povestea infinita
Am citit candva o poveste care semana foarte bine cu Seherezada. Un tip ajunge intr-o puscarie alaturi de niste brute care ii chinuie zilnic pe detinuti. Intr-o seara ceva mai pasnica, omul nostru se apuca timid sa le povesteasca ceva. Era vorba de un conte bogat inchis pe nedrept intr-un fort undeva departe, pe mare. Treptat, brutele se trag mai aproape, ciulesc urechile si, cu ochii mariti, cad in mreaja povestii. Dar, aflata intr-un punct culminant, istoria se intrerupe brusc, cu promisiunea ca va continua in seara urmatoare. Si tot asa, seara de seara. Cu vremea, dintr-un asuprit omul nostru devine eroul celulei. Brutele ii aduc mancarea la pat si incearca pe furis sa afle urmarea faptelor nemaivazute ale curajosului conte, ce a reusit in cele din urma sa evadeze si acum pune metodic la cale o crunta razbunare.
Cu masura, stil si pasiune omul nostru transforma un loc al terorii intr-un spatiu din care, cel putin pentru o vreme, evadeaza cu totii alaturi de contele, ati ghicit, de Monte Cristo. Singurul capital e povestea, iar viata detinutului-povestitor depinde de lungimea si farmecul ei, intocmai ca in Seherezada. Si cand sa se apropie de finalul inevitabil si fericit, povestitorului ii vine o idee geniala. Iar contele, acum razbunat si cu comorile regasite, intr-o seara de vara la un bal o intalneste pe Ana, o frumoasa printesa rusoaica al carei nume de familie era, da, iar ati ghicit, Karenina. Si totul se termina fericit, insa doar pentru a reincepe ad infinitum. Iata o pledoarie despre puterea povestilor, despre carti care, in situatii limita, te pot chiar salva de la moarte.
moartea cartii?
De cand cu aparitia unor instrumente alternative de lectura precum e-book, kindle, audiobook etc, se vorbeste iarasi despre moartea cartii de hartie. Imi vine sa rad. E ca si cum ai vorbi despre moartea rotii, a scaunului sau a lingurii, inventii finale, care nu mai suporta dezvoltari ulterioare pentru simplul fapt ca sunt suficiente, perfecte. Cartea e cel mai la indemana mijloc de transmitere a informatiilor, nu depinde de nici o alta sursa de energie in afara de lumina, fie ea naturala sau artificiala. O deschizi si gata, ai zburat din cotidian, ai evadat intr-o alta dimensiune. Cu doua conditii: daca povestea continuta intr-insa e buna si daca cel ce o spune stie meserie. Daca nu, cartea trebuie pusa, fara regrete, deoparte. La fel ca acest articol. Daca nu te-a prins deja de maneca si nu promite nimic interesant, poate fi ucis din fasa, pe data, printr-un click. Pe internet suntem cu totii doar niste insecte tafnoase care polenizam cu iuteala numai paginile care ne convin si ne luam zborul imediat ce o alta promite mai mult. Instantul si Mai-multul – iata cele doua antenute ce ne mana-n lupta virtuala.
inspiratie / documentare / smerenie
De ce cred ca fotografii ar trebui sa citeasca? Fiindca mi se pare greu de crezut faptul ca cineva poate fi o persoana eminamente vizuala. Cred in schimb, ca fiecare dintre noi, fotografiind, ne exprimam vizual folosind un intreg arsenal nevazut de cunostinte, experiente personale si de ce nu, lecturi. Suntem fiecare suma unui parcurs complicat si invizibil care se proiecteaza in afara atunci cand decidem sa aratam cuiva o fotografie de-a noastra. Pentru ca orice fotografie inseamna o tradare ce contine o dubla articulare: spune ceva despre ceea ce se vede, dar spune ceva si despre cel ce vede. Din pricina acestor doua lucruri, forumurile de discutii si dezbaterile intre fotografi se vor auto-alimenta etern, devenind chiar mai certe decat impozitele pe venit si virozele din sezonul rece.
Ca fotografi, gasim in carti o benefica sursa de inspiratie. Cartea este o mediere, un limbaj alternativ care ma imbogateste, ma ajuta, imi da mai mult curaj sa apas declansatorul. Fotografia nu poate fi rupta de contextul in care a fost creata, dar vine lectura si imi largeste acest context. Si deodata furnicile negre de pe foaia alba se transforma in ceva vizual, precis, articulat. E un dialog pe care il gasesc foarte sanatos. De exemplu, fotografia cu Che Guevara mort in Bolivia nu e decat aparent ceea ce se vede, ea reprezinta de fapt suma tuturor eroilor morti pe nedrept, descrisi in cartile despre razboi incepand cu Iliada si terminand cu Sven Hassel, e punerea in mormant a lui Hristos din capitolul 23 al Evangheliei dupa Luca. Si mai poate fi Lectia de anatomie a lui Rembrandt sau picturile renascentiste ale lui Mantegna,Holbein, etc. Cu alte cuvinte, odata cu largirea perspectivei, un simplu ceva devine un altceva, mai complex, mai cuprinzator.
Cartea inseamna si documentare. Zice bine David Hurn: „Exista aceasta prejudecata ca un fotograf trage poze incontinuu. Ma tem ca imi petrec trei sferturi din timp documentandu-ma, citind si gandindu-ma la un proiect inainte de a-l fotografia si apoi analizand copiile contact dupa ce l-am fotografiat". Nu poti fotografia cum trebuie ceva ce nu cunosti, nu poti cunoaste fara sa cercetezi. Lectura pentru un fotograf e un fel de scurtatura care merge pe ocolite. In volute largi, cu respiratie ampla ea te trimite drept spre miezul lucrurilor, care inseamna intelegerea unui loc, a unui subiect, a unei idei. Cand iti propui sa creezi o poveste vizuala despre ceva, vizualul uneori nu ajunge. Ai nevoie de intelegere. Tacute, cuminti, non-agresive, cartile asteapta pe raft ca cineva sa le deschida. Cineva care doreste sa inteleaga mai bine ceva.
Cartea mai inseamna si smerenie. In lume exista doua feluri de carti. Cele care tac si cele care vorbesc. Cele care tac, tac pentru ca nu au mare lucru de spus. Cele care vorbesc merita atentie. Merita fise de lectura. Acest efort de a copia pasajele dintr-o carte vorbitoare e deopotriva un omagiu adus cartii si o aducere aminte, ce te trimite inapoi in timp, drept catre inima ei. Doua-trei pasaje nimerite iti vor aduce inainte cartea intreaga, cu tot ce ai uitat („cam 80% din tot ceea ce citim se uita intr-o saptamana", ar spune sobrii cercetatori britanici). Cartile vorbitoare sunt destul de rare. In prezenta lor e bine sa faci liniste. Ele iti reamintesc, cu blandete, cat de putine lucruri stii de fapt. Acest fapt ar trebui sa ne smereasca si macar uneori, sa ne coboare cu picioarele pe pamant.
studii de caz
Doua sunt cartile care m-au determinat sa scriu acest material: Ilf si Petrov„America fara etaje" Polirom 2010 si John Steinbeck (cu Robert Capa) „Jurnal rusesc", RAO 2010. Ambele mi s-au parut fascinante, pentru ca, desi unii ar putea foarte bine spune ca „am pierdut vremea" citind mai bine de 700 de pagini, timp in care evident n-am facut nici poze, nici altceva, am inteles din nou cat de importante pot fi lecturile pentru cineva care pe alocuri, se pretinde fotograf, fie el si de ocazie.
Exista o seama de similitudini interesante intre aceste doua carti ce se prezinta aidoma feliilor de paine care formeaza un sendvis. Ambele sunt jurnale de calatorie ce au ca reper marele razboi. Cartea rusilor e scrisa inainte de inceperea lui (1937) si daca in ea se simte linistea tulburatoare de dinaintea furtunii, cea a americanilor (1947) descrie efortul de a reconstrui o tara dupa ce uraganul a trecut, lasand in urma lui un dezastru greu de inchipuit in urma cu doar 10 ani. Intre cele doua felii ale sendvisului – nebunia unei lumi in fierbere, tavalugul german, Ziua Z, peste 6 milioane de morti si o noua grafica a hartii Europei despartita de o cortina de fier.
N-o sa ma apuc nici sa povestesc cartile, nici sa dezvolt o recenzie clasica, ci incerc in schimb sa punctez doar cateva pricini pentru care cred ca acestea ar trebui citite. Ambele carti sunt foarte vizuale, si asta nu doar prin text, ci la modul propriu. Adica au si poze, fratilor! Nu multe, nu spectaculoase sau frumos tiparite, dar au, ceea ce e un motiv in plus pentru ca sa deschidem ochii si sa ciulim urechile. Ilia Ilf e evident un fotograf amator fata de marele Capa, cel care a documentat totul, inclusiv debarcarea din Normandia. Cu toate acestea, nu de putine ori, lejeritatea lui Ilf bate in imagini frustrarea lui Capa in materie de absenta a subiectelor cu adevarat tari, cu care este obisnuit.
Ambele carti pornesc de la o intentia de a aprofunda o lume straina si anume cea e unui dusman istoric. Sunt subtile invazii pe taramul inamic, sub masca joviala a calatoriei de placere, a turismului de observatie. Ambele tradeaza perspectivele diferite asupra lumii ale autorilor, au un umor specific, descriu intalniri mirabile, documenteaza onest ceea ce vad si mai ales, tradeaza o curiozitate profunda, copilareasca, molipsitoare. Gasesc ca toate aceste ingrediente ne pot folosi prea bine si noua, celor care incercam sa luam fotografia in serios. Le luam asadar pe rand:
America rusilor
Ilf si Petrov sunt ambii scriitori si sunt foarte buni. Textele lor se amesteca la fel de bine ca praful de cacao in lapte dimineata dand nastere unei ciocolate dense si fierbinti, unde cu nici un chip nu mai poti desparti vreodata laptele de cacao. Tot asa, oricat ai incerca, nu poti ghici care e vocea lui Ilf si care a lui Petrov. Ei vin sa vada, sa constate si sa traga concluzii. America lor inghetata in mai bine de 450 de pagini e cea de dinaintea corectitudinii politice, e cea de pe vremea cand negrii erau simplu negri, cowboii cowboi si bastinasii, piei rosii. Iar ei nu pica la New York dandu-si timizi palariile pe ceafa ca niste tarani veniti la oras, ci sunt niste intelectuali rafinati ce vin tocmai de la Moscova, un solid reper geografic si existential. Se mira deci cu masura, fara efuziuni exagerate. Nu se abtin in schimb sa compare ceea ce vad cu ce stiu de acasa. Descrierile lor sunt precise, vizuale, savuroase si incarcate electrostatic cu o ironie subtila, inconfundabila. Iar jurnalul lor de calatorie pastreaza pe alocuri tonul din romanele lor (Douasprezece scaune, Vitelul de aur), unde umorul se naste tocmai din observatia ironica. Iar tinta preferata e ghidul lor, Mr. Adams al carui laitmotiv de-a lungul intregii carti va fi: „nu intelegeti, domnilor, pur si simplu nu puteti intelege".
road movie
Ajunsi deci la New York plini de scrisori de recomandare, se dezmeticesc si pun la cale un plan. Cumpara o masina, gasesc doi insotitori si pornesc la drum, decisi sa acopere toata America, daca se poate de la un cap la altul si de sus in jos. Si cartea se transforma intr-un veritabil road movie, in care spatiul vast ce te absoarbe si te imbata seamana cu aerul din romanele lui Faulkner sau Capote. America devine, ca in fotografiile lui Robert Frank, un spatiu al tuturor posibilitatilor si surprizelor, un loc unde ‚dai peste’ o sumedenie de subiecte ce merita atentie, cum ar fi semnele de pe drum, reclamele si inscriptiile din hoteluri de genul: ‚interzis a se culca intr-un pat mai mult de sase persoane‘. Cei doi au o foame insatiabila de informatie si de comunicare. intreaba, problematizeaza, se implica. Fac eforturi substantiale sa inteleaga si totusi sa ramana impartiali. Si cata vreme nu aluneca in ideologie, le iese.
America lui Ilf si Petrov e zugravita ca o mare fresca plina de detalii, ce seamana cu picturile lui Bruegel, dar sugubeti cum sunt, nu se pot abtine sa nu se insereze si pe ei insisi in tablou. Si nu doar pe ei ca personaje, ci si perspectiva lor asupra lumii. Nu se pot abtine sa nu ideologizeze si sa traga concluzii ferme, subliniate apasat. Da, America e o tara frumoasa in care totul e mare, are bune si rele, in general nu are etaje si mai ales, e tara scrisorilor de recomandare. E buna de cercetat, dar nu de trait in ea pentru ca se afla intr-o deriva economica, democratica si capitalista, spre deosebire de Uniunea Sovietica, posesoarea unei directii precise, trasata frumos de partidul comunist, ce a pregatit un viitor luminos, bazat pe binele comun. Chiar daca nu o spun pe sleau, e clar ca baietii cred in revolutie si idei nastrusnice precum cea de colhoz. Vor trebui sa treaca doar 50 de ani pentru ca adevarul despre utopia sistemului comunist sa iasa la iveala in toata splendoarea ei. Cu istoria nu te joci si e bine sa-i lasi pe specialistii in predictii, gen Nostradamus, sa-si faca meseria.
Rusia americanilor
John Steinbeck nu e oricine. Daca era, nu lua Premiul Nobel in 1962. Si daca vreti sa va indragostiti iremediabil de scrisul lui, va rog incepeti cu „Cartierul Tortilla", RAO 2004. Va garantez ca nu-i veti mai privi niciodata pe betivi si boschetari cu aceiasi ochi, ci cu simpatie si chiar tandrete. Nu e deci de mirare ca un vrajitor de cuvinte precum Steinbeck isi ia ca partener de calatorie in URSS un fotograf de calibrul lui Capa. Totul pleaca dintr-un bar unde Willy prepara cel mai bun cocktail Suissesse. Steinbeck e deprimat fiindca i s-a ales praful de o piesa de teatru rescrisa de patru ori, iar Capa e plictisit pana peste cap de pacea generala si de (cateva luni!) de jucat poker. Ambii sunt furiosi pentru ca jurnalismul nu e ce ar trebui sa fie, ci doar interpretarea unor ‚destepti‘, care de fapt mai mult dezinformeaza si manipuleaza. Din aceasta pricina americanii de rand, intoxicati de prejudecati fata de rusi, incep sa-i bombardeze pe cei doi cu amenintari de genul: ‚veti disparea cum veti trece granita‘ sau ‚ ‚va vor tortura, asa le fac la toti’. Suparati foc, Steinbeck si Capa se hotarasc deci sa puna la loc lumea iesita din balamale. Vor merge in Rusia si vor arata ce au vazut si ce au auzit. Vor afla deci ‚cu ce se imbraca oamenii acolo, despre ce discuta, ce mananca la cina, cum fac dragoste si cum mor etc’. Zis si facut. Dupa o vreme, se intorc vii cu cateva sute de pagini pline de notite si peste 4000 de negative. Apoi se pun pe povestit.
votca si icre negre
Si povestea celor doi e absolut savuroasa. Daca odiseea rusilor pe teritoriul american seamana cu o expeditie trepidanta, obositoare si usor austera, cea a americanilor pe taramul inamicului e o inlantuire de chiolhanuri, buna dispozitie si mistocareala reciproca. Cei doi merg pe cai oficiale, avand o traiectorie supravegheata discret de autoritati. Fie ca se afla la Moscova, la Stalingrad, la Tbilisi, la Kiev sau in anonime sate ucrainiene sau caucaziene scenariul pantagruelic se repeta cu o asemenea precizie incat, spre final, cei doi, abia respirand, cu curelele descheiate la nadragi si ochii injectati de prea multe bucate, incep sa creada ca arma favorita a rusilor pentru a anihila inamicul este mancarea. Asa cum America chiar aflata in cea mai profunda criza economica nu lasa ca acest lucru sa transpara in afara, la fel Rusia distrusa de razboi si obosita de efortul de reconstructie nu se lasa cand vine vorba de a pune ceva pe masa. Oriunde poposesc, apare o Mamuska grasa si odata cu ea rasar ca din pamant supe de gaina, muraturi, curcani, carnati, icre negre, peste de Nipru in sosuri ametitoare, votca (servita in pahare de apa!), insotita de toasturi de genul: ‚sa-i facem fericiti pe cei de-acasa!‘ si vinuri grase si vesele, cam ca in descrierile lui Sadoveanu. Decadenti, joviali si mancai dedicati, Steinbeck si Capa dovedesc o curiozitate culinara nestavilita si o sete de cunoastere ce nu are limite. Asta pana spre final cand, imbuibati si cu ficatul marit, o dau pe vinuri usoare si salate pentru a intregi starea de ‚virtute diafana‘ in care isi traiesc mirajul rusesc.
Ca doi copii scapati in vacanta fara parinti cei doi isi fac de cap, isi vaneaza reciproc slabiciunile si intre timp, nu le scapa nimic din ce e in jurul lor. Asa ca traducatoarea Svetlana devine Sweet Lana, iar tinta favorita a mistourilor comune e ghidul lor, Smarski, un corespondent rus al bunului Mr. Adams. Descrierile lui Steinbeck sunt jurnalism pur, vizuale si nu contin devieri narative. Pe langa ca afli lucruri foarte multe si precise despre oameni, colhozuri, intreprinderi, teatru, scriitori, politica si normal, mancare il descoperi pe partenerul lui in niste ipostaze memorabile, relatate pe masura: ‚Capa a vazut o fetita frumoasa, cu bucle lungi si ochi imensi pe care a vrut sa o fotografieze, dar fetita s-a rusinat si a inceput sa planga de nu se mai oprea. Capa a fotografiat un baietel, care a inceput si el sa planga. Capa e prietenul copiilor‘. Sau, la plecare cand i se iau negativele la purecat Capa devine ‚un monument de nefericire‘, ‚il apuca pandaliile‘ sau mai rau, ‚arata ca o oaie lovita de dambla‘. Care cica, daca i se vor lua filmele, fie va organiza o contra-revolutie, fie se va auto-decapita in Piata Rosie.
Dar nici Steinbeck nu scapa usor. Pe la mijlocul cartii se afla inserat un capitolas savuros, scris de Robert Capa insusi si intitulat ‚O reclamatie indreptatita‘. E o mostra de umor, autoironie si observatie fina, dar imbibata in acid. Din ea aflam despre starile diferite de agregare in care se prezinta Steinbeck: ba ganditor, ba ermetic, ba intelept, ba ‚dupa un striptease mental‘ un chefliu in toata legea, care se interpune mereu, gata de dans, intre Capa si orice tanara draguta. Reclamatia mai descrie in tuse precise si frustrarea unui ‚fotograf searbad‘ si a celor patru aparate ale sale ‚obisnuite cu razboaiele si revolutiile‘ in mijlocul unui popor de 190 de milioane de oameni care ‚nu petrece de mama focului la coltul strazii, nu practica amorul liber intr-un mod spectaculos, nu are nici un fel de look nou’, ci din contra: e prea muncitor, prea virtuos si prea moral. Cu alte cuvinte, e un non-subiect fotografic.
deci, merita?
Ca fotografi eu zic ca merita uneori sa luam o pauza, sa punem aparatele jos, sa tragem adanc aer in piept si sa deschidem carti. Avem sansa sa dam peste astfel de bijuterii, precum cele prezentate succint mai sus. Ca fotografi, indiferent de genul abordat, reactionam emotional si apasam un buton. Click-ul rezultat nu e decat reactia generata de o emotie intensa. La fel se intampla si cu aceste doua carti – sunt reactive. Sunt mici manuale de intrebuintare a lumii. Cineva vede ceva, reactioneaza si simte nevoia de a descrie altcuiva ce a vazut, de a transmite mai departe o emotie. In mod paradoxal, citind vezi imagini, intelegi oameni, iti vine sa mergi in anumite locuri, ti se face pofta de anumite mancaruri. Intr-un cuvant, iesi din letargie, te activezi. Ti se face un chef nebun sa fotografiezi, sa spui propriile tale povesti in imagini. Si chestia asta face toti banii.
Voicu Bojan este editor, traducator si pe alocuri, fotograf freelancer. A publicat povesti in imagini sireportaje in mai multe publicatii, dintre care cele mai semnificative sunt National Geographic Romania, Esquire Romania si LensWork, US. Este editor asociat al Revistei Punctum si initiatorul proiectului Diafragma 9. Acesta din urma include seminarul de fotografie de la Rasinari, precum si o colectie de carte pe aceeasi tema, colectie ce debuteaza cu volumul Inot Sincron, scris impreuna cu Gicu Serban.
