Unele despărțiri nu pot fi evitate.
Cu toții trecem prin despărțiri. Dureroase, necesare, de bun-simț, cu text sau în liniște, alunecând pe lângă cel de care ne despărțim pentru a nu-l sparge în mii de bucăți.
Despărțiri.
Uneori le provocăm, alteori ni se întind capcane în care cădem și ne trezim în plin discurs de despărțire.
Nu știi niciodată de pe ce fițuică e copiat acest discurs. De la ești prea bun/bună pentru mine la nu avem un viitor comun, nu sunt în apele mele, nu ești ceea ce caut, nu știu ce vreau, pașii sunt mici și nesiguri, dar cu intenție.
Nu trebuie să crezi că dacă nu ți s-a spus ești prea bun/bună pentru mine nu este așa sau că dacă ți s-a făcut o mărturisire, cu ochii în lacrimi, nu sunt în apele mele, este așa.
Frica motivează. Nimic altceva. Frica de plafonare, frica de neîmplinire, de ratare, frica de nefericire, frica de prea mult sau prea puțin. Frica. Ea este începutul. Apoi se înhăitează cu egoismul, cu nesiguranța, cu nehotărârea și uneori cu perversitatea.
Ochii se ascund de cealaltă pereche de ochi în bucăți de parchet, de cer, de covor, de pământ, de mobilă, de altcineva, mâinile se freacă una de alta sau se joacă nervos cu părul, prin picioare se plimbă din ce în ce mai neliniștită și mai agitată dorința de a pleca, oriunde, numai să fie departe de acel noi.
Despărțirea e dor de ducă ce se luptă cu durerea și caută provocarea necunoscutului. Întotdeauna, sau aproape întotdeauna, cel compătimit este cel părăsit. Dar a-ți fi frică să rămâi și a hotărî să pleci într-o zi nu te face mai rău decât cel de lângă care pleci, la fel cum a-ți fi frică și a rămâne pentru a te lupta cu frica și cu nesiguranța unui noi în care nu te mai recunoști nu te face mai bun.
De aceea, regulile pentru despărțiri ar trebui studiate dintr-un abecedar al despărțirilor. La fel cum înveți să mergi, să vorbești, să scrii și să citești, nu ar fi rău să înveți să te desparți și să accepți că ești părăsit. E drept că situațiile și oamenii diferă, dar există un la fel în orice despărțire, o esență de rutină, un ticăit de mecanism de ceas.
Te desparți de sânul mamei, de o mână trudită de bunic, de cel mai bun prieten din copilărie devenit un adult antipatic, de prima iubire ascunsă doar în tine sau și în zvâcnirile venei de la tâmpla celuilalt, de animalul de companie, de rochia mini care părea să-ți stea al naibii de bine în liceu și care peste ani te face să te uiți jenată în oglindă, de o pereche de bascheți rupți, dar cu valoare profund sentimentală, de un partener pe viață care se dovedește a fi un partener pe câțiva ani, de un părinte, de un copil și de tine visătorul, într-un final.
Te desparți și îți mormăi în barbă că va fi bine, că vrei altceva, că meriți altceva, că așa a fost să fie. Însă ceva din tine nu mai este la fel. Schimbarea îți tulbură culoarea ochilor, felul în care vorbești și gesticulezi, felul în care te așezi pe pat înainte de a face dragoste sau felul în care stai picior peste picior când îți bei cafeaua cu un necunoscut.
Desparte-te de mine este un joc complicat al destinului care te învață cum să renunți și cum să lași în urmă.
