de broscuță

    Cine nu tresare, placut surprins, la intrebarea “vrei sa iti spun o poveste”?, fie ca este vorba despre o poveste de viata, fie ca este vorba de fictiune? Curiozitatea, placerea de a iesi din propria piele, chiar si pret de cateva minute, de a auzi o alta versiune despre o nastere, trait, o moarte sunt de necontrolat. Nu trebuie sa fii copil ca sa iubesti povestile si da, trebuie sa uiti sa fii viu ca sa nu iti pese de poveste. De altfel, poveste este unul dintre cele mai incarcate de semnificatii cuvinte, un cuvant cat o viata de om, la puterea n. Prin povestile clasice ale copilariei am trecut cu totii. Ne-am dat intalnire, in lumea lor, cu Micul Print, cu Alba ca Zapada, cu Fat-Frumos, cu Scufita Rosie, cu Alice, cu cei 101 dalmatieni, am iubit zane si printi, intruchipari ale binelui si ale finalului fericit care neaparat ne astepta si pe noi, undeva, in viitor, nu am putut suferi si ne-am speriat de zmei si alti monstri, fete ale raului si uratului din lume  si cu fiecare secunda de viata ne-am construit propria poveste. Pe asta se bazeaza si cartea in volume semnata de catre Gheorghe Virtosu si publicata de Editura Adenium din Iasi, O inima de broscuta. Autorul, motivat si, totodata, constrans de propriul destin, naste, in conditii extreme, intre cei patru pereti ai unei carcere, personaje fictive cu trecere atat printre copii, cat si printre adulti. Poate de aceea, pe cat de controlabil este fizicul sau, pe atat de neastamparata, de nelimitata si de indrazneata ii este imaginatia. 
    Inca din primele volume ale seriei O inima de broscuta, li se face cunostinta cititorilor, fie ei cu grijile scolii si ale programului de joaca pe umeri, fie apasati de responsabilitati de oameni in toata firea, cu Puricele, personajul central. Acesta isi deruleaza filmul pataniilor in blana unul sobolan, stapanul si casa sa. Avandu-l ca partener de festin existential pe un vierme-pui, alintat Copilasul, Puricele este inzestrat de catre Gheorghe Virtosu cu imaginatie, simt al aventurii, umor si o inima generoasa. Este evident ca autorul se foloseste de arma cu eficienta maxima a basmelor si povestilor, personificarea. Eroii, chiar daca sunt din lumea necuvantatoarelor, preiau din insusirile omenesti, pentru a-si indeplini rostul in cateva zeci sau sute de pagini, dupa caz. Astfel, Puricele nostru vorbeste, rade, are amintiri, parinti, bunici, principii de viata, se uita dupa fete, se imprieteneste, sta intr-o casa cu un cuptor si curte, are frati mai mari la care se uita cu respect, dragoste si uneori cu invidie. 
    O inima de broscuta vine, prin fiecare volum, cu personaje noi, pe langa cele deja consacrate din primul volum, dar si cu o dedicatie pentru un apropiat al autorului si indreapta atentia spre familie, spre mediul acela incarcat de dragoste, de protectie si de caldura in care povestile se citesc. Poti lua oricare dintre volume si daca este sa iti placa personajele, le vei intelege fara sa simti nevoia unui ajutor din partea celorlalte volume. Volumul al IV-lea, Botezul maturitatii, pe care il vom lua ca exemplu, ii aminteste pe bunici, cei care stiu cel  mai bine cat de importanti sunt eroii de basm in viata copiilor. In acest volum, Puricele ii povesteste prietenului sau Viermisorul peripetiile in blana sobolanului batran in care si-a dus o parte din viata. De-a lungul firului narativ, globulele rosii, picaturile de roua, albinele, puricii, vantul, soarele au sentimente si ganduri asemanatoare celor umane. Fiecare organ al sobolanului, fiecare segment din corpul si din blana sa reprezinta un adevarat univers pentru Puricele-povestitor, iar ranile si orificiile acestuia prapastii in care el si cei din neamul sau isi pot pierde viata din neatentie. Daca te-ai intrebat vreodata cum ar fi un purice ca partener de discutie, ei bine, Gheorghe Virtosu te lamureste. Iar daca nu te-ai intrebat, te surprinde. Asadar, nu mare iti va fi mirarea cand vei afla ca un purice invata sa faca taietura din care isi ia picatura de sange, hrana zilnica, pe o petala de trandafir, ca merge la scoala pentru asta si ca se gandeste la durerea si la sentimentele celui caruia ii suge sangele. Ba chiar ii poarta o profunda consideratie. Sangele, sobolanii, viermisorii par sa isi arate in O inima de broscuta partea lor simpatica. 

    Mizand pe familiaritate, pe tonul acela naiv si amical pe care il folosesc copiii in discutiile dintre ei, O inima de broscuta nu se sfieste nici de infratirea cu tonul patetic pentru a ajunge la inima celor pentru care este scrisa. Pierzandu-te printre filele sale nascute dintr-o hartie fina si lucioasa, cu ilustratii atent concepute, vei intelege ca locurile comune din memoria afectiva a fiecaruia dintre noi sunt cele din care se hraneste autorul. Astfel, intelepciunea bunicilor, duiosia si blandetea mamei, asprimea aparanta si felul de a fi protectiv al tatalui, dezamagirile nascute din relatiile cu cei apropiati metamorfozate in lectii de viata domina si universul Puricelui, la fel cum il domnina pe cel al oricarui individ de pe acest pamant. Prin fiecare capitol din volumul al IV-lea, Cu un pas in volumul anterior, Lumi nebanuite, O frumoasa poveste de dragoste, Un vis al iubirii, Lectia de viata a picaturilor de roua, Franturi din viata puricilor, Aventura Puricelui in cicatricea Sobolanului, Intensitatea dorului de casa, Un altfel de tablou al vantului, Din tainele focului, Botezul maturitatii, Un pariu de pomina!, Dragostea vindecatoare a parintilor, In familie, Refugiul fratelui mai mare, Remuscarile fratelui mai mare, Invataturile Sobolanului batran, Clipe de neuitat, O noua aventura abia incepe, Framantarile familiei, Jocul intuitiei, Alte dovezi de intelepciune ale Sobolanului batran, Misterul din ureche Sobolanului, Banuieli de tot felul, Strategii de descifrare a misterului, Inapoi in ureche Sobolanului, O aventura de neuitat: la furat de miere, “Dulcetile” vietii, Un ghem de amintiri, Capcana din stupul albinelor, Paduchele si albinele, Agonia Paduchelui in stupul albinelor, Salvarea Paduchelui, O neapteptata lovitura de teatru, Cateva din tainele albinelor, Aventura Paduchelui continua si in  afarara stupului!, Taine nebanuite ale naturii, Filosofia e in toate, Gheorghe Virtosu amesteca trasaturi ale realului cu elemente specifice fantasticului, magicului, imaginarului, filozofia existentiala cu detasarea unui vis frumos. 
    Asa cum el insusi marturiseste, autorul seriei O inima de broscuta spera sa aduca in povestea sa cat mai multe elemente identificabile in structura interioara si in viata fiecaruia dintre cei care ajung sa ii cunoasca personajele: “Dragi prieteni, daca cititi aceste randuri, inseamna ca gingasa Inima a broscutei v-a determinat sa ne fiti alaturi intr-o noua serie de aventuri ale ineditelor nopastre personaje. Poate ca v-ati identificat cu unele situatii din volumele anterioare, cu unele reflectii asupra vietii, fapt care m-ar bucura nespus de mult.”
    Incarcata de meditatii asupra rostului si momentelor cheie ale vietii, cu personaje pe cat de jucause si dornice de a castiga simpatie, pe atat de animate de semnificatii si de responsabilitati spirituale, seria O inima de broscuta nu este neaparat pentru copii, dar poate fi citita si inteleasa si de catre copiii cu acordul si cu ajutorul parintilor, intrucat naste intrebari pe care doar adultii le pot descalci pentru cei mici, este o carte a lui impreuna.

    o-inima-de-broscuta-botezul-maturitatii-vol-4_1_fullsize

  • Instrucţiuni de folosire a originalităţii în istoriografie – Istoria de sub covor. Dezbateri istoriografice

    Cand spui istorie, gandul te duce la o insiruire de ani, de momente si de personalitati care au schimbat destinul omenirii, la nivel micro sau la nivel macro. Dar, de putine ori, asociezi istoria si studiul sau cu ironia, cu umorul si cu originalitatea. Cand pui mana, insa, pe o carte care te indruma pe o cale mai putin batuta in incercarea de a intelege trecutul, nu o mai lasi. Poate ca nu iti sunt cunoscuti toti autorii la care face referire, poate ai mai tras chiulul de la cateva ore de istorie pe parcursul anilor de studiu, dar, zau, nu e nici o problema, pare sa iti faca autorul unei astfel de carti cu ochiul. Este suficient sa vrei sa intelegi niste legaturi, sa vii cu un bagaj strict necesar de cunostinte si sa te imprietenesti cu notele de subsol sau cu indicele de nume de la final. 
    Pe autor il poate chema Ovidiu Pecican. Si asta ti-ar conveni de minune. In primul rand, pentru ca este roman si ceva din structura sa interna ai putea regasi si la tine. Apoi, pentru ca este un nume destul de cunoscut in domeniul istoriografiei si competenta nu ii este straina. Asa ca, hai sa presupunem ca ai dat peste Istoria de sub covor. Dezbateri istoriografice a lui Ovidiu Pecican. Ce ar trebui sa stii despre aceasta carte aparuta in 2013 la Editura Adenium din Iasi, in Colectia Anthropos. Istorie? Pai, nu ar trebui sa iti scape faptul ca este o colectie de articole semnate de autor pentru Observator cultural, in perioada 2011-2013, articole care au vanat cam tot ce a aparut la noi, si nu numai, in domeniul la care facem referire si nu depasesc 5-10 pagini, fiecare. De asemenea, retine ca Ovidiu Pecican, un fin cunoscator si practicant al criticii istoriografice, te scuteste de efortul de a-ti intocmi singur lista de lecturi, daca esti interesat sa studiezi trecutul, de pe la noi sau de pe la altii, intrucat iti face sugestii de lectura pentru cateva luni si, chiar, pentru cativa ani, timp sa ai. Cam asa ar arata zoom out-ul acestei recomandari. Daca ti-a starnit suficient interesul, trebuie sa recunosti ca si un zoom in ti-ar fi util. Macar pentru a avea ce contrazice dupa ce dai gata cele 367 de pagini ale Istoriei de sub covor. Dezbateri istoriografice. Nu ti se cere sa fii un atent observator, pentru a intelege de unde sa pornesti cu asteptarile. Insusi titlul ales de Ovidiu Pecican, absolvent al Facultatii de Istorie-Filosofie a Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj, doctor in istorie, in prezent profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, precum si cercetator la Institutul de Antropologie Culturala din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj, Istoria de sub covor. Dezbateri istoriografice, te duce cu gandul la informatii care nu pot fi accesate la o prima vedere, la ce se afla dedesubt si iti face pofta de noutate, de o alta perspectiva asupra unor intamplari oricum acolo, in analele istoriei. Cu un acut simt al analizei si al sintezei, cu umorul si ironia accesorizandu-i sacoul de profesor universitar si critic, autorul publicat de Editura Adenium din Iasi reuseste sa depaseasca prejudecati, sa starneasca semne de intrebare, fara a pune la bataie, insa, agresivitatea. Asa cum marturiseste chiar dumnealui: “Toate aceste contributii vorbesc despre dorinta de a face din critica istoriografica o participanta asidua si neobosita la actualitatea vietii noastre culturale, ca exercitiu al spiritului critic si ca manifest profesional personal, si afirma nevoia de asigura o receptare sustinuta productiei relevante pentru cercetarea istoricului actual din Romania.”
    Cartea lui Ovidiu Pecican strabate multe perioade istorice, sare de la un secol la altul, de la un segment la altul al societatii pe care o ia in discutie, amesteca delicios politica cu economia, PR-ul cu istoria mijloacelor de comunicare, Vestul cu Estul, se mai apleaca si asupra desfiintarii unor mituri, atat cat sa nu te piarda ca cititor si sa te faca sa iesi din zona de confort a informatiilor gata digerate, sintetizeaza foarte bine figuri legendare, subiecte delicate pentru orice istoric, momente definitorii pentru poporul din care se trage. De la folclor, la blazoane si criptografie, la Evul Mediu si securitatea modernitatii, la strategiile de PR din vremea lui Petru Rares, la fosta Uniune Sovietica, la istoria undelor sonore, la psihologie si freudanism, la filozofie si religie, Istoria de sub covor. Dezbateri istoriografice se apleaca, atat asupra unor subiecte in tendinte, cat si asupra unor new entry-uri. Deopotriva, educativa si incitanta, recapitulare si lectie neinvatata, avand la baza o reteta clasica, dar intotdeauna eficienta, 50% cultura generala, 50% specializare pe un domeniu, plus inteligenta, simt acut al observatiei, atentie la detalii si nonconformism pe post de condimente, aceasta aparitie editoriala nu se adreseaza unui public restrans, ci are toate atuurile pentru a intra in cat mai multe cercuri de lectura. 

    istoria-de-sub-covor-dezbateri-istoriografice-pecican

  • Premiile Observator cultural – Ediţia a VIII-a

    Luni, 7 aprilie 2014, la Teatrul Odeon, s-a desfasurat cea de-a VIII-a editie a Premiilor "Observator cultural". In cadrul Galei, s-au acordat opt premii la sase categorii si Premiul "Gheorghe Craciun" pentru Opera Omnia. Castigatorii acestei editii, premiati de juriul alcatuit din Carmen Musat (presedinta juriului), Paul Cernat, Adina Dinitoiu, Adrian Lacatus, Antonio Patras, Iulia Popovici si Claudiu Turcus, cu trofeele realizate de Elena Dumitrescu, sculptor, sunt:
     
    Debut
    – Stefan Baghiu, Spre Sud, la Laceni (poezie), Cartea Romaneasca
    – Vasile Mihalache, "Noli me tangere"? Despre legitimitate si autonomie in literatura (teorie literara), Tracus

    Arte
     
    Critica literara/ Istorie literara / Teorie literara
    Adriana Babeti, Amazoanele. O poveste, Polirom
     
    Eseistica/ Publicistica
    Gabriel Andreescu, Carturari, opozanti si documente. Manipularea Arhivei Securitatii, Polirom
     
    Memorialistica
    – Stefan Agopian, Scriitor in comunism (niste amintiri), Polirom
    – Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Humanitas
     
    Poezie
    Dan Sociu, Vino cu mine stiu exact unde mergem, Tracus Arte
     
    Proza
    Adrian Schiop, Soldatii. Poveste din Ferentari, Polirom
     
    Premiul "Gheorghe Craciun" pentru Opera Omnia
    George Banu 
     
    De asemenea, in cadrul Galei a fost omagiat traducatorul Bogdan Ghiu (laudatio – Cezar Gheorghe), caruia i s-a oferit un trofeu realizat de Elena Lot Vlad.

  • Fum de femeie

    Delicat, discontinuu, confuz, agresiv, senzual, vulgar, manierat, controlat, nervos, fumul pe care il lasa in urma sa o femeie care trage dintr-o tigara starneste reactii dintre cele mai diverse pe fetele de interior sau de exterior ale celor pe care ii invaluie. 

    Un fum de femeie poate demasca o sexualitate exacerbata, nerv zvacnind, plictiseala cu sau fara staif, tabiet cu radacini mult prea profunde pentru a fi neglijat, un act empatic sau pur si simplu nevoia de apartenenta la un grup. 
    Ritualic sau in graba, aprinsul unei tigari de catre mainile fragede sau ridate ale unei femei ascunde doua mari tipologii de fumatoare: femeile care fumeaza ca ele insele, respectandu-si intocmai personalitatea si nevoile si femeile care trag din tigara extrem de masculin, care cauta defeminizarea cu orice pret. 
    Cele care populeaza prima tipologie sunt de multe ori simpatice, au sex-appeal, o fragilitate si o doza de isterie nobila, aceasta dependenta de care nu se dezic le intregeste farmecul, iar fumul venit dinspre ele si inhalat de porii tai de nefumator, tolerat, ca un copil neascultator, dar adorabil. 
    Cum ai putea sa te superi pe o femeie care isi aprinde o tigara dupa ce a facut dragoste, dupa ce ti-a dezvaluit trairile sale interioare atat de zbuciumate cu lacrimi in ochi, dupa ce ti-a dat sfaturi de cea mai buna prietena, dupa ce a interpretat, scris, fotografiat sau pictat ceva iesit din comun? 
    Le intalnesti pe strada, in grupuri de prieteni, in sali de spectacole, in baruri, in propria camera, de hotel, inchiriata sau proprietate personala, in calatorii si le zambesti, le saluti politicos, le judeci, poate, dar apoi te mustri ca ai facut-o, le primesti in viata ta pentru cateva secunde, ore, zile, ani. 
    Cele care se incadreaza in a doua tipologie, insa, te atrag in capcana agresivitatii lor din care incerci sa scapi imediat ce iti dai seama de asta. 
    Nervozitatea, dorinta de a domina, frustrarile, dezamagirile cotidiene, conflictele se regasesc in fiecare gest al lor: nu vor, nu au chef, nu inteleg, nu simt, nu, nu, nu. 
    Farmecul nu le este intregit, ci, de multe ori, ciobit, de mirosul de tigara care se imprima adanc in par, in piele, pe buze, in privire, fumul indepartat cu un gest hotarat de respingere de catre ceilalti si nu inhalat prin toti porii, iar viciul aspru judecat de catre cei fideli ideii de feminitate. 
    Dar, pana la urma, aprinsa si fumata, cu delicatete sau cu brutalitate, o tigara care se consuma lasa in urma sa fum, mult fum.

    sursa foto: blisstree.com 

  • Aventura muzicală

    A dansa, asa, deodata, aparent inexplicabil, singur in camera ta data peste cap de dezordinea unei zile care nu a cunoscut niciodata perfectiunea si disciplina, este ca si cum ai face dragoste cu cineva pe care abia l-ai cunoscut, dar care ti-a placut atat de mult, incat trebuia sa ii furi din parfumul pielii si al cuvintelor spuse cu stangacie si premeditat pentru a te cuceri. 

    Pur si simplu incetezi sa mai faci ce faceai pana in acel moment, te ridici, daca nu esti deja in picioare, te apropii si cedezi tentatiilor ritmului. 
    Geamul trebuie sa fie bine inchis, perdelele trase, usa cel mult intredeschisa pentru a patrunde farame din realitatea pe care o constientizai si tu pana in acel moment si muzica in doza maxima. 
    Tu, insa, nemilos. 
    Orice zbatere de altceva iti este indiferenta si orice stangacie ti se potriveste ca si cum ar fi creata de Coco Chanel-ul stangagiei special pentru tine. 
    Orice privire indiscreta ar face aceasta libertate a ta sa para atat de nepotrivita, incat ridicolul ti-ar inrosi imediat obrajii si ai fi numai bun de turnat intr-o sticla de vin si pus la rece, pentru ca dansul de unul singur in camera, cand nu aveai nici cea mai mica intentie sa faci asta, este de o intimitate extrema. 
    Nu ai timp sa iti arunci o privire in oglinda, sa iti studiezi miscarile si in nici un caz nu ai voie sa iti refuzi dezmatul. 
    Uimitor de scurt, acest moment este numai al tau si se rupe din acea anormalitate care zace prizoniera in normele sociale ale unei zile obisnuite pentru a-i face in ciuda plictiselii care parea sa te domine, 
    Sfideaza dorul, amintirile, tristetea, indiferenta si iti intinde capcana uitarii. 
    Finalul ii este la fel de brusc. 
    Mainile, picioarele refuza sa mai inteleaga ritmul, creierul sa mai perceapa placere si te simti epuizat. 
    Te asezi pe pat, bei jumatate de litru de apa-platitudine cu lamaie si taci.

    foto: Caras Ionut/ model Stefania Mihailescu

  • Dependența face diferența

    Intotdeauna m-au amuzat si m-au atras ca un joc simplu, din care ies, de fiecare data, in castig, testele din revistele pentru femei.
    De cate ori alegeam sa raspund la intrebarile unui astfel de test, mi se conturau, pana la final, fie aripi de inger cotidian al existentei altora, fie o sensibilitate si o inteligenta cu care as putea starni multe invidii, fie o cudatenie pe care ar fi trebuit sa ma gandesc bine daca sa o port sau nu pe strada cu nasul pe sus.
    Asa ca, dupa ani de novicie neintentionata, cred ca as putea incropi si eu un astfel de test. 
    Si, daca as face-o, as avea chef sa testez dependenta.
    Dar nu in mod stiintific, ci, asa, anapoda, ca intr-un joc de puzzle sau poate ca la o tragere la sorti a zilelor de nastere.
    Daca imi amintesc bine, orice astfel de test are o introducere care incearca sa te convinga sa mergi pana la capat.
    Eu as incepe asa: 
    Cine considera ca este independent ar trebui sa-si contabilizeze actiunile dintr-o zi.
    Imediat ar constata ca vrea sa vada soare cand se trezeste, ca ar prefera sa nu fie foarte devreme, ca trebuie sa se spele pe dinti pentru a nu mirosi a noaptea peste care tocmai a trecut, sa spuna cuiva buna dimineata, sa bea o cafea, un ceai sau doar o gura de apa, sa aiba hainele potrivite, sa arate putin mai bine decat naiba, sa-si potoleasca muzica nu tocmai mozartiana din stomac, sa nu mearga prea mult pe jos pana la locul in care trebuie sa ajunga, sa, sa, sa, sa, sa…
    Ar pleda cu siguranta "vinovat de dendenta" dupa un astfel de bilant.
    De asemenea, nu tot ce creeaza dependenta este si negativ.
    Selecteaza ce ti se potriveste din urmatoarea lista de dependente si nu vei afla nimic nou despre tine, ci  iti vei aminti, doar, cum esti.
    Esti pregatit?
    Incepem:
    1. Blog, foaia de hartie sau "sa vezi ce mi s-a intamplat"?
    2. Zambet cu subinteles sau ridicat din spranceana?
    3. Simetrie sau asimetrie?
    4. Prudenta sau un sut in fund pentru un pas inainte? 
    5. Cartea de pe noptiera sau revista de pe tejghea? 
    6. Rima mouse/house sau versul alb? 
    7. E-Shopping sau hoinareala prin magazine cu prietenii? 
    8. Strangerea de mana sau pipaiala? 
    9. Cafea naturala, ness, ceai negru, ceai verde, apa plata cu lamaie? 
    10. Vorbitul la telefon sau telepatia? 
    11. Mama sau cea mai buna prietena? 
    12. El, jobul, amandoua? 
    13. Navigarea pe net sau sala de lectura? 
    14. Regula de trei simpla sau despicatul firului in patru? 
    15. Fumul scos pe nari dintr-un tras sanatos din tigara sau fumul scos pe nari dintr-un frecat aiurea de nervi?
    16. Pesimism sau optimism?
    17. Dus rece sau scaldatul in sucul propriu? 
    29. Ca tine sau cum vor altii pentru a te adapta?
    P.S (in loc de interpretarea rezultatelor): Dupa cum spuneam, nu ai aflat nimic nou despre tine.

    foto by Radu Sarbu 
    model: Stefania Mihailescu 

  • Streaptease?

    Poate ca simti din cand in cand nevoia sa te dezbraci de prejudecati, de obisnuinte, de complexe sau de tabuuri si sa le arunci cat colo, sub ochii flamanzi de altceva ai necunoscutilor.
    Depinde, insa, cum alegi sa o faci. 
    Uneori un gest, o atitudine, o tacere pot dezvalui ce ascunzi sub masca rutinei si te pot dezgoli. 
    Ti se vad, atunci, ca la microscop, teama de singuratate, nevoia de teribilism, ridicolul sau pur si simplu firescul si poti cuceri sau poti fi parasit, inca din prima secunda de altfel.
    Dar, ramai, totusi, in legalitatea relatiilor.
    Daca, insa, vrei sa-ti depasesti limitele, e usor sa cazi in capcana prostitutiei acelorasi relatii. 
    Dansezi languros din cuvinte pe ritmuri de conversatie, 
    Iti exciti la maxim gesturile, zambetul 
    Si faci gesturi obscene cu ideile. 
    Orice pentru a intra intr-o relatie cu celalalti, pentru a cuceri drept de proprietate asupra unei parti din imaginea publica.
    Le oferi celorlalti un numar de streaptease al personalitatii, flirtezi cu altceva-ul lor, dezgolindu-ti altceva-ul tau si iti doresti macar pentru o zi sa fii irezistibil. 
    Esti un Don Juan de ocazie al vietii sociale si o stii.

    foto: Stefania Mihailescu

  • Un detectiv cu ușoare dureri de cap, o lectură fără dureri de cap

    Genul politist poate fi pentru beletristica ce este romance-ul pentru cinematografie. O compozitie care aduce audienta si implica o poveste cu personaje carismatice, cu o intriga bine conturata si neaparat cu statutul de vedeta al happy-ending-ului. Pentru ca, nu-i asa, oricat ar fi de complicate itele, oricat de multe piedici ar sta in calea aflarii adevarului si a implinirii destinului, oricata ambiguitate ar pluti in aer pe parcursul desfasurarilor de forte si oricat de periculoase ar fi situatiile prezentate, in final se va sti cu exactitate care sunt eroii pozitivi si cei negativi, pe cine pedepsim si pe cine premiem. Intr-un fel sau altul, si in genul politist si in romance, se idealizeaza un concept. Daca in primul caz este vorba despre dreptate, in al doilea lumina reflectoarelor se afla pe iubire, acea iubire care face istorie.
    Oricarui cititor de literatura de larg consum ii este cunoscut, fara doar si poate, faptul ca romanul politist are in centru o ancheta condusa conform unor metode criminalistice specifice, de catre un politist sau de catre un detectiv privat. Este bine de stiut ca primul roman politist modern a fost scris de catre Edgar Allan Poe, The Murders in the Rue Morgue (Dubla crima din strada Morgue). Insa, maestrii absoluti ai genului raman Sir Arthur Conan Doyle, creatorul detectivului Sherlock Holmes si al asistentului sau, doctorul Watson si Agatha Christie. De aceea, daca te incumeti sa abordezi acest gen, vrei, nu vrei, iti asumi un schelet pe care iti asezi materialul narativ. De tine depinde, totusi, cat de mult iti inzestrezi personajele cu defecte si calitati si din ce registru le culegi. Mergi pe mana dramaticului, a umorului, a pateticului sau a moderatiei? Ei bine, de raspunsul la aceasta intrebare se leaga, inevitabil si succesul cartii pe care te-ai hotarat sa o dedici politistilor, detectivilor si baietilor rai, infractorii.
    Iulian Sirbu, autor publicat in 2013 de Editura Adenium din Iasi, se pare ca a mers pe mana umorului in incercarea de a imbraca scheletul genului politist cu propriul continut. In cartea sa, Un detectiv cu usoare dureri de cap, sunt surprinse, intr-o cheie usor comica, trei episoade din viata detectivului privat Papa Goldon. Astfel, personajul lui Iulian Sirbu are timp sa isi faca si autocritica, sa se ia peste picior sau sa ii ia pe altii peste picior, in timp ce isi povesteste intamplarile prin care trece in activitatea de zi cu zi, investigarea unor cazuri la comanda. Pentru ca Iulian Sirbu nu se numara, neaparat, printre cele mai cunoscute prezente din lumea literara romaneasca, este bine de stiut, inainte de a-i pune la microscop cartea, ca a mai publicat pana acum proza scurta in diverse reviste literare, Revista Noua, Zona Literara, Timpul si ca o selectie a poeziilor sale a aparut in revista Arte Poetica din Salvador, patronata de UNESCO.
    In ultima sa aparitie, Un detectiv cu usoare dureri de cap, totul incepe cu ceasul desteptator care il pune pe eroul Papa Goldon, pe picioare, dar il si indispune, ca pe orice lenes care isi vede, astfel, intrerupt sirul reveriilor si al non-actiunii. Pentru ca, acesta este unul dintre defectele pe care Iulian Sirbu a ales sa le infiltreze in personalitatea protagonistului cartii sale. I-a pregatit, insa, si calitati. Detectivul in cauza este istet nevoie mare, face tot felul de legaturi care il ajuta sa rezolve cazurile inaintea politistilor, prietenos, stie sa se faca placut si de catre doamne pensionare si de catre mafioti aflati in urmarire si de catre colegi politisti, gaseste o cale de scapare din orice incurcatura, are imaginatie si fler si un simt al umorului care il salveaza din tot felul de situatii, chiar daca, uneori, il si pune in vizorul rau-famatilor. 
    Aplecandu-se asupra a trei cazuri, cartea lui Iulian Sirbu, Un detectiv cu usoare dureri de cap, este, fireste, structurata in trei parti-dosare, etichetate mai mult decat elocvent: Secretul care ucide, Sotia bancherului, cativa politisti, niste mafioti si multe dureri de cap si Un furt, o disparitie, un caine mort si o baba isterica. De astfel, autorul publicat de Editura Adenium nu pariaza prea mult pe imprevizibil, ci, mai curand pe „bascalie”. Acest Papa Goldon pe care il introduce cititorilor, pare sa fie mai curand protagonistul unui stand-up. El se adreseaza permanent, celor care iau act de faptele sale, cu apelative de genul „fratilor”, isi face deseori autocritica si se ia la misto, isi observa victimele si colegii si apoi le susoteste la urechea cititorilor ce anume ii place si ce ii displace la acestia, are doi secunzi care mai intra, din cand in cand, in scena pentru a-i vinde niste ponturi, a-i mai prelua din sarcini sau a-i sterge fruntea cu prosopul (la figurat, desigur), ca toti asistentii care se respecta. Te astepti, daca il cunosti, prin lectura, sa iti rada in fata, sa se uita complice la tine sau sa execute cateva numere de comedian amator. 
    In favoarea prozei politiste pe care o semneaza Iulian Sirbu se poate spune ca acesta si-a ales un personaj simpatic, un detectiv care, indiferent daca trebuie sa rezolve cazuri cu mafioti si interlopi sau cu babe isterice, caini morti si bunici ratacite, este dispus sa „se bage”. De dragul actiunii. Ei, hai, si al banilor! De asemenea, cartea sa se citeste usor, in doua-trei ore, nu iti da batai de cap, nici la propriu, nici la figurat, iti umple o pauza dintre alte activitati pe care le ai programate. Din pacate, autorul isi face si cateva deservicii. Actiunea este „aproape” previzibila, subiectele sunt duse spre final mult prea repede, cu o graba in a trece la urmatorul episod care te nedumereste, cumva. Nu da situatiilor si personajelor ragaz sa isi dezvolte complexitatea, nu cocheteaza prea mult cu suspansul. Fara a fi o capodopera a genului, scrierea lui Iulian Sirbu, Un detectiv cu usoare dureri de cap, publicata de Editura Adenium  in seria Action, nu ii va prinde, neaparat, pe impatimitii genului, ci mai curand pe cei care au putin timp liber la dispozitie si vor sa isi arunce ochii pe o carte usor de citit, o carte care mizeaza pe franchete, pe lejeritate, pe acuratetea descrierilor situationale si pe efectul tonic al umorului, al ironiei.

    un-detectiv-cu-usoare-dureri-de-cap_1_fullsize

  • Scurtă întâlnire cu poetul

    Calendar
    Lunea e prima zi in care te simt cu intensitatea unui fior de dorinta.
    Nu stiu ce luna, ce anotimp, ce an este,
    Stiu doar ca te vreau.
    Martea incepi sa ma nelinistesti.
    Nu stiu daca si tu ma doresti, dar stiu ca e deja vara.
    Miercurea mi te strecori in fiecare secunda de cotidian si ma ademenesti spre nevoia de a te dori si joi si vineri.
    Si, fireste, joi si vineri ma surprind cautandu-te in acela, in altul, in fiecare.
    Sambata ma odihnesc.
    Esti somnul lenes care ma rasfata
    Si esti lenea care ma face sa ma intind de placere prin camerele goale.
    Duminica deja te cunosc.
    Imi esti atat de familiar, incat nu as putea sa numar zilele din calendar daca nu te-as avea.
    Franturi

    Uneori te iubesc si fiecare gand mi se impotmoleste in absenta ta,
    Uneori mi te imaginez ca umbra unui strain pe asfalt intr-o dupa-amiaza de vara, pentru a nu te uri cunoscandu-te,
    Uneori prin parul cu reflexe de duminici plicticoase mi se incalceste dorul, 
    Uneori as avea chef sa imi ridiculizez plictiseala in desene pe asfalt,
    Uneori visez batranetea ca pe o doamna simandicoasa care isi racoreste oboseala leganandu-se intr-un sezlong pe veranda unei case pustii,
    Uneori gustul primei zapezi are gustul puritatii,
    Uneori, cand indiferenta imi da tarcoale, trimit copilul sa negocieze cu ea,
    Uneori sarea are gustul tristetii,
    Dar, de cele mai multe ori, realitatea isi intinde ghearele ascutite si lasa urme de azi trait.
    Gramatica pentru doi

    Desi o virgula intre subiectul si predicatul dintre el si ea nu anuleaza propozitia relatiei, ei prefera tacerea si orice-ul punctelor de suspensie.
    Desi nu isi exclama subintelesurile din privire si din tacere, nici nu isi interogheaza unul altuia nespusul lucrurilor pe nume.
    Cum ar putea fi oare impartita in propozitii aceasta fraza a unui noi care are nevoie de o propozitie principala?
    Se intreaba un el si o ea macinati de propozitii secundare.

  • Limba destinului şi regulile sale gramaticale (Destinul ca un complement direct şi uneori circumstanţial) – Varză

    Esti tu si te doare. Te doare atat de tare, incat cochetezi cu sinuciderea pana spre culmile punerii in practica. Esti tu si ai vrea ca toata lumea sa te cunoasca, te intreci in a-ti varsa eul in orice circumstanta, vizibil sa fii, cazi des in capcana teribilismului. Esti tu si vrei sa uiti ca esti tu. Pleci undeva departe, dar te tradezi de fiecare data cand iti amintesti de tine, cand te amintesti. Toate aceste ipostaze identitare le intalnesti in cartea unei debutante in lumea fictiunii de lung metraj, o debutanta care si-a studiat, cu indemanarea unui cercetator care a petrecut jumatate din viata intr-un laborator de experimente, stilul si abilitatile de narator. Beatris Serediuc, pentru ca despre ea este vorba, a castigat, in 2013, alaturi de Cosmin Leucuta, concursul pentru debutanti organizat de Editura Adenium din Iasi, Sectiunea Proza. Cartea sa, Varza, structurata in trei parti, Regina Underground paseste pe franghii, Fat-Frumos si merele stricate si La dolce vita, nu este una care tradeaza stangacie. Dimpotriva. Beatris Serediuc pare sa sfredeleasca structurile prozei si ale descrierii comparative cu o asemenea sete de a-si inghiti propriile intelesuri, incat starneste, la randul sau, pofta. Pofta de a pune punctul deoparte pentru mai tarziu, pofta de a razvrati complementele si atributele, de a le aduna cat mai multe intr-o singura fraza, pentru a tine de urat cititorului si a-l face sa isi uite plictiseala. Pofta de a starni personajele sa apara in tot ridicolul si sublimul lor, in toata umilinta si aroganta lor, in toata slabiciunea, decaderea si superioritatea lor. 
    In Varza, prima parte apartine Reginei Underground care paseste pe franghii-Sanziana. Astfel, proza lui Beatris Serediuc are parte de un debut epistolar incarcat de durere existentiala cu iz poetic. Tot ce face si simte acest eu-feminin emana fatalism si o inadecvare la traseul unui destin lipsit de stralucire si bucurie in stare pura. Pe Sanziana-Regina Underground o doare pana si asezarea pantofilor in interiorul unei camere saracacioase. Ea vede in orice gest al unui cunoscut sau al unui necunoscut, in orice interior sau in orice bucata de exterior frumos sau urat, suferinta, dincolo de bucuria de moment, ea isi semneaza ordinul de ingerare a oricarui drog care aduce cu sine uitarea si mirajul universurilor paralele, ea are o carenta acuta de iubire in fiecare celula care o defineste, ea este o maniaco-depresiva care isi duce arta spre desavarsire: “Am luat un D si am inchis rulourile. Ma inchid aici cu toti monstrii, m-am gandit. Am alergat o vreme. Printre castani si pruni, printre cascade si perdelele lor suave, lampi aprinse degeaba, nameti, cratite, agende de lucru, pantofi rosii, lumanari aprinse, doze de Pepsi goale, sosete, sapun facut tandari, statui, in urma trasurilor. Mi-am asezat capul pe margarete rotunde si calde, la o fereastra deschisa din seara de 19 august, ziua lui tata. Nu se auzeau de afara rasete de copii si un prosop zacea in mijlocul sufrageriei.” Cu Sanziana, ajutat de Beatris Serediuc si dexteritatea sa in a manui introspectiile, intri in culisele unei minti si ale unei inimi care fac autopsia fiecarei idei, a fiecarui gest, a fiecarui sentiment ca la morga. Nefericirea, pare sa ne spuna ea tragic, dar si cu umor, naste o dependenta mult mai greu de anihilat decat cea aflata la bratul fericirii. Daca vrei sa fii nefericit, tatueaza-ti in memoria afectiva si in bataile inimii tot ce nu functioneaza in relatia cu tatal si cu mama din primele tale clipe de viata, pandeste-ti de dupa colt esecurile si trage cu coada ochiului la cum va fi. Apoi multiplica totul pana la minus infinit. “Ma intreb daca Dumnezeu ar zice ca am avut ghinion. Ghinionul loveste orb, tranteste pasari de parbriz in dimineti comode, cu radio in masina. Doamna gravida, copilul dumitale o sa aiba probleme cu tartacuta. Si cu dragostea. Si cu intregul univers. Alege acum, il facem bucatele cu forcepsul sau il desertam intreg in lume? Atat mai lipseste, sa devin o maniaco-depresiva credincioasa.” Beatris Serediuc nu isi pune personajul in situatia de a se lupta cu astfel de ganduri si trairi pentru a starni empatie sau mila, ci, mai curand, pentru a aduce in prim-plan fragilitatea umana, lupta continua care se da intre adevaratul sine si pseudoeu-rile de o perversitate greu de combatut, intre convenienta, acel “asa trebuie sa”, si crudul, verdele, purul personalitatii. De altfel, stie sigur ca isi va duce acest personaj spre sinucidere, dar ii prezinta argumentele folosindu-se de o emotivitate si o sensibilitate exacerbate, in asa fel, incat sa nu fie de condamnat.
    Dupa incursiunea scurta, dar de o dureroasa intensitate, o incursiune de 83 de pagini, mai exact, in universul poetic al maniaco-depresivei Sanziana, autoarea publicata de Editura Adenium din Iasi face o intoarcere la 180 de grade, in ceea ce priveste abordarea si caracteristicile personajului, fara a-si uita, insa, adevaratele intentii, explorarea inchisorii propriului eu, fie ca este vorba despre un eu poetic, un eu care se aminteste prea des pe sine, despre un eu cinic sau despre un eu care se amageste cu altceva-ul si altundeva-ul, se uita pe sine de fiecare data cand ii iese. 
    In Fat-Frumos si merele stricate il cunoastem pe Cezar, poreclit Praslea, un tanar avocat in cautarea afirmarii, mereu dispus sa incerce substante interzise, ceea ce face din el aproape un dependent de droguri, un mare amator de dame la drumul mare, chiar daca este insurat cu fata unui avocat cu renume. Desi ar putea fi usor catalogat ca parvenit, fustangiu si junky, Fat-Frumosul lui Beatris Serediuc nu este lipsit de profunzime si de simtul analizei si autoanalizei. Doar ca se arata cititorilor ca unul dintre utilizatorii mastilor sociale. O mostra din existenta sa pe repede-inainte spre autodistrugere este mai mult decat revelatoare: “Dupa trei zile si doua nopti de abuzuri si invalmaseala din care imi amintesc franturi, cu ore prea putine de somn, ajung in Timisoara cu niste cearcane la fel de vizibile ca si Casa Poporului de sarbatori. Fat-Frumos travelling trough meleagurile patriei back and forth. Ada ma asteapta in parcarea aeroportului surazatoare, proaspata si prea vorbareata. E genul de tipa care poarta mereu esarfe si vorbeste repede, de parca linistea dintre cuvinte ar jena-o. In drum spre masina, ii dau parfumul cumparat in graba de la un tigan de pe Baneasa si pare incantata. A doua zi, m-am trezit odata cu gainile si am baut o cafea tare. In Tribunal era atat de liniste, incat ma simteam ca un cal cu copitele prea mari care a dat buzna in Catedrala Neamului.” In aceasta a doua parte din Varza, Beatris Serediuc foloseste fara rezerve cadrul cinismului existential si isi structureaza materialul narativ dupa modelul unei discutii la colt de strada intre smecherii cartierului. Nu lipsesc limbajul licentios, expresiile din argoul “baietasilor” care invart tot felul de afaceri dubioase, referirile la sex, insotite de multe amanunte si detalii picante. Acest mascul care isi ucide in ochii celorlalti sensibilitatea din fasa, Cezar-Praslea, vede, totusi, dincolo de faptele in sine, ale lui sau ale celorlalti, dar fuge de conditia de ratati a parintilor si face tot ce considera necesar pentru a intra in categoria “oamenilor realizati”. Viata sa este o lupta continua intre rational si emotional, intre fapta si idee, intre ambitie si impacarea cu sine. Sfarseste in America Latina, printre traficantii de droguri. Acolo il abandoneaza autoarea pentru a o introduce in numarul de pagini pe care le mai are de parcurs pana isi atinge finalul pe Rocsana, o fiinta poate la fel de sensibila ca Sanziana- Regina Underground, dar mult mai dispusa sa creada in La dolce vita, chiar si in cheie ironica. Pentru ca da, ironia si nu poezia te poate salva de tine, daca dai pe afara de prea mult tu. Rocsana pleaca de acasa, din Romania, dupa ce isi vede murind impuscata o prietena din copilarie. Se refugiaza in Panama si in ceilalti. In colega de camera lesbiana, in seful latino-american pe care il accepta ca amant provizoriu, in colegii de birou, in pisicile panameze, in job-ul pe care, de cele mai multe ori, il detesta, in locuitorii unei lumi care ii este total straina: “Insa eu vreau sa ma lepad de ski, de iarna si de orice continut al vreunui buzunar cu legaturi de chei familiare. Ma las prada soarelui mare care parleste necontenit America Centrala, care ma va fi colorat el dupa ploaie si imi va fi lasat la iveala ridurile de om deja matur, sictirit, mizantrop, temator, ma cinic decat luna plina. Si ma tot lepad. De multe straturi din pielea mea fragila, pana la os, pana la Rox, pana la X, pana la nemaiaducerea aminte… Ma detest ca pe o capra sterila, lesinata, teapana din cauza unui pocnet mic de petarda anemica. Exist degeaba, sunt inutila, nu pot sa ma tin de nici un plan, imi detest job-ul si locuiesc cu o lesbiana antipatica, introvertita ca un cufar. Vorbareata, zambareata, politicoasa, cu sprancene prea subtiri si arcuite, capabila, dar seaca, un vid de lac de acumulare. Cavitate. Cusca goala. Groapa. Poate ca sunt si eu la fel de goala pe dinauntru, ma umple doar vinovatia.” Cu Rocsana, cititorul calatoreste prin mai multe zone ale Americii Centrale si Latine si trage cu ochiul la partide de sex interzise, la sedinte de birou, la tabieturile unei lesbiene, la lenea pisicilor panameze. De Rocsana nu are cum sa nu iti placa, indiferent cat de deprimata este. Beatris Serediuc face in asa fel, incat acest ultim personaj al cartii sale, de o sinceritate frusta, sa aiba la indemana armele unei personalitati care seduce. 
    Ce se poate spune, cu siguranta, dupa lectura cartii Varza, semnata de catre Beatris Serediuc este ca autoarea stapaneste foarte bine limba, regulile sale si se joaca cu stilurile in abordarea frazelor, ca are imaginatie de imprumutat si altora si un simt acut al detaliului pus la locul sau. Melancolie, agonie, euforie, sevraj, aventura, terapie prin muzica, diversitate lingvistica, emotie in stare pura, ironie, tragic sunt variante de raspuns de bifat la intrebarea “cum se poate descrie, in cateva cuvinte, starea pe care ti-o da proza lui Beatris Serediuc?” Acum simti ca esti la un club de poezie al dependentilor de vers alb, peste cateva zeci de pagini te trezesti in plin curent postmodernist, intr-un cartier marginas, cu expresii apartinand limbajului litentios suierandu-ti pe langa ureche ca gloantele unui ucigas in serie. Tanara autoare este extrem de acida in constructia personajelor, dar si induiosator de sensibila. Varza se dovedeste a fi, pana la final, un soi de structura narativa bipolara a unui scriitor care are in grija un personaj cu personalitate multipla.  Intr-o astfel de proza te adancesti treptat, cand cu intelegere, cand cu revolta si iesi, cand cu nevoia de a tacea minute, poate chiar ore in sir, cand cu dorinta de a impartasi cu cineva, cu oricine, chiar si cu un strain de pe strada. 

    varza