Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • Sound of a Glass Violin, proiectul care leagă indestructibil muzica de sticlă

    Pentru multi dintre noi, sticla este un material banal. Insa, pentru un artist ca Iulia Nastase sticla ascunde multe secrete, este greu de stapanit si, paradoxal sau nu, poate da glas muzicii de calitate, poate reactiona la fiecare gest pe care il faci cand lucrezi cu ea si poate capata orice forma. Prin proiectul Sound of a Glass Violin, Iulia Nastase ii aduce pe iubitorii de muzica, de instrumente muzicale si de obiecte din sticla intr-o lume altfel, o lume care vorbeste despre frumusetea clasicului reinterpretat prin pasiune, imaginatie, talent si puterea lui „se poate”.

    5


    Cine este Iulia Nastase?
    Dupa multe cautari si o intreaga aventura prin Facultatea de Filosofie si cea de Sculptura am descoperit intr-un final sticla ca material si am absolivit Facultatea de Arte Decorative si Design, sectia Sticla. Ocupatia mea.. putem spune artist. In timpul liber organizez evenimente.
    Ce te recomanda ca artist, ce te diferentiaza de ceilalti artisti, care ti-e amprenta?
    Ca artist ma recomanda propriile lucrari. Nu tin sa ma diferentiez de alti artisti, asta vine de la sine.

    4

    Cand ai inceput sa lucrezi prima data in sticla si ce te-a atras la acest material?
    Prima data am lucrat cu sticla in facultate, cat despre ce m-a atras as putea spune ca totul. Este un material foarte capricios, care in mod paradoxal trebuie lucrat repede si cu rabdare. Trebuie sa ii intelegi calitatile, sa ii cunosti limitele, iar o data aceasta intelegere, a lucra devine ca un dialog intre tine si material, care reactioneaza la fiecare gest pe care il faci intr-un fel sau altul. Reactioneaza la lipsa de rabdare sau atentie destul de agresiv, si cand ti-e lumea mai draga se sparge, astfel putem spune ca intr-un fel,  te educa prin natura ei. 
    Ai incercat sa  lucrezi si cu alte materiale sau doar sticla te atrage?
    Desigur ca am cochetat cu mai multe materiale, dar cu calitatile si procesul de prelucrare a sticlei am rezonat cel mai mult. A lucra in mod direct la foc cere toata concentrarea, astfel incat nu iti  permite sa iti fuga gandul in alta parte, devenind un fel de meditatie activa.

    2

    Pentru toti cei care vor sa te sustina, ce reprezinta proiectul Sound of a Glass Violin?
    Proiectul Sound of a Glass Violin l-am inceput acum un an cu intentia de a crea o vioara electrica de sticla. Ce m-a motivat a fost ideea de a face o punte intre muzica si arta vizuala. A face intrumente este o arta in sine ca si a canta la unul. Cum fiecare violonist are o relatie speciala cu instrumentul sau, atunci am putea gasi firesc ca si instrumentul in sine sa fie o reprezentare vizuala a muzicii lui. De la greutate la rezistenta au fost multe solutii de gasit pentru a impaca sticla ca material cu functionalitatea unei viori, iar de aici doar sa gasesc publicul ce rezoneaza precoce cu acest proiect si care ar fi dispus sa il sustina. 
    In afara de Sound of a Glass Violin, pe ce alte proiecte si-a mai pus amprenta Iulia Nastase?
    Un proiect adiacent viorii care se pune incet pe picoare este Translucid,  un studio de sticla in centrul Bucurestiului, unde in curand se vor gasi obiecte de design din sticla, de la sisteme de iluminat, la pahare cu design unic, iar in weekend-uri se vor tine workshopuri si cursuri pentru cei curiosi sa incerce sa stapaneasca sticla. 
    La ce viseaza artistul Iulia Nastase?
    Astept cu nerabdare ca vioara pe care o am in minte de atata timp sa se completeze in exterior si, desigur, primul recital pe o vioara de sticla, recital care va incanta, cu siguranta, multi oameni.

    Sound of a Glass Violin

    1

  • Confesiunile unui manager cultural: „De când a explodat şi în România zona de social media, au început să apară campanii de promovare care vor să fie cool cu orice preţ”

    Oana Boca Stanescu (38 de ani) lucreaza de 13 ani pe piata de carte din Romania, in PR-ul si managementul cultural. Ea se ocupa de comunicare si organizare pentru doua dintre cele mai importante festivaluri internationale din Romania: cel de la Bucuresti si cel de la Timisoara. Oana Boca Stanescu si-a dedicat cariera proiectelor de promovare a lecturii, fiind fondatoarea si managerul Headsome Communication si unul dintre cei trei fondatori – alaturi de scriitorii Bogdan-Alexandru Stanescu si Vasile Ernu – ai Festivalului International de Literatura Bucuresti, cel mai important festival independent de acest fel din Romania.

    Fost director de imagine al Editurii Polirom, Oana Boca Stanescu are o experienta de 13 ani in comunicare corporatista editoriala si promovare de carte, dintre care 10 ani in management. Ca o confirmare a succesului demersurilor sale, ieseanca a primit in 2009 Silver Award for Excellence in cadrul Romanian PR Award pentru Campania de promovare a lecturii „intreaba-ma despre FIRMIN“. Oana Boca Stanescu a povestit cum arata PR-ul cultural in Romania actuala, dar si in Europa, si cat de greu este sa organizezi un festival international de literatura care sa aiba si o continuitate in timp.

    646x404

    Oana Boca Stanescu

    Dupa mai bine de zece ani de comunicare, de promovare a cartilor, a lecturii, cum ai defini tu PR-ul cultural si cum nu ar trebui sa fie?

    Cei 13 ani ai mei de experienta se revendica, preponderent, de la lumea cartii, cu doua mici „accidente“, in zona filmului si a muzicii clasice. Asa ca, daca vreti, pot incerca sa ma refer la PR-ul din zona publishingului de carte: o lume mica-mica, unde fondurile sunt absolut modeste, cu foarte putini specialisti si cu posibilitati inca si mai putine de specializare. De cand a explodat si in Romania zona de social media, au inceput sa apara tot soiul de campanii de promovare independente, unele reusite, altele – de-a dreptul inadecvate: campanii care vor sa fie cool cu orice pret, ai caror autori respira un dispret nemascat pentru, spun ei, lipsa de creativitate a campaniilor imaginate de editurile, librariile si bibliotecile autohtone. Aceste doua lumi, care se intersecteaza foarte rar, compun peisajul PR-ului autohton din zona publishingului de carte.

    Mai este PR-ul cultural un domeniu nisat sau incepe sa joace un rol important in formarea si educarea gusturilor consumatorilor pentru produse culturale?

    Formarea si educarea gusturilor consumatorilor pentru produse culturale, mai ales formarea, ar trebui sa aiba loc in scoala. Dar, in Romania, inca e de bonton sa fie sacrificata parcurgerea unui album de arta sau ascultarea unui concert in favoarea unui set nou de ecuatii.

    646x528

    Oana Boca Stanescu cu scriitoarea din Israel, Zeruya Shalev la FILB 2013 FOTO Arhiva personala

    In aceste conditii, cat de greu este sa promovezi carte, muzica clasica, film si sa aduni public la evenimentele culturale in societatea romaneasca actuala?

    Te confrunti, in primul rand, cu lipsa sau cu insuficienta fondurilor, dublata, in ultimii ani, de faptul ca nu prea mai exista media culturale. In plus, in Romania, consumul cultural e, intr-o proportie covarsitoare, hiper-centralizat. Practicam dificil descentralizarea.

    Cu agentia ta, ti-ai facut, totusi, loc pe piata si organizati si Gala „Bun de Tipar“. Cum a aparut ideea, s-a cerut o astfel de gala?

    In general, „piata“ cere doar carti bune, la un pret decent, adica „mic“. Stiind tot ce se petrece dincolo de culise, ma intreb uneori daca chiar e loc pentru competitii pe piata autohtona de carte sau daca nu cumva Gala „Bun de Tipar“ este, de patru editii, doar despre ambitia mea si a colegei mele, Ioana Gruenwald, de a incerca sa ne bucuram anual de cele mai reusite produse editoriale romanesti.

    Din postura ta de om care a reusit sa supravietuiasca 13 ani in lumea culturala, cum simti ca arata PR-ul cultural in Romania actuala? Care ii sunt plusurile si minusurile?

    Minusurile vin tocmai dinspre mult-invocata zona financiara: multinationalele, cu mici exceptii, gasesc zona culturala ca pe un teritoriu neatractiv, de nisa, iar fondurile publice sunt insuficiente. In plus, noi inca avem de muncit pana sa reusim impamantenirea unor obiceiuri extrem de sanatoase din „Vest“, cum ar fi plata unui pret modic pentru participarea la lecturile publice sau sprijinirea zonei culturale de catre oamenii cu putere financiara – lipsesc, in general, exemplele din zona societatii civile. Plusurile vin nu dintre institutii, ci dinspre energia si hotararea unor oameni care aleg sa schimbe, cat le sta in putinta, lumea culturala in care traim.

    „De dragul publicului nu abandonam FILB“

    Pentru ca esti si cofondator al Festivalului International de Literatura Bucuresti (FILB), cum se organizeaza un festival international de literatura in Romania si cum il cresti in timp?

    De-a lungul celor sapte editii incheiate (n.r. – la momentul interviului, cea de-a opta editie, desfasurata intre 2 si 4 decembrie, nu incepuse inca), FILB s-a dezvoltat doar pe inaltime. Financiar, ne-am pastrat silueta firava, ne descurcam greu in incapatanarea asta cu „singurul festival autohton independent de literatura“ si refuzul compromisurilor. Organizam fiecare editie a FILB pentru ca pur si simplu nu ne-am pierdut entuziasmul. Nu abandonam FILB, de dragul publicului, mana aceea inimoasa de oameni care, la fel ca si noi, iubesc literatura.

    Anul acesta inteleg ca a fost un moment special la FILB. Despre ce este vorba?

    Despre „Literary Death Match“, un proiect initiat de un tanar din Statele Unite ale Americii, un soi de „box“ cu lecturi publice: patru scriitori se lupta, intr-un ring real, pe care il construim si noi pe 4 decembrie, la Clubul Taranului. Cei patru sunt evaluati de un juriu. Suntem printre putinele tari din Europa in care se tine acest proiect. Si suntem bucurosi ca au acceptat provocarea noastra patru poeti contemporani de prima marime: Svetlana Carstean, Razvan Tupa, Mugur Grosu si Tara Skurtu (n.r. – poeta americana cu origini romanesti). Juriul este alcatuit din Luiza Vasiliu, Bogdan-Alexandru Stanescu si Andrei Gheorghe.

    646x528 (1)

    Oana Boca Stanescu alaturi de ceilalti manageri culturali prezenti la Edinburgh FOTO Arhiva personala

    SINGURUL MANAGER CULTURAL EUROPEAN LA EDINBURGH

    Pentru ca esti unicul manager cultural din Europa si unul dintre cei 11 manageri culturali din lume selectati sa participe la editia din acest an a Festivalului International de la Edinburgh, din Scotia, spune-ne cu ce lectii invatate ai venit de acolo. Ce ne aseamana si ce ne deosebeste cultural?

    Selectia managerilor culturali care au participat anul acesta la fellowship-ul de la Edinburgh a avut la baza diversitatea. Eu am fost singura participanta din Europa, am avut colegi din Statele Unite ale Americii – pe directorul Festivalului de Literatura de la New York –, din Columbia, din Malayzia, Bali, Palestina, India, colegi care organizeaza festivaluri de literatura-pur-si-simplu, colegi care organizeaza festivaluri de banda desenata sau festivaluri de literatura si gatit. Asadar, povestea de la Edinburgh a fost o excelenta ocazie de a parcurge un spectru cat mai larg de „situatii“, in care literatura poate fi umanizata in fata publicului cititor, mai putin un moment in care sa pot compara. Comparatii asezate as fi putut face in cadrul unui training in care as fi fost pusa alaturi de colegi din Ungaria, Bulgaria, Serbia, europeni cu care, desi impartim un trecut sub auspicii comune, avem de promovat literaturi diferite. Ceea ce m-a impresionat enorm a fost sa vad pe viu formula ideala de a pune in miscare publicurile unui oras, de la cei mai sofisticati, interesati de prezenta miturilor in literatura sau de eseurile despre arta ale lui Julian Barnes, la publicul mai putin sofisticat, bucuros sa ia parte la un performance in cadrul „Fringe“ (n.r. – festival de muzica, dans, circ, cabaret etc. desfasurat in Edinburgh, Scotia, in fiecare an in luna august).

    CV: Silver Award for Excellence, in cadrul Romanian PR Award

    Numele: Oana Boca Stanescu
    Data si locul nasterii: 29 septembrie 1977, Iasi
    Starea civila: Casatorita
    Studiile si cariera: in 2003 si-a finalizat studiile de licenta in Jurnalism si Stiintele Comunicarii, in cadrul Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi. In 2005, a terminat si un masterat in Studii Europene, la Centrul de Studii Europene din cadrul aceleiasi universitati. Din 2015, este doctoranda in Stiintele Comunicarii, in cadrul Universitatii din Bucuresti, cu o cercetare dedicata Literaturii 2.0. Din 2003 pana in 2012 a fost director de imagine al Editurii Polirom. Din 2012, este fondatoare si manager al agentiei de comunicare Headsome Communication. Din 2008, este cofondatoare a Festivalului International de Literatura Bucuresti (FILB). Din 2014, este cooordonatoare pe Comunicare a Festivalului International de Muzica Clasica „Clara Haskil“.
    Locuieste in: Bucuresti

    Acest articol a fost publicat in „Weekend Adevarul“

  • Ieşeanul doctor în Teologie ajuns în marile zone de conflict ale lumii: „Criza refugiaţilor e un turnesol pentru Europa. Arată lipsa de coerenţă, lipsa unui lider”

    Danut Manastireanu (60 ani), cu o vasta experienta in zonele de conflict si la catedrele universitatilor care au cursuri de istoria religiilor, isi expune punctul de vedere in privinta crizei imigrantilor din Siria si a evolutiei religiilor in Europa. Doctor in teologie, profesor si director pentru credinta si dezvoltare, Regiunea Europei de Est si a Orientului apropiat la World Vision International este direct implicat in problemele pe care le intampina in Europa refugiatii din Orient. Cunoaste in profunzime, prin natura formarii sale, aspectele vietii spirituale si ale religiilor lumii, criza de leadership la nivel mondial, extremismul si intoleranta religioasa, sentimentele care domina societatea in care traim, motivele pentru care avem astazi in Europa o acuta criza a imigrantilor, cauzele razboiului din Siria, perceptia gresita pe care o au europenii cand vine vorba de Islam. Cu o vasta experienta pe zonele de conflict, teologie si campanii umanitare, Danut Manastireanu crede ca mersul la biserica nu defineste viata spirituala a individului, ca institutionalizarea credintei duce, de multe ori, la o instrainare a omului de Dumnezeu, ca Europa si lumea se confrunta cu o criza identitara, in primul rand, care nu poate fi rezolvata fara ajutorul unor lideri care sa inteleaga masele, fara o acceptare a diversitatii religioase.
    646x404
    In cei peste 60 de ani de viata ati trecut prin multe, ati cunoscut oameni si culturi diverse. Pornind de la aceasta experienta, cum ati defini credinta? Ce ar trebui sa facem pentru a avea o viata spirituala sanatoasa?

    Credinta este raspunsul nostru la ceea ce intelegem despre Dumnezeu, despre realitatea ultima, despre revelatia lui Dumnezeu in istorie, despre Scriptura. Este, pentru mine, ca o mana intinsa, pentru a accepta realitatea. Credinta este o dotare naturala a omului. Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre faptul ca Dumnezeu se descopera pe sine in foarte multe forme. Prima dintre ele, cea mai elementara, este in natura.

    E drept, asadar, ca multe conflicte religioase apar din cauza faptului ca unele popoare se cred mai aproape de Dumnezeu, prin religia lor, decat altele?

    Cred ca sunt multe cauze ale intolerantei religioase. Eu sunt un dusman inversunat al fundamentalismului sub toate formele lui. Pentru noi, fundamentalismul este ce fac islamistii, insa avem propriile noastre fundamentalisme. Avem fundamentalismul crestin, fie el ortodox, catholic, protestant, exista, de asemenea, fundamentalisme seculariste, desi secularistii contesta faptul ca ideologia pe care au adoptat-o este una de natura religioasa, asa cum comunistii contesta ca ideologia lor este una religioasa. Este un fapt coerent, stabilit ca exista o dimensiune religioasa si a marxismului si a secularismului. Deci, intolerantele si fundamentalismele nu sunt exclusiv apanajele religiilor institutionalizate. Exista un soi de intoleranta care trece dincolo de religios, intoleranta mea fata de celalalt care este altfel decat mine. si, adesea, aceasta intoleranta este inradacinata in ignoranta. Cand nu stiu cine este celalalt, reactia instinctiva, primitiva este de a-mi fi teama de el.

    646x528 (3)

    Danut Manastireanu (centru) alaturi de patriarhul georgian Ilia FOTO Arhiva personala

    ________________________________________________________________________

    “Exista un soi de intoleranta care trece dincolo de religios, intoleranta mea fata de celalalt care este altfel”

    ________________________________________________________________________

    Luand ca punct de reper aceasta intoleranta fata de celalalt, observam cu totii ca extremismul s-a accentuat in lumea actuala. Ca doctor in teologie, cum vedeti dumneavoastra evolutia religiilor, la sfarsitul secolului al XX-lea si inceputul secolului al XXI-lea?

    E un fenomen straniu. Modernitatea a postulat, cumva, disparitia religiosului. Ori, lumea contemporana este mult mai religioasa decat cea din secolul al XVIII-lea. Dar, cred ca Eliade avea multa dreptate cand spunea ca religiosul este strans legat de identitatea noastra, de structura noastra omeneasca. Nici un alt animal nu isi ingroapa mortii. Resurgenta asta a religiilor este un reflex din disperare, o reactie la lipsa de sens pe care a adus-o modernitatea. Este evident ca modernitatea nu a reusit sa rezolve marile dileme umane si prima reactie de dezamagire a aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, mai ales odata cu primul Razboi Mondial care a produs un soc lumii moderne.
    Stiinta, ratiunea, Luminile trebuiau sa aduca o perioada de pace si ele au adus, se vede, doua razboaie mondiale si nu stim daca nu cumva mai urmeaza unul. Ori, asta a nascut un soi de disperare si de lipsa de sens. Numai ca, resurgenta asta a religiilor nu este una asezata pe fundamente coerente. De foarte multe ori, avem de-a face cu un atasament emotional care nu este bazat pe o cunoastere coerenta a religiilor. De exemplu, foarte putini dintre cei care sunt fanatici adepti ai Islamului in momentul actual inteleg istoria acestei religii.
    ________________________________________________________________________

    “Perioada de glorie a Islamului a fost cea medievala, cand a dat filosofi, poeti, medici, artisti” 

    ________________________________________________________________________

    Dintre toate aceste religii, Islamul pare a duce la o profunda criza religioasa. Cum vedeti evolutia Islamului in viitorul apropiat?

    Islamul nu este, evident, in perioada sa de glorie. Perioada sa de aur a fost cea medievala, cand a dat filosofi, poeti, medici, artisti. Acum traim, din acest punct de vedere, un timp al derutei. Eu lucrez in mai multe tari islamice si am avut sansa de a intalni teologi, lideri religiosi, laici coerenti, moderati, eleganti, educati. Din pacate, ei nu sunt vocea principala in Islam, in momentul actual, si nici nu sunt cei care primesc drept la microfon in lumea occidentala. Este scos in fata, in mass-media, extremismul pentru ca face audienta. Legat de acest aspect, port o vinovatie cu mine pentru toata viata. Am cunoscut in urma cu 10 ani, la o intalnire de formare World Vision, un medic pakistanez.
    ________________________________________________________________________

    Apoi, cand am vizitat Pakistanul, m-am vazut cu el, intr-o perioada in care armata pakistaneza ducea o campanie pentru eliberarea unei zone care fusese ocupata de talibani, Valea Swat. Acest doctor se ocupa, alaturi de Serviciile Secrete, de dezintoxicarea ideologica a talibanilor. Dr. Farooq era un om care a scris enorm despre Islam, dintr-o perspectiva moderata. Si mi-a marturisit, la cateva luni de la intalnirea noastra, ca a devenit dusmanul numarul 1 al talibanilor, iar daca nu va pleca din Pakistan va fi asasinat. Mi-a cerut ajutorul. M-am adresat, la randul meu, mai multor institutii care mi-au spus ca nu se ocupa de asemenea lucruri. Si am lasat lucrurile asa. Cateva saptamani mai tarziu, prietenul meu era asasinat in fata biroului sau din Islamabad. Exista o multime de asemenea oameni in lumea islamica, care isi asuma riscuri uriase. Noi aici nu platim nici un pret, stam in confort si criticam Islamul.

    ________________________________________________________________________

    “Pe masura ce creste ignoranta religioasa, creste si riscul unor conflicte religioase”

    Ce ii indeamna pana la urma pe acesti fudamentalisti islamici in lupta?

    Avem de-a face cu o aruncare complet irationala in ceva care le promite, stiu eu, Paradisul. Dar, acelasi lucru se intampla in crestinism, in alte forme, poate nu atat de violente in aceasta epoca. Si crestinismul si iudaismul au fost la fel de violente. Acest impuls al violentei se afla in fiecare religie si, in anumite momente, poate fi exacerbat. De fapt, Rene Girard povesteste despre asta in Violenta si sacrul si in alte carti ale lui. Este, pana la urma, un fenomen uman general. Mi se pare ca, pe masura ce creste ignoranta religioasa, creste si riscul unor conflicte religioase.

    Unul dintre fenomenele interesante pe care le urmaresc in ultima vreme este un grup din Marea Britanie, Lapidomedia, care incearca sa promoveze alfabetizarea media in materie religioasa. Pentru ca, oamenii de media, din pricina ignorantei in materie religioasa, adeseori promoveaza in public extremismul. Daca nu revenim la o intelegere coerenta a religiosului, inradacinata istoric si echilibrata si daca nu incercam sa exorcizam temerile astea irationale cu care operam in spatiul religios, riscul de conflicte religioase va creste foarte mult. Refugiati in Serbia, la granita cu Ungaria.

    646x528 (2)

    FOTO World Vision International

    Este Islamul un pericol pentru Europa?

    Aici este important sa se faca distinctie intre Islam, ca religie, si Islamism, ca ideologie fundamentalista si extremista. Dar, sa nu uitam ca nu numai islamistii sunt violenti. Haideti sa ne amintim de cucerirea de catre catolici a Americii de Sud sau de felul in care ortodoxia a patruns in Romania, cu sabia bulgara, in secolele VII-VIII. Asa de usor uitam istoria si o intrumentam pentru a iesi in avantaj.

    Daca pe moderati nu prea doreste nimeni sa ii sustina, de unde gasesc acesti extremisti islamici resursele finaciare pentru a actiona?

    Petrol, petrol, petrol. O parte din aceste resurse militare vin chiar de la americani. Cum au aparut talibanii? Au fost instrumentati de occidentali pentru a lupta impotriva trupelor sovietice in Afganistan. Acesti occidentali au incercat in aceste zone de conflict sa ii intoarca pe unii impotriva altora si s-au dedat la tot felul de inginerii sociale care se intorc, intotdeauna, impotriva initiatorilor.

    O CRIZA MONDIALA A VALORILOR

    De la vietile noastre nereflectate, la criza imigrantilor, care parca ne-a luat prin surprindere, desi nu era greu de prevazut, cum o putem intelege mai bine?

    Mie mi se pare ca avem de-a face, in primul rand, cu o criza a valorilor. Traim intr-o epoca de deruta, in care structurile lumii sunt puse sub semnul intrebarii, se refac, iar omul se simte victima. Intrebarea este ce facem noi in acest moment, pentru a ne salva. Asa cum spunea domnul Andrei Plesu in Minima moralia, apelam la eroisme minime sau la compromisuri maxime?

    646x528 (1)

    Refugiati in Serbia, la granita cu Ungaria FOTO World Vision International

    ________________________________________________________________________

    “In Rusia exista un cult al lui Putin, un grup de maicute i-au facut icoana”

    ________________________________________________________________________

    Criza de leadership care se observa la nivelul Uniunii Europeane duce la aparitia unor contraexemple si la incapacitatea gestionarii unor situatii de criza, cum este cea a emigrantilor din Siria.
    ________________________________________________________________

    Da, asta se intampla in momentul de fata in Rusia cu Putin, care este venerat, pur si simplu. Nivelul de popularitate al acestui iresponsabil este incredibil. Oameni inteligenti il venereaza, de-a dreptul. Exista un cult al lui, exista un grup de maicute care i-au facut icoana. Sper, totusi ca omul asta sa nu isi extinda prea mult popularitatea. Ma bazez pe faptul ca serviciile secrete rusesti nu sunt foarte bucuroase de deserviciile pe care acesta le aduce Rusiei. Din nefericire, nu are o contrapondere la nivel de leadership, la nivel european.

    ________________________________________________________________________

    Cu Putin “in coaste”, incepe sa slabeasca in intensitate influenta Uniunii Europene si a liderilor sai la nivel european si mondial. Se exacerbeaza nationalismul in Europa?

    Cred ca daca Uniunea Europeana s-ar intoarce la ideea sa de baza, care a fost un proiect eminamente crestin la origini, bazat pe subsidiaritate, nu pe o birocratie excesiva, Europa ar avea sanse sa redevina o forta pentru a contrabalansa Rusia, China si America. Deocamdata, suntem intr-o teribila degringolada.
    ________________________________________________________________________

    “Avem o Europa ultrabirocratica, ce incearca sa se substituie corpusurilor nationale si asta nu va crea decat confuzie si exacerbarea nationalismelor”

    ________________________________________________________________________

    Criza imigrantilor accentueza aceasta degringolada?

    Criza imigrantilor este un fel de turnesol pentru Europa: ea scoate in evidenta lipsa de coerenta, lipsa unui proiect, lipsa unitatii, de fapt. In momentul in care aceasta tulburare a aparut la portile Europei, s-au vazut fisurile. In momentul in care nationalismele sunt exacerbate, ajungem la situatii teribile. Asta s-a intamplat in Iugoslavia, asta s-a intamplat in Rusia la caderea comunismului si se poate intampla oricand, din nou, in Europa. Deocamdata avem o Europa ultrabirocratica, care incearca sa se substituie corpusurilor nationale si asta nu va crea decat confuzie si exacerbarea nationalismelor. Nu cred ca perioada pe care o traversam este una de bun augur pentru Europa unita.

    De ce vin, totusi, cu atata speranta cei dintr-o civilizatie total diferita, cu alte principii morale, inspre Europa?

    Vin in tari in care exista o structura sociala coerenta, in care omul se poate afirma. E un fel de compliment adus Europei. Unele dintre tarile din care vin acesti oameni au fost bogate, la un moment dat si stabile. Siria, sigur, sub o dictatura, a fost, totusi, o tara destul de stabila. Biserica si-a sacrificat acolo anumite lucruri esentiale pentru identitatea ei, ca sa aiba un spatiu in care sa supravietuiasca. Iar acum plateste pretul pentru asta, din nefericire. Europa este atragatoare tocmai din pricina unor lucruri care s-au construit pe o intelegere crestina a socialului.

    Dar tarile mai apropiate de Siria, si teritorial si spiritual, de ce au incetat sa fie tentante pentru acesti emigranti?

    Turcia are aproape doua milioane de emigranti, iar Libanul are un emigrant la doi libanezi. Sunt aproape patru ani de conflict in acea zona. Emigrantii s-au dus, in prima faza in Irak. Sunt destui si in tarile din Golf. Tarile respective sunt bogate pentru ca au petrol, dar infrastructura nu este una care sa incurajeze bunastarea individuala.

    646x528

    O mama si copiii sai in Iordania FOTO World Vision International

    Vor reusi acesti emigranti sa se integreze in Europa, tocmai pentru ca au dus pana acum o viata atat de diferita fata de cea de aici?

    Nu sunt foarte sigur. In primul rand, pentru ca Europa nu este pregatita sa priveasca alteritatea ca pe o sansa si apoi pentru ca multi emigranti nu sunt pregatiti pentru viata in Europa. Cei mai multi, mai ales cei fara prea multa educatie, vor trai in ghetouri din care se vor recruta adeptii extremismului, vor fi dezamagiti, asa cum sunt multi dintre cei care, desi traiesc in comunitatile din Europa, aleg sa se alature extremismului.

    Deci este justificata, pana intr-un punct, frica europenilor de emigranti?

    Frica este o reactie instinctuala la necunoscut, dar haideti sa ne uitam la cifre. Numarul celor care bat la portile Europei este infim, nu este nici macar un procent. Daca un procent poate destabiliza 99 de procente, ceva nu e in regula nu cu cei 1%, ci cu cei 99%. Unde greseste Europa in gestionarea acestei crize a emigrantilor? Europa a reactionat cu egoism. Incearca sa isi pastreze viata linistita. Tocmai de aceea, solutia pentru emigranti nu este in Europa, sunt de acord cu cei care spun asta, solutia este in Siria. Dar, de ce nu am inceput sa lucram la solutia in Siria acum trei ani de zile? Pentru ca nu ne-a pasat, n-a fost problema noastra. intre timp, a devenit problema noastra. De asta, lipsa unui lider la nivel european se vede acum. Noi nu avem lideri care sa vada departe. Avem oameni care privesc la interesele egoiste si pe termen scurt ale natiunii lor. Europa a gresit, inca de la inceput, prin lipsa de implicare, iar astazi singura solutie pe care o gaseste este una birocratica. Alocam cote. Dar nu rezolvam nimic. Unii vor refuza cotele, asa cum s-a intamplat, deja.

    Cine este Danut Manastirenau: o vasta experienta pe zonele de conflict, teologie si campanii umanitare

    627x0

    Nume: Danut Manastireanu
    Data si locul nasterii: 30 noiembrie 1954, Iasi, Romania
    Starea civila: Casatorit

    Studii:

    1994–2004 – Studii de doctorat in teologie (Ph.D.) – London School of Theology, colegiu asociat cu Universitatea Brunel din Londra. Tema lucrarii de doctorat: Un model perihoretic al Bisericii. Eclesiologia trinitariana a Pr. Dumitru Staniloae (absolvirea, promotia 2005)
    1993–1994 – Masterat in teologie (M.A.) – Specializarea, Aspecte ale interpretarii biblice, London Bible College, colegiu asociat cu Universitatea Brunel, Londra. Tema dizertatiei: Locul Scripturii in traditia ortodoxa (absolvirea, promotia 1995)
    1974–1978 – Licenta in stiinte economice (BA) – Specialitatea Economia industriei, constructiilor si transporturilor, Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iasi
    1965–1973 – Studii primare si gimnaziale – Scoala generala „Petru Poni“, Iasi  

    Cariera:

    1999–prezent – Director pentru credinta si dezvoltare, Regiunea Europei de est si a Orientului apropiat, World Vision International
    2008–prezent – Lector universitar la Facultatea de teologie evanghelica, Osijek, Croatia
    2007–prezent – Coordonator doctorat, Seminarul Teologic Baptist International (IBTS), Praga, Cehia
    2007–2008 – Lector universitar la Universitatea Oradea, Romania
    2006–2007 – Lector universitar la Universitatea Babes-Bolyai, Cluj, Romania
    2005–2008 – Lector universitar la Eastern University, Statele Unite ale Americii 1998–1999 – Profesor de educatie religioasa, Colegiul Richard Wurmbrand, Iasi  

    Locuieste in: Iasi

  • Cicatrici

    –Sunt domnisoara de onoare in propriile povesti de dragoste, stii, ii marturisea ea strainului pe care nu a avut taria sa il priveasca in ochi pentru ca nu i-ar fi placut cum s-ar fi vazut.

    –E atat de usor sa fii nefericit. Oricine poate fi nefericit. Fericirea, insa, o gasesc foarte putini. Daca nu vrei sa fii o oarecare, o pereche de ochi de culoarea melancoliei incurabile, nu mai sta langa un necunoscut care iti spune lucruri pe care tu deja le stii, ridica-ti privirea inca senina spre inainte si priveste-ti in ochi sansele de a fi fericita pe care le poti intalni. Nu imprastia, insa, in jurul tau nefericire. Ai rabdare cu tine, mergi cu pasi inceti, dar hotarati. Cu timpul despartirile nu mai sunt chiar atat de grele. Inveti sa renunti, sa pierzi, sa pleci, sa lasi sa treaca, sa suferi. Varsta insasi devine sistemul imunitar de care sufletul tau are nevoie pentru a se cicatriza.
    Ce i-a spus acel strain intr-o dupa-amiaza in care totul parea sa inceapa si sa se sfarseasca cu tristetea sa nu poate sa uite nici macar in somn.
    Are cosmaruri din ce in ce mai dese in care se repeta la nesfarsit acelasi discurs pe care ea il aude dar nu poate sau nu are intelepciunea inca pentru a-l intelege.
    Si face iar si iar greseli pe care nu ar trebui nici macar sa le lase sa se apropie de nervurile sale. 
    Stie exact ce o sa se intample si cum o sa se intample.
    Dar pana cosmarurile nu inceteaza, pana ce nu asimileaza ceea ce strainul i-a spus nu poate evita repetabilul.
    E noapte.
    E atat de intuneric si e atat de liniste, incat isi aude propriile neputinte zbatandu-se sub cearceafuri de o culoare incerta.
    Ochii curteaza somnul si in cele din urma se inchid. 
    Sub pleoape, insa, visul traieste nelinisti care il indeparteaza de el insusi si de cele 8 ore de subconstient.
    Cosmarul lipseste, dar linistea aceea tulbure, rece si gri care ii ia locul nu ii este cu nimic superioara.
    Ea tresare.
    Simte cicatrici care isi retraiesc ranile si se inchid.
    Da, intelege ca tristetea are nevoie de prietenie dar nu o poate lasa sa se apropie prea mult.
    E atat de posesiva incat nu accepta decat respiratie sufocata, ochi in cautare de dioptrii, treceri pe langa, dezamagiri ingamfate. 
    Hotaraste, in cele din urma, sa doarma fara vise, sa tresara fara a se imprieteni cu tristetea si sa se trezeasca privind in jur cu mirare.
    Diminetile ii sunt acum parca mult mai usor de digerat.
    Au un usor miros de unguent cicatrizant si nu seamana intre ele.
    A reusit sa ii reconstituie si fata strainului si sa il priveasca.
    Este mama, este bunicul, este ea, este un sfarsit cu chef de vorba si un inceput moralist.
    –Asteptarile sunt cele care duc aproape intotdeauna la ratare.
    Daca ai merge spre inainte ca si cum nimic nu e de pierdut, nimic nu e de castigat si totul este posibil, piedicile, capcanele pe care orice asteptare si orice frica le intind s-ar inchide fara prada.
    Asta ii spune acum strainul.
    O simte pregatita pentru orice.

    sursa foto:  weheartit.com

  • Încăperile sufletului

    Ne plimbam in fiecare zi prin ele sau le tinem inchise pentru zilele in care vrem sa ne amintim, sa uitam, sa ne insinguram, sa ne vindecam.
    Fiecare dintre noi isi construieste viata de zi cu zi planificand sederi mai scurte sau mai indelungate prin aceste incaperi, incaperile sufletului.
    In copilarie sufletul are o singura mare incapere, cea a bucuriei.
    Incaperea e plina de lumina si isi are un singur Dumnezeu, mama.
    Acolo, in incaperea bucuriei ne dorim, apoi, sa ne intoarcem de fiecare data cand cautam un acasa, cand nu mai stim sa iubim, sa radem, sa ascultam, sa ne jucam.
    Dar, drumul spre aceasta incapere se dovedeste, de multe ori, anevoios si ne ratacim prin alte incaperi, de obicei, decorate cu propriile frici, minciuni nevinovate sau ipocrizii.
    Pe masura ce crestem, acea mare si luminoasa incapere a sufletului se vede impartita intre tot felul de sentimente contradictorii si se transforma intr-un sir de camarute, e drept, fiecare cu rostul sau.
    Mama nu mai este Dumnezeul nostru, ci un om supus greselii pe care invatam sa il iubim, sa il iertam, sa il ascutam sau sa il judecam pana pana il inchidem intr-o incapere prin care mai intram din cand in cand, cand viata ne mai lasa din stransoarea sa. 
    Avem o camaruta pentru furiile dezlantuite sau tinute in frau, una pentru suferintele care ne-au ajutat sa ne maturizam sau sa colectionam frustrari, o alta pentru iubirile care pompeaza sange in inima, una pentru singuratatile dorite sau fortate, una pentru nimicurile si plictiselile de zi cu zi, una pentru uratul din noi si multe altele in care fiecare isi depoziteaza toate emotiile si starile pe care le poarta dupa sine, fie ca ii mai sunt de folos sau nu.
    Si asa ne gasim in incaperea pe usa careia scrie “nu am chef azi”, in cea in care starea de spirit se schimba atat de des, incat creste sau scade temperatura si in celelalate incaperi sau in cea in care propria viata pare o continua sursa de nemultumire.
    Dar, indiferent de incaperea sufletului in care nimerim intr-o zi, orice calator cu experienta prin aceste incaperi recomanda sa nu zabovim prea mult.
    Ne intalnim cu prima iubire, cu prieteni pe care i-am pierdut, cu animalul de companie care intr-o buna zi a fugit de acasa, cu bunicul ai carui ochi albastri se reflecta acum in cer, cu prima reusita si primul “m-ai dezamagit”, cu prima ratacire de mana calda a mamei, cu prima calatorie prin incaperile sufletului altora.
    Sunt intalniri care, din cand in cand, rup barierile dintre incaperi si ne regasim, din nou, in mijlocul unei singure incaperi.
    Ne privim atunci in proprii ochi reflectati in geamul care da spre exteriorul nostru si ne suntem datori sa recunoastem daca am invatat sa traim cu noi in fiecare dintre incaperile sufletului fara a simti ca ne sufocam.

  • Dumnezeul din batistă

    Fusese un copil ciudat si era o femeie si mai ciudata.
    Intotdeauna i-a placut sa rada pana simtea ca se sufoca, sa se uite pe geam spre cer si sa isi imagineze ca poarta o conversatie cu Dumnezeu despre cat de mult a suferit animalul din farfurie. Sa se ascunda sub pat de fiecare data cand avea afurisitele alea de atacuri de panica si sa isi imagineze ca era ultimul supravietuitor al unui razboi care a inceput inca inainte de a se naste, sa isi intrebe mama cum a “facut-o” cu tata cand a conceput-o, doar pentru a observa atent cum se fastaceste, se enerveaza si apoi o priveste ca pe un act ratat, sa citeasca cu lumina stinsa, cu o lanterna cu baterii foarte slabe ratacita undeva la celalalt capat de pat pentru a-si obosi ochii pana la lacrimare, sa se dezbrace inca inainte ca ei sa formuleze intrebarea “cu ce sa te servesc?” si sa le rapeasca satisfactia de a deschide sutienul din prima, eventual cu o singura mana, sa isi dea cu ruj putin peste conturul buzelor la o tinuta impecabila, doar pentru a-i face pe oameni sa se uite mirati la ea pe strada, sa taca pana ii tiuiau urechile de atata liniste, sa le spuna oamenilor exact ceea ce nu vroiau sa auda, in cele mai nepotrivite momente, sa isi aranajeze propria inmormantare, in fiecare zi intr-un alt fel.
    Tocmai de aceea, poate, nimeni nu se astepta ca relatia sa cu Dumnezeu, cu biserica sa fie una atat de apropiata.
    In fiecare duminica respecta un ritual desprins dintr-un alt secol decat cel in care traia.
    Isi aduna tot maruntul ramas din timpul saptamanii intr-o batista, asa cum faceau femeile de la tara in cine stie ce secol, isi lega strans un batic, sugrumand podoaba capilara destul de generoasa, isi punea o rochie sau o fusta si o bluza lipsite de personalitate si mirosind a naftalina, isi cerea iertare de la sot si de la cei doi copii si iesea pe usa cu fruntea in pamant si spatele usor cocosat.
    Nimeni nu stia daca se duce sau nu, intr-adevar, la biserica, dar nici nu o intreba nimeni.
    Pentru ea, batista, mereu aceeasi, era un obiect de neatins, ca si cum acolo si-ar fi ascuns toate durerile nelecuite, toate pacatele nemarturisite, toate lacrimile neplanse, toate zambetele cenzurate, toate reprosurile nerostite, toate falsele asteptari, toate vietile traite, deja, in alte timpuri si toate vietile viitoare, toata credinta avortata si toate injuraturile nerostite.
    In timpul saptamanii, dupa ce era spalata si apretata pana mirosea a nou gata sa ascunda vechiul, batista trecea prin chinurile pricinuite de fierul de calcat si de operatiunea de impaturire si isi gasea locul in unul dintre sertarele din dormitor.
    Duminica, inca de la primele dare de lumina, era scoasa la vedere, mototolita, fortata sa suporte greutatea maruntisului si aruncata in unul dintre buzunarele hainelor carora le venea randul la purtat.
    Nu banuia nimeni, insa, ce facea, de fapt in fiecare duminica, cu o batista plina de monede intr-un buzunar.
    Dar cei care ar fi putut-o banui ca nu mergea la biserica, aveau dreptate.
    Iesea pe usa, se urca intr-un autobuz care oprea undeva in afara orasului si cobora ultima. 
    Mergea pe jos pana ajungea la o padure, se aseza langa un copac, desfacea batista, arunca in  aer cate o moneda pentru fiecare gand de care se elibera si vorbea cu Dumnezeu.
    Vorbeau despre batranete, despre boala, despre rautatea si bunatatea care se amestecau in ea ca in aluatul unei paini facuta in casa, despre cum nu si-a iubit niciodata sotul cu adevarat, despre tristetea pe care o simte de fiecare data cand isi aminteste asta, pentru ca, da, trebuie sa recunoasca, mai uita ca nu il iubeste, uneori, despre relatia ratata cu proprii copii, despre visul acela care o vizita din copilarie si in care ea, de fiecare data alta, incerca sa zboare.  
    Daca ar fi privit-o cineva, de la o oarecare distanta, vorbindu-i batistei, ar fi zis ca e o femeie care se lupta cu propria nebunie.
    De fapt, incerca sa se iubeasca pe sine, sa isi asculte propria viata povestita de o voce care i se parea si straina si cunoscuta, in acelasi timp, sa uite ce era de uitat prin eliberarea amintirilor din colivia memoriei si sa isi ia pulsul propriei linisti.
    Iar la final, dupa ce punea capat acestui ritual ciudat pentru altii, dar esential pentru sine, isi spunea mereu aceleasi cuvinte: “Dumnezeul din batista te iubeste, fetito. Nu te-a uitat.”

    sursa foto: drlarafernandez.com

  • Dr. Dan Timofte: „Primul meu pacient purta haine cu patru, cinci «X» şi un «L»“

    FENOMEN. Medicul chirurg Dan Timofte (43 de ani) povesteste despre provocarile tratarii unor pacienti cu greutate ingrijoratoare, dar si despre satisfactiile de dupa interventiile care le redau acestora dreptul la o viata normala Alimentatia scapata de sub control, stilul de viata sedentar sunt in noi, oameni ai secolului XXI, conectati non-stop la retelele de socializare, dependenti de tehnologie si fara prea mult chef de a iesi din zona de confort, de a face miscare. In Romania ultimilor ani, statisticile arata ca o treime (34%) din populatie este supraponderala, iar 20% sufera de obezitate. Daca intr-o zi ne-am trezit sufocati de propriul fel de a trai, informatia, exemplul celuilalt, intalnirea cu oamenii potriviti ne pot ajuta sa constientizam si sa depasim anumite probleme. Cum traim sanatos? Cum prevenim obezitatea? Cum tratam obezitatea? Sunt doar cateva intrebari la care un medic chirurg, specializat in chirurgia obezitatii, ne poate raspunde.

    Un astfel de specialist este doctorul Dan Timofte, medic primar chirurg la Clinica a III-a Chirurgie a Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iasi.

    De ce aceasta specializare, chirurgia obezitatii?

    E, mai curand, o supraspecializare, o mica parte din aria larga a chirurgiei generale. Chirurgia obezitatii e un domeniu relativ nou in Romania si se pare ca avem probleme din ce in ce mai mari cu obezitatea. Dupa industrializarea masiva, dupa aparitia unor alimente din ce in ce mai rafinate, dupa schimbarea ritmului de viata si reducerea activitatii fizice, cazurile de obezitate au inceput sa creasca si se simte, din ce in ce mai mult, nevoia interventiilor chirurgicale. In urma cu cativa ani, mai precis prin 2007, in timpul unei perioade petrecute la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia, pentru studierea caracteristicilor si cauzelor cancerului de pancreas – subiectul tezei mele de doctorat –, profesorul de acolo, intr-o discutie colaterala, considera ca pacientii obezi ar trebui operati „la cap“ si nu la nivelul stomacului. Pe moment i-am dat dreptate, insa evolutia ulterioara a lucrurilor din Romania, in perfecta concordanta cu trendul din celelalte tari, m-a facut sa ma razgandesc. Pentru mine este acum clar: majoritatea pacientilor obezi epuizeaza in decursul timpului tot arsenalul terapeutic nechirurgical, insa, pana la urma, ajung tot la operatie.

    Prin ce se deosebeste chirurgia obezitatii de restul chirurgiei?

    Chirurgia obezitatii presupune un tip nou de operatie pentru un tip aparte de pacient, care nu intra in curricula pregatirii specialistilor de chirurgie generala. Doar unii chirurgi din tara s-au aplecat asupra acestui gen de operatii. Initiatorul in Romania este profesorul asociat Catalin Copaescu din Bucuresti, el are cea mai mare experienta in chirurgia obezitatii la noi. Este o chirurgie nu neaparat dificila, cat complexa, presupune explorarea amanuntita a pacientului in mai multe specialitati medicale, managerierea tuturor complicatiilor care ar putea sa apara, o mare indemanare si experienta in chirurgia laparoscopica, pentru ca toate operatiile se desfasoara fara incizii mari, cu instrumente destul de fine, de 5 si 10 milimetri diametru. Sunt multe complicatii care pot aparea, pacientul obez este mai „fragil“ sau mai bine zis „vulnerabil“. Deci, iti trebuie foarte multa indemanare, rabdare, o echipa, care aici la Iasi nu a existat, am fost nevoit sa o formez, si informatii de specialitate la zi.

    DIETELE DE PE INTERNET, UN PERICOL

    Ce fel de probleme observati la oamenii care va cer ajutorul?

    Cea mai mare problema de care ma izbesc este ca ei singuri incearca sa se lupte cu greutatea in crestere. Tin tot felul de diete, insa foarte putini, 3 din 50, in cazurile tratate de mine, au tinut o dieta prescrisa de un medic nutritionist. Majoritatea abordeaza diete din ziare, reviste, de pe internet, mai ales regimuri disociate care dezechilibreaza mult organismul. Astfel, dupa o luna, doua se ingrasa mai mult decat inainte de a incepe regimul. Deci, principala problema eu o vad a fi vointa lor. A doua problema este legata de serviciu, de locul de munca. Nu respecta mesele principale, multi ajung acasa tarziu, mananca seara, de fapt procedeaza invers decat ar trebui: dimineata nu se alimenteaza, la pranz eventual mananca ceva pe fuga si seara isi rezerva deliciul de a savura o masa copioasa, considerand ca o merita din plin dupa o zi de munca. Si este stiut ca noaptea digestia are un ritm mult mai lent, iar depozitele de grasime se maresc corespunzator. A treia problema este lipsa miscarii, de orice fel. Ar mai fi, apoi, stresul.

    Care este cauza principala a obezitatii, ADN-ul, dieta dezechilibrata sau lipsa exercitiilor fizice?

    Cred ca oricare dintre aceste motive enumerate poate cauza obezitate. Oricum, noi, inainte de a opera un pacient, il supunem multor investigatii. Daca pacientul are alte boli care trebuie tratate, il indrumam mai intai sa faca asta. I se recomanda un tratament medicamentos, apoi o dieta si, in cele din urma, se recurge la operatie. Totusi, principala cauza a obezitatii pare a fi mancatul cantitativ si nu calitativ, alimentatia cu multe grasimi si putine proteine, combinata cu lipsa miscarii.

    Cat de dese sunt cazurile de obezitate?

    Nu pot spune cu exactitate, trebuie facute niste statistici generale, la nivel national. Eu am operat 50 de pacienti in doi ani, iar de vazut, am vazut in jur de 150. insa numarul este mult mai mare. Dar multi considera ca asa este normal sa traiasca, cu supraponderabilitate sau obezitate de diferite grade. Incet, incet, si datorita campaniilor mass-media, se pune problema obezitatii ca o boala a secolului. La noi in tara, acum, incidenta cazurilor de obezitate este in crestere, ne izbim de aceeasi situatie de care s-au izbit americanii si cei din vestul Europei acum 30-40 de ani.

    PROBLEME LA SERVICIU SI IN CUPLU

    Care sunt cele mai eficiente metode de a combate obezitatea?

    In primul rand, combaterea obezitatii tine de vointa, de modul de a gandi ale fiecaruia. Multi ajung, insa, sa isi puna problema atunci cand apar alte complicatii, boli asociate obezitatii. Pana la o valoare a indicelui de masa corporala de 25 de kilograme pe metru patrat, greutatea este normala. Peste 25, pana in 30, apare supraponderabilitatea. La un indice de masa corporala peste 35, majoritatea pacientilor fac diabet zaharat de tip II. In acest punct li se prescrie un tratament care, daca nu da rezultate, indica nevoia de operatie. Cel mai usor de prevenit obezitatea ar fi cu o alimentatie sanatoasa, cu activitate fizica cel putin moderata. Chiar si jumatate de ora de mers pe jos este benefica pentru organism. Lipsa informatiilor legate de stilul de viata sanatos care sa preintampine obezitatea m-au determinat sa ma gandesc la ideea infiintarii unei asociatii de lupta impotriva acestei boli, o asociatie care sa incerce sa previna formele grave de obezitate si sa ii sfatuiasca pe pacientii supraponderali, cu obezitate incipienta.

    Credeti ca oamenii pot sa fie obezi si sa aiba o viata normala, sa functioneze normal?

    Nu. Dar majoritatea celor diagnosticati cu obezitate cred asta. Un semnal de alarma este atunci cand nu isi mai gasesc haine pe masura. Primul meu pacient, de exemplu, pacient care intr-un an de la operatie a ajuns la greutatea ideala varstei si inaltimii lui, avea doar haine cumparate din strainatate, cu patru, cinci „X“ si un „L“ si, o data la o luna, trebuia sa isi schimbe garderoba. Apoi, multi dintre pacienti incep sa aiba probleme la serviciu, sunt priviti ca persoane cu handicap, au probleme in cuplu. Mai apar si bolile asociate, bolile caracteristice obezitatii, hipertensiune arteriala, diabet zaharat, dislipidemie, apnee in somn – pacientul poate adormi chiar stand pe scaun.

    ________________________________________________________________________

    Imi place sa gatesc, dar gatesc foarte rar, tocmai pentru ca nu am timp si pentru ca nu este sanatos sa mananc seara.
    ________________________________________________________________________

    „Cei care cred ca pot manca oricat dupa operatie vor esua“

    In ce situatie se ajunge la operatie?

    In situatiile in care tratamentul medicamentos sau dietele tinute cateva luni esueaza, acele diete prescrise de catre un nutritionist, adaptate pentru fiecare pacient in parte, in functie de buget, de programul de viata, de serviciu, nu preluate din ziare sau reviste. De asemenea, o conditie este ca pacientul sa se incadreze ca indice de masa corporala intre 30 si 40. Insa noi incercam sa ii facem pe pacienti sa inteleaga foarte clar ca operatia este un ajutor, ultima solutie la care pot apela si ca nu rezolva problema obezitatii decat daca vor si ei. Trebuie tinuta o dieta si dupa operatie, iar cei care cred ca pot manca oricat, pentru ca stomacul este mai mic, vor esua.

    Cei mai multi considera ca doar persoanele cu obezitate morbida au nevoie de chirurgie. Sunteti de acord cu acest lucru?

    Nu. Trebuie sa intelegem, in primul rand, ce inseamna obezitate morbida, respectiv indicele de masa corporala de peste 40 de kilograme pe metru patrat. Insa avem multi pacienti cu indicele de masa corporala sub 40, dar care au diabet, dislipidemie sau apnee si necesita operatie. Mai mult, s-a discutat la Congresul International pentru Combaterea Obezitatii de la Istanbul, din vara lui 2013, de schimbarea limitei pentru efectuarea operatiilor, in cazul celor cu probleme metabolice. Se si vehiculeaza acum termenul de chirurgie metabolica, tocmai pentru ca rezolva una dintre marile probleme, diabetul zaharat. Probabil ca anul viitor se va definitiva si un protocol. Insa cazurile operabile cele mai frecvente sunt, intr-adevar, cele de obezitate morbida, in jur de 80%.

    UN AN-UN AN SI JUMATATE PANA LA GREUTATEA IDEALA

    Care sunt interventiile de care pot beneficia persoanele obeze?

    Cele cu obezitate mai mica, cu indicele de masa corporala de 30-35, pana in 40, daca sunt de gen feminin, motivate si fac miscare, tin dieta si inainte, si dupa operatie, se incadreaza la plicatura gastrica, operatie care presupune reducerea volumului stomacului, cu eficienta pe termen lung destul de limitata. insa de departe cea mai buna metoda acum este rezectia gastrica longitudinala. Reduce volumul stomacului, nu modifica major metabolismul si este usor de suportat in perioada postoperatorie. Ar mai fi bypassul gastric (n.r. – se contureaza un nou traseu pentru hrana, astfel incat sa ocoleasca stomacul), dar aceasta operatie se efectueaza in prezent doar pentru anumite cazuri.

    Ce interventie recontureaza cel mai bine silueta?

    Practic, reconturarea siluetei este o consecinta si nu un scop, pentru ca, odata efectuat un procedeu chirurgical, pacientul scade in greutate si revine la greutatea ideala, corespunzatoare inaltimii si varstei, cam intr-un an, un an si jumatate, intr-un ritm lent si constant. Tesutul adipos se reduce, atat cel de sub piele, care este vizibil, cat si cel de la nivelul organelor, de care nimeni nu vorbeste, acea grasime viscerala, la fel si tesutul cutanat se restrange si nu este nevoie de o alta etapa chirurgicala. Daca, insa, pacientul are o obezitate de tip central, cu abdomenul foarte mare, va ramane cu un sort abdominal si atunci se recurge si la chirurgia plastica, dar dupa indeplinirea termenului de un an, un an si jumatate de la prima operatie. In cazul pacientilor mei, nu am avut nevoie de astfel de interventie, de chirurgie plastica.

    Cazurile de obezitate sunt mai frecvente in randul barbatilor sau in randul femeilor?

    Daca ar fi sa comparam, apeland la experienta personala si la statistici, cazurile de obezitate in randul barbatilor sunt la fel de multe ca in cazul femeilor.  

    646x404

    Dr. Timofte, in asteptarea urmatorului pacient, in sala de operatie FOTO Arhiva personala

    ________________________________________________________________________

    “Dupa industrializarea masiva, dupa aparitia unor alimente din ce in ce mai rafinate, dupa schimbarea ritmului de viata si reducerea activitatii fizice, cazurile de obezitate au inceput sa creasca si se simte, din ce in ce mai mult, nevoia interventiilor chirurgicale."

    ________________________________________________________________________

    Interventiile trateaza diabetul si hipertensiunea

    Ce boli nu sunt compatibile cu asemenea interventii?     

    Cele mai grave sunt problemele cardiace si apneea in somn, oprirea respiratiei in timpul somnului. De aceea, mai intai le tratam pe acestea si abia apoi recurgem la operatie, daca riscul nu este prea mare. Practic, daca exista afectiuni majore la nivelul altor organe, reechilibram organismul si abia dupa aceea mai facem un bilant pentru interventia chirurgicala.

    Care este cel mai mare risc pentru sanatate pe care obezitatea il aduce cu sine?

    Cel mai mare risc cred ca este cel cardiac, pentru ca apare hipertensiunea, care, in timp, se agraveaza si necesita tratament din ce in ce mai variat, cu doze mai mari sau cu asocieri de mai multe medicamente antihipertensive. Si diabetul este o consecinta, dar nu este o problema atat de grava, poate fi tinut sub control, insa are multe complicatii: vasculare, la nivelul membrelor inferioare, la nivelul cordului, la nivelul ochilor, al rinichilor. Se produc niste reactii in lant, ca la domino.  

    Prin aceste operatii pot fi tratate bolile asociate obezitatii?

    Da. De exemplu, la pacientii cu diabet zaharat de tip II sau cu hipertensiune arteriala, in primele luni dupa operatie, simptomele dispar. Acelasi lucru se intampla si la pacientii cu apnee in somn, cu dislipidemie, cu o cantitate crescuta de colesterol, dar mai lent, nu imediat dupa operatie, pentru ca sunt modificari metabolice.
    ________________________________________________________________________

    Primul meu pacient mi-e foarte bun prieten si este si un bun exemplu de cum ar trebui sa se ingrijeasca un pacient operat.  

    ________________________________________________________________________

    Pe ce va concentrati cel mai mult, atunci cand intrati in contact cu pacientii?

    Prima data cand intru in contact cu ei, cel mai mult ma intereseaza daca au inteles foarte clar ce inseamna aceasta operatie, daca dispun de vointa necesara pregatirii operatiei, pentru ca nu facem operatia de pe o zi pe alta. Pentru a-i pregati psihic, pentru dieta postoperatorie, avem un pisholog specializat pe asa ceva, pe obezitate. Pe cei care au obezitate mica incercam sa ii determinam sa nu se opereze, sa incerce o dieta, un regim de viata apropiat de normal. Daca este, totusi, cazul de operatie, mergem pana la capat cu explorarile medicale si stabilim data interventiei. 

  • Epistolar politic cu timbru de stânga

    Pentru multi dintre noi, o stampila pe un buletin de vot, intr-un an electoral, este un act pur emotional, oricate “ghionturi” ne-ar da rationalul. Ne uitam la talk-show-urile televiziunilor pe care le avem in grila sau cu care empatizam, citim articole de opinie, interviuri si stiri pe teme politice, ne formam o parere, ca sa ne conformam cliseelor discursive, dar in momentul in care ramanem singuri in cabina de vot, doar noi, o bucata de hartie cu niste nume imprimate pe ea si o stampila, ne amintim tot ce ne-a afectat emotional in relatia noastra, fie si teoretica, indirecta, de la distanta, cu cei pe care ar trebui sa ii votam. Si, nu fara motivatie si nu de putine ori, sanctionam prin vot, dam un vot negativ.
    In Romania ultimilor 25 de ani, am trait mai mult pe baza de autosugestie cand a fost vorba de alegerile politice, intrucat, odata desfacuta coaja discursurilor inflacarate de pe partidele care s-au perindat sub ochii electoratului, miezul sec, uscat al ideologiei acestora dezamagea. Mult s-a scris despre evolutia partidelor politice mari din Romania postdecembrista, despre stanga si dreapta renascute odata cu moartea Ceausestilor si multe se vor mai scrie. Insa, trierea si minima cultura politica si civica sunt obligatorii pentru o intelegere cat mai apropiata de adevar sau macar de realitate, in masura in care adevarul este greu de aflat.
    In 2015, la Editura Adenium din Iasi, a aparut in Colectia Headline o carte care ne ofera un numar de alternative si provocari menite a ne scoate tocmai din acea gandire standard, stereotipa de care ne facem de multe ori vinovati cand vine vorba de afinitatile, de simpatiile si antipatiile politice. 
    Luandu-si drept pretext alegerile prezidentiale din Romania anului 2014, lupta ideologica in ringul campaniei electorale dintre Victor Ponta si Klaus Iohannis, Paul Cernat si Alexandru Matei, doi absolventi de Litere ajunsi la 40 de ani si “inregimentati” in armata eseistilor si publicistilor bine documentati, care nu isi dau cu parerea “degeaba”, fara a avea o baza, au facut un schimb epistolar ca un foc de mitraliera prelungit, in Observator cultural. Epistolele si-au gasit locul in volumul scos de Editura Adenium, 25 de ani dupa. Alternative si provocari. Insa, textele acestor cetateni romani formati ca personalitate dupa 1990 nu cuprind doar analize, opinii si discutii in contradictoriu pe marginea alegerilor din 2014 si a rezultatelor acestora, ci si o radiografie a vietii politice din Romania “capusata” de traume postcomunism sau de nostalgii dupa un regim idealizat, o recapitulare captivanta a istoriei recente a romanilor.
    Uitandu-ne pe cuprins, putem observa cu usurinta ca scheletul cartii are trei parti care ii sustin structura: o prefata semnata de Ovidiu Simonca, prefata ce nu face decat sa starneasca si mai mult interesul pentru lectura schimbului de scrisori dintre Paul Cernat si Alexandru Matei, epistolarul propriu-zis si un soi de postfata semnata de cei doi autori, prin care acestia isi justifica necestitatea unui astfel de schimb de idei. Tocmai de aceea, cititorul ar putea foarte bine sa inceapa lectura cartii 25 de ani dupa. Alternative si provocari cu pagina 115 si nu cu pagina 11, care ar putea fi miezul lecturii.
    “Ideea de a transforma in volum un epistolar spontan, publicat de Observator cultural in febra premergatoare alegerilor prezidentiale din 2014, ne-a venit pe parcursul duelului nostru. Un epistolar de (si despre) stanga. O provocare adresata actualului mainstream intelectual autohton, incremenit in fantasme si clisee de dreapta. Nu ne-am propus sa facem in prezentul volum o arheologie a stangii romanesti, nici sa scriem vreun manifest ori sa elaboram analize istorice, filosofice, socio-economice sau politologice la tema. Am formulat doar niste opinii si atitudini intelectuale, in speranta ca vom zgaltai putin inertiile de gandire ale mainstream-ului si ale cititorilor obisnuiti”, spune Paul Cernat in randurile de final din 25 de ani dupa. Alternative si provocari.
    Intr-adevar, este vorba mult despre stanga in cartea publicata la Editura Adenium din Iasi, dar, cu cat este mentionata mai mult stanga, cu atat este mai evidenta si analiza dreptei din Romania, prin antiteza. Cei doi autori si “duelisti”, se declara a se indrepta spre stanga, dupa “perioada Basescu”, dar nu acea stanga “fluturata” in discursurile publice de PSD. Discursul lor este unul critic, pe alocuri transand pana la sange oameni, atitiudini, idei. Astfel, in timp ce Paul Cernat ne asigura ca nu este vorba despre un “manifest ideologic de stanga”, ci  despre “o atitudine critica, deconstructiva”, Alexandru Matei vede demersul lor ca pe o “propunere de dialog”.
    Punand in antiteza discursuri de “dreapta” elitiste, discursuri nationaliste si xenofobe, precum si discursuri de “stanga” populiste menite a permite “uliilor politici” sa isi infiga ghearele in carnea “poporului” avid de protectie sociala, de pomeni electorale si de “minciuni frumoase”, volumul 25 de ani dupa. Alternative si provocari evoca figuri ale unor intelectuali, teoreticieni si oameni politici precum Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismaneanu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Traian Basescu, Victor Ponta sau Klaus Iohannis. Discursul celor doi autori ai epistolarului este unul viu, incarcat de prospetimea ideilor dezbatute, antrenant, ancorat atat intr-un limbaj intelectual accesibil si in realitatea imediata, cat si in trecutul recent si bazele teoretice pe care ideologiile politice aplicate la noi au incercat sa le urmeze sau sa le reinterpreteze dupa bunul plac.
    Desi subtire cantitativ, prin calitatea ideilor dezbatute si a argumentelor aduse, volumul 25 de ani dupa. Alternative si provocari nu se citeste dintr-o suflare. Cere timp pentru a fi digerat si face, chiar si indirect, numeroase trimiteri la alte lecturi, absolut necesare, pentru o mai buna intelegere si o eliberare din inertia cetateanului pentru care politica incepe sa semene, din ce in ce mai mult, cu un fatalism al vietii de zi cu zi. Cultura politica lipseste multora dintre  cei care rotunjesc procentual electoratul principalelor partide politice din Romania. Este una dintre evidentele subliniate de Paul Cernat si Alexandru Matei. Insa, adevarata frumusete a scrisului acestora poate fi descoperita dincolo de evidente, in subtilitatile limbajului si ale discursului critic pe care il practica. 
    Nascuta ca un dialog, deseori polemic, intre doi alegatori si cetateni ai Romaniei, doi prieteni care se respecta si isi asculta unul altuia opiniile, cartea indeamna, de fapt, la un dialog mult mai extins, acel dialog pe care fiecare dintre noi ar trebui sa il aiba cu sinele pentru a-l putea, apoi, aduce in sfera publica. Lipsa de informare, fanatismul politic, inertia simtului critic, inghitirea cu usurinta a “semipreparatelor” ideologice sunt tot atatea capcane in care alegatorii pot sa cada cu usurinta. Volumul 25 de ani dupa. Alternative si provocari nu incearca, pana la urma, sa inregimenteze politic, ci sa deschida larg ochii cititorilor si sa le lumineze calea spre subteranele politicii, spre labirintul ideologic in care intri daca treci de aparente, sa priveasca realitatea fara filtre si, dincolo de tematica, este o lectura care stimuleaza intelectual, bucura mintea celor care iubesc diversitatea unor opinii bine documentate

    25-de-ani-dupa

  • Andrea Gavriliu, actriţă şi coregraf: “Dacă suntem puţin sinceri cu noi înşine, ajungem să ştim foarte bine care ne este adevarata chemare”

    Actrita si coregraf, deopotriva, Andrea Gavriliu are, la cei 29 de ani ai sai, un CV impresionant. 
    A plecat din Sfantu Gheorghe dupa terminarea liceului, a absolvit sectia Actorie Romana a Facultatii de Teatru si Televiziune din cadrul Universitatii ,,Babes Bólyai” din Cluj-Napoca, a fost timp de 7 ani actrita la Teatrul din Piatra Neamt, pentru a se dedica, din 2013, dansului. Andrea a trait si in pielea actorului angajat intr-un teatru de stat, dar a ales sa mearga si pe drumul freelancing-ului, este unul dintre acei artisti mereu in cautare, dornici de a-si depasi limitele si  de se imprieteni cu proprii demoni pentru a se exprima cat mai intens. “Zic Zac”, spectacolul sau de absolvire a masterului in coregrafie, a devenit rapid un soi de „must see”, tocmai pentru ca ofera un loc privilegiat libertatii de exprimare si a fost inclus in programul unor festivaluri importante de teatru din tara, dar si din strainatate. Printre acestea se numara si Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi. Sincera si creativa, dezinvolta si intr-o continua munca cu sinele artistic, Andrea Gavriliu poate fi considerata unul dintre tinerii a caror evolutie in cadrul fenomenului teatral romanesc actual merita urmarita.

    549427_523254041182580_5934884478484641325_n

    Pentru cei care nu o cunosc, cine este Andrea Gavriliu?
    E aia cu „Zic Zac”, care a fost in generatia aia smechera a lui Miklos Bacs. Clasa aia de actorie din care au iesit regizori, scenografi si coregrafi faini. E din Sfantu Gheorghe (judetul Covasna!), a terminat actoria la Cluj, a fost actrita sapte ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, dar, dupa vreo patru, a luat-o de la inceput facand masteratul in coregrafie la Bucuresti. In prezent, hoinareste prin toata tara ca sa faca actorii sa se miste si deocamdata se descurca bine.
    Sfantu Gheorghe si Teatrul din Piatra Neamt sunt in zone geografice aflate la o oarecare distanta. Cum ai ajuns dintr-un loc intr-altul?
    Via Cluj. In anul IV de facultate am participat la festivalul „Pledez pentru tine(ri)”, sectiunea studenti. In urma participarii noastre, am fost invitati doi dintre noi sa dam concurs pentru ocuparea postului de actor. Asa am fost debutanta cu studii medii, apoi debutanta cu studii superioare si tot asa.
    Si ce ai invatat in cei 7 ani in care ai fost actrita la Teatrul din Piatra Neamt?
    Extrem de multe! Ca facultatea este, intr-adevar, o bula calda si protectoare, ca esti singurel si trebuie sa „te scoti” orice ar fi, ca numai tu poti fi judecatorul propriului act artistic, ca trebuie sa te umpli cu toleranta. Dupa toate acestea si multe altele, mi-am pus intrebarea: „De ce sa fiu un actor mediocru cand as putea fi un coregraf bun?”
    ______________________________________________________________________

    “De ce sa fiu un actor mediocru cand as putea fi un coregraf bun?”

    ______________________________________________________________________

    Privind retrospectiv, cand s-a produs prima ta intalnire cu lumea teatrului?
     
    In adolescenta sufeream de sindromul „post-baletistic” deoarece dansul a fost primul meu contact cu arta, muzica si scena. Pe vremea aceea, Radu Afrim isi realiza primele spectacole la Teatrul „Andrei Muresanu”. Este vorba despre „Alge” si „Trei surori” pe care cand le-am vazut mi-am zis: „Aha! Deci teatrul poate avea forme si mai interesante decat am vazut eu pana acum…” Intre timp, faceam parte din prima trupa de teatru a liceului de care s-au ocupat actori pe care i-am admirat in piesele lui Afrim si care absolvisera la Cluj. Deci din start am fost atrasa intr-o directie buna, zic eu.
    Dar cu cea a dansului?
    Dupa cum spuneam, dansul a fost prima iubire. M-am dus la opt ani de buna voie si nesilita de nimeni la cursuri de balet. Habar n-aveam ca as avea vreo inclinatie spre asta. Asa cum baieteii de acea varsta isi lipeau postere cu fotbalisti si Bruce Lee, eu aveam cu balerine si Michael Jackson.

    11043209_770461993022015_8313343721428268854_n

    Dorinta de a urca pe o scena s-a manifestat de timpuriu la tine. Totusi, cand s-a intamplat pentru prima data si ce te-a determinat sa vrei sa ramai?
    Pe parcursul celor sase ani cat am urmat cursurile de balet, aveam si mici spectacole pe ici-colo. Chiar si pe scena teatrului! Ca si copil de 12 ani, daca vezi o sala intreaga de oameni aplaudandu-te (chit ca-s mamicile si taticii), „you are in deep trouble” cum ar zice americanul. De aici si sindromul „post-baletistic” de la 14 ani si nevoia de a descoperi teatrul. Era o oportunitate foarte tentanta de a fi din nou pe scena.
    ______________________________________________________________________

    “Exista multe capcane. Doar faptul ca ai fost admis in anul I, uneori, te face sa ai impresia ca esti un mare actor”

    ______________________________________________________________________
    Anii de facultate sunt, de multe ori, definitorii pentru alegerea unui drum in viata si in cariera. Cum ai descrie studentia unui tanar care studiaza teatrul in Romania?
    Fiind studenta in doua etape diferite si in doua universitati de acelasi profil dar la fel de diferite, pot spune ca recomand oricui licenta la Cluj si masteratul la Bucuresti. Uitandu-ma la rapiditatea cu care se trece acum prin cei trei ani, ajung sa ma simt norocoasa ca am prins patru. Asta din simplul motiv ca vreo doi iti ia doar sa te maturizezi nitel si sa te apuci serios de treaba. Unii se prind mai repede, altii mai tarziu. Exista multe capcane. Doar faptul ca ai fost admis in anul I uneori te face sa ai impresia ca esti un mare actor si nu toata lumea are parte de profesorul care sa te scuture la timp si sa te faca sa intelegi ca nu e chiar atat de simplu. Si asa ajung unii sa fie scuturati direct in teatre, neintelegand de ce nu au rezultate, premii si faima.
    Racolind printre amintiri, ce sanse nu ai ratat in facultate?
    Nu am ratat sansa de a avea profesori minunati, de a colabora la cateva spectacole ale Teatrului National din Cluj si de a-mi sacrifica ultimul an pentru a face naveta Cluj-Piatra Neamt pentru a avea un loc asigurat pe viitor.
    Cine, ce te inspira in viata de artist, atat in cea care se petrece in interior, cat si in cea care se reflecta pe scena?
    Ma inspira atat in interor cat si in exterior muzica pe care o ascult, filmele pe care le vad, comportamentul oamenilor din autobuze, trenuri, avioane. Ma inspira oamenii creativi si relaxati din jurul meu.
    Totusi, catre care artisti te uiti cu admiratie?
    Mi se pune pata periodic pe diversi artisti, in functie de interesele mele de moment. Acum? Datorita recentei mele participari la Scoala de Vara de la Trinity Laban din Londra unde am facut cunostinta cu diverse metode si tehnici de dans, mi s-a pus pata pe tehnica Flying Low, respectiv pe inventatorul acesteia, David Zambrano. Am privit-o cu admiratie si cu gura salivand pe Kristina Alleyne, dasatoare in Compania Akram Khan. Ii urmaresc de ceva vreme ca un fan infocat pe cei de la Batsheeva Dance Company, Les Ballets C de la B, DV8 Physical Theatre si lista continua. Numitorul comun il constituie originalitatea, umorul, perfectiunea. 
    ______________________________________________________________________

    “Ajunsesem la concluzia ca actorul roman trebuie (si nu are de ales) sa aiba constant rate de platit, datorii la colegi si cont pe caietelul barului” 

    ______________________________________________________________________
    Ca viata de actor nu e una tocmai usoara si la indemana oricui o stim cu totii. Cum ai supravietuit tu ca actor in Romania?
    Cam greu. Dar asta abia acum realizez cand stiu ca se poate mai bine. Atunci nu aveam termen de comparatie. Ajunsesem la concluzia ca actorul roman trebuie (si nu are de ales) sa aiba constant rate de platit, datorii la colegi si cont pe caietelul barului. Iar eu nu vroiam nici in ruptul capului sa-mi fac rata la frigider. Asa ca predam balet de patru ori pe saptamana la un club pentru copii si imi incepusem usor activitatea coregrafica multumita regizorilor valorosi cu care mi-a fost dat sa lucrez ca actor, initial, la Teatrul Tineretului. 
    ______________________________________________________________________
    “Avem potential, dar suntem cam desueti. Uneori vrem prea multe si tindem sa exageram  cu mijloacele pe care le folosim” 
    ______________________________________________________________________
    Depasind granitele Romaniei, care a fost primul contact cu viata teatrala de afara si ce ti-ai spus atunci?
    Oficial, cred ca participarea cu „Herr Paul” a lui Radu Afrim la un festival in Polonia ar fi cel mai relevant exemplu. Cele din timpul liceului sau al facultatii sa zicem ca nu se pun. La acel festival am si vazut spectacolul meu preferat din tot ce am vazut pana acum (live), o nebunie de la Teatrul „Katona Jozsef” din Budapesta in regia lui Bodo Viktor. Ce mi-am spus? Mi-am spus asa: „Cum ma simt eu acum la vederea acestui spectacol, asa vreau si eu sa-i fac pe spectatorii mei sa se simta!
    Generalizand putin, cum vezi tu teatrul romanesc in context european, care crezi ca ii sunt punctele slabe si punctele forte?
    Avem potential, dar suntem cam desueti. Uneori vrem prea multe si tindem sa exageram  cu mijloacele pe care le folosim. Dar ca sa nu fiu total negativista, cred ca suntem ceva mai sinceri decat in „Occident” cand vine vorba de comunicare intre colegi de breasla. „Pe-afara” am sesizat o politete exagerata care cred ca induce in eroare. Mie mi se pare chiar iritanta deoarece sensibilitatea trebuie deseori testata ca sa ne putem constientiza limitele si anduranta.
    ______________________________________________________________________

    “Noi avem foarte multe festivaluri. Din ce in ce mai multe. La fiecare participa cam aceleasi spectacole pe val”

    ______________________________________________________________________

    Dar “viata festivaliera”, daca ii putem spune asa, din Romania?
    Ca orice roman care iese si el din ani in Pasti pe la cate un festival pe-afara, primul lucru care iti sare in ochi este, evident, organizarea foarte buna. Mai bine zis, organizarea normala. Tehnicienii au primit fisa ta tehnica, stiu ce ai nevoie. Noi avem foarte multe festivaluri. Din ce in ce mai multe. La fiecare participa cam aceleasi spectacole „pe val”. Asta este foarte bine, atata timp cat exista public.
    Participarea la festivaluri, premiile te ajuta sa cresti ca artist? 
    Festivalurile sunt un fel de termometru al artistului. Daca este invitat in mod constant, inseamna ca actul sau artistic este apreciat si se doreste a fi consumat. Asta automat iti da incredere fara de care e mult mai dificil sa te tii de meserie. Premiile la fel, doar ca sunt un fel de bonus. Cei care se plang ca lumea a uitat ca au luat un premiu, insemna ca trebuie sa mai ia unul.
    Ce festivaluri de teatru din Romania crezi ca isi pun puternic amprenta pe CV-ul unui actor, mai ales daca este in primii ani de activitate?
    Mi-as dori sa pot spune ca toate festivalurile ofera sanse in egala masura, dar adevarul este ca o participare in FNT sau la SibFest nu-i de-aici de colo. Dar, la fel, nu-i de-ajuns sa mergi doar odata si sa te astepti sa ploua cu oportunitati.
    Simte un actor angajat intr-un teatru de stat stabilitate, confort sau este ingradit din punct de vedere al manifestarii creativitatii si viseaza la o viata artistica pe cont propriu?
    „Nu stiu altii cum sunt”, dar eu confirm aparitia periculosului confort si ingradirea creativitatii. In acelasi timp, fiecare este responsabil cu propria sa conditie pentru ca nimeni nu te tine in lanturi legat de scena teatrului X sau Y. Teatrul incearca, dupa posibilitati, sa ofere angajatului sau conditii cat mai optime pentru ca acesta sa dea randament. Acum, daca el crede ca este capabil de performante mult mai mari, e liber sa plece si sa-si faca arta sa exact asa cum o simte. Da, n-a spus nimeni ca este usor, dar nici imposibil.
    ______________________________________________________________________


    “Foarte multi actori asteapta sa li se dicteze fiecare pas pe scena. Motivele sunt variate: teama de a nu corespunde, nesiguranta, lene, confuzie, lipsa de interes sau incompatibilitate fata de tema propusa de regizor”

    ______________________________________________________________________
    Care crezi ca sunt principalele dificultati pe care le intampina un tanar actor in Romania?
    Momentele in care realizeaza ca pregatirea din facultate ii este insuficienta in raport cu cerintele regizorului/compozitorului/coregrafului si ca trebuie sa depuna mai mult efort pentru a-si imbunatati calitatile. Momentul in care realizeaza ca nu-si permite sa-si repare dantura la stomatolog. Momentele in care, din disperare, zice „da” la orice proiect si ajunge sa aiba 3-4 repetitii pe zi si nu reuseste sa dea tot ce-i mai bun din el la niciuna.
    Din experientele tale, din ceea ce vezi in jurul tau, in lumea artistica in care te desfasori, cum crezi ca arata, in contextul teatral actual, context care incurajeaza din ce in ce mai mult actorul sa se implice in realizarea structurii unui spectacol,  relatia regizor-actor?
    Foarte multi actori asteapta sa li se dicteze fiecare pas pe scena. Motivele sunt variate: teama de a nu corespunde, nesiguranta, lene, confuzie, lipsa de interes sau incompatibilitate fata de tema propusa de regizor. Nu e o acuzatie pentru ca, uneori, si eu fac parte din ei. Aici are o foarte mare importanta puterea regizorului de a-i seduce, de a-i convinge sa intre in filmul lui. In acest film nu exista notiunea de „gresit”. Mie imi place de ceva vreme sa zic ca nu exista idei proaste, doar rezolvari nefericite. Aceste rezolvari trebuiesc descoperite si testate cot la cot pentru ca si regizorul cred ca este la fel de sensibil si nesigur ca si actorul doar ca daca o arata, e mancat de viu.
    ______________________________________________________________________

    “La noi, unora le este rusine sa admita ca sunt nevoiti sa fie chelneri pentru o vreme pentru a-si castiga existenta” 

    ______________________________________________________________________
    Revenind la inceputuri, din ce in ce mai multi tineri artisti se plang de lipsa de sanse care li se ofera. Este asta o realitate in Romania actuala?
    Am o vaga senzatie ca in alte tari este si mai dificil. La noi, unora le este rusine sa admita ca sunt nevoiti sa fie chelneri pentru o vreme pentru a-si castiga existenta. La Trinity Laban, dupa fiecare workshop cu un coregraf care avea propria sa companie de dans, tinerii dansatori mergeau la acestia fara nicio retinere sa ii intrebe daca mai au loc si pentru ei. La inceput, cred ca sansele nu se ofera, ci se cauta. Nu cred ca daca un artist are un produs foarte bun nu l-ar putea vinde unui teatru. Da, poate ca unii manageri sunt mai greu de convins cand te vad mic si politicos, dar e suficient sa te zbati pentru a obtine o vizionare si, daca ai fost extraordinar si ala tot nu te-a vrut, atunci da, ai motive sa te plangi…

    11046313_776457082422506_3074679069276902295_o

    Pana la urma, care crezi ca sunt principalele motive pentu care destui absolventi de teatru isi rateaza sansele unui debut si ajung sa isi caute un alt drum?

    Daca li s-a oferit sansa de a debuta iar ei au ratat-o, inseamna ca a fost decizia lor chit ca au regretat-o sau nu. Daca pur si simplu nu i-a descoperit nimeni, inseamna ca nu s-au luptat suficient sa fie „descoperibili”. E foarte simplu sa dam vina pe sistemul defectuos pentru a ne justifica esecurile personale. Eu m-am tot plans intr-o vreme ca nu eram chemata la niciun casting pentru film. Am actionat: mi-am depus CV-ul si fotografiile la agentii. De unde era sa ghiceasca ei ca exist? Apoi m-au chemat si a urmat sa ma plang ca nu le luam. Acum cand ma gandesc, imi dau seama ca pur si simplu poate nu sunt facuta pentru film. Asta nu inseamna ca nu-mi doresc in continuare si ca nu voi mai incerca.
    Exista un soi de ghid de supravietuire al tanarului artist in lumea teatrului independent romanesc contemporan?
    Da. Fiecare si-l intocmeste pe-al sau. E bine sa ai un scop cat mai precis dar si realist in acelasi timp, adica sa fie bazat pe datele tale concrete de artist. Iar planurile de rezerva sunt o necesitate – sertarase la care sa poti apela atunci cand exista riscul sa „stai pe tusa”.
    Pentru ca  ai fost si angajata la un teatru de stat, dar ai plonjat si in lumea plina de riscuri a freelencerilor, crezi in destinul de artist luat in propriile maini sau conteaza foarte mult oportunitatile care iti ies in cale?
    Cred ca e un amestec intre cele doua variante. Daca ti se ofera o sansa, te-ai scos! Depinde si ce faci cu acea sansa. Trebuie sa profiti de ea in asa fel incat sa atragi dupa ea altele si altele. Daca nu mai pica nimic, trebuie sa fii pregatit sa actionezi, fiind mereu in garda. Suna obositor dar daca nu esti una dintre acele persoane care sa poata sta 8 ore pe zi la un birou, n-ai decat sa te zbati.
    ______________________________________________________________________

    “Cred ca publicul este foarte deschis pentru orice, dar nu trebuie luat de fraier” 
    ______________________________________________________________________
    Care sunt atuurile care ajuta la consolidarea unei cariere in lumea teatrului? Tu cum ai reusit sa iti faci loc?
    Munca, perseverenta, autenticitate, munca, risc, munca, munca, incredere in propriile calitati, munca, cautare, munca, ambitie, munca. Eu mi-am propus asa: „Ceea ce ma starneste si ma emotioneaza pe mine, oare va functiona si la public?” 
    Noile forme de teatru, teatrul-coregrafic, teatrul-imagine, performance-ul capata amploare si la noi. Cum vezi tu succesul de public al acestora?
    Cred ca publicul este foarte deschis pentru orice, dar nu trebuie luat de fraier. Chiar daca abordam estetici mai inedite, cred ca principiile de constructie ar trebui sa fie aceleasi ca si in teatrul traditional. Daca autorul spectacolului nu stie exact ce vrea sa comunice prin opera sa, publicul ce sa mai inteleaga? Asta nu inseamna ca rezolvarile scenice trebuie sa fie explicite, dar daca gandul e clar si mesajul va fi primit.
    Urmarind evolutia Andreei Gavriliu de la actrita la coregraf si dansator, ce crezi ca te-a determinat sa intri in lumea dansului, ce a produs declicul?
    Acel confort periculos al angajatului intr-un teatru de stat a fost dat brusc peste cap la aflarea vestii ca teatrul va intra in renovare. Sa joci la cantina Directiei de Sport si Tineret Neamt in miros de tochitura sau la sala de festivitati a Colegiului National „Petru Rares” ca sa treci prin sala de muzica pentru a ajunge la „cabina” si sa se ia profesoara de tine ca ai intarziat la ora ei iar apoi sa repeti in holul sectiei de politie printre birouri, ar trebui sa ridice oricarui actor de 25 de ani semne de intrebare. Asta odata. Pe zi ce trecea simteam ca sunt in stare de ceva mai mult decat mi se cerea. Incepeam sa vizualizez diverse scene de dans si devenisera ca niste fantezii pe care mi le reprimam, ceea ce ma facea sa ma simt clocotind pe dinauntru. Corpul meu avea zvacniri agresive la auzul muzicii si trebuia sa-l ascult ca sa pun capat nefericirii mele. Suna patetic, dar cred ca fiecare dintre noi, daca suntem putin sinceri cu noi insine, ajungem sa stim foarte bine care ne este adevarata „chemare”.
    ______________________________________________________________________

    “Am incetat sa-mi mai reprim fantezii si le-am pus cap la cap asternandu-le pe hartie sub forma unui scenariu coerent” 

    ______________________________________________________________________
    Si cum a fost pentru tine trecerea de la statutul de actor la cel de coregraf?
    Eu o numesc selectie naturala. A fost lina si subtila. Eu continui sa precizez oamenilor ca sunt actor, de fapt. Mai ales actorilor cu care lucrez ca sa se relaxeze ca nu le voi cere piruete si spagaturi ci vom vorbi aceeasi limba. Momentan am inca senzatia ca voi mai juca desi nu atat de joc simt nevoia, cat de a fi, pur si simplu, pe scena. Iar asta mi se intapla atat cat este cazul si sunt recunoscatoare pentru asta.
    Pentru ca v-ati ales un destin comun, care este relatia ta cu dansul, ce te ajuta sa te exprimi?
    Totul. Uneori, anumite miscari fac cat 1000 de cuvinte. Imi plac foarte mult si cuvintele, dar atunci cand sunt folosite cu alt scop decat cel de a povesti. Si pentru ca gandesc, totusi, ca un actor, dansul devine astfel un monolog, sau un dialog sau o scena de grup.
    Spectacolul “Zic Zac” este spectacolul tau de absolvire a masterului in coregrafie pe care l-ai facut la Facultatea de Teatru a Universtitatii de Arta Teatrala si Cinematografica ,,Ion Luca Caragiale” Bucuresti. Cum ti-a venit ideea?
    Am incetat sa-mi mai reprim acele fantezii despre care spuneam mai devreme si le-am pus cap la cap asternandu-le pe hartie sub forma unui scenariu coerent. Ideile veneau frecvent in diverse momente din zi sau din noapte. In mare parte atunci cand mergeam pe strada ascultand muzica la casti, tragand cu urechea la conversatiile oamenilor la magazin sau in scara blocului, vizionand filme si spectacole de dans pe internet.

    12132630_979807878727233_8284977563010520252_o

    Cum a fost primit spectacolul la primele sale reprezentatii si ce crezi ca ii asigura continuitatea in timp?

     
    A devenit rapid un soi de „must see” in UNATC. Asta si datorita examenelor semestriale in care prezentam etapa de lucru la care ne aflam, asa ca s-a pus ochii pe el de cand avea doar 20 minute, echipament de miscare si elemente de decor improvizate sub lumina neoanelor. Cred ca da un fel de dependenta. Unii l-au vazut de peste 3-4 ori si nu s-au plictisit. Cea mai buna promovare este aceea cand cineva posteaza seara pe Facebook impresii dupa vederea lui si incurajeaza oamenii din lista sa de prieteni sa-l vada. Foarte multi vin cu gandul de: „Hai, ma, sa vad si eu ce se tot lauda atata spectacolul asta!” Iar la final spun: „E mai misto decat ma asteptam…”
    Cum se sustine financiar acest spectacol?
    Destul de dificil. In momentul de fata am o gaura destul de mare in buget pe care tot astept sa mi-o acopar din pricina unor deplasari la festivaluri si alte evenimente… Decorul si costumele au fost facute din bani putini si frecventa mare cu care jucam si deplasam spectacolul necesita o continua intretinere a elementelor. Cand Nea’ X sau Y iti azvarle pupitrul de DJ in dubita ca pe-o valiza la cala suparat ca n-a gasit Strada Blanari nr. 14 nici cu GPS-ul si tot tu esti de vina ca-l astepti de 2-3 ore, te rogi doar sa mai reziste bietul pupitru si pana la urmatorul spectacol. E greu si sa tii o echipa care sa fie dedicata proiectului tau 100% si aceasta sa fie o prioritate si pentru ei, nu doar pentru tine. Dar cand merita, te adaptezi si te lupti sa-ti cresti nivelul de toleranta.
    ______________________________________________________________________

    “Actorii tineri incep sa devina din ce in ce mai constienti ca trebuie sa-si perfectioneze aptitudinile coregrafice dar inca sunt multi pe care-i inhiba doar cuvantul dans cand il aud.”

    ______________________________________________________________________
    De dimineata pana seara, zi de zi, luna de luna, an de an cum este pentru tine viata de coregraf freelancer?
    Faptul ca am programul facut pentru inca un an de acum incolo, este minunat, dar ma si sperie uneori. Nemaiavand un job stabil, e foarte important sa imi asigur din timp continuitatea in lucru. Vreau sa fac foarte multe, sunt multi artisti cu care inca nu am lucrat, altii cu care as vrea sa mai lucrez, sunt multe locuri in care vreau sa ajung. Faptul ca sunt propria mea secretara devine obositor uneori dar incerc sa nu ma plang pentru ca sunt intr-un moment al carierei mele la care in urma cu 3-4 ani doar visam.
    Din interior, cum vezi fenomenul teatru-dans in Romania?
    Destul de vag. Recunosc ca nici nu am timp sa merg la spectacole prea des pentru ca sunt prea ocupata sa le fac. Majoritatea oricum sunt ba de teatru, ba de dans. Parca mai mult incearca regizorii de teatru sa includa si dansul in estetica lor decat invers. Actorii tineri incep sa devina din ce in ce mai constienti ca trebuie sa-si perfectioneze aptitudinile coregrafice dar inca sunt multi pe care-i inhiba doar cuvantul „dans” cand il aud.
    Din momentul in care ai ales dansul ca forma de manifestare artistica, ce ti-ai propus sa schimbi prin spectacolele ale caror coregrafii le gandesti?
    Deja cu „Zic Zac” am vrut sa incep sa schimb mentalitatea publicului (ba chiar si a celor din „breasla”) cand vine vorba despre dans. Extrem de multi stramba din nas si se plang ca se plictisesc si nu inteleg nimic. Cred ca o tema simpla si clara intr-un spectacol ar ajuta mult la combaterea acestei prejudecati. La „Hotel PM” si „Dezorient Express” m-am bucurat mult cand oamenii mi-au spus entuziasmati ca au trecut si ei prin situatiile expuse de mine. Din ciclul „radem noi, radem, dar nu e rasul nostru” imi place sa arat scene din viata care pot fi dureroase, iritante sau rusinoase dar imbracate-n umor.
    Cui se adreseaza spectacolele tale coregrafice si cat de pregatit ar trebui sa vii la un astfel de spectacol?
    In general e bine sa nu te pregatesti in niciun fel inainte de a viziona un spectacol. Ele se adreseaza oricarui om indiferent de statutul social, interese, religie, rasa si orientare sexuala. Am vazut oameni de peste 60 de ani razand in hohote la scena din „Hotel PM” in care, pe fundalul unui ritm electronic agresiv, camerista suprinde o scena fetisista dintre o dama de companie si un infractor ciudat. In acelasi timp, am vazut tineri de pana in 30 de ani indignati la „Dezorient Express” cand apar in scena trei golani care batjocoresc un infirm in tren. Ridic din umeri…
    ______________________________________________________________________
    “Deocamdata sunt mult mai multi care platesc 100 de lei pe un bilet la o „susa” la Casa de Cultura a Sindicatelor din orasul cu pricina decat 30 de lei la teatru” 
    ______________________________________________________________________
    Mergi la festivaluri, dansezi, comunici zilnic cu actori, dansatori, coregrafi, regizori de teatru. Cum definesti experimentul in teatrul actual practicat la noi?
     
    Pentru mine, experimentul in teatru nu ma duce cu gandul la ceva neaparat spectaculos. Din acest motiv, cei care isi intituleaza lucrarile „spectacol-experiment”, ar trebui sa-si focuseze subiectul cercetarii asupra publicului. Daca experimentul vizeaza descoperirile personale ale artistului, nu cred ca are nevoie de public. Decat daca acesta isi asuma faptul ca va fi martor la o experienta a performerului pe care el s-ar putea sa n-o descifreze.
    Dar publicul din Romania ce impresie iti lasa, de fiecare data cand intrati in contact?
    E un public destul de deschis si primitor, dar merita sa fie ajutat de catre creatorii de spectacole sa-si mai ridice standardele. Deocamdata sunt mult mai multi care platesc 100 de lei pe un bilet la o „susa” la Casa de Cultura a Sindicatelor din orasul cu pricina decat 30 de lei la teatru. Pentru asta trebuie impulsionat sa se reorienteze. Odata ajuns in sala de teatru sa rada cand ii vine, sa aplaude cand ii vine si sa plece discret daca nu ii place.
    Daca tot vorbim de public, ai dus spectacolul “Zic Zac” si in afara tarii. Cum a fost el primit?
    Neasteptat de bine! Asta ne-a confirmat ca poate fi inteles indiferent de limba si aparteneta culturala. La Gdansk nu am avut supratitrare si, cu toate astea, oamenii s-au bucurat enorm. Ba chiar s-au ridicat in picioare la final ceea ce e mare lucru la ei, spun polonezii. La Frankfurt ne-au asteptat vreo 45 minute sa ne strangem decorul dupa spectacol ca sa poata sta de vorba cu noi. La Zurich au stat pe ploaie puternica si frig si ne-au sustinut ca pe niste luptatori in ringul care devenise un adevarat patioar. …si l-am jucat in engleza!
    Este “Zic Zac” un soi de spectacol-manifest al coregrafului Andrea Gavriliu?
    Daca ma refer la faptul ca ma manifest in/prin el, da. Altfel, eu nu am avut intentia de a face cu degetul agresiv nimanui. Mi-am manifestat fanteziile. Da, atingem cateva subiecte de controversa sociala, dar scopul este ca oamenii sa se regaseasca in ele ca sa nu mai aiba impresia ca numai lor le este frica de singuratate, boala sau saracie. Sunt teme care, din pacate, vor fi mereu de actualitate.
    Cu siguranta cei care ti-au urmarit spectacolele sunt curiosi sa afle ce te inspira in munca de coregraf. Ce le poti spune?
    Spatiul si cum poate corpul sa deseneze in fin interiorul sau. Tema propusa si muzica sunt ingrediente de baza. Actorii energici si jucausi care se lasa condusi fara a-si pierde, insa, judecata si propriul instinct.
    Pentru ca te-ai aflat pe ambele baricade, ce crezi ca invata un actor de la un coregraf? 
    Actorul poate invata ca dansul este ca si actoria, doar ca foloseste alte instumente. Pentru asta, el va trebui sa-si dezvolte instumentul si sa se joace cu el indiferent daca e inalt, scund, slab, gras, tanar sau batran. Dansul ar trebui sa insemne si eficienta in miscare, nu doar forma si forta musculara.
    Dar un coregraf de la un actor?
    Coregraful poate invata ca actorul are uneori nevoie de motivatii interioare sau exterioare pentru a se misca si nu de forme impuse. Daca spectacolul permite, cel mai „sanatos” este ca miscarile sa se nasca din propunerile actorului pentru a fi cat mai organice. Asta necesita rabdare.
    Ti se face dor vreodata de rolurile din teatru?
    Sigur ca da. Ma gandesc uneori ca acum, ceva mai matura fiind, as putea aborda altfel anumite roluri pe care le-am primit la 22 de ani. Mi se mai face dor cateodata de Anita din „Herr Paul”. Uneori, cand realizez coregrafia la vreun un spectacol, mi se face pofta de cate un rol al vreunui actor pe care il urmaresc zilnic pe durata repetitiilor. 
    Lucrurile sunt asa cum ar trebui in viata artistica din Romania anului 2015, in special in cea teatrala in care activezi? 
    Aici incape multa filosofie, tocmai de aceea raspunsul este si „da” si „nu”. Depinde cine decide cum „trebuie” sa fie lucrurile. Atunci cand ma bucur de repetitii frumoase, spectacole reusite si plata la timp, zic: „Da! Asa trebuie sa fie!”. Cand vine decorul cu 4-5 zile inainte de premiera sau esti umilit de vreun manager de fata cu toata echipa pentru ca nu ai barba si cel putin 50 de spectacole la activ, spui: „E total gresit ce se intampla!”
    Ce ai schimba, daca ai putea, in teatrul care se practica la noi?
    Salariile actorilor. Asta ar modifica automat si calitatea spectacolelor. Tuturor ne trebuie o motivatie pentru ca e mai greu sa fii Hamlet cand te gandesti la rata de la masina de spalat. Atunci regizorul ar zice: „Aici Hamlet este furios si il incerca un puternic sentiment de razbunare!”
    Actorul: ???
    Regizorul: „Ce ai acasa-n frigider?”
    Actorul: „Un iaurt, da’ nu-s la cura… De ce?”
    Regizorul: „Ei, gandeste-te la asta!”
    Daca nu ai fi artist in Romania, in ce tara din Europa te-ai vedea profesand, viata artistica din ce tara crezi ca este in acord cu viziunea ta asupra actului de creatie?
    Deocamdata se pare ca oamenii rezoneaza cu ce le propun prin munca mea. Nu prea cred in „Sunt mult prea avangardist pentru civilizatia din care ma trag! La Paris sigur o sa ma inteleaga lumea mai bine!” Imi doresc foarte mult sa am sansa sa lucrez peste hotare si sa stau acolo mai mult de 3 zile. Dar incep sa nu-mi mai doresc sa traiesc in alta tara, chiar daca simt ca as rezona foarte bine cu ce se intampla in Belgia sau Suedia in zona dansului. Orice miscare de acest gen insemna s-o iei de la zero cu interiorul tau, nu neaparat cu realizarile. Iar eu acum nu mai vreu s-o iau de la zero, vreau sa dezvolt ceea ce am. Acum…
    Acest interviu a aparut in volumul “Tanarul artist de teatru. Istorii romanesti recente”, coordonat de Oltita Cintec si lansat in cadrul Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar Iasi (FITPTI), editia din 2015
    12240480_1068424726531260_8990220545658328713_o

    sursa foto: https://www.facebook.com/ZicZac2013/

  • De-a trăitelea

    Iti este cunoscuta acea stare care te patrunde pana in maduva oaselor ca diminetile umede de toamna si nu iti da pace pana nu iti amintesti si pana nu incepi o curatenie si o organizare pe perioade a emotiilor, actiunilor si oamenilor care te-au ajutat sau au incercat sa te impiedice sa ajungi unde esti astazi? 
    Stii despre ce vorbesc, nu?
    Pentru mine tot acest proces are ceva din dezordinea, agitatia, incoerenta, rasul prostesc si plansul isteric al nebuniei. 
    Albume foto imprastiate peste tot in camera. Cutii cu bijuterii deschise si vandalizate aproape, ganduri care incearca sa stabileasca legaturi telepatice cu ei si ele, carti nedeschise dar care imi pastreaza pentru cand o sa am chef sentimente de deja-vu, amintiri stridente sau estompate dar inca acolo, cu toate ma joc de-a ati-traitelea. 
    Imbatranesc, stiu. 
    Imbatranesc dar constat ca nu e chiar asa o pacoste de senzatie sa privesti asta daca stii sa ramai prieten cu tine. 
    Crezi ca mie nu imi vine sa imi rad de freza aia facuta parca cu un ciob de sticla pe care m-am incapatanat sa o port atatia ani, sau sa fluier si sa sar intr-un picior prin perioadele in care ma cam plictiseam si nu aveam prea multi prieteni pentru ca nu imi place sa fac compromisuri in aceasta privinta, sau sa numar firele cazute de cand parul pare sa mi se fi deschis cu cel putin 20 de nuante (ca de cele albe nu am, inca), sau sa ma cert pentru cat de simpatica am fost cu unii si cat de antipatica cu altii fara sa stau sa-i arbitrez intai, sau sa port trei rochii o data, in trei stiluri diferite, peste pantaloni pentru zilele si anii in care rochia nu era o optiune vestimentara, sau sa imi umplu casa de pantofi cu toc de toate culorile si sa ii probez pana adorm cu perechea rosie in picioare si cu zambetul pe buze, sau sa merg intr-o calatorie in jurul lumii cu cei mai dragi prieteni ca sa am timp sa povestesc cu ei tot ce eu am uitat si sa nasc amintiri noi? Ba imi vine. Dar nu o fac pentru ca imi sunt prietena si pentru ca fiecare cafea de dimineata imi da desteptarea in prezent si simt gustul luciditatii. 
    Asa ca imi organizez sertarele memoriei folosind culori, gusturi, senzatii, parfumuri pentru a asocia oameni cu perioade, stari, intamplari, astfel incat sa ma pot bucura de fiecare amintire atunci cand ii este momentul si aproape regret ca nu fumez pentru ca imi place starea aceea de usoara nervozitate amestecata cu placere care insoteste ritualul aprinderii tigarii. 
    Copilaria are gust de pastrama de porc afumata si de lapte cu caimac, miros de cartofi copti pe plita si de foc mocnind si fumegand si albastrul ochilor bunicului, mama persistenta esentelor tari, vacantele de vara din fata blocului ritmul saritului atei, adolescenta agresivitatea si poezia rock-ului, prima iubire senzatia acuta de respiratie taiata pana la sufocare si de esec, maturizarea ghimpele compromisului adanc infipt in idealism, iar prietenia fluiditatea si ritmul sangelui sanatos prin vene. 
    Si cand mi se intampla sa ma aflu intr-un loc din prezent si o aroma, o culoare sau o senzatie sa ma ademeneasca spre amintibil nu pot rezista tentatiei. 
    Si atunci simt cum ma dedublez: zambesc, vorbesc, tac, actionez in atunci-ul palpabil in timp ce ma rasfat cu un moment din trecut. 
    Sunt, dupa caz, o nepoata zglobie si alintata, un copil ba tacut, cu un aer usor filosofic si nepotrivit cu varsta, ba extrem de sociabil, iubita aiurita sau, dimpotriva, foarte bine infipta in dorintele si prezentul sau, prietena pe care poti sa o suni la orice ora din zi sau din noapte.
    Imbatranesc, stiu, dar inca imi pot povesti despre mine lucruri neintamplate.

    sursa foto: tumblr