Ceasca de cultura

Etichetă: Ramona Iacobute

  • Ceai negru cu deja-vu

    Cobor din avion si deschid bine ochii verzi de vultur blond in stare sa devoreze chiar si interiorul banal al unei sali de asteptare dintr-un aeroport micut.
    Arome, atmosfera mocnind a altceva, oameni si aerul lor de viata traita cu accente de automatism si unicitate, trench-ul meu crem usor sifonat si cu miros de acasa si oameni de-ai mei din avionul si autocarul cu care am calatorit pana aici.
    In sfarsit ma intalnesc cu Londra.
    Oricat as incerca sa fiu de discreta tot ma inhait cu euforia, cu fetele needucate ale gramaticii, interjectiile si cu poftele de nestapanit.
    Cand calatoresti spre locuri straine tie cliseele, frumos impaturite, isi gasesc loc in buzunarele laterale ale mintii, iar asteptarile tin sa se asorteze si sa isi potriveasca dimensiunile cu emotia in stare pura, imi suna, in urechile inca infundate dupa zborul de 3 ore, o voce care poate fi a mea sau poate fi a orcui altcuiva.
    Dar cui ii pasa? Cine o asculta?
    Sunt prea multe locsoare in sala de asteptare prin care sa ma ratacesc la propriu pana sa gasesc adevaratul drum spre statia de metrou, prea multe priviri admirative de aruncat noncoformistilor pe care intotdeauna i-am iubit, prea multa panica tinuta in frau, dar gata sa atace venele prin care pare sa curga oboseala si nu sange, prea multe limbi vorbite pe tonalitati diferite, prea multa curiozitate, prea multa bucurie ca ma aflu unde ma aflu.
    Asa ca ma las condusa de brat de cea care intotdeauna ma salveaza in astfel de situatii, intuitia si ajung la cea mai apropiata statie de metrou in nici cateva secunde.
    Desi imi vine greu sa ma despart de forfota din jur, ma las aproape hipnotizata de semnul care marcheaza intrarea in maruntaiele Londrei pentru a nimeri in mijlocul altei forfote, la fel de magnetica, cea a Underground-ului.
    Hipsteri, rockeri, rastamani, oameni de afaceri in costume de firma si cu pantofi rupti, doamne elegante sau fete care combina stilurile vestimentare precum aromele in mancare, brate, fete si picioare din rase diferite, zambete amabile, accente cu tenta poetica se amesteca in cel mai firesc mod cu putinta.
    Ma pierd in hatisul contemplarii pentru cateva secunde sau poate minute si ratez primul metrou.
    Dar regretul nu pare sa imi dea tarcoale asa ca il astept pe urmatorul simtind cum relaxarea pune stapanire pana si pe cocoasa detasabila in forma de rucsac care zace langa picioarele mele de calator.
    Totusi, trebuie sa aflu daca sunt pe peronul potrivit.
    Si cum nu am fost niciodata prietena cu hartile, prefer sa colectionez zambete politicioase si explicatii mai mult decat generoase de la strainii aceia din cauza carora sunt inca pe peron.
    Da, sunt pe peronul potrivit si in nici 2 minute va sosi urmatorul metrou.
    Un deja-vu in compozitia caruia se regasesc un pub, o halba mare de bere si eu cu gura pana la urechi in incercarea de a prinde bucuria ma strabate cu intensitatea unui fior si simt ca m-am indragostit.
    Ce greu imi va fi sa parasesc acest oras pe care deja il iubesc, desi inca nu il cunosc, imi zic de pe scaunul de metrou.
    In scurt timp ajung in statia mea.
    Pun piciorul drept pe peron, nu ma mai satur de privit in jur, pun si piciorul stang, imi atasez cocoasa si pornesc in cautarea prietenei cu care mi-am dat intalnire la Piccadilly Circus.
    Din fericire o zaresc pe scarile rulante imediat ce le abordez.
    Si pe ea pare sa o macine aceeasi curiozitate si acelasi entuziasm.
    Impreuna iesim sa infruntam Londra de la suprafata, Londra muzeelor si a cladirilor din caramida, a pub-urilor si a magazinelor de lux, a music-hall-urilor, a magazinelor de suveniruri detinute de imigranti, a ploii capricioase, a podurilor peste Tamisa, a british  lunch-ului si a ceaiului negru, a autobuzelor supraetajate si a taxi-urilor cu aer de epoca, a cabinelor telefonice rosii si falnice in unicitatea lor, a parcurilor cu veverite, a curcubeului uman prevestit de ploaia de nonconformism de la metrou.

    Dupa cativa pasi facuti cu aviditatea cuceritorului incepe si ploaia, binecunoscuta ploaie londoneza.
    Este exact cum ne asteptam sa fie, scurta, cu rafale de vant, cu intermitente, cu putin soare dupa si totusi ne surprinde.
    Umbrelele de dimensiuni medii pe care le-am adus de acasa nu prea par sa faca fata.
    Ne uitam in jur pentru a invata de la localnici.
    Multi dintre ei nici nu au deschis umbrelele, se multumesc cu trench-urile care le imbraca graba de a ajunge undeva, oriunde, pentru ca in Londra, dupa cum aveam sa constatam in scurt timp, graba, pofta de distractie si laissez faire-ul sunt un mod de viata.

    Zambim, palavragim, primim in dar zambete de la necunoscuti si ne grabim sa ajungem la hotel.
    Cladirea micuta, dar prietenoasa a hotelului, cu un pub alipit ca un siamez, ne inghite imediat ce facem check-in-ul.
    Ne debarasam in graba de bagaje, ne schimbam pentru o plimbare lunga in marele oras si pornim in explorare.
    Din acest punct totul se transforma intr-un vartej de locuri, oameni, stari, gusturi care se lipesc de memorie si de suflet ca o pisica lenesa intr-o dupa-amiaza torida.
    Mersul cu autobuzul poate fi comparat fara teama de a exagera cu un studiu socio-cultural in toata regula, plimbarile pe strazile niciodata goale te fac sa pierzi notiunea timpului, parcurile te imbie sa te descalti si sa te tavalesti prin iarba, cafenelele si pub-urile te tenteaza sa devii dependent de discutiile la o cafea si de berea cu prietenii savurata in picioare, daca se poate chiar la intrare, in aer liber, muzeele te incarca de trecut si de prezent si iti pun la incercare cultura generala, London Bridge-ul mai pe seara te lipeste ca pe un timbru pe vederea aleasa cu grija si trimisa cuiva drag, magazinele de suveniruri dau pe afara de lucruri de care nu ai nevoie, dar pe care sfarsesti prin a le cumpara.
    5 zile la Londra, daca indragesti Londra din prima, te fac sa te simti in acelasi timp si acasa si in vacanta.
    Ceaiul negru cu biscuiti de la micul dejun, cocktail-urile pimms mai pe seara, dansul fara inhibitii intr-un club oarecare, un cappucino spumos savurat in cea mai vintage si mai lipstita de conformism cafenea in care am huzurit vreodata, oamenii pe care i-am cunoscut mi-au lasat un gust-intens-de-intotdeauna-aici.
    Dincolo de London Eye, London Bridge, Westminster, British Museum, Hyde Park, Covent Garden, Harrods, Soho, Piccadilly Circus, Tate Modern Museum, Imperial War Museum, Russell Square, Londra mi-a ramas pe retina, in bataile inimii si pe circumvolutiuni pentru firescul cu care fiecare se ingrijeste de propriul fel de a fi, pentru lipsa de prejudecati, pentru bucuria de a trai, pentru accentul englezesc delicios, pentru muzica, pentru disciplina de a construi un model cultural, pentru mirosul-de-orice-e-posibil care pluteste in aer, pentru diversitate, pentru dragostea la primul deja-vu pe care a starnit-o in mine pana in maduva oaselor.

  • Viața într-un taxi

    “Mi-am petrecut un sfert din viata, cred, in masina mea. De fapt nu este masina mea, mi-au dat-o cei de la firma, dar orele de stat pe scaunul de sofer mi-au starnit un acut simt al prorietatii. Am, bineinteles, familie, o sotie si doi copii, dar nu prea ma simt tata si sot, ci mai mult sofer, un colectionar de destinatii.”

    Deschid ochii si privesc pe geam dimineata alba ca o coala A 4 inaintea unui examen. Nu zaresc peisajul atat de familiar mie si nu respir aerul propriei camere. Unde sunt, totusi? Si de ce imi tiuie urechile a crampeie de conversatie cu un necunoscut? Dupa cateva minute de tacere profunda, curiozitate si confuzie imi amintesc. Cu o seara inainte ma urcasem intr-un taxi si venisem aici pentru a adormi departe de tot ce stiam. Fac asta uneori. Cand ma despart de cineva, cand nu vreau sa imi incarc casa cu energia negativa a plansului, cand simt ca cineva ma priveste in intuneric si imi declaseaza sistemul de alarma al insomniilor, cand mi se face dor de o calatorie dar nu am timp sa plec. Imi impachetez intr-o geanta cele necesare pentru o noapte si ma indrept spre receptia unui hotel din oras. O astfel de iesire din zona de confort ma linisteste si ma repozitioneaza in propria viata.

    Dar nu este singura motivatie pentru instrainarea de acasa. Trebuie sa marturisesc ca de mica am fost convinsa ca a asculta este cea mai buna terapie, nu a vorbi pana versi tot din tine. Celalalt inseamna uitare, detasare. De aceea, imi place sa ascult povestea unui necunoscut in drum spre receptie si sa adorm cu ea in gand in noptile in care sunt departe de mine. De fiecare data iau un taxi, dar nu acelasi taximetrist, desi sunt taximetristi care ar merita si o a doua calatorie cu mine spre camera dintr-un hotel micut. Unii oameni chiar au ce povesti. Cel mai usor ma cuceresc cei cu un umor involuntar si care, discret, reusesc sa isi depaseasca conditia de soferi si devin parteneri de drum.

    Intalnisem un astfel de om in seara de dinaintea diminetii albe. Era un taximetrist iesit din tipare pe care ca aproape il ratasem pentru ca nu ma puteam hotari in ce masina sa ma urc. Pana la urma am ales. Mersul cu taxiul este gura mea de aer inainte de a lua o decizie sau de a trai o experienta pentru ca taximetristii sunt cei mai spontani si mai suprinzatori interlocutori si te atrag in capcanele unei conversatii cand te astepti mai putin, ca si cum urmatoarele ore din viata lor ar depinde de asta.

    “Nu mi se potrivesc tiparele. Am ales sa traiesc modest, dar nu sunt nici lipsit de educatie, nici un barbat fara ambitie. Imi plac oamenii si graba cu care te incarca in momentul in care se urca intr-un taxi. Indiferent daca merg sa se intalneasca cu fericirea sau cu nefericirea, ei se grabesc. Banuiesc ca certitudinea infrange amagirea. Vor sa afle, sa stie, sa vada. Nu stiu. Stiu doar ca pentru ei sunt, in acele cateva minute de drum, cel care ii ajuta sa ajunga undeva, la cineva, la ceva intr-un timp cat mai scurt. Unii sunt atat de buni si de calzi incat le zambesc in timp ce strazile pe care locuiesc raman in urma si in fata apar altele. Altii, dimpotriva iti dau de inteles ca le esti inferior, ca te platesc sa taci si sa conduci. Eu ii simt imediat si ma adaptez. Nu ma simt nici jignit, nici important, nici neinsemnat. Imi fac doar meseria. Pentru ca relatia cu meseria pe care ti-o alegi se aseamna mult cu relatia pe care o ai cu partenerul de viata. Nu este suficienta iubirea, trebuie sa investesti si respect. Daca respecti ceea ce faci, pentru tine este cea mai importanta indeletnicire din lume.”
    Tresar si imi ies din ganduri. Cand a inceput sa vorbeasca, cel care m-a adus la hotelul in care m-am trezit in dimineata cetoasa a luat decizia asta de unul singur. Si s-a dovedit a fi una foarte buna pentru mine. L-am indragit ca pe un tata grijuliu care isi duce fiica la prima sa petrecere si ii preda, fara aroganta sau autosuficienta, o lectie de viata importanta, fara a-i rapi, insa, sansa de a o experimenta pe propria piele. Nu era badaran, curios pana la indiscretie, fumator sau ascultator de muzica de petrecere indiferent de ora, ca multi dintre taximetristii peste care dadusem. Avea un fel de a-ti intui intrebarile, curiozitatile si de a-ti alunga orice urma de gand incarcat de stereotipii care te dezarma. Te intrebai ce cauta un astfel de om intr-un taxi. De ce nu a plecat, inca, sa cucereasca lumea si se multumeste cu firimituri din ea.
    “Pentru mine drumul este cel mai bun prieten. Strazile imi vorbesc, intersectiile imi pun intrebari, destinatiile imi starnesc curiozitatea. Chiar daca am fost de mai multe ori intr-un loc, nu il vad niciodata la fel. Nu fac meseria asta doar pentru a-mi plati facturile si a-mi intretine familia. Fac meseria asta pentru ca i-am promis tatalui meu ca voi fi stapanul motoarelor, ca imi voi supune drumul, indiferent cat de scurt sau de lung ar fi. El nu a plecat nicodata din casa sa de la tara pentru mai mult de o saptamana si avea o fascinatie pentru motoare. In anul in care mi-am luat carnetul tatal meu se imbolnavise si medicii mi-au spus ca nu mai are mult de trait. Si pentru ca si-a simtit sfarsitul aproape, ultima lui dorinta a fost sa il duc cu masina de la firma la care ma angajasem intr-un oras, altul decat cel pe care il stia, pentru a sarbatori impreuna. Drumul acela imi curge prin vene de fiecare data cand pun mana pe volan. De aceea imi si place sa ajut oamenii sa ajunga la destinatie. Dupa ce i-am facut tatalui meu cunostinta cu ultima lui destinatie, inainte de cea finala, nimic nu a mai fost la fel."
    Cu ochi albastri si senini, cu inceput de chelie, taximetristul se concentreza la drum de parca de asta ar depinde intreaga lui viata. Ma intreb cine il asteapta acasa, daca are copii si cat de des isi petrece sarbatorile cu ei, de ce se uita din cand in cand cu drag la interiorul masinii, de ce nu are nici o cruce sau o iconita la bord, ca majoritatea soferilor, de ce ma priveste in oglinda cu o sclipire de multumire. Parca imi simte gandurile si continua.
    “Drumul m-a apropiat si de actuala mea sotie. A facut o comanda si s-a intamplat sa se alega cu mine in timp ce se grabea sa ajunga la piata. Era ultima sa zi de concediu si avea atat de multe de facut, incat nu vroia sa piarda nici un minut. Pe lista de prioritati era trecuta si zacusca. Nu a ezitat sa imi spuna asta de indata ce s-a urcat in masina. La piata, va rog, nu vreau sa raman fara gogosari pentru zacusca de anul asta.
    Sinceritatea sa m-a cucerit. Parea o femeie dispusa sa iasa la miezul noptii din casa, sa ia un taxi si sa iti cumpere o lamaie, daca erai racit si ramaneai fara.
    Am asteptat-o sa isi faca cumparaturile, ignorand celelalte comenzi pe care le primeam prin statie si am dus-o acasa fara sa ii cer nimic in schimb. A doua zi am primit o alta comanda la aceeasi adresa la care putea fi si ea gasita si am zarit-o stand in fata blocului cu cel mai firesc zambet pe fata si cu un borcan de zacusca in mana. Mi s-a lipit de suflet ca o pisica de stapan intr-o duminica torida de vara. Am inceput sa iesim ca taximetrist si client. Ea suna, ma cerea pe mine, alegeam impreuna destinatia si la final ea platea. Asa am ajuns la prima intalnire, asa am ajuns la locul in care ne sarbatoream ziua de nastere, asa ne-am indreptat spre momentul in care am cerut-o in casatorie.
    Nu am regretat nici o secunda ca am ales-o pe ea sa imi fie alaturi in momentele in care destinatia mea era acasa. O femeie calda, rabdatoare, intelegatoare, harnica, generoasa nu poate starni decat pofta de somn linistit, de impreuna, de viata cu rost.
    Si tu imi inspiri asta, de aceea am si ales sa iti daruiesc o poveste. Povestea mea pe scurt. “
    Nu stiu ce sa spun. Linistea ne vaneaza de pe locul liber de langa sofer. Dar victoria ii este scurta.
    “Ma apasa moartea bunicului, imi aud ca un ecou vocea, in interiorul capitonat al taxiului. Au disparut mainile aspre si crapate de atata munca pe care le divinizam in copilarie, corpul acela usor cocosat de barbat incercat si bunic jovial si generos, zambetul cald si cu o usoara stralucire de dantura falsa”.
    Masina stationeaza de cateva minute bune, iar aparatul de taxat este oprit. Arunc o privire spre locul soferului. Desi nu m-a intrebat nimic, ma asculta cu atentie. Acum inteleg de ce ma privea in oglinda cu multumire. Isi dorea sa vorbesc si stia ca o sa vorbesc. Nu despre vreme, nu despre politica, despre mine, despre destinatie.

  • Kaas Chante Piaf şi la Iaşi

    Un concert bun te inspira sa retraiesti momente esentiale din propria existenta si sa empatizezi, in acelasi timp, cu personajele intruchipate, dar iti provoaca si insomnie. Pentru ca da, un spectacol bun are nevoie de o zi si o noapte pentru a fi digerat, inainte de a se depune in memoria afectiva. Esti atat de incarcat de emotie, de trait si de retrait, de conversatiile de dinainte si de dupa concert, de flashback-uri, incat, tarziu in noapte cand ajungi acasa, i te confesezi tavanului din propria camera sau dintr-o camera straina, dupa ce il privesti indelung cu ochi flamanzi de somn. Nu doar vocea artistului care insufleteste un astfel de spectacol emotioneaza, ci orice element prezent in desfasurarea de forte de pe scena. 
    Patricia Kaas, cunoscuta artista care vine din tara chansonette-lor, in ultimul sau turneu, Kaas Chante Piaf, se foloseste de toate trucurile care fac din interpretarea unui playlist, un act artistic complex, incarcat de teatralitate si reuseste sa ofere publicului, cu fiecare reprezentatie, un concert bun. Prin Kaas Chante Piaf, Patricia Kaas si-a propus sa ii aduca un omagiu inconfundabilei Edith Piaf, fara insa a o copia. Pentru ca timbrul vocal, corpul, imaginatia, simturile si capacitatea de a reprezenta i-o permit, artista din Franta canta, danseaza, improvizeaza, joaca teatru pe scenele lumii, invocand spiritul lui Edith Piaf si cucerindu-si propriul public din nou si din nou prin miscarile corpului, muzica, mimica, interactivitate.
    Intr-o dupa-amiaza de iunie, pe 19 iunie mai exact, in cadrul Festivalului International al Educatiei, dupa ce a cucerit scene mari ale lumii, cum sunt cele din Londra, Paris, New York, Montreal, Kaas Chante Piaf si-a deschis cufarul cu cele 21 de cantece ale lui Edith Piaf si la Iasi. Scena amenajata in fata Palatului Culturii, nu anunta, insa, nici pe departe, magia spectacolului in plina sa desfasurare. Aparatura neinsufletita si simplitatea decorului incitau si mai tare curiozitatea celor care dispuneau de invitatii sau de bilete, dar si a celor care au cucerit la pas intreaga Piata a Palatului si o parte din Bulevardul Stefan cel Mare. Cu o zi inainte, la conferinta de presa, Patricia Kaas le vorbise pe scurt jurnalistilor prezenti despre sursa de inspiratie si despre structura proiectului sau, dar frumusetea reprezentatiei scenice era departe de a fi debracata de mister. S-a dovedit ca doar prezenta fizica garanta intelegerea si savurarea fiecarui moment din show-ul Kaas Chante Piaf.
    Desi cu un aer nostalgic si vintage, pe alocuri, spectacolul care invoca spiritul lui Edith Piaf, este un spectacol multimedia transpus intr-un decor minimalist, un spectacol care se foloseste, totusi, de tehnica moderna pentru a aduna piesele din trecutul intens, plin de trairi si de creativitate al unei mari artiste. Astfel, cu un ecran ca de cinema in spate, Patricia Kaas deruleaza pe scena, acompaniata de trei instrumentisti si un dansator, filmul vietii lui Edith Piaf, incarcandu-se atat pe sine, cat si pe public cu emotii de nestapanit si din diverse registre ale sufletescului. Teatralitatea face cu ochiul, in fiecare secunda si din fiecare colt al scenei, celor care o asculta, o privesc si o aplauda pe frantuzoaica cu timbru vocal gutural. Decorul aminteste de epoca de inceput a cinematografiei si de plan-detaliu-ul din piesele de teatru cu unul, doua personaje, iar costumele pe care le imbraca pe rand Patricia Kaas reconstituie aerul unei epoci in care marile iubiri se concretizau, in filmele de referinta, printr-un sarut pasional in imagini alb-negru, pe final, inainte de generic.
    Si la Iasi, acest suflu de prima jumatate de secol XX a ajuns in plamanii fiecaruia din cei prezenti. Alaturi de oameni dragi sau doar cu ei insisi, spectatorii Patriciei Kaas au trait fiecare moment din show-ul Kaas Chante Piaf cu intensitate. Daca din curiozitate intorceai privirea spre celalalt sau spre ceilalti, indiferent daca erau oameni de-ai tai sau necunoscuti, nu dadeai nicicum peste plictiseala sau scepticism. In schimb rasul, bucuria, muzicofilia si sentimentalismul se rasfatau ca la spa in gesturile si privirile multimii, intr-un prezent continuu. 
    Cand, in sfarsit, spectacolul Kaas Chante Piaf a inceput, artista a urcat pe scena si a salutat publicul cu dorinta de a-l atrage de partea sa si de a-si face, in acelasi timp, numarul. Si-a motivat alegerea, si-a intrat in stare si a lasat muzica sa preia controlul. Acordeonul, vioara, pianul i-au fost tovarasi de calatorie pe tot parcursul drumului catre sufletul lui Edith Piaf. Si cum rugaciunea este cea mai scurta cale catre esenta fiecaruia dintre noi, simbolurile sale domina inceputul spectacolului Patriciei Kaas. Asezata in genunchi, cu mainile pe un scaun inalt, ce poarta semnul crucii, artista se joaca cu notele piesei “Mon Dieu" si cu starile celor care si-au ciulit urechile pentru a nu scapa nici un sunet, fie ca se afla aproape de scena, fie ca o zaresc pe ecranele mari amplasate langa scena. Graba, trecerea, firescul, umanul, cotidianul se regasesc in tinuta sa. Un trench simplu, crem, ii imbraca gesturile, miscarile de dans incarcate de senzualitate, de artificialitatea unei papusi cu ate, de durerea unor iubiri neimplinite si de ritm profund asimilat, pana in varful degetelor. 

    Dupa un debut incarcat de dramatism, Patricia Kaas isi drege vocea pentru alte reinterpretari suprinzatoare ale cantecelor lui Edith Piaf, cantece reorchestrate de Abel Korzeniowski, unul dintre cei mai cunoscuti compozitori de muzica de film, nominalizat la Globurile de Aur. Intre bucatile muzicale vorbeste cu publicul, ii destainuie mici secrete din viata celei evocate si il indeamna la implicare. "Padam, padam”, "Avec ce soleil", "T’es beau tu sais", cateva dintre cele mai cunoscute cantece ale lui Edith Piaf au rasunat in Piata Palatului din Iasi aducand cu ele jocuri de lumini, imagini in alb-negru pe ecranul din spatele scenei, inregistrari cu vocea in original a lui Edith Piaf si pofta de o plimbare prin orasul marilor iubiri. Cand ajunge la “Milord”, Patricia Kaas aminteste publicului despre prietenia lui Edith cu Alain Delon, incurajand nostalgia sa dea din coate si sa treaca dincolo de imaginile de film de pe ecran si dincolo de miscarile de dans nascute pe ritmurile binecunoscutului slagar. 
    Dupa prietenie, e randul marilor iubiri ale lui Edith Piaf sa anime spatiul scenic. Pastrate pentru final, binecunoscutele “La vie en rose", "Hymne à l’amour", "La Belle Histoire D’ Amour” rascolesc istoria sentimentala a Europei si ii evoca pe celebrii Marcel Cerdan si Jean Cocteau. Intr-o rochie alba cu tul, Patricia Kaas spune publicului poveste dupa poveste. Acordurile din “La vie en rose" ating buzele majoritatii celor prezenti, iar iubirea isi face simtita prezenta in fiecare detaliu. Cand ajunge la povestea de dragoste dintre Edith Piaf si Marcel Cerdan, marele boxeur, pentru care artista omagiata a scris trei cantece de dragoste, Patricia uimeste publicul prin manusile de box cu care isi accesorizeaza tinuta. Astfel feminitatea, delicatetea se  amesteca cu masculinul, puterea, lupta, gustul victoriei si gustul  infrangerii. 

    Dupa aplauze dezlantuite urmeaza si bis-ul. Kaas are deja pregatita piesa si ii roaga pe cei din fata scenei sa se ridice in picioare si sa aplaude inregistrarea cu vocea lui Edith Piaf care da tonul. Este unul dintre cele mai frumoase, mai emotionante si mai de succes cantece ale lui Edith Piaf, “Non je ne regrette rien". Pe ecranul din spate un cal negru alearga, cade, se ridica si alearga din nou. Simbolurile musca din toate directiile simturile spectatorilor. Aplauzele se amesteca cu franturi din cantec fredonate mai mult sau mai putin fals de catre cei mai extrovertiti. Dupa ultimele note muzicale, o Patricia multumita de ceea ce a iesit, dar si putin dezamagita de intensitatea implicarii publicului, isi prezinta instrumentistii, dansatorul si se retrage in sine. Scenariul nu presupune foarte multa spontaneitate, iar iesirea din rol, stim asta din piesele de teatru, nu este intotdeauna una usoara. Florile pentru Edith Piaf au fost depuse, omagiul adus, show-ul dus pana la final cu succes.

    Amestecand trecutul cu prezentul continuu, bucuria cu durerea, iubirea cu deznadejdea, amintirile legate de concertul Patriciei Kaas la Iasi nu se lasa povestite doar cu unul dintre aceste doua timpuri, trecut sau prezent. Desi Kaas Chante Piaf a fost, dansul, decorul, interpretarile muzicale, emotiile starnite, imaginile inedite si filmarile din colectia personala a lui Edith Piaf care nu au mai fost difuzate pana acum sunt. Ele oricum curg pana la sfarsitul anului pe multe alte mari scene ale lumii si pana la uitare in memoria celor care si-au insusit statutul de spectator. 

    Foto: Pro Image

  • Excelenţa în educaţie – Gala FIE 2013

    Festivalul International al Educatiei (FIE) desfasurat in perioada 14-24 iunie la Iasi, a demonstrat, prin prima sa editie, cea din 2013, ca este asemeni unui student extrem de talentat si de ambitios, dar aflat in primii ani de studiu. Si-a propus multe, a excelat prin diversitate, indrazneala, creativitate, dar si-a supraestimat resursele de energie. Spre norocul sau, insa, ochiul format al specialistilor din educatie si cultura l-a ajutat sa faca fata obiectivelor propuse si sa nasca noi asteptari pentru anul urmator.
    FIE 2013 a avut de toate, muzica, teatru, carte, arte vizuale, dezbateri stiintifice si a pus mult accentul pe excelenta in diverse domenii ale educatiei si cercetarii, excelenta atinsa la nivel national, dar si la nivel international. De aceea a mizat pe simetrie, prin acordarea unor premii de excelenta in educatie, atat pentru profesori marcanti ai vietii universitare iesene, din diverse domenii, cat si pentru elevi si studenti cu merite deosebite, in deschiderea, dar si la finalul sau. 
    Astfel, pe 14 iunie, in seara Galei Festivalului International al Educatiei si-au primit aplauzele, premiile si recunoasterea profesorii universitatilor de prestigiu din Iasi, veteranii excelentei in educatie si cercetare, iar pe 23 iunie, la Gala Clasic 300, a venit randul celor tineri, inca in cautare si formare, sa surprinda in ochii publicului aprecierea pentru munca lor si sa isi primeasca diplomele si recompensele financiare. 

    Retrospectiv privind, pe 14 iunie, in prima zi de festival, covorul rosu intins pe scarile de la intrarea in Sala Mare a Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi isi astepta invitatii de onoare si premiantii, viitorii spectatori si protagonisti ai fiecarui moment, ai fiecarui spectacol, ai fiecarei lansari de carte si ai fiecarei conferinte din programul FIE: politicieni, reprezentanti ai administratiei centrale si locale, reprezentanti ai mediului de business, reprezentanti ai societatii civile si ai mass-media, profesori, elevi, studenti, personalitati din lumea culturala, actori, scriitori, muzicieni, oameni obisnuiti interesati de viata culturala a orasului. Si ei au inceput sa soseasca pana spre ora 20.00 si sa isi ocupe locurile in stal, la loja sau la balcon, ajutati de voluntarii FIE, dupa ce au trecut prin detectorul de metale si dupa ce si-au demonstrat nevinovatia si buna intentie din posete si din buzunare.

    Emotia de a-i sti in loja pe presedintele de onoare al festivalului, maestrul Radu Beligan si pe invitatul special, lordul David Trimble, Laureat al Premiului Nobel pentru Pace in 1998 a starnit discutii dintre cele mai diverse pe culoarele teatrului inainte de inceperea spectacolului. Camerele de filmat ale televiziunilor acreditate vanau orice personalitate care se oprea la un fursec sau la un pahar cu apa sau cu sampanie, reporterii isi tineau microfonul mai aproape decat pe cel mai bun prieten, cunostintele care nu se mai vazusera de ceva vreme se salutau cordial si incercau sa recupereze din timpul pierdut, premiantii isi repetau in gand discursurile si multumeau din priviri celor care ii recunosteau. Dupa ce forfota din sala s-a stins treptat, a inceput si Gala propriu-zisa. Moderatorul, actorul Adrian Paduraru, cu un aer relaxat si intr-o forma foarte buna a facut mai usoare trecerile de la un moment la altul. Intr-un decor cu accente de epoca romana, insufletit de un personaj omniprezent, indiferent de moment, muza, intruchipata de catre actrita Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi, Oana Sandu, Gala FIE si-a desfasurat cele doua parti mizand pe un mix de emotii, discursuri de gala, muzica, teatru. In prima parte, dupa discursul impresionant al maestrului Radu Beligan, presedintele de onoare al festivalului, s-au dat multe premii, s-a vorbit mult despre cultura si educatia ieseana si au fost si cateva scurte numere artistice, o intepretare la pian a compozitorului Romeo Cozma si un scurt recital al band-ului Jazz for Souls. Pe scena si-au facut aparitia, pe langa premianti, si oamenii care au contribuit la materializarea festivalului: directorul FIE, Florin Mindirigiu, primarul municipului Iasi, Gheorghe Nichita si reprezentanti ai partenerilor si sponsorilor principali.
    Academicianul Viorel Barbu, lector dr. Catalin Bogdan Gales, cercetatorul stiintific al anului, prof. univ. dr. ing. Ecaterina Andronescu, presedintele Senatului Universitatii Politehnice din Bucuresti, prof. univ. dr. Ursula Helena Stanescu, profesor consultant la Facultatea de Farmacie, membru în Comisia medicala permanenta a ARACIS, doctor Dan-Radu Rusu, cercetator la Institutul de Chimie Macromoleculara “Petru Poni” al Academiei Romane, prof. univ. dr. dr. H. C. Ioan Avarvarei, de la Facultatea de Agricultura, profesorul Vasile Sorohan, coordonator al Centrului de Excelenta al Judetului Iasi, profesor de chimie la Colegiul “Costache Negruzzi” Iasi, profesorul Jean Marius Rotaru, profesor de fizica la Colegiul National Iasi, profesorul coordonator la Centrului de Excelenta Fizica clasa a XII-a si a XI-a, conf. univ. dr. Matei Bejenaru si scriitorul Spiridon Vangheli sunt numele care au fost aplaudate in seara de 14 iunie pentru activitatea de execeptie de catre publicul prezent la Gala FIE. Rezultate remarcabile stiute sau uitate au fost mentionate pentru a starni mandria si respectul posesorilor de invitatie din Sala Mare a Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi. Nu au lipsit nici momentele in care o gluma buna a salvat o situatie care putea fi stanjenitoare. Relevant s-a dovedit a fi momentul care poate fi clasat fara remuscari la categoria “sa traducem dintr-o limba in aceeasi limba”. Astfel, dupa ce discursul invitatului de onoare, lordul David Trimble, a fost tradus din engleza in engleza de catre un translator mult prea emotionant si evident nu foarte experimentat, moderatorul, actorul Adrian Paduraru a stiut sa faca trecerea, pe un ton ironic si jucaus, spre un alt moment. 
    Partea a doua a Galei a pregatit auditoriul pentru cealalta gala programata spre finalul FIE, Gala Clasic 300.  Dupa o pauza de cateva zeci de minute, pauza de tigara, de conversatie, de respirat aer curat cu miros de ploaie sau de gasit drumul spre casa, cei care au mai ramas in sala si-au bucurat urechile si sufletele cu arii celebre interpretate de corul Operei Nationale Romane Iasi. 
    Si astfel, s-a dat startul sirului de evenimente culturale demne de un festival international al educatie. S-a ras mult, s-a aplaudat pe saturate, s-a gustat din meniul complex de emotii pe care un astfel de eveniment il presupune, s-a pasit in fata pentru aprecieri, s-a exprimat recunostinta si s-au facut promisiuni. Cuvintele intelepte ale maestrului Radu Beligan au plutit in aer mult timp de la rostirea lor si au protejat aura de pozitivism a intregii desfasurari de forte. In cele din urma Gala FIE, cu peste 500 de personalitati din toate domeniile la bord, a fost un eveniment bifat de catre toti sustinatorii culturii si educatiei iesene.

  • Edmond

    Ai simtit vreodata ca zilele trec mult prea repede, uneori fara vreo farama de special in ele, ca ceea ce faci te ingroapa in rutina si automatism, ca oamenii din viata ta raman doar din obisnuinta, ca nimic nu te mai bucura, ca iti doresti sa pleci cat mai departe de furnicarul in care nu te mai regasesti, chiar daca poate e prea tarziu pentru tine, ca vrei sa ordoni umerilor sa nu se mai ridice a nepasare si mainilor sa-ti cuprinda destinul si sa-l remodeleze, ca nu prea poti scapa de doza de fatalism care ti-e rezervata, dar ca ai putea macar sa incerci sa i te impotrivesti?
    Ei bine, in programul stagiunii curente a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi vei gasi un personaj cu care vei putea discuta intre patru ochi despre toate aceste stari si sentimente. Este vorba despre Edmond, eroul din piesa intr-un singur act cu acealasi titlu, o adaptare dupa scenariul dramaturgului, eseistului si regizorului american David Mamet, in regia lui Vlad Massaci.
    Dar, pentru a nu te simti stanjenit ca il abordezi fara sa stii nimic despre el, afla ca acest personaj a avut prima lui confruntare cu publicul in 1982 la Goodman Theatre din Chicago. De atunci, de la geneza sa, inceputul de anii ’80 si pana in prezent, cine l-a cunoscut l-a perceput ca fiind extrem de actual si, de aceea, isi spune povestea trista a vietii in tot felul de reprezentatii si adaptari. Ba chiar si-a facut aparitia si pe marile ecrane, din 2005, in pelicula regizata de catre Stuart Gordon.
    Un spectacol greu de digerat, dar incarcat de semnificatii si care nu se sfieste sa recurga la agresivitatea verbala si comportamentala exact asa cum a proiectat-o, in replicile personajelor sale, pentru a-si face intelese intentiile, dramaturgul american, Edmond-ul lui Vlad Massaci necesita un mediu propice, mediul roditor al unei minti deschise. Cu fiecare replica, cu fiecare gest al actorilor, cu fiecare trimitere spre realitati ale vietii, aceasta punere in scena poate starni, dupa caz, manie, ostilitate, intelegere, ras trist sau usor isteric, de descarcare, dar nu indiferenta.
    „Purtam în noi o nemultumire difuza, nu ne place viata pe care o ducem. Deschidem televizorul sa vedem ce ne mai spune Neti sau alt oracol, daca o sa avem noroc azi, sau luna asta, sau anul asta. Simtim ca trebuie sa luam niste hotarâri majore, avem senzatia ca viata se scurge pe lânga noi, ca nu traim. Unii numesc asta criza vârstei de mijloc. Aceasta e povestea unui om care actioneaza, care ia acea hotarâre majora menita sa-i schimbe viata. Povestea lui însa nu tine de semne, de zodii, de Neti. Povestea oricui dintre noi tine doar de noi însine si de alegerile noastre. Edmond sunt eu. Dar si tu, cu siguranta.”, sintetizeaza regizorul felul in care el a simtit personajul lui David Mamet.
    Astfel, in viziunea regizorului Vlad Massaci si a scenografului Andu Dumitrescu, intr-un decor minimalist, multifunctional si in continua miscare, Edmond, un contabil blazat, isi traieste drama existentei ratate. Intr-o zi ca multe altele, in drumul spre casa, intalneste o ghicitoare care dupa ce ii priveste palma ii da de inteles ca trebuie sa schimbe ceva, daca vrea sa mai prinda cateva momente de fericire in scurta sa trecere prin propria viata si prin viata altora. Aceasta necunoscuta care profita de uratul pe care il  zareste pe fetele unor trecatori ii spune lui Edmond, de fapt, exact ceea ce avea nevoie sa auda pentru a pleca din ingustul sau univers in care o sotie la fel de plictista ca el il astepta in fiecare seara pentru a-i vorbi despre servitoare incompetente, despre vreme sau despre cat de tare o strang pantofii. Odata ajuns acasa vaneaza lacom momentul in care consoarta incearca sa il atraga intr-o noua capcana conversationala si o anunta, scurt, ca o paraseste, ca vrea sa divorteze, sa se elibereze si sa o ia de la capat. Din acest punct fatidicul nu mai poate fi oprit. 
    Edmond, personajul pe care ajungi sa il cunosti in intreaga sa intimitate si fragilitate, cauta modalitati de evadare din propria nefericire, prin sex si distractii, da forma fizica si sufleteasca unei drame, care nu este doar a lui, ci pare a intregii umanitati. Incearca sa schimbe, sa se increada in necunoscutii de care se izbeste intamplator pe strada sau in cei pe care ii intalneste in baruri, sa cedeze placerii carnale, sa simta caldura prieteniei si poate fiorul iubirii, sa riste, sa renunte la tot pentru cateva minute de altfel. In schimb primeste tradare, suspiciune, rautate, inchistare, retinere, gesturi si atitudini imbibate de convenienta si conformism. Se simte ranit, simte ca intregul sau sacrificiu este gratuit, ca toti ceilalti sunt impotriva lui, ca oamenii nu il merita si nu se merita unii pe altii, ca a renuntat la confortul unei vietii linistite  pentru desertul unei  vieti marcata de singuratate. Si atunci raspunde tradarii cu tradare si rautatii cu rautate, mergand pana la crima.
    Edmond reprezinta, prin cele mai crude si mai naive gesturi ale sale amestecate pe parcursul unei singure zile, zi care poate fi simbolul unei vieti intregi, insusi zvacnetul de revolta impotriva conditiei umane limitata de material, de social, de rutina, de lipsa de curaj, de vise spulberate, de micimea aproapelui. David Mamet, folosindu-se atat de acest contabil ratat, cat si de celelalte personaje pe care le introduce treptat pe parcursul actiunii sectionata in douazeci si trei de scene, planteaza semintele unor trimiteri catre prejudecatile care macina din ce in ce mai mult societetea moderna: rasism, esec conjugal si implicit divort prematur, diferentele de gen, lipsa de comunicare, placerile superficiale, de scurta durata si de multe ori vinovate care incearca sa panseze lipsa si nevoia acuta de afectivitate.
    Spectacolul regizat pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi de catre Vlad Massaci urmareste sa ii puna cat mai mult in evidenta dramaturgului american personajele si substraturile textului pe care acesta l-a scris. Si reuseste, atat prin jocul actorilor distribuiti in rolurile principale, cat si prin utilizarea strategica a unor simboluri usor de identificat si interpretat in toata desfasurarea de forte a piesei. Astfel, multimea gri, compusa din n indivizi de care ne ciocnim si eu si tu ochii in fiecare zi pe strada, multime aflata intr-un continuu dute-vino al egoismului, al cautarii implinirii, al pierderii sau al regasirii de sine, este  redusa la esenta cu ajutorul unor personaje imbracate cu aceeasi pelerina galbena de ploaie pe spatele careia troneaza ironic un X. Acest X aminteste de replica pe care o folosesti si tu, nu-i asa, cand spui povesti cu oameni pe care nu ii stii sau cand vrei sa minimalizezi importanta cuiva: “X a spus..”, “X a inselat-o pe prietena mea…”, “X a dat peste mine pe strada si nici macar nu mi-a cerut scuze.” De asemenea, inchisoarea in care sfarseste Edmond in final reprezinta esecul resuscitarii unei vieti deja ratata si consecintele unor acte nascute din mocirla interioara, iar conformismul social se vrea a fi simbolizat, la nivel de scenografie, de spatiile gri, bine delimitate, cu aer de figuri geometrice perfect simetric trasate si de hublourile dintr-un plastic transparent care despart protagonistii scenariului lui Mamet in momentele in care acestia isi tranzactioneaza viitoarele relatii, momente de inceput ale interactiunii, atunci cand atentia nu a fost pe deplin castigata si suspiciunea depasita.
    Lansati pe orbita planetei Edmond, intr-un mix de lumini, muzica culeasa din diverse genuri si replici care oscileaza de la duiosie la agresivitate, vulgaritate si limbaj licentios, actorii Calin Chirila, Livia Iorga, Octavian Jighirgiu, Diana Chirila, Andreea Boboc, Doru Aftanasiu, Ionut Cornila, Anne Marie Chertic, Dumitru Nastrusnicu, Oana Sandu si Petronela Grigorescu intruchipeaza, cu talent, indrazneala si forta, personaje dintre cele mai diverse, adevarate prototipuri umane: barbatul ajuns in jungla crizei existentiale, sotia parasita, prin porii careia respira frigiditatea si furia, trisorii care profita de orice urma de slabiciune a semenilor pentru a iesi in castig, chelnerita care se viseaza mare actrita, necunoscutul din bar care vinde ponturi ieftine altor necunoscuti despre cum sa isi innece amarul, colegul de celula abuziv.
    Fiecare personaj in parte preda o lectie de viata pe care o simti ca spectator, ghidandu-te atat dupa propriile repere, cat si dupa intensitatea cu care actorii nationalului iesean isi traiesc rolurile. Se remarca, prin extraordinara expresivitate si adaptabilitate la cerintele si nevoile impuse de eroul scenariului lui David Mamet, Calin Chirila, interpretul lui Edmond, dar si Petronela Grigorescu prin aura de bunatate si fragilitate pe care o imprima chelneritei pe care Edmond o ucide fara motiv, canalizandu-si in acest act intreaga sa furie.
    Cu un final marcat de profunzimi biblice si accente filosofice, piesa Edmond scrisa de catre David Mamet si transpusa pe scena Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi de catre regizorul Vlad Massaci, lasa urme adanci in memoria ta, spectatorule. Fie ca iti amintesti jocul actorilor, decorul, muzica, agresivitatea verbala sau intrebarile si starile pe care ti le starneste fiecare replica, odata prezent in sala, alegi sa iti amintesti. Edmond iti vorbeste despre revolta, despre cautarea “mai binelui” si depasirea prejudecatilor, despre furie oarba descarcata in gesturi care te pot condamna pe viata, despre acceptarea unei vieti injunghiata de fatalism. 

  • Viața din clișee – Prăpădul

    Imaginea bate de fiecare data cuvantul. Este in zadar sa vorbesti ore in sir daca nu reusesti sa iti faci interlocutorul sau interlocutorii sa iti si vizualizeze povestea. De aceea, pentru o inlesnire a conturarii imaginii in mintea celuilalt, detaliile sunt esentiale. Nimic nu vorbeste mai bine despre frica, de exemplu, decat o  privire tulbure, cu bucati de frica sfaramitate si imprastiate in iris sau o mana intinsa si tremuranda care cere o imbratisare. Teatrul este un loc unde detaliul devine stapan, un soi de suveran prieten cu cei pe care si-i supune. Iar atunci cand sursa lui este textul unui scriitor-fotograf, detaliul isi arata intreaga frumusete.

    Prapadul, un spectacol-premiera atat la nivel local, cat si la nivel national, montat pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi de catre Lucian Dan Teodorovici si nascut dintr-un text al scriitorului-fotograf maghiar Attila Bartis, lasa la alegerea spectatorului etichetarea, nu fara a-i pune la dispozitie instrumentele. Din primele secunde este mai mult decat evident ca prin personajele sale, Bartis curteaza emotia pana o duce in lumea lacrimilor retinute, imbraca actiunea in clisee foto care surprind ranjete de final si pasiune-revolta de inceput, sfideaza conformismul, exploateaza erotismul-motor al vremelnicei masinarii, omul si se lafaie in minimalism scenic si detalii in constructia personajelor. Fiecare secventa din aceasta piesa a dramaturgiei contemporane justifica prezenta unui ochi cu obiectivul fixat pe emotie, dezbraca limbajul licentios de vulgaritate si il incarca de o tensiune mult mai profunda care duce la descatusarea frustrarilor si regretelor unui muribund, gadila in talpi exhibitionismul.

    “Nu stiu daca sunt mai fotograf sau mai scriitor. Literatura nu pot sa mi-o imaginez fara imagine. De fiecare data vad situatia, de exemplu, vad fata, personajul, vad interiorul camerei unde se petrece o actiune. Dar, nu cu imaginea se incepe, se incepe cu simtul, cu emotia…” marturisea intr-un interviu pe punctum.ro autorul Attila Bartis, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani ai Ungariei. Si, intr-adevar cuvintele si imaginea sunt de nedespartit in Prapadul. Piesa este ca un film foto scos din aparat, developat in camera obscura si apoi transpus in cuvinte.
     
    Dincolo de obsesia pentru imagine si plan-detaliu, spectacolul nationalului iesean inlesneste si intalnirea a doi scriitori care isi demonstreaza unul altuia ca sunt mult mai apropiati decat poate ar fi crezut, Attila Bartis si Lucian Dan Teodorovici.  

    De la cel din urma, aflam, chiar, dintr-o declaratie sincera facuta pe observatorcultural.ro, motivatiile producerii acestei intalniri : “Am avut intotdeauna, fara sa realizez asta pana de curand, obsesia scenei. Ca scriitor, mi-am folosit cartile drept scena, in mai toate povestile mele aparand, intr-un fel sau altul, ideea mai sus amintita. Abia cand m-am apucat de regie mi-am dat seama ca nici n-as fi putut face altfel: chiar si-n viata de zi cu zi, privesc ceea ce se intampla in jur sau ceea ce mi se intampla mie insumi ca pe niste fragmente dintr-un spectacol. Debutul la Teatrul National din Iasi, in conditiile astea, reprezinta o oportunitate extraordinara de a-mi spune povestile in alt mod decat pana acum. Caci, in cele din urma, scriitor sau regizor, raman in fond un povestitor. Unul care, de asta data, si-a regasit o parte din obsesiile proprii in textul altui scriitor, Attila Bartis, a carui piesa, Prapadul, e de o intensitate si de-o forta cum rar am intalnit in textele contemporane. O pastrez in portofoliu de aproape doi ani, sperand sa vina momentul in care s-o pot monta, cu atat mai mult cu cat e o premiera absoluta la noi: nu numai ca n-a fost jucata pana acum, dar n-a fost nici macar publicata.” 

    Dar intalnirea nu s-a produs numai in planul spiritual, ci si fata in fata, intrucat scriitorul Attila Bartis a tinut sa fie prezent la premiera piesei sale Prapadul, fixata in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi pe 25 aprilie 2013.
    Si pentru ca fotograful migalos este parte din personalitatea lui Attila Bartispersonajul central al piesei Prapadul,  András Farkas, este el insusi fotograf, un dependent de aparatul foto in cautarea cliseului perfect. In viata sa din piesa il inspira sa apese pe buton, sotia, Eva Farkas si necunoscuta Agnes Lázár. Impreuna imbina nestiutul si familiarul pentru a-i face ultimele momente din viata demne de a fi fotografiate, atat cu aparatul, cat si cu sufletul. Pentru ca da, Andras este pe moarte, se lupta cu un cancer necrutator la plamani. Pentru o astfel de poveste, distributia pe care Lucian Dan Teodorovici a ales-o este si ea una care mizeaza atat pe tinerete, cat si pe experienta. Astfel, textul tradus de catre Marius Tabacu, a fost pus la dispozitia actorilor Teodor Corban, András Farkas, Delu Lucaci, Agnes Lázár, Catinca Tudose, Eva Farkas, Constantin Puscasu, Karcsi si Dumitru Nastrusnicu, Lajos intr-un decor gandit de catre scenografii Nicolai Mihaila si Andreea Spataru. De asemnea, fotografiile care apar in  spectacol apartin cunoscutului fotograf iesean, Dan Mititelu, iar ilustratia muzicala este aleasa de catre Neolexica. 
    Nerecomandat persoanelor sub 18 ani, cu scene de nuditate si limbaj licentios, Prapadul nu este un spectacol care sa te lase indiferent. Fie ca iti place, fie ca te revolta isi infinge ghearele intr-una din zilele tale obisnuite, depinde in ce zi alegi sa mergi sa il vezi, si iti lasa urme. Iti vorbeste despre o viata traita cu pasiune, despre importanta provocarii si a parteneriatelor pe viata, despre risc, despre curajul in fata mortii si frica de moarte amagita cu supradoze din ceea ce iti este mai drag pe lume sa faci. Si pentru ca nu se sfieste sa expuna sexualitatea si pornirile cu aura de obscenitate, textul lui Attila Bartis poate fi asimilat si inteles pe deplin de o minte deschisa. 
    Fotograful si nu scriitorul Attila Bartis pare sa fi construit in mare parte personajele din Prapadul si tocmai de acea ele sunt pe zoom in. Acest amanunt nu avea cum sa ii scape regizorului-scriitor Lucian Dan Teodorovici si, astfel, spectatorii nationalului iesean care aleg sa vada piesa privesc in ochi, de pe scaunele lor, actori care au forta de a da detaliilor semnificatia potrivita. O rochie viu colorata, un pantof, o mana tremuranda, o privire tulbure, un mers smecher nu sunt doar o rochie, un pantof, o mana tremuranda, o privire tulbure, un mers smecher in reprezentarea actorilor Teodor Corban, Delu Lucaci, Catinca Tudose, Constantin Puscasu si Dumitru Nastrusnicu, ci zoom in-uri in personalitatea personajelor pe care si le insusesc.
    Scena de inceput din Prapadul, interpretata de catre debutanta Delu Lucaci si de catre mult mai experimentatul Teodor Corban este cea din cauza careia minorii sunt tinuti la distanta de Sala Studio in zilele in care se joaca aceasta piesa din dramaturgia maghiara. Nuditatea pune stapanire pe spatiul scenic, treptat-treptat. Dar pentru ca Attila Bartis este si un bun dramaturg, nu doar un bun fotograf, scena nuditatii este tinuta sub control. Tanara actrita Delu Lucaci, interpreta necunoscutei Agnes Lázár isi dezvaluie goliciunea cu miscari lente, la indicatiile fotografului András Farkas, in pielea caruia se transpune Teodor Corban si ramane ca o Eva sub privirile profesionistului Farkas. In acele momente se poate palpa mirarea, curiozitatea, jena retinuta a celor din public si usoara stangacie a tinerei actrite. Dar tineretea si naturaletea inving. Se trece peste acest moment care este un soi de introducere-capcana si se patrunde cu obiectivul intr-o poveste tulburatoare. András Farkas casatorit ani de zile cu Eva Farkas afla ca sufera de un cancer la plamani, dar nu vrea sa se trateze, desi sotia insista. Prefera sa redescopere bucuria in stare pura, in putinele zile pe care le mai are. Cu o forta care denota ani si ani de joaca de-a personajele celebre, actorul Teodor Corban reda emotionant, dar fara a se duce spre patetism, ultimile strabateri de pasiune ale acestui personaj aflat fata in fata cu propria moarte, cu drama propriului destin tragic si a propriei singuratati. Alaturi de el, pe langa noua pasiune, muza Agnes Lázár sufera, iubeste, respira, se revolta sotia Eva Farkas, varianta imbatranita a luiAgnes Lázár. In rolul acestei sotii publicul iesean o recunoaste usor pe talentata Catinca Tudose, actrita care are o capacitate extraordinara de a trece de la un registru emotional la altul. Pentru deliciul publicului, in aceasta poveste in aparenta trista, dramaturgul Attila Bartis a gasit loc si pentru doua personaje din registrul comic, Karcsi si Lajos, interpretate pe masura paradoxurilor care le compun personalitatea de catre Constantin Puscasu si Dumitru Nastrusnicu.
    Intr-un decor minimalist, cu structura de sedinta foto cu pauze de discutii cu clientul, cu un text foarte bine scris, care puncteaza atat umorul situatiilor prin care trec personajele, cat si suferinta, piesa Prapadul isi justifica prezenta in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi prin dinamica, complexitatea ideilor suprapuse, lipsa de inhibitii. Moartea, pasiunea, curiozitatea, iubirea neconditionata, sexualitatea dezlantuita, cinismul existential ii inspira dramaturgului maghiar Attila Bartis replici irezistibile si demne de a fi notate in carnetelul cu replici pentru  momentele in care discutiile stagneaza.  
     

  • Gala Premiilor UNITER

    Luni, 13 mai 2013, de la ora 21.00, in Sala Mare a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi se va desfasura a XXI-a editie a Galei Premiilor UNITER. Astfel, dupa 20 de editii organizate in capitala tarii, cei mai buni oameni din lumea teatrului romanesc isi vor primi rasplata pentru proiectele pe 2012 in cel mai important centru cultural din Moldova, Iasul. 

    Actori, regizori, scenografi, critici de teatru vor incerca cat de comode sunt scaunele din frumoasa sala a nationalului iesean intr-un cadru care va imbina lumea familiara a scenei cu personalitatea celor care se transpun in roluri si gandesc spectacole.
    Ca in fiecare an asteptarile sunt mari, emotiile pe masura si ochii tuturor celor care se simt atrasi de aceasta lume cu obiectivul focusat pe spectacol, pe nominalizati si pe castigatori. Cei care nu au reusit sa obtina un loc in sala Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi pot urmari festivitatea de premiere atat pe TVR 1, pe www.tvr.ro, www.uniter.ro, cat si la Radio Romania Cultural.

    Fara doar si poate, fiecare dintre noi, a fost in 2012 la cel putin un spectacol de teatru care l-a marcat si l-a determinat sa se intoarca, la fel cum, fiecare dintre noi are simpatii, antipatii si preferati. Dar, pentru ca astfel de premii au nevoie de experienta unor specialisti, un juriu format din oameni cu prestanta in domeniu a selectat cele mai bune spectacole si cei mai buni artisti, oameni de teatru pentru a lupta pentru trofeul UNITER-ului.
    Nominalizarile pentru cea de-a XXI-a editie a Galei Premiilor UNITER acopera categoriile: debut, cel mai bun spectacol de teatru radiofonic, cea mai buna scenografie, cel mai bun actor in rol secundar, cea mai buna actrita in rol secundar, cel mai bun actori in rol principal, cea mai buna actrita in rol principal, cea mai buna regie, cel mai bun spectacol, premiul pentru critica teatrala. 
    Nominalizarile pentru categoriile la care se vor bifa castigatorii luni, 13 mai, strang nume cu rezonanta si starnesc o vie curiozitate printre cei care se vor bucura de spectacol. 
    Debut
    –Vlad Birzanu pentru rolul Flaut, carpaci de foale din spectacolul Visul unei nopti de vara la Teatrul „Anton Pann” Ramnicu Valcea
    –Rares Florin Stoica pentru rolul Claudio din spectacolul Baiatul din ultima banca la Teatrul National Bucuresti
    –Silvia Török pentru rolul Iris din spectacolul Fetita din bolul pestelui auriu la Teatrul German de Stat Timisoara
    Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic
    –Cei din urma vor fi cei din urma, scenariul si regia artistica Gavriil Pinte, productie a Societatii Romane de Radiodifuziune
    –D’ale carnavalului, adaptarea radiofonica si regia artistica Alexandru Darie, productie a Societatii Romane de Radiodifuziune
    –Suzana, scenariul si regia artistica Ilinca Stihi, productie a Societatii Romane de Radiodifuziune
    Cea mai buna scenografie:
    –Dragos Buhagiar pentru scenografia spectacolului Calatoriile lui Gulliver laTeatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    –Adrian Damian pentru scenografia spectacolului Viata e vis la Teatrul National Timisoara
    –Helmut Stürmer pentru scenografia spectacolului Doua loturi la Teatrul National Bucuresti
    Cel mai bun actor in rol secundar:
    –Bányai Kelemen Barna pentru rolul Florin din spectacolul Bezna de mina laTeatrul National Targu Mures – Compania „Tompa Miklós”
    –András Hatházi pentru rolul Judecatorul Brack din spectacolul Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
    – Marius Manole pentru rolul Povestitorul din spectacolul Doua loturi la Teatrul National Bucuresti
    Cea mai buna actrita in rol secundar:
    –Eniko Györgyjakab pentru rolul Doamna Elvsted din spectacolul Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
    –Ofelia Popii pentru rolul Sofia Egorovna din spectacolul Platonov la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    –Olga Török pentru rolul Sylvia din spectacolul Fetita din bolul pestelui auriu la Teatrul German de Stat Timisoara
    Cel mai bun actor in rol principal:
    –George Costin pentru rolul Maiorul din spectacolul Familia Tót la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Balcescu” Bucuresti
    –Lari Giorgescu pentru rolurile din spectacolul D’ale noastre la Teatrul National Bucuresti
    –Nicu Mihoc pentru rolul titular din spectacolul Platonov la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    Cea mai buna actrita in rol principal:
    –Emilia Dobrin pentru rolul Capra din spectacolul Capra cu trei iezi la Teatrul ACT Bucuresti
    –Imola Kézdi pentru rolul titular din spectacolul Hedda Gabler la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
    –Tania Popa pentru rolul Fata din spectacolul Fata din curcubeu la Teatrul National Bucuresti
    Cea mai buna regie:
    –Radu Afrim pentru regia spectacolului Napasta la Teatrul National Bucuresti
    –Alexandru Dabija pentru regia spectacolului Doua loturi la Teatrul National
    Bucuresti
    –Silviu Purcrete pentru regia spectacolului Calatoriile lui Gulliver la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    Cel mai bun spectacol:
    –Calatoriile lui Gulliver, exercitii scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift
    la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    –D’ale noastre de Gigi Caciuleanu la Teatrul National Bucuresti
    –Platonov de A.P. Cehov la Teatrul National „Radu Stanca” Sibiu
    Premiul pentru critica teatrala:
    –Oltita Cintec
    –Cristina Rusiecki
    –Octavian Saiu
    De asemnea, se vor acorda si premii pentru intreaga activitate, dupa cum urmeaza:
    Premiu pentru intreaga activitate:
    -Actor: Matei Alexandru
    -Actrita: Leni Pintea-Homeag
    – Regizor: Alexandru Colpacci
    -Scenografie: Axenti Marfa
    Se vor acorda si cateva premii speciale. Astfel, Liviu Berehoi va primi Premiul special pentru teatru de papusi, Tibor Cari, Premiul special pentru muzica de teatru, iar Tudor Gheorghe Premiul special pentru o viata dedicate poeziei autentice.
    In asteptarea castigatorilor, fiecare dintre noi isi poate alege preferatii in gand sau in discutiile cu prietenii si familia, poate paria si isi poate alege tinuta cea mai potrivita pentru a-i aplauda si chiar a-i felicita pe castigatori. 

  • Privind spre tine

    “Cam asta era viata ei. Nu exista nici urma de autocompatimire, ci doar recunoastere, si atat. Te nasti, cresti, te casatoresti. Oamenii pretind-poate chiar cred cu adevarat-ca mariajul inseamna inceputul vietii. Dar se insala. Casatoria este un sfarsit, nu un inceput: altfel, de ce se termina atatea carti si filme la altar? A te casatori e un raspuns, nu o intrebare.”

    Scriitorii preferati sunt amanti secreti. Cu ei te rasfeti cu placerile vinovate, iti recunosti toate slabiciunile si razi sau plangi fara sa iti fie teama ca vei fi demascat, pentru ca intreaga desfasurare de forte este invaluita de cel mai adanc mister. Esti un om cu o carte in mana, un om care din cand in cand mai schiteaza cate un zambet, mai ridica o spranceana sau mai priveste nostalgic in gol, pe fereasta. Dar, numai tu stii ce placeri experimentezi, cu ce ganduri te lupti si ce intalniri iti provoci. Julian Barnes este acel amant secret care te fascineaza din prima secunda in care faceti cunostinta. Ai vrea sa ii retii fiecare fraza pentru a o reda mai tarziu ca pe un citat extrem de relevant intr-o discutie care nu duce, in aparenta, nicaieri. El spune nespusul, nu se teme de conventii si exploateaza ca material pentru cartile sale tabuurile, excentritatile, absurdul, samburele de singuratate din fiecare si teama de proprii demoni.

    Cu fiecare cratima, cu fiecare virgula, cu fiecare punct, semn de exclamatie sau semn de intrebare, cu fiecare cuvant desfacut in bucati si cu fiecare fraza aglomerata cu propozitii, Julian Barnes te apropie din ce in ce mai mult de tine cel care ai fi putut fi daca nu te-ai fi lasat prada convenientelor, temerilor si lasitatilor.

    Julian Barnes nu este un scriitor comod. El iti activeaza cosmarul, iti nuanteaza in gri-uri realitatea si te face sa te privesti in oglinda fara masca sociala pe care ai purtat-o peste zi. Nu se fereste de exploatarea nefericirii, a dezamagirii si a intamplarii care naste drama si isi pune personajele in situatii care le ajuta sa se inteleaga cu demonii care le bantuie inca de cand s-au nascut.
    Privind in soare, una dintre cartile cele mai triste si mai duioase ale acestui scriitor britanic de neconfundat, aparuta la Editura Nemira, in 2011, te poarta, alaturi de personajele sale, prin adevarurile brutale ale fiecarei varste. De la inocenta si naivitatea care este de multe ori confundata cu prostia de catre cei care te eticheteaza mult prea usor, pana la intelepciunea fatalista a varstei de mijloc,Julian Barnes pune in relatie cele mai potrivite tipologii pentru a te face sa intelegi ca nimic nu conteaza mai mult in viata decat cui spui da si cui spui nu. In viziunea scriitorului britanic memoria afectiva nu inmagazineaza decat amintirile care te leaga de oamenii pe care ii iubesti sau ii urasti, in ciuda aparentelor, copiii sunt doar nevoia egoista de a te perpetua si a-ti amagi cu un leac incurabilele simptome ale singuratatii si ratarea te paste la orice pas gresit pe care il faci.

    Jean, Michael, Leslie, Gregory, personajele din Privind in soare, nu tin sa te impresioneze prin unicitatea lor, ci, mai ales, prin identificabilul, obisnuitul pe care ti-l servesc cu fiecare replica si cu fiecare traire. Pentru fiecare dintre ei viata nu este o serie de clisee si stereotipii, ci o serie de dezamagiri, de banalitati, de acceptari a neputintelor si a limitelor, de decizii asumate.

    Cinismul, sarcasmul si curajul de a evita compatimirea si autocompatimirea cu orice pret din scrierea lui Julian Barnes frapeaza, nasc irezistibilul si ard orice urma de patetism, de dulcegarie si de lirism. Totul se transeaza ca in cea mai buna macelarie. Intamplarile, gandurile, sentimentele. De la prima pana la ultima pagina, cititorul se intalneste cu viata culeasa din cele mai intunecate si neaerisite incaperi ale mintii si sufletului, cu oameni care nu incearca sa braveze, sa se victimizeze sau isi poarte aura de eroi de poveste, ci doar improvizeaza, mint sau fug de minciuna, se tem, se fac de ras, isi asuma ridicolul, fac compromisuri, incearca sa inteleaga moartea pentru a nu se mai teme de ea, isi accepta cu resemnare sau cu demnitate esecul de a avea o viata fericita, inteleg ca multumirea de sine nu tine numai de  realizari, ci si de curajul de a face fata ratarii.

    Jean, personajul feminin central din Privind in soare, nu este un personaj feminin tipic. Nu este o fire romantica, se lasa modelata de barbati pentru ca se simte mult mai apropiata de ei, se casatoreste “pentru ca trebuie” si trasforma cu buna stiinta acest “pentru ca trebuie” in “pentru ca il iubesc”, isi asuma rolul de casnica, desi nu si l-a dorit niciodata cu adevarat, are tarziu un copil si nu gaseste placere in relatiile sexuale. Desi este un copil credul, atras de tabieturile adultilor si de zbor, se trasforma treptat intr-o femeie uscata. Tarziu, dupa 30 si ceva de ani, ramane cu greu insarcinata si isi paraseste sotul, convinsa ca trebuie sa isi creasca singura acest copil. Schimba orase, case, locuri de munca mizere si prinsa de acelasi “trebuie sa” care i-a dominat viata face cunostinta intr-o zi, cand isi acorda ragazul sa se odihneasca, cu propriul copil: un baiat timid, izolat, dependent de ea si fara mari ambitii. Dar nu isi pierde seninatatea. Stie ca nu a cunoscut niciodata cu adevarat placerea, ca relatiile intime au fost intotdeauna pentru ea acea cratima care o leaga pe femeie de barbat pentru a-i da un inteles in limbajul social, “cratima sexului”. Stie si nu dramatizeaza. Accepta. Nici macar nu este fatalism. Pentru ca Jean are o aroganta a nefericitului care o izoleaza de fatalisti si patetici. Este o femeie stranie, la fel cum straniu este si copilul pe care l-a crescut. Dar, pe cat de fireasca este Jean in stranietatea sa, pe atat de depresiv si obsedat de moarte, de raspunsuri ca verdict final este Gregory, fiul sau. Batranetea ii gaseste impreuna, pentru ca isi sunt suficienti unul altuia. Nu stiu sa ofere si se tolereaza atat de bine unul pe celalalt, incat un strain le-ar profana universul emotional arid in care supravietuiesc. Desi Jean alege calatoria ca recompensa pentru viata lipsita de pasiune pe care a dus-o, fiul sau rar paraseste propria camera, in timpul liber pe care il are dupa ce se intoarce de la birou. Iar cand o face, se aseaza in fata unui calculator care pare sa aiba raspuns la toate intrebarile sale. Cocheteaza cu sinuciderea, dar nu ii cade niciodata in capcana, la fel cum mama sa a cochetat cu fatalitatea, dar a pastrat-o la distanta.

    Pe masura ce ii citesti cartea, “cum reuseste Julian Barnes sa imprieteneasca aceste personaje uracioase  cu cititorul?” se dovedeste a fi o intrebare perfect justificata. Reuseste pentru ca rontaie adevarul ca pe tutun, pentru ca spusul lucrurilor pe nume ii defineste stilul, pentru ca ironia si subtilul se amesteca cu sarcasmul si evidentul pentru a crea paradoxuri compatibile cu traitul de zi cu zi, pentru ca nu glorifica, ci umanizeaza pana la ultima celula. Julian Barnes te face sa si zambesti, in timp ce ridici din spranceana, dar o face in felul in sau de englez pana-n maduva oaselor. Cine se asteapta la ieftinisme, se va simti depasit de finetea, inteligenta si grija cu care Barnes trateaza umorul, iar cine vaneaza conventionalul se va regasi pe sine flirtand cu propriile tabuuri, cu nespusul si netraitul din existenta sa.

  • Tirania frumusetii – Natura moarta cu nepot obez

    Functionam ca individualitati daca respectam cateva reguli de baza impuse de propriul organism si de propria minte si, in acelasi timp, suntem zi de zi, inca din prima secunda de viata, tintele unor norme, ne supunem, voluntar sau involuntar, selectiei sociale, ne adaptam pentru a fi inclusi in grupuri socio-profesionale si ne vindem, de multe ori, libertatea si talentele pentru apreciere, putere, iubire, admiratie, respect. De aceea, indiferent de sex, frumusetea fizica este aproape intotdeauna un atuu, un card de libera trece prin vietile celorlalti si o conditie a atractiei. Cei mai putin frumosi, cei care incep sa adune in viata straturi peste straturi de grasime din prea multa atentie, din frustrare sau din cauza unei boli, au de luptat, zi de zi, cu prejudecati si stereotipii, cu respingerea, cu neincrederea. De aceea, orice gest care denota afectiune si orice personaj care le gadila orgoliul si ii copleseste cu atentie devine brusc centrul universului lor.
    In esenta, piesa Natura moarta cu nepot obez scrisa si regizata de Ion Sapdaru si prezenta in programul stagiunii 2011-2012 a Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi, isi trage radacinile exact din destinul unui om nefericit din cauza incapacitatii de a se armoniza cu modelul social standard. Personajul central al piesei, Pompiliu, Grasu’ Contrabasu sau Pompita, cum este alintat de catre una dintre cele trei matusi care il incarca si il obosesc cu dragostea si cu talentele lor culinare, contureaza, prin personalitate si forme, viata plina de frustrari pe care o duce o persoana supraponderala,  durerile si dorintele ascunse ale unui om care pierde controlul asupra propriei greutati. Insusi autorul marturiseste: ”Povestea trista dar si comica a lui Grasu’ Contrabasu este rodul unor experiente proprii dar si a unor întâlniri cu oameni simpli, cu care am trait si mai traiesc alaturi si care nu au nimic interesant în ei: nu sunt eroi, nu au aptitudini exceptionale, aspiratii intergalactice, nu duduie de întelepciune, nu sunt sfinti dar nici diavoli, au o singura calitate-sunt oameni. Si iubesc.” 
    Pentru a-si imprieteni personajele din Natura moarta cu nepot obez cu spectatorii, Ion Sapdaru i-a ales pe experimentatii actori ai nationalului iesean, Volin Costin, Irina Radutu Codreanu, Georgeta Burdujan, Anne Marie Chertic si Catinca Tudose si i-a asezat intr-un decor primitor de casa de moda veche, cu potrete de familie pe toti peretii, decor gandit de  Gelu Risca. Si s-a dovedit a fi o alegere cat se poate de inteleapta, intrucat piesa prinde spectatorul in itele actiunii sale, actiune care oscileaza intre comedie si tragedie si ii straneste acestuia, atat pe fata, cat si in interior, cand pofta de un ras cu gura pana la urechi, cand gustul amarui al compasiunii.
    Luate ca individualitati, personajele din Natura moarta cu nepot obez spun pe rand o poveste de viata trista. Fiecare dintre cele trei matusi ale lui Pompiliu, Cesonia, Mirela si Vanda, interpretate cu un umor, o vitalitate si un farmec irezistibile de catre Georgeta Burdujan, Anne Marie Chertic si Catinca Tudose, scot la suprafata, prin personalitatea si visele  lor spulberate, banalitatea, lipsita de fast si aura de tristete inghesuita intr-un interior uscat de trecerea anilor a unui destin asumat cu falsa seninatate. Totusi, resursele de afectiune ale fiecareia dintre ele se aduna pentru a contura destinul singurului nepot, Pompiliu, fara a tine, insa, seama o clipa de adevaratele dorinte ale acestuia. Astfel, din nevoia de a-si epuiza aceste resurse de afectivitate, matusile il trasforma pe acest nepot, prin preaplinul de orice pe care i-l ofera, dintr-un om care tinde spre fericire, intr-un om mai nefericit decat ele toate luate impreuna. Regizorul si autorul, Ion Sapdaru pune, prin aceste personaje, degetul pe unele rani adanci si dureroase cu care este nevoit sa traiasca, uneori, un om obsnuit, un om care nu exceleaza la nimic si nu se evidentiaza prin nimic: incapacitatea de a se ridica deasupra propriilor slabiciuni, proiectarea propriilor dorinte neimplinite asupra copiilor si nepotilor, atentia excesiva, negarea adevarelor neputinte, lipsa de comunicare intr-o familie, inconstienta cu care unele mame se incapataneaza sa creada ca un copil foarte bine hranit este un copil fericit, tirania frumusetii si consistenta de putregai a stereotipiilor.
    Dar matusile si nepotul obez nu sunt singurele personaje care starnesc emotii contradictorii spectatorului in Natura moarta cu nepot obez. Aparitia prostituatei, intruchipata de catre Irina Radutu Codreanu si al carei rol, asa cum il vad matusile iubitoare, este acela de a-l face pe nepotul deja asocial sa isi satisfaca unele nevoi vitale si sa interactioneze si cu altcineva in afara de ele, declanseaza hohote de ras si complica actiunea conducand-o spre un final in cheie tragica. Prostituata Lili, platita de matusi, isi duce atat de bine misiunea la indeplinire, incat nepotul obez, Pompiliu se indragosteste de ea pana la disperare, gaseste in frumusetea acesteia un motiv pentru a trai, pentru a se simti important, in centrul atentiei unei femei care san u ii fie matusa. Inainte de a-i afla adevarata identitate, este coplesit de atentia femeii plina de sex-appeal si se lupta cu propriile frustrari pentru a-i raspunde la semnalele pe care i le trimite. Pentru o perioada scurta de timp indrazneste chiar sa creada ca poate fi si el fericit, ca poate castiga atentia si dragostea unei femei atragatoare, in ciuda deficientelor sale fizice. Treptat, treptat, insa, adevarul iese la suprafata, viata lui Pompiliu se complica iremediabil, matusile se retrag, pe rand, in lumea celor vesnice, fara a renunta, insa, la prezenta lor in viata nepotului, pe care ajung sa il bantuie si dupa ce nu mai sunt fizic, iar singura solutie pe care acesta o gaseste pentru a-si curma suferinta este sinuciderea. 
    Cu o inlantuire de intamplari si  sentimente care tapiteaza cei patru pereti ai unei incaperi in care o canapea incurajeaza psihanaliza, confesiunea si descaracarile nervoase, piesa lui Ion Sapdaru, Natura moarta cu nepot obez, nu lasa o secunda plictiseala sau nepasarea sa puna stapanire pe spectator, se aseaza in scena intr-un spectacol plin de umor si substrat existentialist, cu personaje memorabile, interpretate convingator de actori cu experienta, un spectacol de neratat pentru forta pe care o gaseste in propriile replici de a naste intrebari esentiale in viata: cine sunt cu adevarat si ce am devenit?, ce trebuie sa fac pentru a castiga dragostea celor din jur?, cum sa ma fac fericit pentru a-i lasa si pe ceilalti sa fie fericiti alaturi de mine?

  • Iubirea confortabila si iubirea rana deschisa

    Fiecare dintre noi a oscilat macar o data in viata intre acea iubire care te macina si doare ca o rana adanca, dar care simti, intr-un prezent continuu, ca face parte din tine si nu ai vrea sa se sfarseasca si iubirea confort, mai mult oferita de celalalt decat simtita de tine insuti, dar care te protejeaza, uneori de propriile ispite si te revigoreaza ca un somn lung.
    Si cu toate astea nu vorbim prea des despre astfel de te iubesc-uri pentru ca nu este usor sa iti recunosti slabiciunile.
    De aceea, refugiul in paginile unei carti ale carei personaje traiesc situatii similare poate fi aproape un rasfat.
    Jeffrey Eugenides, un scriitor controversat, dar irezistibil, construieste astfel de personaje in cartea sa Intriga matrimoniala.
    Madeleine, Mitchell si Leonard  isi leaga vietile intr-un mod distructiv si ireparabil, se iubesc si se urasc, se admira si se dispretuiesc, se maturizeaza impreuna, asa cum numai la douazeci si ceva de ani se poate intampla.
    Actiunea in toiul careia se trezesc este plasata de catre autor in America anilor ’80. Dupa cum poate afla orice cititor, avizat sau incepator, rasfoind paginile care preced inceputul propriu-zis al romanului Intriga matrimoniala, tara in care isi traiesc vietile Madeleine, Mitchell si Leonard  este in recesiune, ca si viata de colegiu. Insa cafenelele sunt pline de copii invatati care citesc Derrida si asculta Talking Heads. Intr-o astfel de cafenea o intalnim si pe Madeleine, personaj care oscileaza intre un romantism induiosator incurajat de scriitoarea sa preferata, Jane Austen si egoism cu reflexe de culpabilitate.
    Autorul ne face cunostinta cu ea intr-un moment crucial, absolvirea colegiului, moment in care nedumerirea existentiala atinge curba cea mai periculoasa, cea conturata la intalnirea dintre visele pe care unii si le construiesc inca din copilarie si realitatea chiriei care trebuie platita si a nevoilor primare care trebuie satisfacute.
    Totusi, in acest moment, pe Madeleine par sa o macine mai mult problemele emotionale: este indragostita de Leonard, un tip instabil din toate punctele de vedere, dar cu o minte sclipitoare si care o atrage aproape patologic si se bucura si de prezenta reconfortanta a lui Mitchell, admiratorul sau inflacarat, pe care ea il vede insa mai mult ca pe un prieten si care este dispus sa renunte la orice pentru a o face fericita.
    Cand este nevoita sa iasa din acest triunghi emotional Madeleine il alege pe Leonard, care azi o respinge, maine are nevoie acuta de ea, pentru ca, la fel ca personajele din romanele scriitoarei sale preferate, crede in acea dragoste salvatoare, care invinge dincolo de orice obstacol sau in ciuda oricarui obstacol.
    Nici cand afla ca depresia sa care pare sa se cronicizeze este de fapt parte a unui diagnostic mult mai grav Madeleine nu il abandoneaza pe Leonard. Dimpotriva.
    Alege sa se casatoreasca cu acest Leonard care are momentele sale de geniu.
    Dar, in secret, tanjeste dupa confortul unei vieti simple, echilibrate, normale, dupa admiratia teologului care ar fi dispus sa renunte in orice moment la tot pentru a o face fericita.
    Jongland cu teorii la moda in anii in care plaseaza actiunea, cum ar fi feminismul si amintind, cu o nelipsita doza de criticism si ironie de intensitatea iubirilor din romanele lui Jane Austen, Jeffrey Eugenides construieste personaje puternice, carismatice, fata de care nu poti ramane indiferent. 
    Le simti tristetea, nesiguranta, nehotararea, pasiunea si nu poti sa nu fii acuzat dupa ce termini de citit cartea de partipris-uri.
    Cunosti America anilor ’80, patrunzi in lumea universitara a acelor vremuri, stai in acelasi laborator cu cercetatori proaspat iesiti de pe bancile facultatii, simti suferinta unui bolnav psihic si calatoresti prin lume cu un pasionat de religie, iar in final ramai cu gustul unei povesti ai carei eroi nu sfarsesc fericiti, ci constienti de faptul ca viata este o continua lupta intre ideal si real.

    Jeffrey Eugenides: “Intriga matrimoniala”, o carte aparuta in excelenta traducere a Danei Craciun.