Autor: Ramona Iacobuțe

Pisica verde din curtea părinţilor, ajunsă la adolescenţă

Exista o fragilitate a adolescentei care te emotioneaza si te sperie, in acelasi timp. Ti-e teama ca aceasta varsta a intrebarilor, a cautarilor, a exceselor sau a interiorizarii acute sa nu se sparga in mii de cioburi pe care sa nu le mai poti lipi la loc, daca te apropii prea mult si incerci sa ii schimbi regulile. Te emotioneaza indrazneala, lipsa de limite, idealismul, pofta de a experimenta, intensitatea te iubesc-urilor spuse. Adolescenta incurajeaza si evadarea din lumea reala, daca ea ii este insuficienta sau il nemultumeste pe cel care traieste aceasta varsta.

Nascuta in iulie 1981, la Brasov, absolventa a Facultatii de Jurnalism de la Universitatea din Cluj-Napoca si a unui masterat de scriere dramatica la Universitatea din Tg. Mures, Elise Wilk a pastruns cu mintea unui dramaturg tanar in aceasta lume plina de contradictii a adolescentei si a scris textul Pisica verde. Cele 6 personaje ale piesei, Dani, Bianca, Boogie, Robert, Roxana, Flori, schitate cu prospetime si vigoare, au probleme in familie, sunt tineri scapati de sub control de catre parinti, tineri care, la randul lor, pierd controlul asupra propriei vieti. Asta ii determina sa-si creeze un univers imaginar, paralel cu cel al adultilor si sa intre in capcana greselilor fara drum de intoarcere.

Textul Elisei Wilk a fost preluat de Bobi Pricop, un regizor din „noul val” al teatrului romanesc, si pus in scena la Teatrul “Luceafarul” din Iasi.

In Pisica verde, Bobi Pricop impreuna cu scenografa Irina Moscu se folosesc de un concept la moda printre tineri, cel de silent disco, transpunandu-l in teatru, in premiera pentru Romania.

Surpinzator si inedit, spectacolul in premiera pe tara Pisica verde, regizat de Bobi Pricop, artist asociat al Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar in 2015, s-a dovedit a fi un soi de prima “camera a misterelor” in cadrul festivalului iesean. Spectatorii sunt pusi in situatia de a-si activa simtul aventurii si de a-si parasi zona de confort pentru a interactiona cu actorii si, implicit, cu personajele.

Inca de la inceput, acestia isi lasa cartea de identitate la intrare, iar in schimbul ei primesc o pereche de casti pe care sunt stapani pana la final: le regleaza volumul, le tin incontinuu pe urechi sau le plaseaza, din cand in cand, la gat ca o invitatie la o gura de aer pe care o tragi cand iesi pentru cateva minute dintr-un club a carui atmosfera te oboseste, te apasa sau te agita, te pune pe ganduri.

Personajele Elisei Wilk, Dani, Bianca, Boogie, Robert, Roxana, Flori sunt date de regizorul Bobi Pricop in grija tinerilor actori ai Teatrului “Luceafarul” din Iasi Dragos Maftei, Ioana Corban, Alex Iurascu, George Cocos, Carmen Mihalache, Camelia Dilbea, iar acestia incearca sa le struneasca cat mai bine, sa nu le ciobeasca din naturalete si sa le apropie cat mai mult de public. Si le iese. Le iese, poate, tocmai pentru ca ei insisi au amintiri inca proaspete din universul adolescentei.

Desi la inceput par superficiale, personajele Elisei Wilk reusesc sa dozeze in panza de paianjen a actiunii in care sunt prinse atat cantitati importante de exuberanta, cat si de metafizica pe intelesul si la indemana tuturor. In viziunea lui Bobi Pricop, actorii si personajele lor isi aleg muzica, dansul drept pretext pentru a se aseza pe canapeaua freudiana pentru a-si varsa continutul propriei existente.

Cadrul le este imaginat de Irina Moscu, printr-o scenografie simpla in structura careia intra pereti inalti cu firide luminate in ton cu atmosfera de club si cu nuantele starilor prin care trec protagonistii (de la verde fosforescent, la roz, albastru sau mov), mozaicuri pe podea si cuburi care ajuta la dezlantuire sau, dimpotriva, la izolare pentru intelegerea propriilor trairi. Firidele sunt refugii din care acestia se arunca in lume pe ringul de dans, ring care naste conflicte interne, uneste sau curma destine.

In Pisica verde se recita o poezie a adolescentei scrisa in vers alb. Tentatia drogurilor, a incalcarii limitelor, tristetea de a fi un neinteles, de a nu primi iubire in aceeasi masura in care oferi, lipsa de comunicare cu parintii dau sens fiecarui vers, il hranesc cu emotii, il conduc spre virgule care nasc suspans, spre puncte de suspensie care creeaza confuzie si spre punctul care instaureaza suprematia finalului.

Spectacolul Pisica verde, regizat de Bobi Pricop, dupa textul Elisei Wilk, se remarca printr-o abordare directa, o abordare care aduce publicul pe scena si le ofera actorilor rolul de a-l conduce in lumea imaginara sau reala a personajelor, pana la sfarsit. Un spectacol atat pentru liceeni si studenti, cat si pentru parinti, profesori, psihologi, un spectacol care te face sa razi, pe alocuri, sa cedezi avansurilor exuberantei, sa te dezlantui pe ritm de dans in plina actiune scenica, dar, mai ales, sa te intristezi pana iti dau lacrimile, sa iti pui intrebari, sa te infurii, sa te revolti, sa te uiti cu atentie in jurul tau, sa nu judeci fara apropierea care duce la intelegere.

Pisica verde este acel animal social care nu se lasa domesticit usor, chiar daca isi are culcusul in curtea parintilor, este dorinta fiecarui adolescent de a fi diferit pentru a face diferenta, este miraj, iluzie, licarirea psihadelica a altfelului.

Referitor la spectacol, regizorul Bobi Pricop spune ca Pisica verde este o piesa care vorbeste despre lumi imaginare, despre adolescenta, dragoste si singuratate. Personajele imaginate de Elise Wilk nu interactioneaza aproape deloc intre ele, ci se adreseaza direct publicului, povestind propria versiune a aceluiasi eveniment.

In Pisica verde te „starnesc” intimitatea, apropierea intre actori si spectatori. Granitele sunt incalcate, spectatorii patrund in spatiul scenic fara a simti ca il profaneaza. O lume fluida a adolescentei, varsta a transformarilor profunde, curge sub privirile si in urechile publicului. Intr-un decor care recompune atmosfera dintr-un club, prin cuburi pe care se poate dansa si lumini fosforescente, psihadelice, Pisica Verde este o metafora a nebuniei si a mirajului pe care le nasc lipsa de limite a tineretii.

sursa foto: Teatrul Luceafarul Iasi

7 noiembrie 2015
Controversata poveste de dragoste dintre Maria Cantacuzino şi George Enescu

Povestea de dragoste dintre printesa Maria Cantacuzino si marele compozitor George Enescu este una care a nascut si inca mai naste curiozitati, mai ales ca, inainte de casatoria lor, Maria a incercat sa se sinucida. Maria Cantacuzino, alintata de apropiati Maruca, se nastea in 1878 intr-o familie de boieri moldoveni din Tescani. Doi ani mai tarziu, in 1881, in nordul Moldovei, in judetul Dorohoi, venea pe lume si cel care ii va deveni al doilea sot, dupa Mihail Cantacuzino, compozitorul George Enescu.

Maria Cantacuzino, una dintre cele mai excentrice prezente din viata mondena a inceputului de veac XX, considerata cea mai frumoasa printesa aristocrata a vremii, prietena apropiata a reginei Maria, a fost si a ramas pana in ultimele clipe ale vietii compozitorului, marea sa iubire. Inainte de a deveni sotia lui George Enescu, in 1937, ea s-a iubit cu printul Mihail G. Cantacuzino si cu filosoful Nae Ionescu. Pe marele muzician roman l-a cunoscut la Sinaia, in Castelul Peles, unde compozitorul era adesea invitat de catre regina Elisabeta a Romaniei.

Tumultoasa viata amoroasa a Mariei Cantacuzino

Frumoasa Maruca nu a avut o viata sentimentala lina. Inca de la 18 ani a fost ceruta de sotie de un boier muntean din marele clan al Cantacuzinilor, Mihail. Dar, povestea de dragoste nu a fost nici pe departe una desprinsa din romane. Mihail iubea mai mult vinul si domnitele de consumatie si nu a apreciat afectiunea timida a sotiei.

Aceasta casatorie i-a adus Mariei doi copii, precum si titlul de printesa la care nu va renunta niciodata si care-o va apropia de regina Maria. Istoricul Ilie Kogalniceanu povesteste in „Destainuiri despre George Enescu" ca muzicianul a cunoscut-o pe viitoarea sa sotie, printesa Maruca Cantacuzino, in jurul anului 1907, dar ca legatura lor a inceput prin anul 1914. Enescu canta deseori in prezenta sotului Marucai la seratele mondene din casele ei.

„Enescu acceptase, n-avea incotro, pozitia de cantaret de curte in casa Marucai", scrie Kogalniceanu.

Intalnirea dintre George Enescu si Maruca Cantacuzino nu a fost una lipsita de dramatism, mai ales ca printesa se lasa purtata de impulsurile emotionale, de depresie si a incercat sa se sinucida de doua ori. Una dintre tentative are legatura si cu Enescu, intrucat, pe langa suferinta pricinuita de despartirea de filosoful Nae Ionescu, o marcheaza si plecarea compozitorului in Franta, dupa terminarea razboiului, desi intre ei se infiripase o dragoste la prima vedere. Conform aceluiasi istoric, Ilie Kogalniceanu, insusi sotul Mariei Cantacuzino, Mihail, o caracteriza pe aceasta drept „bizara, cu toane, extravaganta. Avea stari depresive sau de exuberanta ca si incercari de sinucidere. Credea in fantome, in spiritism“.

Desi a incercat sa isi toarne acid pe fata, George Enescu, iremediabil indragostit, o ia de sotie pe capricioasa printesa Maruca

Urmarita parca de blestemul sinuciderii tatalui sau, Maria Cantacuzino, macinata de suferinta din amor, decide sa se sinucida turnandu-si acid pe fata, un gest extrem si greu de inteles, mai ales ca era obsedata de frumusetea sa si fiecare aparitie pe care o avea in public era un adevarat spectacol de feminitate. Dupa tentativa sa de sinucidere, Enescu s-a intors de urgenta la Bucuresti, unde a cumparat o casa, pe Calea Victoriei, in care i-a fost alaturi. In 1937, s-au casatorit, fara ca Maruca sa renunte la titlul de printesa si la numele primul sau sot, Mihail Cantacuzino.

“O slujba religioasa sfinti casatoria lor, in prezenta Cellei Delavrancea, ca martora, in noua lor locuinta, un apartament intr-un imobil cu vedere spre Cismigiu. Preotul incepuse slujba, cand deodata s-a deschis usa aparand Alice, fiica Marucai. Fara a saluta preotul, a sarutat-o pe maica-sa, apoi uitandu-se prelung la Enescu care-i intindea mana, i-a intors spatele si a plecat trantind usa. Alice il detesta pe Enescu, considerandu-l, prin originea sa modesta, nedemn de a se casatori cu o printesa”, descrie Ilie Kogalniceanu ceremonia in „Destainuri despre George Enescu”.

In ciuda statutului de sotie a lui George Enescu, Maruca dezvolta mai multe relatii extraconjugale cu oameni din lumea muzicii, precum Dinu Lipatti, dupa cum scriau cronicarii acelor vremuri. Enescu o iubea, insa, orbeste si trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale printesei.

„Enescu merita mai mult de la Maruca, pe care o iubea sincer si curat. Ea a mai clacat in timpul relatiei, dar el se facea ca nu vede, nu aude. Exact ca in cazul relatiei dintre Eminescu si Veronica Micle!”, explica istoricul Dan Falcan.

In 1946, Maruca Cantacuzino si George Enescu au renuntat la viata in Romania si s-au mutat la Paris, acolo unde compozitorul si moare, in noaptea de 3 spre 4 mai 1955, pe jumatate paralizat, dar ramas lucid pana in ultima clipa. Maruca moare 13 ani mai tarziu in Elvetia, insa amandoi sunt ingropati in acelasi cimitir din Paris.

Cartile istoricilor Viorel Cosma si Ilie Kogalniceanu, care a trait in preajma compozitorului, arata ca Enescu a murit in mizerie, ca Maruca il obliga sa cante si sa dea lectii pentru a castiga bani, chiar si cand era foarte bolnav. Viorel Cosma subliniaza chiar ca pentru Enescu era important sa-i faca intotdeauna pe voie Marucai, „cea care a ramas pentru el si pentru altii o printesa autentica, la princesse aimee!"

1 octombrie 2015
Sedu-te pentru a seduce

Cartile de dezvoltare personala incep sa isi gaseasca din ce in ce mai des locul si rostul in “societatea celor mereu pe fuga” in care traim. Nu ai timp sa stai sa meditezi la greselile pe care le faci pe plan profesional sau personal? O astfel de carte iti poate trata nelinistea si te poate ajuta sa iti stabilesti o lista scurta cu prioritati si cu trucuri universal valabile pe care sa le personalizezi pentru a imbunatati aspectele din viata ta care te nemultumesc. Gasite de multe ori vinovate de generalizari, cartile de dezvoltare personala au, totusi, cel putin un rol de inceput de schimbare, te pun pe ganduri, daca unele aspecte din viata ta te nemultumesc sau sa te nelinistesc.

Editura Adenium din Iasi a publicat in Colectia Equilibrium una dintre cartile care se hranesc din generosul material al relatiilor dintre barbati si femei, al jocului seductiei, “Lectii de seductie: o reflectie profunda, din perspectiva celei mai intime fatete personale”, semnata de catre una dintre cele mai cunoscute autoare de carti de dezvoltare personala din America Latina, Pilar Sordo.

Lectiile de seductie pe care Pilar Sordo ni le preda in cele peste 100 de pagini ale cartii sunt construite pe “metoda calendarului”. Astfel, psiholoaga din Chile propune cate o tema de meditatie si de lucru cu sine pentru fiecare luna a anului, pe perioadele cele mai fertile, atat pentru cei singuri, cat si pentru cei aflati intr-o relatie, fie ea abia la inceput sau consolidata printr-o casatorie.

Inca din primele randuri, autoarea ne avertizeaza ca nimic nu are cum sa functioneze in procesul de seductie, daca nu ne seducem mai intai pe noi insine, daca nu ajungem sa ne cunoastem foarte bine si sa ne iubim pentru ceea ce suntem, indiferent de imperfectiunile care ni se arata in oglinda. De altfel, fiecare luna din calendarul lui Pilar Sordo corespunde unei etape care trebuie parcursa pentru a ajunge irezistibili, atat in ochii nostrii, cat si in ochii celorlalti: in luna ianuarie specialista in relatii ne spune ca autoacceptarea este prima provocare, pentru ca in februarie sa ne invite la o discutie despre femeia buna si femeia rea, in martie provocarea nu este de a privi numai in oglinda, ci si putin mai departe, aprilie vine cu indemnul de a-ti asuma propriile trairi, in mai esti pe drumul autoseductiei, in iunie este necesar sa constientizezi ca nu intotdeauna obiectivul este celalalt, iulie te imbie sa indraznesti sa te joci, in august este bine sa stii cum functioneaza jocul puterii in seductie, in septembrie ti se serveste avertismentul conform caruia, daca dai ordine sau le executi, nu seduci, in octombrie nu ar fi rau sa-ti explorezi fanteziile si sa lasi garda jos, in noiembrie este obligatoriu sa iti asculti inima, iar in luna decembrie tragi linie si iti dai seama ca vrei sa arati in afara cum esti pe dinauntru.

Calendarul din “Lectii de seductie” sarbatoreste in fiecare luna, pana la urma, libertatea de a fi tu, neingradit, de a vorbi cu tine insuti si treptat de a-i prinde in dialog si pe cei cu care intri in contact in fiecare zi. Pilar Sordo, desi are experienta unui psiholog si scoate, din loc in loc, din buzunarul halatului sau de specialist, teorii care tin de relationare si dezvoltarea personala, iti vorbeste si ca un prieten, astfel incat familiaritatea se amesteca cu profesionalismul in cartea sa. Desi schimbarea anotimpurilor la care face referire in fiecare capitol nu coincide cu schimbarea anotimpurilor asa acum o percepe un cititor din Romania, intrucat aceasta traieste pe un alt continent, in emisfera sudica, sfaturile pe care le extrage din sertarul experientelor sale de femeie si psiholog, pot fi aplicate in orice moment, in orice colt de lume. In pasajele in care se adreseaza exclusiv femeilor, Pilar Sordo da o mare importanta lenjeriei intime, simbol al respectului fata de sine si al increderii. De asemenea, specialista in dezvoltare personala incurajeaza jocul, lipsa de inhibitii, comunicarea, asumarea deciziilor, a relatiilor, dar si a singuratatii. Singuratatea, in acceptiunea sa, nu este o perioada de ratacire a sinelui, ci dimpotriva, o perioada in care iti consolidezi relatia cu tine, stai in fiecare zi cu tine si te alinti, te rasfeti, te critici si te iubesti ca si cum ai fi cu cineva.

“Vreau sa va propun sa experimentam un drum al autocunoasterii, reusind astfel sa ne desprindem de tot ceea ce ne-a privat de libertatea de a ne bucura de grija pentru noi insine, de delectarea impartasita cu celalalt. De asemenea, vreau sa va provoc sa invatati iubirea de sine in toata plenitudinea, din interior”, isi motiveaza autoarea cartii aparuta la Editura Adenium alegerea subiectului pus in discutie.

Adepta lectiilor de viata care te pot invata mai multe despre tine si despre ceilalti, Pilar Sordo face din “Lectii de seductie” un ghid de supravietuire cu seducatorul din fiecare dintre noi, indiferent de situatie. La finalul fiecarui capitol din carte, autoarea isi sintetizeaza ideile in teme pe care le da cititorului, transformandu-si astfel scriitura intr-una dinamica, interactiva.

Cu accentul pus pe felul in care tratam lenjeria intima, neglijandu-i de multe ori rolul in jocul seductiei, pe greselile din viata sexuala si emotionala, in capcana carora cadem in momentul in care cautam si alegem un partener, cu atentia axata nu numai pe nevoile femeilor, ci si pe cele ale barbatilor, “Lectii de seductie” de Pilar Sordo, aparuta la Editura Adenium din Iasi poate fi o lectura de vacanta, dar si o invitatie de zi cu zi pe canapeaua unui specialist in relatii, o lectura care se recomanda nu doar femeilor, asa cum s-ar putea deduce, ci si barbatilor atenti la detalii si la greselile care se fac in relatii. Este drept, insa, ca pentru a te bucura de o astfel de lectura nu trebuie sa vii cu idei preconcepute in ceea ce priveste cartile de dezvoltare personala, care pentru unii seamana cu semipreparatele pe care doar le pui la cuptorul cu microunde si obtii o masa din care te hranesti, apoi, cu pofta celui infometat si incapabil sa isi gateasca ceva de unul singur. Dar, atata timp cat nu isi ia ca aliati categoricul, generalizarea ca regina incoronata a adevarului suprem, o astfel de carte se poate dovedi a fi utila, chiar si pentru simplul motiv ca te ajuta sa te accepti ca fiind diferit sau un practicant constiincios al supunerii la normele sociale, sa iti faci curatenie in sifonier si sa scoti de acolo scheletul pe care l-ai ascuns nici tu nu mai stii de cand.

9 august 2015
Jurnal al zilelor în care rătăcim prin absurd

Cati dintre noi nu ne-am dori ca intamplarile prin care trecem in viata de zi cu zi si pe care le povestim si altora sa aiba un puternic parfum de spectaculos, poate de ireal? Dar, cand simtim ca ne fuge pamantul realitatii narative de sub picioare, cei mai multi pierdem si controlul. Realitatea are la indemana argumente pe intelesul tuturor, pe cand fantasticul, absurdul sunt greu de digerat. Tocmai de aceea, scrierile care isi fac loc in lumea fantasy cer o abilitate, ascutita in timp, pentru a imagina situatii si a pune personaje sa depaseasca limitile concretului si ale credibilului.

Celestin Cheran, un debutant publicat de Editura Herg Benet din Bucuresti, castigator al concursului de debut organizat de aceasta in 2014, pare stapan pe o lume ale carei personaje nu se multumesc sa isi injecteze doza zilnica de real, ci evadeaza in fantastic, de cele mai multe ori, pierzandu-si urmele in neantul absurdului. Orice incercare de a le recupera este zadarnica, intrucat asta le este si destinul.

In “Memoriile Domnului Rosu”, Celestin Cheran scrie un soi de jurnal al zilelor in care ratacim prin aburd, in care indraznim sa ne desprindem de propriul trup si de propria minte pentru a pluti in necunoscut, in nevazut, in nerostit. Personajele sale, mereu altele, sunt legate ombilical intre ele de nevoia de a derapa din universul ingust in care costumul bine calcat purtat la birou, tocurile ascutite care rup ritmul obisnuit al mersului, politetea de la cafea si acel “trebuie sa…” fac legea. Dincolo de asta, sunt total straine unele de altele, dar urmarindu-le parcursul epic, le poti aduna la un loc si reface puzzle-ul fricilor care zac in fiecare dintre noi.

Povestirile lui Celestin Cheran nu incep pe teritoriul fantasticului, au acea doza de realitate care te indeamna sa indraznesti, sa treci la urmatorul nivel, sa vezi ce se ascunde dincolo de ambalajul normalitatii, insa naufragiaza in apele tulburi ale imaginarului. Tanarul scriitor pare sa isi cunoasca bine intentiile, atentia sa la detalii este uneori ingrijorator de necesara, iar recele de gheata al luciditatii se amesteca in scrisul sau cu dogoarea durerii de a simti prea de-a aproape, prea din miezul sentimentului.

In “Memoriile Domnului Rosu” varsta, statutul social, notiunile de spatiu si timp nu au insemnatate esentiala. Ceea ce conteaza este intersectarea unor lumi care sunt mult mai apropiate una de cealalta decat am fi dispusi sa credem, lumea lui “e firesc sa se intample asa” si lumea lui “cum ar fi daca am sfida firescul”. Este suficient sa inchizi ochii, sa nu iti mai pese de conventii, sa te lasi muscat de indrazneala.

Celestin Cheran isi pune personajele fata in fata cu proprii demoni, le arunca in cusca lor si ne lasa sa privim intregul spectacol fara sa il cenzureze. Povestirile sale nu au nevoie de un spatiu narativ vast, intrucat reusesc sa cuprinda in cateva pagini, uneori si patru-cinci la numar, tot ce personajele pot stoarce din miezul de absurd acoperit de realitate. Un barbat care se arunca de la etajul 70 si se opreste in caderea, la etajul 50 pentru a bea ceva cu domnul care locuieste acolo, la etajul 30 pentru a cunoaste o femeie singura care canta la violoncel, la etajul 8 pentru a ajuta un batran sa isi ia medicamentele, doi jucatori de snooker perfectionisti ale caror minti se metamorfozeaza pana spre sfarsitul meciului in doua bile de pe masa de joc, bila alba si bila neagra, un copil agasat de parinti cu repetitiile la vioara, inghitit de un musuroi de furnici si eliberat, astfel, de povara sunt doar cativa dintre “oamenii lui Cheran”, oameni pe care acesta ii naste din imaginatie si franturi de realitate.

Pentru a te misca prin paginile care compun “Memoriile Domnului Rosu” nu ai nevoie de un ghid sau de prea multe indicatii. Fiecare gest, fiecare cuvant rostit te vor conduce catre un final care iti va amesteca starile intr-un cocktail pe care il vei savura pana la fund, chiar daca vei intoarce pagina mai confuz decat te-ai fi asteptat. Prin jocurile de cuvinte care nasc ambiguitati, prin sfidarea rationalului si acordarea unei libertati, destul de generoasa, absurdului, povestirile lui Celestin Cheran iti lasa un gust amar, te fac sa te simti neajutorat, sa te confrunti cu o tristete imuna la orice tratament, sa te gandesti la singuratate, la apropiere si la detasare, dar te prind pana la ultima pagina in latul pe care il arunca. Odata eliberat, vei orbecai o vreme prin propria-ti realitate, fara a-ti gasi locul.

1 iulie 2015
Scriitorul Dan Lungu, directorul FILIT: “E vorba de niște reglări de conturi între taberele politice, iar FILIT-ul e folosit în această luptă”

Festivalul International de Literatura si Traducere Iasi (FILIT), considerat de presa straina drept unul dintre cele mai importante din Europa si sustinut pentru primele doua editii, cea din 2013 si cea din 2014, de Consiliul Judetean Iasi, isi suspenda cea de a treia editie. Printr-un comunicat de presa, organizatorii au anuntat ca editia din 2015, care ar fi trebuit sa se desfasoare in perioada 30 septembrie-4 octombrie 2015, nu se va mai tine, in principal din cauza amestecului politic. Scriitorul Dan Lungu, directorul FILIT detaliaza motivele pentru care Iasiul va fi privat de festival in acest an.

Dan Lungu – foto: Didier Ruef

Domnule Dan Lungu, am aflat cu totii, deja, cititori, scriitori, autoritati locale, jurnalisti ca FILIT-ul din acest an se suspenda. Pentru a incerca sa digeram informatia, spuneti-ne care a fost picatura care a umplut paharul?

Picatura a fost faptul ca am pierdut doua proiecte europene, pe fonduri norvegiene. Data fiind aceasta campanie de denigrare, cu foarte multe documente, ori trunchiate, ori false, ori manipulate s-a creat o suspiciune continua in jurul FILIT-ului si a Muzeului Literaturii, astfel incat cele doua proiecte ale noastre “FILIT fara frontiere”, unul la Basarabeasca si unul la Balti, au ramas suspendate. Dupa ce au fost demarate, am scos la licitatie organizarea de evenimente, pe site-ul Consiliului Judetean, pe site-ul nostru, conform procedurilor. Dar nu s-a prezentat nimeni. Am crezut ca nu am promovat noi bine. Si am promovat mai mult. La fel, nu s-a prezentat nimeni. Am inceput sa sun fosti colaboratori, cunoscuti si sa ii intreb daca nu au vazut anuntul. Si cei cu firme mi-au raspuns ca nu vor probleme, cu DNA-ul si Curtea de Conturi pe urmele noastre. Atunci am realizat un lucru inspaimantator, ca aceasta campanie de denigrare ne poate pune in imposibilitatea de a avea un castigator la licitatie. Am pierdut 30.000 de Euro, trebuie sa ii dau inapoi, pentru ca nu mai putem termina proiectul asa cum ne-am propus noi. Acum trebuie sa facem documentele de returnare a banilor europeni, bani pe care ii castigasem. Prima transa a si venit. Neavand cum sa ii cheltuim cu organizarea, ii dam inapoi.

Cum explicati implicarea politicului in decizia pe care ati luat-o?

De multa vreme suntem atacati, dar la cote suportabile, pana acum, pentru “sensibilitatea” noastra de scriitori. Insa, in ultimul timp s-au inmultit atacurile si sunt din ce in ce mai murdare. Circula tot felul de minciuni: ca organizatorii vor fi saltati de DNA, ca exista un raport al Curtii de Conturi cu niste prejudicii uriase. Fals. E un raport contestat. Apoi se spune ca exista un raport al auditului la Consiliul Judetean, privind FILIT-ul din 2013, care e dezastruos. Fals. Noi am avut un singur audit de la Consiliul Judetean pe care l-am tinut eu cand am venit la Muzeul Literaturii ca manager si care s-a axat pe patrimoniu. E adevarat ca nu am primit acel raport de audit nici pana acum, dar este exclus ca el sa fie despre FILIT, pentru ca a avut loc cu luni bune inainte de fi prima editie FILIT.

Orice audit se face pe baza unei misiuni de audit. Exista un regulament: un ordin de audit semnat de presedintele Consiliului Judetean, o inregistrare a acelui ordin, o serie de documente care se intocmesc. Daca exista un raport in absenta unui audit, ar fi interesant de aflat cum este posibil. Tot prin aceasta campanie de denigrare, imi sunt intimidati si angajatii. Ei sunt foarte speriati. Exista tot felul de proceduri care trebuie urmate pentru organizarea unui eveniment: se face un referat de necesitate, pentru achizitiile mici ai nevoie de o comisie din interior, care sa analizeze ofertele, sa stabileasca cine este castigator. Dar, lumea nu mai vrea sa faca referate sau sa fie in comisia de achizitii. Imi spun angajatii ca le este frica, ca mai bine intra in concediu medical. Sunt blocat cumva si in interior. Iar eu nu vreau sa fiu zbir si sa ii fortez. Luand in considerare toate aceste aspecte, am avut o revelatie. Am muncit atat de mult, am renuntat la scris, am facut doua editii FILIT despre care unii spun ca au fost splendide ca sa ajung in siuatia asta? Trebuie o lectie. Trebuie o reactie pe masura consecintelor. Si atunci am luat impreuna cu oaganizatorii aceasta decizie, de a suspenda in acest an FILIT-ul in semn de protest fata de ingerintele politicului in cultura, fata de campaniile de denigrare nascute tot in urma unor conflicte politice. E vorba de niste reglari de conturi intre taberele politice, iar FILIT-ul e folosit in aceasta lupta.

Credeti ca ar trebui sa se gaseasca pentru festival fonduri din alte surse decat cele care tin de administratia locala, pentru a evita astfel de campanii de denigrare?

Aici vad doua solutii. Fie sa se mearga pe strangere de fonduri private si atunci esti ferit de aceste presiuni politice, de tentativele de confiscare politica a festivalului, fie sa se creeze o institutie in care autoritatile politice pot fi tinute putin la distanta, dupa modele importate, nu inventate de mine acum, respectiv o fundatie dedicata festivalului, cu mai multi membrii fondatori, cu drept de vot si diferiti intre ei. Doi membrii ai acestei fundatii ar trebui sa fie Primaria si Consiliul Judetean, iar restul personalitati culturale legate de FILIT si intreprinzatori privati.

Veti face ceva concret pentru a infiinta o astfel de fundatie?

Da, eu cred ca asta este solutia pentru anul urmator. Anul acesta nu mai este timp pentru a o aplica. Am avut discutii si cu domnul Victorel Lupu si cu domnul Mihai Chirica, doua persoane cu care am constatat ca se poate colabora. Eu raman un om politicos, chiar si cand sunt nervos. Si cred ca impreuna cu Primaria si Consiliul Judetea putem construi aceasta fundatie.

Anul acesta se va mai marca cumva FILIT-ul?

Eu am declarat pentru presa ca nu renuntam la protest, deci FILIT-ul ramane suspendat, dar, ca sa aratam ca suntem deschisi, ca lasam o cale de dialog, ca ne pasa, ne gandim sa facem un eveniment simbolic in toamna care sa confirme continuitatea festivalului. Inca nu am stabilt cum sa arate. Oricum, anul acesta nu mai exista cale de intoarcere, pentru ca noi am anuntat autorii ca nu mai tinem festivalul. Ar fi hilar sa le spunem acum ca ne-am razgandit.

Credeti ca sustinatorii care va trimit acum mesaje, ar fi dispusi sa iasa in strada la toamna, pentru a protesta pasnic impotriva suspendarii FILIT-ului?

Cu siguranta. Nu stiu cati ar fi, dar de ordinul sutelor, cred. Numai la mine la o lansare vin in jur de 200 de persoane. Nu imi imaginez ca daca noi, cei trei scriitori implicati in organizarea FILIT-ului i-am chema pe fanii nostri in strada, nu ar veni.

Multi sustin ca, totusi, FILIT-ul a avut un buget mare pentru un festival de literatura din Romania.

Eu ii invit sa compare talia festivalului, calitatea, organizarea cu a altor festivaluri din tara de aceeasi anvergura. E usor sa compari bugete, dar nu poti sa compari un bilet de autobuz pana la Botosani, cu un bilet pana la New York sau Paris. Una este sa aduci oameni din regiune, cel mai departe de la Chisinau si de la Cernauti si alta este sa aduci oameni din toata lumea. Si onorariile sunt altele si transportul e altul. Eu zic ca cel mai onest este sa fie comparate cheltuielile festivalului nostru cu cele de la festivaluri de aceeasi relevanta: TIFF, Festivalul de Teatru de la Sibiu sau Festivalul George Enescu. S-ar constata ca in timp ce FILIT-ul a avut un buget de 420.000 de Euro pe executia anului trecut, dintre care 120.000 de Euro sunt cheltuieli fixe, TIFF-ul a avut la dispozitie 1.620.000 de Euro, iar Festivalul International de Teatru de la Sibiu 8 milioane de Euro.

In ce masura ajuta FILIT-ul Iasiul in incercarea sa de a castiga titlul de Capitala Culturala Europeana?

Eu cred ca FILIT-ul poate contribui la asta, chiar daca nu e elementul hotarator. Ajuta mult la conturarea imaginii Iasiului in exterior, din ce am inteles din reactiile pe care le-am avut la cele doua editii, si la stimularea turismului cultural. De la an la an, isi anunta prezenta tot mai multi particiapanti la FILIT, si din tara, si din strainatate.

Ce le transmiteti sustinatorilor si fanilor Festivalului International de Literatura si Traducere de la Iasi (FILIT)?

Le spun sa nu isi piarda increderea in noi, sa fie alaturi de noi in acest protest, sa inteleaga ca e din motive foarte intemeiate. Stiu ca e dureros, dar daca pentru ei e dureros o data, pentru noi e dureros de cinci ori. A fost extrem de greu sa luam aceasta decizie. Insa, pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca a fost foarte inspirata. Promitem ca vom face tot ce putem pentru a reveni cu acelasi FILIT pe care il stiu, in 2016.

27 iunie 2015
“Hansel şi Gretel” sau bucuria de a repovesti

Avertisment: aceasta marturisire este de o sinceritate aproape induiosatoare si de o naivitate copilareasca!

Am mers pentru prima data la teatru la 7 ani. Si am simtit ca a coborat o “vraja” asupra mea. De atunci, cochetez cu aceasta lume, ba ca spectator, ba ca scriitor. Adaptarea dramatica a povestii “Hansel si Gretel” de Fratii Grimm pe care am facut-o pentru Teatrul Luceafarul din Iasi, prima pentru mine, mi-a testat cea mai pretioasa dintre calitatile pe care trebuie sa le aiba un scriitor, capacitatea de a spune si a respune povesti la nesfarsit.

Am intrat in lumea lui Hansel si a lui Gretel, impreuna cu actorii Carmen Mihalache, Liliana Mavris Varlan, George Cocos, Alex Iurascu, cu regizorul Ion Ciubotaru si cu scenograful teatrului Constantin Butoi si am respus o poveste. Bucuria aceea in stare pura de la 7 ani a revenit.

Foto Dusa Ozolin

Am recitit un text clasic si, imaginandu-mi cum ar arata transpus intr-o sala plina de copii curiosi si adulti grabiti sau stresati, l-am rescris. Am luat in grija un tata afectuos, dar slab in fata necazurilor, o mama vitrega egoista, o Gretel naiva si mereu pusa pe sotii, pentru care tot ce i se intampla este ca o calatorie initiatica si un Hansel care isi asuma rolul de frate mai mare protector, o vrajitoare adapatata lumii in care traim si le-am atribuit, cu grija la detalii, replici care sa ii construiasca ca personaje memorabile in ochii spectatorilor, fie ei copii sau adulti.

Adaptarea povestii scrisa de Fratii Grimm, in limbajul timpului lor, m-a invatat despre responsabilitatea pe care ti-o asumi in momentul in care scrii un text pentru copii. Ei pot fi cei mai aspri critici ai tai, dar si cei mai buni prieteni si ascultatori, daca stii cum sa ii atragi. Iar ideea de a face din “Hansel si Gretel” o poveste spusa cu ajutorul obiectelor animate de actori m-a invatat despre imaginatia care poate schimba o lume deja cunoscuta, prin care ai mai trecut. O lingura, o furculita, o matura, un fierastrau fac din Hansel si Gretel un altfel de Hansel si o altfel de Gretel.

Foto Dusa Ozolin

“Am vrut un spectator activ, care, vazand spectacolul, sa isi faca propria poveste. De data aceasta am renuntat la papusi in acceptia lor traditionala si am apelat la obiecte, care isi parasesc latura utilitara si capata valente teatrale. Vrem sa demonstram ca in teatru fictiunea e cel mai important lucru si ca, daca visam, putem facem teatru din orice, cu orice”, spune regizorul Ion Ciubotaru.

De cate ori am fost in sala la repetitii i-am dat dreptate regizorului. Intr-adevar, nu am simtit lipsa papusilor, nu mi-am mai putut simti varsta reala, iar joaca actorilor cu obiectele de pe scena m-a facut sa le vad insufletite, cu o poveste si personalitate proprii.

Si actorii au avut, in fiecare zi de repetitie, o participare activa. I-am simtit vii pe scena, curiosi, amuzati si visand la o forma finala a spectacolului care sa ii surpinda si pe ei.

"Pentru mine, Hansel si Gretel, desi in aparenta un spectacol simplu, neincarcat de decoruri si papusi traditionale, este o provocare. Inca o data se confirma ideea ca lucrurile simple sunt in esenta mai complicate. Daca o papusa se apropie de structura anatomica a omului, actiunile lui Gretel, reprezentata de o furculita de lemn, nu vor reda nici pe departe miscarile mecanice ale acestuia. Initial, am asociat limitarea tehnica cu nesansa de a exploata personajul la maxim, insa pe parcurs mi-am dat seama ca Gretel a avut, de fapt, sansa sa beneficieze de anumite disponibilitati de miscare pe care omul nu va putea niciodata sa le atinga: zborul, desprinderea anumitor segmente corporale, miscari ce sfideaza legea gravitatiei. De la inceput, spectatorul intra intr-o conventie, in care este evident ca aproape nimic nu este real. Daca noi reusim sa cream iluzia viului, acea secunda in care spectatorii adera atat de puternic la ceea ce vad si aud, incat constiinaa critica se pierde in efuziunea sentimentului si ajung sa creada in spectacol, atunci sunt un actor fericit”’, marturiseste Carmen Mihalache, interpreta lui Gretel.

Alex Iurascu, interpretul lui Hansel, recunoaste la randul sau: "E o experienta dificila pentru mine, rolul acesta e o mare responsabilitate! Hansel trebuie sa fie cel care gaseste solutii, trebuie sa-si protejeze sora, sa o ajute sa se intoarca in siguranta acasa la tatal lor."

George Cocos, actorul care joaca in "Hansel si Gretel" rolul Tatalui si cel al Povestitorului, adauga: "Pentru mine, spectacolul acesta reprezinta cea mai mare provocare din cariera mea de pana acum. Faptul ca am ocazia sa ma joc cu obiecte simple si sa le pun in valoare intr-un mod inedit ma face sa cred ca mi-am depasit limitele. Oricum ar fi, pentru mine este o ocazie unica in viata. Abia astept sa vad reactia copiilor, cei mai fideli spectatori."

Foto Dusa Ozolin

Dupa scrierea textului pentru Teatrul Luceafarul, pentru mine “Hansel si Gretel” nu mai este doar o poveste pe care am scos-o din lumea usor prafuita a propriei copilarii, este o confruntare cu grija aproape materna pentru personaje care nu imi apartin, dar care trebuie sa zica si sa faca in asa in fel, incat sa nu plictiseasca, ci, dimpotriva, sa educe si sa binedispuna, in acelasi timp. M-am incruntat, m-am induiosat, m-am bucurat, am scris, am sters, iar am scris, m-am culcat cu o idee si m-am trezit cu alta, mi-am facut din linia de dialog un tovaras de drum narativ si am pus nenumarate puncte pana la punctul final. A iesit o poveste repovestita cu actori, cu obiecte si copii frumosi.

Spectacolul "Hansel si Gretel’ va avea avanpremiera duminica, 28 iunie, de la ora 10.00, in sala mica a Teatrului "Luceafarul" din Iasi si premiera de la ora 11.30.

25 iunie 2015
O ieşeancă studentă în Anglia, premiată de National Geographic, „vede“ în sufletul oamenilor cu ajutorul aparatului foto: „În România nu aş fi reuşit“

Ieseanca Alecsandra Raluca Dragoi, absolventa a unei facultati de fotografie in Marea Britanie, a castigat locul intai la un concurs al revistei "National Geographic" cu o fotografie realizata in judetul Bacau. In prezent, tanara urmeaza cursurile unui masterat de fotojurnalism tot in Marea Britanie. Alecsandra Raluca Dragoi (21 de ani), o tanara nascuta in Iasi, a devenit cunoscuta in intreaga lume dupa ce a castigat locul intai la „Travel Photography Competition 2015“ (n.r. – „Competitia fotografiilor de calatorie“), categoria „People“ (n.r. – „Oameni“), concurs de fotografie organizat de faimoasa revista „National Geographic Traveller“. Romanca a castigat concursul cu o imagine realizata in Comanesti, judetul Bacau, care surprinde traditiile de Anul Nou. La varsta ei, tanara are, deja, un CV impresionant: face un master in fotografie la Universitatea Westminster din Londra, iar imaginile care ii poarta semnatura au aparut in publicatii importante, printre care „The Guardian“, „The Independent“ si „Daily Mail“. Ieseanca a pus pentru prima data mana pe un aparat de fotografiat in clasa a IV-a, in timpul unei excursii cu Scoala Waldorf, la care a studiat pana in 2011. A fost o simpla joaca la inceput. Prin clasa a X-a, insa, Alecsandra a devenit din ce in ce mai pasionata de captarea imaginii. Initial, s-a inscris la un curs de fotografie in Iasi.

„Nu am luat aceasta pasiune in serios pana in anul final de liceu, cand mi-am spus ca as putea sa o duc la un alt nivel. A fost momentul in care am decis sa urmez o facultate de fotografie in Marea Britanie“, spune Alecsandra.

"JOACA" DE-A FOTOGRAFUL DIN ROMANIA

Premiile au inceput sa vina pentru Alecsandra, inca din 2009, pe cand manuia aparatul de fotografiat in Romania. Astfel, in 2009 a luat premiul intai la Fotomaratonul organizat de Centrul Cultural Francez din Iasi. In anul urmator, isi imbogateste CV-ul: premiul intai la Concursul Infoturism, premiul intai la Concursul National de Fotografie DigiPhoto, premiul al doilea la Workshop-ul de Fotografie din Vama Veche, categoria Fashion. Cand a inceput sa faca propriile fotografii, din dorinta de a se specializa in arta fotografica, Alecsandra Dragoi i-a avut ca mentori pe fotografii ieseni Dan Mititelu si Ozolin Dusa. „Pe parcursul liceului si anilor de facultate, artistul Ozolin Dusa mi-a fost alaturi de multe ori in deciziile pe care le-am luat, si m-a sfatuit in multe momente“, marturiseste tanara. De asemenea, ea recunoaste ca admira multi fotografi, ca a fost influentata de multi si ca a incercat sa „fure“ putina meserie de la fiecare.

MARCATA DE „FATA AFGANA“

Prima imagine care i-a marcat si i-a deschis calea spre pasiunea pentru portret si povesti, pasiune care se observa cu insistenta in fotografiile sale, este „Fata afgana“, probabil unul dintre cele mai cunoscute chipuri din lume, imagine realizata de Steve McCurry. O fotografie care a facut inconjurul lumii prin expresivitate si, cu timpul, prin povestea si istoria sa. Imaginea i-a marcat viata fotografului Steve McCurry si munca pentru „National Geographic“. De altfel, pasiunea pentru portret si povesti se observa si in fotografia cu care Alecsandra Dragoi a castigat „Travel Photography Competition 2015“: un baiat imbracat in blana de urs, prezent la un festival din judet, intr-o ipostaza extrem de expresiva.

Baiat imbracat in blana de urs, fotografia care i-a adus Alecsandrei Dragoi locul intai la „Travel Photography Competition 2015“ FOTO Arhiva personala

LEGATURA CU IMAGINEA

Daca un fotograf ar surprinde-o pe Alecsandra Raluca Dragoi, asa cum ea insasi o face, cu zoom in sau zoom out, ar imortaliza-o uitandu-se cu bucurie la oameni, ascultandu-le povestile, citind, calatorind si jucandu-se cu obiectivul aparatului de fotografiat, care ii este cel mai bun prieten in multe momente. „Legatura intre mine si fotografie este foarte stransa, fiindu-mi intotdeauna alaturi pe drumul maturizarii. A fost alaturi de mine la bine si la greu, ajutandu-ma in anumite momente sa arat ceea ce simteam si ceea ce nu reuseam sa exprim prin intermediul cuvintelor, mi-a oferit prilejul sa intalnesc oameni pe care nu m-as fi gandit ca voi ajunge sa-i cunosc si, in primul rand, m-a invatat sa ma cunosc mai bine“, povesteste Alecsandra. Ambitia ii anima Alecsandrei personalitatea. Si-a dorit cu adevarat sa reuseasca in aceasta lume a fotografiei, unde concurenta este la tot pasul, a luptat pentru a-si implini visele, s-a inscris la concursuri fotografice din intreaga lume pentru a fi cat mai vizibila, a avut rabdare si a asteptat momentul potrivit pentru a iesi pe podium. „Sa fii promovat este foarte important si acest lucru am incercat intotdeauna sa-l am in vedere“, marturiseste tanara.

BURSIERA IN MAREA BRITANIE

Fiind atrasa foarte mult de domeniul artei, al fotografiei, Alecsandra a dezvoltat o pofta pentru a calatori si pentru a descoperi cultura altor tari. Si, incet-incet, pasii au purtat-o pe drumul spre Marea Britanie, tara care i-a oferit oportunitatea sa intalneasca noi realitati. In septembrie 2011, tanara a inceput cursurile de fotografie la Universitatea Portsmouth din Marea Britanie. Iar din septembrie 2014, a fost acceptata cu o bursa care ii acopera o parte din taxa de scolarizare la Universitatea Westminster. De aceasta data, a decis sa urmeze un curs mai complex, un master prin care sa-si extinda mai mult cunostintele in fotojurnalism si fotografia documentara. In ultimii sapte ani, a dezvoltat o pasiune pentru povesti, portrete si fotografie sociala, iar despre experienta ei la universitate spune ca ii da in prezent libertatea sa exploreze domeniul si, in acelasi timp, sa intalneasca profesionisti.

Fotografie realizata de Alecsandra Dragoi in 2013 la "Carnavalul de la Venetia" FOTO Arhiva personala

„Am plecat cu gandul ca Anglia mi-ar oferi mai multe oportunitati pe domeniul ales fata de Romania. Marea Britanie mi-a dat ocazia sa ma fac mai mult cunoscuta si acesta este un lucru extrem de important in domeniul fotografiei“, rezuma Alecsandra Dragoi.

NU-SI STERGE FOTOGRAFIILE

Alecsandra evita, intotdeauna, butonul „Delete“ de pe aparat. Sunt rare momentele in care sterge o imagine, deoarece cu anii poate avea o alta perspectiva asupra acelei imagini. „O fotografie reusita este cea care transmite un mesaj prin impactul vizual creat. In momentul in care reusesc sa transmit starea personajului sau emotiile evenimentului, atunci pentru mine fotografiile vor fi reusite. Cred ca unicitatea imaginii si impactul vizual au facut ca imaginea mea sa primeasca locul intai in cadrul competitiei organizate de «National Geographic Traveller»“, concluzioneaza Alecsandra.

Lucreaza la „marele proiect“

In prezent, pe langa studiul fotografiei documentare la Universitatea Westminster, Alecsandra Raluca Dragoi experimenteaza in lumea de freelancer si lucreaza la „marele proiect“ pe care fiecare artist il are in minte. Daca nu va reusi sa-si atinga obiectivele, dupa cum singura recunoaste, se va indrepta inspre lumea educatiei. „Mi-as dori sa predau fotografia la un nivel inalt, la o universitate sau in cadrul unor cursuri private de fotografie“.

Freelancer pentru „The Guardian“

Din momentul in care tanara a ales sa traiasca si sa locuiasca in Anglia, s-a inscris la cele mai importante concursuri internationale de specialitate si au inceput sa apara si premiile. In 2013, Alecsandra Raluca Dragoi a devenit primul fotograf roman care a castigat un trofeu la gala „Sony World Photography Awards“, la sectiunea „Youth“, dedicata tinerilor fotografi in varsta de pana la 19 ani, iar in 2015 a venit si premiul intai la „Travel Photography Competition“. In momentul in care castigi un concurs important, evolutia profesionala se poate produce brusc. Si pentru romanca de 21 de ani s-a intamplat la fel. In urma concursului „The Guardian Student Media Awards“ (noiembrie 2014), in cadrul caruia a castigat locul al doilea la sectiunea de fotografie, i s-a propus sa lucreze pentru „The Guardian“, timp de o saptamana. Dupa terminarea acestui internship, a devenit fotograf freelancer pentru publicatie.

Sarbatorile de Iarna in Romania vazute prin obiectivul Alecsandrei Dragoi FOTO Arhiva personala

Dupa cum ea insasi recunoaste, un singur lucru o tine in Marea Britanie: cariera. „Tot ceea ce am realizat pana acum nu as fi reusit in Romania, in special sa ajung sa lucrez la unul dintre cele mai mari ziare din lume, «The Guardian». Aceasta tara are cele mai mari oportunitati pe toate domeniile, dar in acelasi timp competitia este foarte mare. Nu am o legatura foarte stransa cu Anglia si, daca vreodata voi avea vreo oportunitate sa plec in alta tara, o voi face“, explica Alecsandra.

„APARATUL FOTO MA APROPIE DE OAMENI“

Prin fiecare fotografie pe care o face, Alecsandra Raluca Dragoi se apropie de oameni si transmite un mesaj dinspre ei inspre lume. Intrebata daca nu cumva fotograful este doar o oglinda a lor, un intermediar intre ei si propriile sentimente, emotii, stari, actiuni, Alecsandra spune ca fotografia este un fel de a relationa: „Aparatul de fotografiat ma apropie de oameni si intotdeauna incerc sa mentin aceasta legatura si dupa imaginea creata. Este un efort din ambele parti. incerc sa arat cat mai mult realitatea si starea personajului si sa capat increderea lui in a imortaliza cel mai bun moment al actiunii“. Pentru Alecsandra, cautarea inspiratiei a devenit un obicei de zi cu zi, un simt in plus. Gaseste inspiratie in fiecare pas pe care il face, in oamenii pe care ii intalneste, in lucrurile pe care le atinge, le miroase, le gusta, in tot ce aude sau vede. De asemenea, o inspira cartile pe care le citeste si alti artisti, intrucat „propria arta o intelegi prin munca si un studiu profund al lucrarilor celor care au trecut pe acolo inaintea ta“.

5 iunie 2015
Daniel Murariu, chirurg plastician român care profesează în SUA: „Dacă aş fi rămas în România, nu ştiu dacă aş fi făcut medicina“

Medicul Daniel Murariu, nascut in Romania, dar educat in SUA, povesteste ce l-a determinat sa initieze proiecte caritabile prin care ofera interventii chirurgicale de reconstructie pacientilor cu malformatii craniofaciale. Doctorul Daniel Murariu (34 de ani) este din Iasi, dar a plecat din clasa a VII-a in Statele Unite ale Americii unde traieste si profeseaza si in prezent, mai exact la Universitatea din Virginia, universitate la care urmeaza o supraspecializare in chirurgie plastica. Legaturile sale cu Romania sunt, insa, permanente. Astfel, in 2006 a initiat Fundatia „Daniel Murariu“, prin intermediul careia acorda burse de studiu tinerilor de la tara fara posibilitati materiale. De asemenea, unul dintre proiectele ample in care este implicat in prezent vizeaza crearea la Iasi a primului centru craniofacial din Europa de Est, la initiativa medicilor din Iasi si din SUA. Pana atunci, a organizat un proiect pe trei ani la Institutul Regional de Oncologie prin care mai multi copii romani cu malformatii craniofaciale vor fi operati pro bono de echipe mixte de medici romani si americani. Doctorul Daniel Murariu isi ocupa timpul atat cu medicina, cu voluntariatul si misiunile medicale, cat si cu celelalte pasiuni ale sale, pianul, pe care l-a studiat in clasele primare, istoria antica, echitatia si apicultura.

De ce militati pentru infiintarea la Iasi a primului centru de chirurgie craniofaciala din Europa de Est?

Ideea mi-a venit pe cand faceam deplasari cu echipa de la Tulane (n.r. – Universitatea Tulane din SUA, unde a studiat medicina dr. Murariu) in Romania pentru a lucra cu medicii specialisti de aici. Impreuna cu medicii de familie din satele romanesti mergeam si faceam consultatii. Atunci am intalnit mai multe persoane din conducerea Universitatii de Medicina si Farmacie din Iasi, inclusiv pe medicul plastician Dragos Pieptu. Cu dansul am discutat multe dintre neajunsurile chirurgiei plastice din Romania. Si asa am ajuns la concluzia ca trebuie infiintat un astfel de centru. Malformatiile craniofaciale sunt mai rare, e drept, dar la o populatie de 20 de milioane este nevoie de unul sau chiar mai multe centre de chirurgie craniofaciala. Mai ales intr-o tara membra a Uniunii Europene cum este Romania. Si atunci ne-am gandit sa facem o misiune chirurgicala Rotaplast (n.r. – organizatie umanitara non-profit care ofera operatii de reconstructie gratuite copiilor si adultilor care au nevoie, din tari in curs de dezvoltare) pentru a opera pacienti care sunt in baza de date a spitalelor, ca un prim pas.

OPERATII PENTRU „BUZA DE IEPURE“

Ce presupune acest proiect?

Pacientii cu malformatii craniofaciale (n.r. – dintre care cele mai cunoscute sunt „buza de iepure“ si „gura de lup“) pentru care se doreste infiintarea centrului sunt pacienti care au nevoie de mai multi specialisti. Nu pot fi tratati doar de un chirurg plastic, ci e nevoie si de ortodonti, ortopezi, orelisti, oftalmologi, neurochirurgi, in functie de problema pe care o au. Si atunci trebuie aplicat sistemul de echipa. Si exact asta ofera centrele de acest gen, comune in Statele Unite ale Americii. Un pacient vine la un astfel de centru si intr-un cabinet se intalneste cu chirurgul plastician, in al doilea cu logopedul, in al treilea cu ortodontul sau cu ortopedul, in al patrulea cu neurochirurgul. si tot asa. Dar, daca nu ai un astfel de centru, adica in situatia actuala din Romania, mergi la specialisti diferiti, in spitale diferite, trebuie sa-l cauti pe fiecare dintre acesti specialisti. O persoana cu probleme craniofaciale poate avea si douasprezece operatii pe parcursul vietii, la anumite intervale de timp. Nu se pot face in orice moment.

Cum au fost selectati pacientii operati in aceasta primavara la Iasi?

Ei au fost alesi din bazele de date ale spitalelor din Moldova. Unii sunt pacienti care au fost operati prima data acum 15-20 de ani. Si, desi ar fi trebuit sa mai beneficieze de operatii la un anumit interval de timp, neavand un centru specializat in care sa mearga, au ramas doar cu acea operatie. Iar in cadrul intalnirii cu ehipa din America, au fost supusi si la trei-patru interventii. In urmatorii trei ani, pe toata perioada grantului, vrem sa formam o echipa multidisciplinara care sa se ocupe de ei. Si asteptam ca si statul roman sa gaseasca solutii pentru crearea centrului. O idee ar fi sa ni se ofere un spatiu pentru o clinica in noul Spital Regional de Urgente care va fi construit la Iasi.

REZIDENTUL AMERICAN, UN RASFATAT

Pentru ca, se stie, pacientul trebuie pregatit inainte de operatie, iar cei care asista la operatie trebuie sa comunice foarte bine intre ei, dumneavoastra cum va alegeti echipa cand operati?

La spitalul unde sunt acum in America, asistentele si cei care dau instrumentele necesare operatiei, adica din echipa de scrub tech, sunt pe specializari. Cei cu care lucrez eu, pe partea de chirurgie plastica, sunt mereu aceiasi, cunosc foarte bine aceasta latura a chirurgiei, dar stiu sa faca si alte lucruri, daca sunt urgente si este nevoie de personal si in alte sali de operatie. Stiu ce vor medicii care opereaza, ce le place, ce nu le place. Ne cunoastem foarte bine intre noi. Anestezistul poate nu e mereu acelasi, se mai schimba. In Romania, in schimb, nu exista scrub tech, rezidentul ii face treaba, e „chinuit“, mai mult observa operatia decat participa efectiv la ea. Pe langa rezidentul roman, rezidentul american pare un rasfatat.

Doctorul Daniel Murariu in timpul unei operatii

Apropo, ati plecat la o varsta frageda din tara. Cat de mari sunt diferentele intre cele doua sisteme – cel american si cel romanesc?

Sunt diferente, si bune, si rele. Daca as fi ramas in Romania, nu stiu daca as fi facut medicina. Situatia din spitale, atunci cand am inceput eu educatia, nu cred ca m-ar fi determinat sa fac medicina. Nu ma refer numai la lipsa acuta de finantare, ci si la mentalitate. De multe ori, medicii sunt prezentati intr-o lumina negativa, mai ales in presa. intr-un fel sunt respectati, dar, in acelasi timp, sunt acuzati pentru tot ce nu merge in sistemul medical, li se reproseaza ca stau numai dupa spaga. Sistemul medical din Romania este atat de prost finantat, incat e de mirare ca mai sunt oameni care lucreza in conditiile astea. Din experienta mea in Statele Unite ale Americii, meseria de medic este una foarte stresanta. Este greu de inteles ca, dupa ce stai atatea ore in spital si ai stresul ca viata unor pacienti depinde de tine, trebuie sa te gandesti la ce vei pune pe masa, la banii pentru chirie si ca nu iti poti asigura un confort minim al vietii. Eu cred ca ar trebui sa le creasca salariile medicilor din Romania, nu pot fi abuzati in halul asta.

CATE UN PIAN PESTE TOT UNDE STA

Cum arata o zi obisnuita din viata doctorului Daniel Murariu?

De obicei, ma trezesc la ora 5 si un sfert dimineata, la ora 6 si un sfert incep activitatea la spital, unde stau pana la ora 17.00-18.00, daca nu sunt de garda. Apoi vin acasa si mai lucrez ori la proiectele de cercetare pe care le am, ori la proiectele din Romania. Sau ma relaxez, pur si simplu, ma ocup si de hobby-uri. Mai nou, am descoperit ca imi place apicultura. Locuiesc undeva in afara orasului, la casa, am trei hectare de pamant si m-am gandit sa incerc. Probabil ma influenteaza si experientele din copilarie, bunicii aveau stupi de albine. De asemenea, imi place sa cant la pian, am pian acasa in Virginia, am si la parinti in Chicago, am si la Iasi, peste tot pe unde stau mai mult sau mai putin am cate unul.

BURSE DE STUDIU PENTRU COPIII ROMANI DE LA TARA

Cum pastrati legatura cu tara natala, in ce proiecte sunteti implicat in Romania?

Am Fundatia „Daniel Murariu“, pentru a ajuta cu burse de studiu copiii de la tara, sa poata sa isi continue studiile la Iasi, dar de ea se ocupa si voluntarii, nu numai eu. Mama mea ii gaseste pe cei care vor primi bursele, apoi ii selecteaza, in functie de continutul dosarului. Acesti bursieri alesi fac, la randul lor, munca de voluntariat, in incercarea de a-si cultiva spiritul civic. Pana in prezent, am implementat 4 proiecte in Romania, cu sprijinul Clubului Rotary. Unul dintre proiecte a vizat Clinica TBC de la Spitalul de Boli Infectioase care a fost dotat cu un autoturism Dacia Duster pentru a ajuta la monitorizarea si tratarea bolnavilor TBC din satele iesene. Apoi, s-a donat echipament pentru depistarea si tratarea bolilor de inima la Spitalul de Copii „Sfanta Maria“, iar impreuna cu Fundatia Bethany, am ajutat mamele abuzate si copii lor.

„Inainte de a face medicina, am studiat si istoria antica“

Proiectele in care v-ati implicat, inclusiv cel de la Iasi, vorbesc de pasiunea dumneavoastra pentru chirurgia plastica. Dar, de ce ati ales dintre toate specializarile chirurgiei, pe cea plastica si reconstructiva?

Mi-au placut finetea taieturii care se aplica in chirurgia plastica, detaliile si rezultatele pe care le poti obtine dupa, mai ales ca poti opera orice parte a corpului. Dar nu trebuie confundata chirurgia plastica cu cea estetica, cum se intampla des. In mare parte, un chirurg plastician face operatii de reconstructie.

Doctorul Daniel Murariu in vizita la Iasi

Aveti un mod deosebit de a va pregati pentru o operatie?

Trebuie sa stiu exact ce operez, ce alternative sunt, ce tehnica chirurgicala poate fi aplicata pe acel caz. Discut cu pacientii, mai ales cu cei emotionati, inainte de operatie, incerc sa-i linistesc, sa-i incurajez ca va fi totul bine. Operatiile au un anumit protocol de la care nu deviez.

Pentru ca v-ati nascut in Romania si v-ati maturizat in America, cum a fost trecerea de la copilaria in Romania la adolescenta in Statele Unite ale Americii si de la studiul pianului la studiul medicinei?

A fost un mic soc, dar, cand esti copil, altfel privesti lucrurile, te acomodezi mai repede. Mai cant si acum la pian, dar nu cred ca, daca as fi continuat pe partea asta, as fi reusit sa fac performanta. Oricum, in America mi-am facut repede prieteni, am inceput sa joc baschet, fiind si destul de inalt pentru asta. O parte din familie fugise acolo prin anii ’80 si asa am avut si noi unde merge.

Cand v-ati dat seama ca ati vrea sa fiti medic?

In timpul liceului, o zi pe saptamana faceam cercetare, mergeam la o universitate din Chicago. Eu am ales sa fac cercetare pe neurostiinte, am operat pe animale. Mi-a placut sa operez si de aceea, m-am inscris intr-un program de voluntariat intr-un spital. Dar, cum in America sistemul te obliga sa faci si o alta facultate, inainte de a face medicina, am studiat si istoria antica.

V-ati gandit vreodata sa va mutati din nou in Romania?

Nu. Poate doar cand ma voi pensiona.

Dar, cand va ganditi la Romania, ce va lipseste?

Muschiuletul si telemeaua. Dar, acum mi-am gasit un magazin langa Washington care are aceste produse. Bineinteles, imi mai lipsesc familia, prietenii, casa bunicilor, locurile retrase, linistite din afara orasului.

Ce credeti ca ar trebui sa se intample pentru ca sistemul medical din Romania sa se schimbe?

Ar trebui, in primul rand, finantat corespunzator. Proportia din PIB pentru sanatate in Statele Unite este undeva la 17%, media europeana e de 6-7%, iar in Romania e de 4%. Nu se poate face medicina la nivel inalt cu o astfel de suma. Nu poti avea un sistem medical performant, cand iti pleaca o treime din medici.

CV:
Premiat de statul Hawaii
Numele: Daniel Murariu
Data si locul nasterii: 6 mai 1980, Iasi
Starea civila: necasatorit
Studiile si cariera: A studiat in clasele I-IV la Liceul de Arta „Octav Bancila“ din Iasi A studiat istoria antica la Tulane College din cadrul Tulane University, intre 1999 si 2003
A urmat cursurile Tulane University School of Public Health and Tropical Medicine, intre 2003 si 2008.
A facut rezidentiatul in chirurgie generala la Universitatea din Hawaii, intre 2008 si 2013. S-a supraspecializat in chirurgie plastica la Virginia University. In 2006, a infiintat Fundatia „Daniel Murariu“. A primit din partea statului Hawaii o Proclamatie pentru actiunile caritabile desfasurate pe plan national si international.
Locuieste in: Charlottesville, Virgina, SUA

5 iunie 2015
Natura ne vorbeşte cu vocea Juliei Roberts

Desi, unii dintre noi consideram ca ni se cuvine tot ce natura are de oferit, planeta pe care traim sta la baza oricarei forme de viata si este afectata de actiunile noastre. Pamantul este casa pentru 10-14 milioane de specii, fiintele umane impart aceasta planeta cu miliarde de alte fiinte, care au ca scop pastrarea sa. Tocmai de aceea, taierea padurilor sau contaminarea apelor nu afecteaza numai oamenii, ci si multe specii de animale. Acestea sunt nevoite sa-si paraseasca habitatul sau sunt scoase cu forta din habitatul lor natural, ceea ce duce la imputinarea sau chiar la disparitia lor.

Sub sloganul „Natura nu are nevoie de oameni. Oamenii au nevoie de natura”, campania initiata pe site-ul natureisspeaking.org aduce in prim-plan natura si consecintele actiunilor oamenilor asupra sa, prin intermediul vocilor unor vedete ca Julia Roberts, Harrison Ford, Kevin Spacey, Edward Norton, Penelope Cruz, Robert Redford, Ian Somerhalder, Lupita Nyong’o. Fiecare dintre aceste personalitati preia rolul unui element din natura si le vorbeste celor care traiesc pe planeta: Julia Roberts este mama natura, Harrison Ford oceanul, Kenin Spacey padurea tropicala, Edward Norton solul, Penelope Cruz apa, Robert Redford arborele de sequoia, Ian Somerhalder reciful de corali, Lupita Nyong’o floarea.

“Unii imi spun Natura, altii Mama Natura. Sunt aici de 4,5 miliarde de ani. Nu am cu adevarat nevoie de oameni, dar oamenii au nevoie de mine. Da, viitorul vostru depinde de mine. Cand infloresc, infloriti si voi, cand ma prabusesc, va prabusiti si voi. Am ajutat sa creasca specii mai bune decat a voastra si am infometat specii mai bune decat a voastra. Oceanele mele, lanurile mele de grau, padurile mele, toate va pot inghiti sau va pot lasa sa traiti. Cum alegetei sa traiti in fiecare zi, fie ca tineti seama de mine sau nu, nu conteaza cu adevarat pentru mine. Intr-un fel sau altul actiunile voastre va vor decide soarta voua, nu mie. Eu sunt Natura. Voi danui. Sunt pregatita sa evoluez. Tu esti?”, ne marturiseste natura prin vocea Juliei Roberts.

Julia Roberts

Harrison Ford

Kevin Spacey

Edward Norton

Penelope Cruz

Robert Redford

Ian Somerhalder

Lupita Nyong’o

sursa foto: Catalin Fudulu
sursa: conservation.org

27 mai 2015
Povestea celui mai frumos cuplu de profesori. Soţii Nedea meditează gratuit sute de tineri nevoiaşi

Sotii Mircea si Nita Nedea le ofera gratuit pregatire suplimentara la biologie elevilor din clasa a XII-a cu probleme financiare, care vor sa urmeze Facultatea de Medicina. Proiectul lor, pe care l-au numit SAP-ed, adica "Studii Aprofundate pentru elevii defavorizati", este deja la al patrulea an de desfasurare. Stefana-Alexandra Cascaval, Stefan Deaconu si Bianca-Georgiana Rotariu sunt trei dintre elevii de clasa a XII-a din Iasi care viseaza la o cariera in medicina, dar care nu-si permit sa faca meditatii ca alti tineri de varsta lor cu acelasi obiectiv, din cauza situatiei financiare dificile. Sansa lor este, insa, ca la Iasi, doi profesori de biologie de la Colegiul „Costache Negruzzi“ si de la Colegiul „Mihai Eminescu“ desfasoara de peste trei ani un proiect de pregatire suplimentara special pentru elevii defavorizati care vor sa intre la Medicina.

CONDITIE: FAMILIE CU VENITURI FOARTE MICI

Cei doi profesori se numesc Mircea si Nita Nedea, sunt sot si sotie, iar proiectul lor este de „Studii Aprofundate pentru elevii defavorizati“, prescurtat SAP-ed. Asadar, cei trei elevi, impreuna cu alti 27 de colegi de la mai multe licee din Iasi, isi petrec diminetile de sambata intr-o sala a Colegiului „Costache Negruzzi“, la cursurile gratuite oferite de profesorii de biologie Nedea. Proiectul SAP-ed a fost initiat de sotii Nedea, dar beneficiaza si de sprijinul Asociatiei „Alexandru Ioan Cuza“ si a ajuns in 2014 la a IV-a editie. Proiectul prevede pregatirea suplimentara a elevilor de clasa a XII-a fara posibilitati materiale, cu un venit de cel mult 400 de lei pe membru de familie, care doresc sa dea admitere la Facultatea de Medicina, dar nu isi permit sa-si plateasca orele suplimentare de pregatire.

PREDARE LA CLASA, CU CRETA PE TABLA

Un curs din cadrul proiectului SAP-ed inseamna predare efectiva, ca la clasa, in stilul clasic, prin intermediul celei mai la indemana si mai eficiente metode: cu creta, tabla si manuale. Mircea si Nita Nedea predau pe rand si stabilesc temele de comun acord. Isi impart orele si in functie de treburile gospodaresti, si de teme, iar cine are sarcini mai multe acasa preda mai rar, asa dupa cum recunoaste cu sinceritate Mircea Nedea. Spatiul ales pentru desfasurarea cursurilor din acest proiect este Colegiul „Negruzzi“, liceul la care preda Mircea Nedea. Pe parcursul derularii proiectului, elevii sunt testati periodic, rezultatele fiind decisive: fie raman pana la capat in proiect, fie ies. In proiect se mentin elevii care au la fiecare testare minimum 60 din 100 de puncte.

38 DE VISE IMPLINITE, IN TREI ANI DE PROIECT

Proiectul este unul in care trierea se face dupa criterii financiare, dar si dupa potential, dupa pregatire. Astfel, in primul an, din 49 de elevi inscrisi, au ramas in proiect 17 si au intrat la Facultatea de Medicina din prima incercare 11 si, dupa un an-doi, inca 2. In al doilea an de proiect, au fost 35 de elevi inscrisi, din care au ramas 24 si au intrat la facultate 16. A fost anul cel mai prolific. In al treilea an, au fost inscrisi 20, in vara au absolvit testele sotilor Nedea 12 si au intrat la facultate 8. In total, deci, 38 de cursanti din 104 au intrat la Medicina in primii trei ani de cursuri tinute in cadrul proiectului SAP-ed. Tinerii pregatiti de sotii Nedea la Iasi in acest an, in proiectul SAP-ed sunt inscrisi 30 de elevi provenind de la unele dintre cele mai competitive licee iesene: Colegiul „Costache Negruzzi“, Colegiul „Mihai Eminescu“, Colegiul „Garabet Ibraileanu“, Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir“ si Liceul de Informatica „Grigore Moisil“. Tinerii care sunt ajutati de sotii Nedea pentru a-si indeplini visul de a deveni medici au, fiecare dintre ei, cate o poveste de viata emotionanta.

________________________________________________________________________

„Am avut o surpriza anul trecut: o fetita de la casa de copii. Nu stiam ca e de la casa de copii, stiam ca are probleme ca toti copiii care vin la noi. Dar, dupa ce a absolvit cursul nostru si a intrat la facultate, in ziua in care era festivitatea, am aflat. Un copil de exceptie“, isi aminteste profesorul Mircea Nedea.

________________________________________________________________________

UNEORI, PLATESC TAXA PE UN AN LA FACULTATE

In situatiile in care elevii pregatiti de sotii Nedea intra la Facultatea de Medicina, dar pe locurile cu taxa, acesta ar putea fi un mare impediment care le-ar putea curma rapid visul tinerilor. Totusi, sotii Nedea pot interveni si in astfel de cazuri. „Am avut o eleva cu tatal decedat si mama fara loc de munca. A intrat la Medicina cu media 9, acum doi ani era la cu taxa. I-am platit taxa pe un an, 6.000 de lei, cu conditia ca in anul urmator sa treaca la fara taxa. Si acum fata este studenta in anul al doilea la fara taxa. Anul acesta au intrat patru la cu taxa. Doi au reusit sa-si plateasca, iar celorlalti doi le-a platit asociatia noastra anul acesta, ca sa treaca la fara taxa anul viitor“, subliniaza profesorul Mircea Nedea.

DE CE ESTE NEVOIE DE PREGATIRE CU PROFESOR?

In cele mai multe cazuri, pentru admiterea la Medicina este nevoie de studiu intens, nefiind suficiente orele de curs din programa scolara. Bianca-Georgiana Rotariu, eleva in clasa a XII-a si participanta la cursurile gratuite ale sotilor Nedea, confirma: „Vin de la profilul stiinte ale naturii, dar, desi fac trei ore pe saptamana, tot nu mi se pare suficient pentru a putea sa dau la Medicina si sa-mi dezvolt mai mult cunostintele. Provin dintr-o familie cu trei frati, toti studenti, mama somera si nu mi-as permite sa platesc pregatirea in privat. Imi doresc sa termin aceste cursuri, sa raman pana la sfarsit, mi se pare o provocare. Daca termin Medicina mi-ar placea sa lucrez la Spitalul de Oncologie, am avut un caz in familie care ma motiveaza. Dar nu vreau sa fac asta pentru bani, chiar vorbeam cu mama, vreau pur si simplu sa ajut oamenii“. Profesorul Mircea Nedea intareste: „Este nevoie de pregatire suplimentara pentru ca nu exista concordanta intre admitere, cerintele societatii, ma gandesc la Medicina, si programa scolara. Filologia, de exemplu, nu mai face biologie din clasa a XI-a, deci ei nu fac anatomia si fiziologia omului“.

Medicina, un vis neimplinit pentru profesorul Nedea Mircea

Nedea, in varsta de 59 de ani, este unul dintre acei profesori care inteleg ca profesia aleasa inseamna si sacrificii, si munca in folosul celor care au nevoie de tine pentru a-si pune in valoare potentialul, fara a astepta recompense de ordin financiar. A crescut intr-o familie saraca, cu cinci copii si parinti muncitori si, desi, a dorit toata viata sa faca medicina, pentru el a ramas un vis neimplinit. A inteles, insa, ca ii poate ajuta pe altii care vin din urma si care au acelasi vis. A absolvit Liceul „Emil Racovita“ din Iasi si Facultatea de Biologie, in 1980. A fost profesor la tara, la liceele agricole din Podul Iloaiei si Miroslava, a predat jumatate de an la Liceul „Mihai Eminescu“ din Iasi, a lucrat si in fabrica, la Antibiotice, si in cercetare, la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iasi, vreme de trei ani. Din 1990 preda la Colegiul „Negruzzi“ din Iasi. Pe sotia sa, cea cu care are doi copii si care il ajuta sa indeplineasca visul unor tineri fara posibilitati materiale de a intra la Medicina, a cunoscut-o in facultate. Nita Nedea s-a nascut acum 57 de ani in satul Hangulesti, din judetul Vrancea, intr-o familie saraca, la fel ca a sotului sau. A facut Liceul Sportiv la Onesti, profilul gimnastica, dar nu a ajuns la performanta si s-a hotarat sa urmeze, la fel ca Mircea Nedea, Biologia. In prezent preda la Liceul „Mihai Eminescu“ din Iasi.

ELEVII AU SPERANTE MARI

In sala de clasa de la Liceul „Negruzzi“ din Iasi, sambata se aude cand grava, cand cordiala sau parinteasca vocea sotilor Nedea. Timizi cand vine vorba sa se indeparteze de cartile de curs si sa se destainuie, studentii au un gand comun, unul apreciativ legat de profesorii care ii indruma in cadrul proiectului SAP-ed. Stefana Alexandra Cascaval, de 18 ani, eleva la Colegiul „C. Negruzzi“, il caracterizeaza pe profesorul Nedea ca „extraordinar si chiar amuzant“. „Deocamdata ma descurc, am dat doua teste. Am mai trecut prin materia asta la scoala, inteleg despre ce e vorba. Am fost si la olimpiada si am sperante mari in legatura cu acest curs. Daca ar fi sa ma gandesc la o specializare in medicina, imi plac dermatologia si genetica“, spune eleva. Si colegul ei Stefan Deaconu, tot in clasa a XII-a, are asteptari mari de la sotii Nedea, dar si de la el insusi. „Proiectul acesta ma ajuta sa invat anatomia pentru admiterea la Medicina, cu profesori foarte buni din Iasi. imi este mult mai usor decat daca as fi invatat singur. Mi-ar placea sa ma specializez pe chirurgia plastica, dar nu se stie niciodata“, spune Stefan.

Asociatie pentru viitorii medicinisti Anul acesta, Asociatia „Alexandru Ioan Cuza“, asociatie cu statut juridic care isi desfasoara activitatea in Colegiul „C. Negruzzi“ si este compusa din peste 50 de membri din diverse domenii ce o si finanteaza, si-a propus sa le infiinteze elevilor din proiect propria asociatie, cu denumirea SAP-ed. Au fost facute deja contul in banca, statutul si comitetul director. Se mai asteapta doar hotararea judecatoreasca. Asociatia va avea drept scop colectarea de fonduri pe care ei sa se sprijine. „Din comitetul asociatiei fac parte patru absolventi de anul acesta ai cursului, studenti in anul I la Medicina“, spune profesorul Mircea Nedea.

Nita Nedea

Mircea Nedea

15 mai 2015