Autor: Ramona Iacobuțe

  • Gala “Bun de Tipar” – ediţia a IV-a

    Pe 14 mai 2015 va avea loc editia a IV-a a Galei Industriei de Carte din Romania „Bun de Tipar“.
    Gala „Bun de Tipar“ este organizata de Asociatia Headsome Communication si Asociatia Editorilor din Romania (AER), in parteneriat cu Dacia, cu sprijinul Ministerului Culturii, al Bibliotecii Nationale a Romaniei si al Institutului Cultural Roman. 
    Gandit de Oana Boca Stanescu si Ioana Grunwald, evenimentul aduce in prim-plan peste 750 de titluri care concureaza la cele 10 premii de excelenta si isi propune sa marcheze reusitele anuale ale industriei editoriale romanesti si sa atraga atentia publicului asupra celor mai bune produse editoriale din Romania. 
    Anul acesta concureaza pentru cele zece premii cu peste 15% mai multe titluri decat in 2014, iar juriul care a facut selectia este format din Mircea Vasilescu (presedinte), redactor-sef al saptamanalului „Dilema Veche“, eseist, critic, istoric literar, jurnalist; Simona Kessler, agent literar; Cosmin Ciotlos, critic literar („Romania literara“); Luca Niculescu, redactor-sef al RFI Romania; Oana Valentina Suciu, lector dr. la Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea din Bucuresti; Victoria Patrascu, autoare de carti pentru copii; Carmen Apetrei, director Departament Grafica al Facultatii de Arte Plastice din cadrul Universitatii Nationale de Arta din Bucuresti; Cristina Foarfa, editor coordonator Bookaholic; Tudor Cretu, directorul Bibliotecii Judetene Timis; Daniel Voinea, brand manager Carturesti.
    Categoria care detine recordul in ceea ce priveste numarul de proiecte inscrise in concurs pentru editia a patra este cea dedicata traducerilor. Aici au fost peste 200 de aplicatii.
     
    Si la categoria „Cel mai bun redactor/ingrijitor de editie“, numarul proiectelor inscrise in competitie este triplu fata de cel al aplicatiilor depuse anul trecut. De asemenea, la categoria „Cea mai buna biblioteca a anului“ exista o crestere a numarului de proiecte inscrise in concurs, cu aproximativ 30%. O crestere semnificativa de peste 20% , s-a putut observa si in ceea ce priveste numarul candidatilor care concureaza pentru prima data la Gala Industriei de Carte din Romania „Bun de Tipar“, dupa cum reiese din comunicatul de presa pus la dispozitie de organizatori. „Faptul ca, in ciuda tuturor statisticilor pesimiste privind lumea cartii, avem in lista candidati la sectiunea «Best New Entry» ne incurajeaza“, au precizat organizatorii.
    Finalistii Galei “Bun de Tipar” din acest an pot fi gasiti pe www.galabundetipar.ro.
    Castigatorii de pe 14 mai vor primi trofee realizate, incepand cu 2014, de artistii vizuali Laurentiu Midvichi si Eugen Ilina.

    11021228_897563986951355_2566746206326030498_n

  • Prin „Camere de hotel” cu Anda Docea

    Lectura unei carti care iti vorbeste despre sufetul cuiva, despre amintiri si trairi care nu fac parte din lumea ta, dar cu care te-ai putea identifica, este, pana la urma, o lectura care iti da senzatia ca esti privilegiat.
    E ca si cum ai privi prin gaura cheii fara sa-ti fie teama ca vei fi prins, ba chiar o faci la indemnul si cu acordul celui urmarit.
    Cartea „Camere de hotel”, aparuta in 2015 la Editura Herg Benet cu semnatura Andei Docea, poate fi o astfel de lectura. 
    Anda Docea, dupa cum singura marturiseste, a inceput informatica si a terminat jurnalismul si este din 2003 jurnalist la TVR.  
    Mi-am infipt adanc radacinile in Cluj si am ajuns sa zbor la Bucuresti, am intrat in TVR in 2003 visand ca voi deveni o vedeta de televiziune, dar marile impliniri mi le-a adus presa scrisa. Mi-am creat primul blog in 2007, departe de ochii lumii, am publicat niste texte in volume colective, am scris si la “Dilema veche” despre personaje, locuri si demoni, iar acum am decis ca e momentul sa scot o carte care sa faca nehotararea mai usor de tolerat. Care sa-ti spuna ca, din cand in cand, e in regula sa renunti, sa nu stii ce vrei sau sa te intorci din drum. Ca fiecare are adevarul lui si ca, de fapt, ce s-a petrecut in realitate nici nu prea conteaza”, povesteste Anda celor care isi doresc sa o cunoasca.
    Inca din primele pagini ale cartii „Camere de hotel”, ne intampina impresiile tiparite ale unor cititori care au mai fost prin acele „camere” si care ne indeamna si pe noi sa o facem.
    Am citit cartea Andei Docea stiind ca voi avea aceeasi senzatie ca atunci cand merg prin frunze. Cand nu ma uit spre cer pentru ca m-am saturat de culorile si ironiile lui, ci in jos, scormonind cu varful pantofului in fiecare ramura care imi aduce aminte de o iubire, de o greseala, de o tristete sau de un vis ciobit. Aceasta carte imi pare, cateodata, de o intimitate atat de placuta, incat ma simt vinovata citind-o, ca si cum i-as fi furat jurnalul din sertar. Cele patru parti ale volumului sunt tot atatea culori ale stilului ei flexibil, curat, cald. Vorbeste despre iubiti din trecut si iubiri din viitor. Despre varste ingrate si varste lucide. Despre experiente care ar trebui sa ne faca mai puternici, mai curajosi, dar care, de fapt, ne rand in nas”, ni se confeseaza Simona Catrina, jurnalista si scriitoare, in prefata cartii.
    Cartea „Camere de hotel” semnata de Anda Docea se va lansa luni, 11 mai, de la ora 19.00, la Clubul Taranului Roman din Bucuresti. 
    In felul sau, usor regnoscibil si in carte, autoarea ii invita pe toti cei care vor sa obtina un autograf: “Daca v-as spune ca nu m-am gandit niciodata la ziua asta, as minti. Mi-e chiar rusine sa admit ca mi-o imaginez des, de multi ani. A fost fantezia mea preferata vreme lunga. Cu totii avem o poveste tainica, „a noastra”, pe care ne brodam toate exagerarile, cu nerusinare. La a mea, va invit sa luati parte. Va astept cu toate camerele sufletului deschise”.
    Moderatorul intalnirii Andei Docea cu cititori va fi Alexandru Voicescu, din partea editurii Herg Benet, iar invitate pentru a vorbi despre scriitoare si cartea sa sunt Adina Popescu, la randul sau scriitoare si jurnalista la „Dilema veche”, si Eveline Pauna.
    11048734_1334374583258855_1002329785926730986_o
  • Zmei și zmee

    -Zboara, hai, umfla-te in aripile verzi din hartie, ia-te la intrecere cu vantul, fa-i in ciuda albastrului decolorat al cerului si  testeaza-ti limitele curajului de zmeu. Esti zmeul meu, primul meu zmeu si vreau sa ai cel mai frumos inceput. Asa isi striga Alexia visele catre ce se afla dincolo de inaltimea sa de copil, in acea perioada din viata sa in care totul se reducea la dulce, joaca, poveste.
    Cativa ani mai tarziu i se confesa barbatului care a creat un precedent nefericit in viata ei:
    Cand incepi o relatie nu ai niciodata de unde sa stii daca vei alerga de mana in cotidian cu acea jucarie din hartie pe care din copilarie o indragesti sau daca va trebui sa strivesti cu degetele tale acea rautate a personajului fantastic din basme, imaginat ca un urias cu puteri supranaturale. Iti dai seama pe parcurs daca te-ai ales cu pofta de joaca a zmeelor sau cu nevoia de a uita si de a supravietui pricinuita de zmei si personalitatea lor de devoratori. Si diferenta se face intotdeauna la plural, in doi.
    Cand a rostit aceste cuvinte, fata care acum  isi deruleaza viata privind pe fereastra si identificandu-se cu un gol imens, a simtit pentru prima data frica si bucuria in stare pura.
    Are accese de luciditate, amestecate cu o melancolie si un dor de inceput nimicitoare. Dar nu un inceput pune stapanire pe ea, ci frica, acel sentiment care nu se naste un monstru, asa cum cred ei, toti cei care isi pasesc viata acum prin fata ochilor sai nepasatori, asa cum a crezut si ea pana in clipa in care o liniste ciudata a imbiat-o sa i se lase prada, dar care incurajat devine un monstru capabil sa te sfasaie intre falcile sale inainte de a disparea fara urma in neantul propriei demente. 
    Iar a ramas singura. Priveste de cateva ore strazile incarcate de zgomot, aglomeratie, intensitate amestecata cu indiferenta, viata urmarita, ca intr-un joc de-a v-ati ascunselea, de frica de singuratate, de platitudine, de staticitate, de gol. Priveste, se imbolnaveste de frica si ii cauta leac, isi urmareste golul din jur si incearca sa tenteze dorinta. Orice fel de dorinta, dorinta sa fie: dorinta de  adormi, dorinta de a manca, dorinta de a se misca din acel loc de langa geam, dorinta de a simti lene in toate membrele, dorinta de a plange. Dar nu reuseste decat sa se hraneasca cu acea liniste stranie care ii paralizeaza toate simturile. 
    Cadoul prin care el isi anunta plecarea din viata sa zace pe canapea. Este atat de frumos in fatalitatea sa, incat se cere admirat: un zmeu confectionat din cea mai turcoaz hartie creponata care exista pe lumea asta, cu aripile sale de pasare neinsufletita, dependenta de o sfoara si de fuga pe o suprafata plana, o jucarie pe marginile careia se odihnesc cuvintele unui adult care nu stie sa isi asume. Imi pare rau, nu pot! scrisese el cu un scris tremurat pe turcoazul creponat care va uita in curand sa zboare in cosul de gunoi. Nu a uitat…..Odata ea ii spusese ca toata viata  a fost fascinata de zmee. Si s-a gandit el ca acel zmeu de pe canapea ii va face despartirea mai usoara. O incercare esuata de a-si cumpara libertatea fara prea multe remuscari.
    Totusi, daca unul dintre strainii care i se perinda prin fata ochilor s-ar opri pentru cateva clipe, in acel luni innourat, si i-ar pune acele intrebari care ar diferentia-o pe ea, tanara blonda si trista, de ceilalti locuitori ai blocului cu patru etaje, ar reusi sa raspunda. Ar spune ca o cheama Alexia, are 30 de ani, este necasatorita, nu are copii decat in visele care o viziteaza din cand in cand, dar pe care nu are nebunia sa le povesteasca si ii plac zmeele. Dupa care ar trage o cortina grea de tacere si inaborabilitatea i-ar respira prin toti porii. Stie despre ea tot ce normalitatea ii impune sa stie si totusi nu isi aminteste cine este ea cu adevarat. Niciodata nu a stiut. Franturi de ea amestecate cu normalitatea si viata traita la limita dintre somn si trezire ii vin din cand in cand in minte. Dar pana acum viata i-a fost o goana in picioarele goale dupa zmee, acele dorinte de neoprit care se nasc in stomac si mor pe buze, urmarita fiind de zmeii propriilor temeri si ai neputintei altora.
    El e acum departe. Dar nu este nici primul, nici ultimul care a preferat viata aceea simpla si lipsita de curaj, langa o alta ea pentru care povestea nu conteaza.
    Alexia vede acum pe fetele trecatorilor de dincolo de geam, fata bunicii. Ea este prima care i-a injectat in venele de copil nevoia de poveste. A crezut ca face bine, ca orice bunica. Pentru Alexia, insa, acel moment a fost fatal. Nu va uita niciodata cand a visat primul zmeu de hartie sfasiat in bataia vantului de acel zmeu al normalitatii, al banalului, al lipsei de imaginatie, al rutinei, al neputintei care zace in fiecare.
    Totul a inceput cand avea aproape 6 ani si pentru ca i se parea ca simte o prezenta nepalpabila in camera si vroia sa fie curajoasa si sa adoarma, in acelasi timp, s-a auzit spunandu-i:
    Vreau sa aud cea mai frumoasa poveste pe care o stii! M-am saturat de povestile clasice pe care mi le citesti de cand aveam 3 ani. Orcum stiu ca printii nu exista. Dar te ascult de fiecare data de dragul povestii. Povestea sunt eu. Imi place sa cred ca am ceva din parfumul de cufar vechi si din eleganta dantelei.
    Bunica a ezitat putin, dar se vedea ca avea o poveste pe care o pastra pentru cand o considera pregatita sa o asculte.
    Bine, draga mea. Dar sa stii ca cele mai frumoase povesti au ceva banal si in acelasi timp ceva neprevazut, de nesuportat. Dupa ce vei asculta aceasta poveste nu vei mai privi la fel povestile si viata. 
    Vreau, vreau, s-a entuziasmat de pericolul pe care il mirosea micuta Alexia!
    Bunica a oftat si a inceput cu o voce pe care Alexia si acum o aude:
    A fost o data, ca aproape de fiecare data, o fata obisnuita in aparenta, dar speciala daca aveai rabdare sa o cunosti.

    sursa foto: favim.com

  • Colloquium. Esenţial, o colecţie care împrieteneşte cititorul cu domeniul ştiinţelor sociale şi politice

    Termenii de specialitate din orice domeniu nu sunt, in mod obisnuit, pe placul tuturor. 
    Iti trebuie o curiozitate si o motivatie puternica pentru a te apropia de lecturi care te confrunta cu teorii, clasificari si statistici. 
    Totusi, in cazul unor astfel de aparitii editoriale, exista abordari ale conceptelor puse in discutie care vizeaza si publicul larg, nu doar specialistii. Tocmai de aceea, pentru titlurile care se inscriu in colectii gandite sa teoretizeze anumite concepte, este necesara o atentie deosebita acordata structurii textului, flexibilitatii si comprehensibilului, autoritatii in domeniu pe care o au autorii, surselor bibliografice alese. Orice detaliu este important pentru a face dintr-o carte care prezinta carcateristicile unui anumit domeniu de studiu, o carte cautata si, de ce nu, introdusa in bibliografiile si notele de subsol ale altor lucrari.
    Editurile mari, in plina extindere sau cu un plan editorial axat pe enciclopedic, pun la dispozitia cititorilor, dincolo de beletristica, una sau mai multe colectii care abordeaza aspecte teoretice ale cunoasterii si ale modului de functionare a lumii in care traim. 
    Si Editura Adenium din Iasi isi arata intentia de a se inscrie pe aceasta linie prin includerea in lista de carti tiparite a unor titluri grupate in Colectia Colloquium. Cu cele trei serii, Colloquium. Esential, Colloquium. Universal si Colloquium. Original, colectia se adreseaza unui public interesat de lecturile care au legatura cu felul in care este construita si inteleasa cultura social-politica din spatiul romanesc.
    Esti student si te streseaza referatele, eseurile pe care le ai de predat si examenele pe care trebuie sa le sustii la materii care se intersecteaza cu marketingul politic, comunicarea, curente politice, si forme de guvernamant, politici publice? Predai si scopul tau este sa iti surprinzi studentii cu noi lecturi care sa le consolideze si sa le diversifice cunostintele sau sa le ascuta simtul critic si capacitatea de analiza? Practici jurnalismul de investigatie sau te-ai specializat pe editoriale si articole de opinie? Sau pur si simplu te intereseaza mecanismul interior de functionare al lumii politice? Colectia Colloquium isi propune sa acopere nevoia de informare a categoriilor socio-profesionale care se regasesc  in raspunsul la astfel de intrebari. 
    Prin cele 12 aparitii de pana acum, Colloquium nu se doreste a fi o colectie adresata doar unei nise, dupa cum tine sa precizeze si coordonatorul sau, Daniel Sandru: “Acest proiect editorial se adreseaza, in egala masura, studentilor si profesorilor de specialitate, jurnalistilor ce activeaza in domeniul politic, specialistilor in comunicare politica si electorala, consultantilor politici, politicienilor si, evident, publicului larg interest de politic.”

    comunicarea-new-media-participare-si-populism

    Cativa dintre autorii tineri care si-au canalizat energia si curiozitatea pentru a obtine da-ul necesar tiparirii in Seria Esential a colectiei Colloquium de la Editura Adenium sunt Corina Barbaros cu “Marketingul politic. Repere teoretice si strategii de actiune", Antonio Momoc si “Comunicarea 2.0. new media, participare si populism”, Dorina Ticu cu “Politicile publice. Rationalitate si decizie in spatiul administrativ” si Matei Demetrescu, Codrin Taut cu “Guvernalitatea. Forme si tehnici ale puterii in Occident”.

    marketingul-politic-repere-teoretice-strategii-de-actiune

    De ce ar trebui luate in considerare aceste aparitii editoriale? Ma intreb, te intebi, ne intrebam in momentul in care ne cade privirea pe copertele  lor in librarii. Si, ca de fiecare data cand se ia decizia de a pune pe rafturile bibliotecii personale una sau mai multe carti, argumentele pro si contra, echilibrul sau dezechilibrul dintre aceste doua categorii de argumente pot fi cei mai buni sfatuitori. Pe langa buget, evident.

    Sa incepem cu argumentele pro. In primul rand, rasfoim cuprinsul si informatiile despre autor, pentru a verifica experienta in domeniu si abordarea. Daca este sa ne referim la cele patru aparatii din Colectia Colloquium. Esential, nu putem sa nu remarcam ca, in mare parte autorii sunt nascuti dupa 1980, ca au, asadar, o prospetime intelectuala si sunt in continua cautare.
    Corina Barbaros, 31 de ani, este asistent universitar doctor la Catedra de Stiinte Politice, Relatii Internationale si Studii Europene din cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice a Universitatii “Al. I. Cuza” din Iasi, Antonio Motoc este conferentiar doctor la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Dorina Ticu, 30 de ani, este cadru didactic la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iasi, in timp ce Matei Demetrescu, 30 de ani si Codrin Taut, 35 de ani, sunt specialisti in domeniul stiintelor politice, domeniu pe care l-au aprofundat in articole pentru publicatii de specialitate sau in lucrarile de diploma si de doctorat.
    Faptul ca au ales sa se specializeze pe un anumit segment al mai vastului camp al culturii social-politice, ii obliga sa isi aleaga cu atentie sursele bibliografice si sa contureze, in acelasi timp, propriul punct de vedere, propria perspectiva asupra notiunilor pe care le pun in discutie. 
    Daca sarim de la informatiile despre autor la recomandarile facute pe coperta din spate a fiecareia dintre carti, aflam de la coordonatorul seriei, Daniel Sandru, ca este un proiect editorial  “realizat in premiera in spatiul academic romanesc”. 
    In fiecare din cele patru aparitii din cadrul seriei Esential, “Marketingul politic. Repere teoretice si strategii de actiune”, “Comunicarea 2.0. new media, participare si populism”, “Politicile publice. Rationalitate si decizie in spatiul administrativ”, “Guvernalitatea. Forme si tehnici ale puterii in Occident”, se poate observa incercarea de a sintetiza, de a compara, de a exemplifica. 
    Notiuni precum guvernalitate, liberalism, neoliberalism, decizia si modelele decizionale in spatiul public, politici publice, comunicarea interpersonala, comunicarea de masa, publicitate, relatii publice, propaganda politica, manipulare, new media, democratie directa, democratie digitala sunt luate din samanta lor, definitia, si purtate prin mai multe registre, intrepatrunse, puse in relatie, asezate in spatiul cel mai fertil pentru a-si arata adevaratele intelesuri si dedesubturi.
    Prin cele patru titluri extrase din Colectia Colloquium. Esential, provocarea Editurii Adenium este sa parcurgi opt capitole in care sa descoperi principalele teorii referitoare la marketingul politic, trei capitole despre “fragilizarea si infantilizarea individului si tehnicizarea politicului”, trei capitole care expun problemele actuale ale campului politicilor publice, patru capitole care sfredelesc comunicarea, noile tehnologii si felul in care new media influenteaza sfera politica si raporturile de putere.

    politicile-publice-rationalitate-decizie-in-spatiul-administrativ

    Un argument impotriva alegerii acestor titluri oferite de Editura Adenium din Iasi ar putea fi tocmai acea tinerete a autorilor de care vorbeam. Ne putem intreba cat de autozitati sunt ei pentru a-i cita in lucrarile noastre sau in practica. De ce nu am apela, mai curand, la autori consacrati la nivel international? In cazul in care un astfel de argument este suficient de puternic, doar curiozitatea si nevoia de validare sau de invalidare a potentialului pe care acesti tineri autori il au, ne poate convinge sa le dam o sansa. 

    De la coperta-fata, pana la coperta-spate, aparitiile editoriale din Colectia Colloquium. Esential pun accentul pe informatia trecuta prin mai multe surse, pe claritate, pe un aspect care te duce cu gandul la o prezentare pe un retroproiector oprit exact in momentul in care apare imaginea reprezentativa pentru tema aflata in discutie, pe noile tendinte in domeniu, pe prospetime, pe structura clasica de manual, de lucrare stiintifica in distribuirea informatiei in pagini, pe specificitatea unui anumit domeniu de cercetare.

    guvernamentalitatea-forme-si-tehnici-ale-puterii-in-occident

  • De-a v-aţi ascunselea prin ţară

    Putini sunt cei care, atunci cand isi propun sa calatoreasca in locuri in care nu au mai fost, nu cauta informatii care sa ii ajute sa ia mai usor decizia sau care sa ii familiarizeze cu clima, cu oamenii, cu peisajele pentru a sti ce sa isi puna in valiza si pentru ce subiecte de conversatie sa fie pregatiti. 
    De obicei, ne dorim sa mergem intr-un anumit loc din cauza unei serii de “pentru ca-uri”. Cat de multe si de variate sunt aceste “pentru ca-uri” tine de gust, de educatie, de starea de spirit, de cei pe care ii alegem sa ne insoteasca.
    Oricum, un lucru este cert. Cautam noul, cautam experienta. Iar daca ne place sa ascultam, daca oamenii si povestile lor, misticismul si ineditul unor locuri ne fac sa vibram a “hai sa incerc”, recomandarile de calatorie “altfel”, cele care nu intra in ghidurile clasice, sunt exact ce ne trebuie.
    La Editura Adenium din Iasi, in colectia Punct Ro. Reportaj, a aparut un astfel de ghid, “Tara ascunsa. Un ghid turistic alternativ al Romaniei”, o carte semnata de George Dragan care oscileaza intre literatura si jurnalism, intre realitate si fictiune si care prezinta intr-o lumina inedita locuri din Romania de care multi nici nu au auzit, poate, vreodata: gara Grindu din Ialomita, Cetatea de Sare pierduta undeva prin largul Marii Negre, localitatea Bulduc din judetul Alba, Guranestii din Tara Hategului si altele asemenea. 
    In scrierile lui George Dragan, nu locurile sunt importante, ci legendele legate de acestea, intamplarile si oamenii care, la un moment dat, le-au scos din anonimat. In 172 de pagini de lectura intri intr-o altfel de Romanie, Romania povestilor locale, a locurilor “sfintite” de oameni si “vizitate” de sfinti, a curiozitatilor ramase pe jumatate nelamurite. 
    Tara ascunsa. Un ghid turistic alternativ al Romaniei” este o carte care se citeste atat cu placerea calatorului prin lume, dornic sa acumuleze noi experiente, cat si cu placerea initiatului in tehnica lecturii dincolo de stratul de suprafata. 
    Frazele lui George Dragan sunt incarcate de detalii, de date exacte, dar si de originalitate. Ele dezvaluie un narator cu experienta, un narator care trece, cand de partea scriitorului, cand de cea a jurnalistului pentru a da istorisirilor sale doza de credibilitate si de inedit, de mister de care au nevoie pentru a tine cititorul pana la final, pentru a-i intoarce curiozitatea pe toate partile. Tocmai de aceea, perpectiva din care sunt prezentate fapte, intamplari, oameni, tinuturi este si personala si dublata de declaratii, marturisiri, trimiteri la surse istorice si literare.
    Citind cartea lui George Dragan, aparuta la Editura Adenium din Iasi, ajungi sa te intrebi daca Romania de care acesta vorbeste este si Romania ta, daca, intr-adevar, ai stat sa intelegi Romania batuta la pas, de fiecare data cand ai mers intr-o calatorie prin tara. 
    George Dragan iti starneste o pofta greu de domolit de a merge intr-un loc in care nu ai mai fost pana acum din propria tara, intr-un loc uitat de lume pentru a privi oamenii in ochi, pentru a-i descoase pana dai de suflet, pentru a te rataci printr-o padure si a gasi un copac pe care e scrijelit un chip de sfant sau un nume cu o semnificatie de mult pierduta, pentru a te ruga intr-o biserica dintr-un varf de deal, cu inca doi credinciosi plini de Dumnezeu pana in maduva oaselor si de o varsta incerta, pentru a rasfoi documente vechi intr-o biblioteca care incepe sa miroase a mucegai pe la colturi.
    Este suficient sa dai, din intamplare, intr-o librarie, intr-o pauza intre doua activitati, de un fragment din “Tara ascunsa. Un ghid turistic alternativ al Romaniei” pentru a-ti dori sa treci prin experienta lecturii unui “altfel de ghid turistic”, ajutandu-te de scrisul lui George Dragan. Ar putea fi acest fragment cel care te atrage in “capcana”: “Atunci, in noaptea fosnitoare de munte, unul cate unul, sfintii si-au desprins de pe zidurile bisericii trupurile din vopsea scorojita si au iesit. Dupa ce s-au strans toti in curte, au pornit, nesimtiti de nimeni, printre soldati dormind, piramide de pusti si ghiulele, printre tunuri si cai care ciuleau nelinistiti urechile, au trecut prin albia paraului fara sa tulbure apele, au urcat costisa si au luat-o pe deal, spre padure.” Sau ar putea fi oricare altul. Urmarea va fi aceeasi: iti vei dori mai mult.
    Tara ascunsa. Un ghid turistic alternativ al Romaniei” este o carte care, pe scheletul unui ghid turistic, dezvaluie o Romanie revendicata de altii, o Romanie pierduta, o Romanie pe care ai vrea sa o faci si a ta, o Romanie cu un aer ce aminteste de Gabriel Garcia Marquez, cu oameni, legende, intamplari si locuri ce isi gasesc adevaratul sens doar in misticism. 
    Dumnezeu, credinta, straniul, uitarea, inchipuitul se amesteca in tara ascunsa a lui George Dragan si te prind intr-un du-te-vino al imaginatiei si al realitatii care nu iti da ameteli, ci doar dor de duca, de aventura, dor de viata ascunsa in cele mai mici cotloane ale unei tari ce poate fi aratata pe harta cu degetul, dar inteleasa cu adevarat doar senzorial. 
    tara-ascunsa-un-ghid-turistic-alternativ-al-romaniei_1_fullsize
  • Universul kafkian în cheie sapdariană – „Metamorfoza” lui Franz Kafka

    “Cine nu citeste Cortazar este condamnat. A nu-l citi este o boala grava, invizibila, care in timp poate avea consecinte groaznice. Cine nu citeste Cortazar devine pe nesimtite mai trist, mai palid si, probabil, incet-incet ramane fara par”, spunea Pablo Neruda. As indrazni sa il parafrazez pe Neruda si, scotand negatia, sa marturisesc ca cine il citeste pe Kafka este “condamnat”, inghitit in “universul burta de balena” al acestuia, “devine pe nesimtite mai trist, mai palid si, probabil, incet-incet ramane fara par”, se schimba pentru totdeauna, incearca sa traiasca cu ceea ce a invatat despre sine in acea burta de balena din care a fost evacuat, prin transare, de mainile de chirurg cu sange rece ale rationalului.
    Metamorfoza” lui Franz Kafka este o lectura care te face sa simti nevoia unei confruntari cu un Freud care iti danseaza mereu ca un pitic pe creier si iti tulbura nivelul de normalitate in care incerci sa te mentii. De un suprarealism rece, “Metamorfoza” nu iti lasa ragazul de a te obisnui cu un univers altfel, te smulge din propria realitate si te arunca in colivia neputintei, inca din prima fraza. 
    Intr-o buna dimineata, cand Gregor Samsa se trezi in patul lui, dupa o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat intr-o ganganie inspaimantatoare.”. Astfel isi prezinta Franz Kafka personajul, pe care tu cititor va trebui sa il insotesti pana spre finalul lipsit de orice speranta. E drept, ai putea refuza, dar ceva din felul in care alege sa iti spuna povestea acest scriitor cu o viziune halucinanta, grotesca, tragicomica asupra realitatii, caracteristica expresionismului si suprarealismului, te impinge pana la ultima pagina, pana la ultima zbatare a ganganiei intr-o lume in care nu se mai regaseste.
    Cine a citit cartea lui Kafka a vizualizat si a interpretat in propria maniera textul acesteia, cum este si firesc, de altfel. Tocmai de aceea, confruntarea cu o punere in scena a “Metamorfozei” kafkiene este, aproape necesara. Unele detalii, lasate in umbra, se vor arata in lumina necesara, altele isi vor confirma importanta. 
    O astfel de dramatizare a realizat regizorul Ion Sapdaru pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi, o dramatizare la care este de preferat sa vii cu tema facuta. 
    Metamorfoza” adusa sub privirile publicului de Ion Sapdaru este contruita pe doua planuri, cel al actiunii propriu-zise si cel al analizei faptelor in desfasurarea lor. Sapdaru ii ofera un loc pe scena insusi autorului, ceea ce permite o iesire din atmosfera de familie si o pauza de analiza la rece a fiecarei etape din transformarea personajului central. 

    Metamorfoza2

    Vocea auctoriala incarnata pe scena apasa pe butonul de pauza, suspenda actiunea si vorbeste spectactorului, freudian, despre Gregor Samsa, despre relatia cu sine, cu mama, cu tatal si cu sora sa. In mod obsesiv, aproape, accentul se pune pe relatia cu tatal si pe traumele din copilarie pe care acesta  i le-a pricinuit lui Gregor. Ajuns la varsta maturitatii, fiul este nevoit sa isi sustina financiar familia si sa se afunde intr-o slujba mai gri si mai umeda, mai mucegaita decat insasi ploaia, lait-motiv sonor al spectacolului sapdarian.

    Metamorfoza4

    Decorul in care isi expune Ion Sapdaru personajele preluate din Kafka, semnat de Gelu Risca, este unul sobru, auster si pune accentul pe lemn si viata desartata de continut, o masa, cateva scaune, doua usi, patul in care zace Gregor metamorfozat, captiv in cosmarul realitatii si eliberat de gandurile pe care nu si le mai poate exprima, in oniric, valize care atarna si din care se scurg obiecte de diverse forme si marimi, franturi de realitate care nu mai servesc nimanui, o fereastra care marcheaza frontiera dintre interiorul de familie si lumea larga, in care se pierd alte destine, cat se poate de banale sau incarcate de dramatism, nimeni nu o stie si nimanui nu ii pasa. Ritmul sacadat al ploii spala altceva-ul de dincolo de cosmarul pe care il traieste Gregor si in care ii trage si pe ai sai.

    Ion Sapdaru a ales pentru punerea sa in scena actori care au trecut, in rolurile pe care le-au jucat pana atunci, prin diverse registre, intrucat atmosfera pe care isi doreste sa o creeze este una care oscileaza intre absurd, drama si umor grotesc. Rolul povestitorului ii revine lui Radu Ghilas, care se achita de acesta cu nuante de sec si indiferenta, de atitudine de sala de judecata, mama lui Gregor este interpretata in adaptarea de la nationalul iesean de catre Anne-Marie Chertic, tatal de catre Daniel Busuioc, Alexandra Bandac o intruchipeaza pe sora comis-voiajorului metamorfozat in gandac, iar Dumitru Nastrusnicu da viata ciudatului chirias care intra in viata familiei Samsa in partea a doua a piesei. 
    Insa, rolul principal si cel mai provocator prin complexitate, efort fizic sustinut si repertoriul de gesture, de expresii faciale si corporale folosit ii revine tanarului actor Cosmin Panaite. In cea mai mare parte a reprezentatiei scenice acesta a trebuit sa joace un gandac. “Cum joci un gandac?” este o intrebare la care oricare dintre noi ar gasi cu greu un raspuns. Daca imitam de cand suntem mici tot felul de vietuitoare necuvantatoare pe care le intalnim in cale, un gandac nu este, cu siguranta pe aceasta lista. Tocmai de aceea, rolul lui Cosmin Panaite este unul de compozitie, unul in care efortul fizic sustinut nu trebuie sa stea in calea expresivitatii, a redarii dramei si a eprimarii intregii game de emotii prin care trece “metamorfozatul”. Si, din fericire pentru evolutia sa artistica, ii iese. Urmarindu-l pe Cosmin Panaite cum joaca gandacul kafkian, parca te gandesti de doua ori inainte de a strivi sub talpi orice aratare de acest fel, iar cand il vezi pe strada iti vine, parca, sa exclami “uite-l pe gandacul kafkian al lui Sapdaru!” 
    Cosmin Panaite reuseste sa treaca de la functionarul insipid, cu un simt al datoriei care il urmareste ca un blestem si extrem de legat de familie, in special de sora sa Grete, o tanara cu suflet de artist, la gandacul inchis intr-o camera ca intr-o celula, cu firescul de care are nevoie pentru a nu produce o ruptura intre cele cele doua fete ale aceleasi identitati.

    Metamorfoza6

    In “Metamorfoza”, regizorul Ion Sapdaru aduce visul in prim-plan si il foloseste ca pe un instrument prin intermediul caruia Gregor, inchis in scheletul gandacului, comunica cu interiorul sau, cu propriile traume si neputinte, isi exteriorizeaza spaimele, isi cheama in ajutor amintirile, isi rememoreaza viata.

    Desi, inceputul “Metamorfozei” lui Ion Sapdaru incearca sa redea intimitatea si caldura unui camin, cu toate micile neintelegeri si bucurii, spectacolul in sine reuseste, prin toate elementele care il compun, ploaia care duce cu gandul la descompunere si putreziciune, transformarile in caracterul unor personaje blande, cum sunt mama si sora lui Gregor, viata si moartea care se amesteca in gandurile si visele personajului central, raceala de raport de activitate din discursul naratorului, zbaterile inutile ale metamorfozatului in incercarea de a-si revendica propria viata, sa reprezinte grotescul situatiei, dezumanizarea, absurdul.
    Dar, pana la urma, indiferent cum receptam textul kafkian si, implicit, spectacolul de teatru care il are la baza, un lucru este sigur. Stranietatea situatiei te urmareste, micimea existentei te apasa, te sperie ideea ca nu esti altceva decat un gandac strivit de piciorul unora care se cred superiori tie sau care nu mai stiu sa te iubeasca, nu mai reusesc sa te inteleaga, mediocritatea si stereotipiile care functioneaza ca un scut impotriva diferitului te pun serios pe ganduri. 
    Abordarea regizorala a lui Ion Sapdaru, axata pe psihanaliza si oniric, reuseste sa creeze atmosfera de care spectatorul are nevoie pentru a-si stabili propria relatie cu Gregor Samsa. Fie ca ii condamna tatal pentru traumele pe care i le-a provocat in copilarie, fie ca nu inteleg schimbarea comportamentala a surorii, care de la afectiune profunda migreaza spre repulsie, repingere si chiar agresivitate, fie ca empatizeaza cu acel comis-voiajor atins de ratare si de neputinta, acesta nu are incotro, este prins in capcana lui “tu ce ai face daca te-ai trezi intr-o dimineata metamorfozat in gandac?

    spectacol-metamorfoza-kafka-teatrul-national-iasi-afis-2015-premiera

  • Miroși a nefericire

    Pe langa urmele pe care le lasa in camerele inchise cu cheie ale sufletului si mintii, nefericirea se poate ascunde in cele mai banale mirosuri pe care corpurile le emana. 
    Daca ai nasul cat de cat scos prin lume, daca stii sa faci diferenta intre parfumul aparentei si mirosul nefericirii, vei sti, de fiecare data cand iesi din barlogul singuratatii, daca ai dat peste un om nefericit in drumul tau spre o ceasca de cafea, spre un film sau o piesa de teatru, spre o intalnire care-ti poate masura propria-ti nefericire.
    Nefericirea isi schimba mirosul si in functie de varsta.
    Nefericitii care inca se mai bucura de tinerete, isi iau drept scut cochetaria.
    Dar, experienta nasului fin te ajuta sa ii decojesti de aparente, de parfumul cremei de corp, al deodorantului, al cremei de fata sau al fondului de ten si sa le le adulmeci adevaratul miros, cel care se amesteca cu toate celelalte esente de viata traita dupa anumite norme, dar nu se pierde.
    Acel miros este un parfum de insomnie cu accente de anxietate, depresie, miros de tigara, de cafea neagra, de foame inhibata sau incurajata sa isi faca de cap.
    Aceasta este nefericirea spalata in fiecare zi cu cel mai scump detergent, cu cele mai scumpe cosmetice si ambatala cu cele mai bune haine din garderoba. 
    Daca te vei apropia de un astfel de nefericit si ii vei spune, plin de intelegere, “nu este nevoie sa te ascunzi, pentru mine mirosi din departare a nefericire”, il vei da imediat de gol. 
    Toate celelalte parfumuri se vor evapora si nu iti va mai mirosi decat a frica, a ciuda, a urat, a minciuna, a singurate, a dezamagire.
    Insa, nefericitul nu iti va fi recunoscator ca l-ai gasit. 
    Dimpotriva. 
    Te va privi ca pe un nebun si isi va lua cat va putea de repede talpasita, cu nefericire cu tot in spate.
    Nefericitii atinsi de ghearele nepilite ale batranetii sunt, insa, mult mai neatenti cu mirosul propriei nefericiri, nu se mai obosesc catusi de putin sa il ascunda, toata eneregia lor este inghitita de rutina, de amintirea a ceea ce erau candva.
    Tocmai de aceea, hainele le miros a ultima data cand au fost spalate de mana cuiva drag care s-a dus de ceva vreme, parul a perna de pe canapea roasa de pisica, pielea a odai de altadata, unghiile le sunt ingalbenite ca foile unei carti uitata de ani de zile deschisa in bataia soarelui din fereastra.
    Mirosul lor il simti si fara sa ai nas scos prea des prin lume.
    E acolo ca dovada a traitului, a renuntarii, a faptului ca odaile mintii si sufletului nu au mai fost aerisite de ani de zile, intrucat cheia s-a pierdut intr-un pe parcurs dezamagitor.
    Lor nu indraznesti sa le spui ca miros a nefericire.
    Nu poti decat spera ca cineva, intr-o zi, pana nu va fi prea tarziu, va sparge un geam al acestor incaperi ferecate si le va aerisi.

  • Falsele amintiri, adevarata uitare – “Variațiuni pe modelul lui Kraepelin”

    In fiecare dintre noi exista marea frica de moarte si frici mai mici ascunse sub “ambalajul”pe care il purtam in drumul spre nefiinta.
    Totusi, teama de moarte este cea care ne construieste si ne distruge, in acelasi timp. In structura sa se amesteca atomii fricilor mai mici, frica de uitare, frica de singuratate, frica de alienare, frica de ratare, frica de a pierde pe cineva drag, de a-ti lua adio de la parinti, de la copii, chiar in timp ce ei sunt langa tine, fara, insa, a-i mai recunoaste sau a te mai recunoaste.
    Batranetea este locul de joaca preferat al acestor frici. Daca la alte varste pot fi amagite, trimise intr-un colt indepartat al rationalului, dar si al emotionalului, la senectute se dezlantuie si ii prind in jocul lor si pe cei din jur, pe cei care nu au ajuns, inca, acolo. 
    Alzheimer-ul sau dementa senila se numara printre acele dovezi folosite de cel care se teme pentru a-si justifica frica. Aceasta boala inghite ca un cosmar care nu se mai sfarseste tot ce ii iese in cale: memoria celui in care se cuibareste, linistea celor care il iubesc pe cel in care se cuibareste, locuri, identitati, notiunea de timp si spatiu. Tocmai de aceea, orice scriere care se inspira din tenebrele lumii adjudecate de o astfel de boala, lasa un gust de tristete de netratat, chiar daca i se adauga note de umor, de ironie si autoironie.
    Tanarul dramaturg italian Davide Carnevali si-a imaginat, in piesa “Variatiuni pe modelul lui Kraepelin”  un scenariu in care a implicat un tata si un fiu, pornind de la simptomele acestei boli. Abordarea sa nu se reduce, insa, la transformarile care se produc in viata si in structura interioara a bolnavului, ci are trimiteri si la memoria istorica, la instrainarea de propria istorie sau la reinterpretarea istoriei in cheie personala si la subiectivizarea unor evenimente care tin de concret si de exactitate temporala si spatiala. 
    El insusi marturiseste: “Am scris un text despre posibilitatea reconstruirii istoriei. Este vorba despre istoria personala a unui om pe cale sa-si piarda parcursul logic al vietii si, prin urmare, propria identitate. Este istoria colectiva a unei Europe care, prinsa intre trecutul marcat de razboaie si actualitatea schimbarilor politice, este in cautarea propriei definitii.

    Textul lui Davide Carnevali este adus pe scena salii “Teatru la Cub” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi de catre regizorul Alexandru Dabija care colaboreaza cu Dragos Buhagiar pentru decoruri si cu Andrei Cozlac pentru conceptul video. 
    Abordarea lui Dabija pune accent pe inversunare: inversunarea cu care personajul central, barbatul pierdut in mlastina Alzheimer-ului, isi apara falsele amintiri, inversunarea cu care celalalt barbat, cel mai probabil fiul sau, dupa cum reiese din desfasurarea de forte care lancezeste si ea in apele tulburi ale ambiguitatii, incearca sa isi faca tatal sa isi aminteasca adevaratul trecut si sa tina cu dintii de ultimele amintiri, inversunarea cu care acel iepure care, in diferite forme, dimensiuni si ipostaze devine personaj obsedant si dominant in poveste, acapareaza orice urma de trait.
    Cele trei personaje din spectacolul “Variatiuni pe modelul lui Kraepelin” gandit de Alexandru Dabija, fara nume, intrucat poarta pe umeri povara “oricand-ului” si al “oricui-ului”, sunt interpretate de actorii de actori cu experienta, actori recunoscuti pentru versatilitatea lor scenica: Calin Chirila, Doru Aftanasiu si Ionut Cornila. 

    Variatiuni-pe-modelul-lui-Kraepelin-la-Teatrul-Na?ional-din-Ia?i-PREMIERA-foto-1

    Textul “Variatiunilor pe modelul lui Kraepelin” este unul compus din fragmente de istorie si denota, clar, interes teoretic din partea autorului pentru temele expuse. “Tema de fond care se regaseste in toate textele mele este problema limbajului, limbajul creeaza realitatea si manuirea limbajului trebuie sa fie in mod essential o reinterpretare a realitatii care sa ne determine modul de a percepe povestea”, subliniaza acesta.

    Desi, schimbul de replici este unul de multe ori sec, intrerupt de pauzele necesare pentru a trece peste punctele de suspensie care subsujuga, pe alocuri, comunicarea dintre personaje, actorii nu au o misiune tocmai usoara. 
    Calin Chirila ia in grija personajul central, batranul de care s-a lipit dementa senila, tocmai de aceea trecerile de la o stare la alta trebuie sa ii fie la indemana. Acesta strabate nostalgia, melancolia, incapatanarea de copil, irascibilitatea, isteria, veselia sau tristetea nejustificata, furia cu o forta care demosntreaza ca regizorul a facut alegerea potrivita. Omul sau este unul care se apropie de un capat de drum si intrevede nu doar crampeie din propria viata, ci si crampeie de istorie scrisa de altii, dar in care i-ar placea sa fie miez. Dumnezeu si Diavolul sunt prezente obligatorii in lupta sa  cu sine insusi, cu uitarea, cu degradarea biologica, cu acceptarea alteritatii. I se alatura in aceasta lupta, fortat de imprejurari, un fiu care si-ar dori un tata lucid in ultimii ani de viata, un fiu in a carui structura interioara se amesteca dragostea cu neputinta, rabdarea cu acceptarea si incapatanarea, interpretat de actorul Doru Aftanasiu cu note de previzibilitate.
    Cel de al treilea personaj, strainul, omul din exterior care imbraca halatul de doctor, atribuit actorului Ionut Cornila, este, practic, “oaza” de luciditate a celor doi, tata si fiu. El valideaza actiunile batranului ca fiind normale pentru cineva aflat in situatia sa, consemneaza toate schimbarile din comportamentul acestuia ca un specialist care face studii de caz pe pacienti, este cel care le vorbeste din oglinda tatalui si fiului.
    In spectacolul lui Alexandru Dabija, decorul semnat de Dragos Buhagiar este, alaturi de coloana sonora, unul care te urmareste mult dupa ce ai parasit sala de spectacol. Aparent, scenograful reconstituie atmosfera intima a unui camin, o camera de zi, un dormitor, o bucatarie, o oglinda cu rama de tablou, urma unui tablou pe perete, un televizor si obiectele de mobilier indispensabile oricaruia dintre noi, un pat, o canapea, masa, scaune. Insa, pe masura ce intri in inima povestii, iti dai seama ca realsimul acesta are trimiteri catre simbolic, catre metaforic. 
    Oglinda supradimensionata, tabloul-reper obsedant pentru personajul pierdut in uitare nu sunt simple obiecte de decor, ci instrumente folosite pentru a patrunde in mintea personajelor, pentru a le psihanaliza, pentru a le face sa se uite catre sine si a-si infrunta propria realitate. Cand mata, cand transparenta, oglinda face trecerea de la uitare la franturi de amintire si este, pe rand usa de intrare in cabinetul-acvariu al psihanalistului si element de design interior pe care se proiecteaza obsesia batranului senil, iepurele. Regizorul si scenograful se joaca si cu hiperrealismul, in momentul in care obsedantul iepure apare in incapere, cu dimensiuni de personaj de cosmar. 
    De la primele minute, pana spre final, spectacolul “Variatiuni pe modelul lui Kraepelin” este unul care te pune in fata unei realitati posibile pentru fiecare dintre noi. Dupa vizionarea sa stranietatea atmosferei create pe scena iti staruie, parca, in felul in care privesti lumea. Batranete, neputinta, tocanita de iepure, iepure urias care se fragmeneteaza si te duce cu gandul la descompunere, la dematerializare, la fragilitatea corporala, la deformarea realitatii, golul din ochii individului care s-a desprins de propria memorie si a cazut in vidul existentei sunt imagini de la care pornesti pentru a-i rezuma continutul.

    Variatiuni-pe-modelul-lui-Kraepelin-la-Teatrul-Na?ional-din-Ia?i-PREMIERA-afis-iasi

  • Beatris Serediuc: Nu-mi prea place nimic, în afară de citit, muzică şi pisici.

    Indiferent de domeniul de activitate, cand citesti un interviu cu un personaj care s-a remarcat prin ceva-ul acela inimitabil, ai vrea ca singura concluzie pe care o tragi, cand ajungi la final, sa fie: “Da, este misto tipa/tipul, domnul/doamna!”. Hai, ca nu e chiar asa de greu sa recunosti! Ca sa fie misto, un interlocutor ar trebui sa stie sa imbine, ca un bun bucatar, firescul, sinceritatea, cu umorul si cu credibilitatea si sa le condimenteze cu esenta de personalitate puternica. Beastris Serediuc, o tanara scriitoare pe care Editura Adenium din Iasi a publicat-o, in 2013, in Colectia Debut, s-a dovedit a fi un astfel de interlocutor. Cu ea nu te plictisesti, musti din ironie, zambesti, ridici din spranceana, te implici si, ce e cel mai important, mergi pana la final cu lectura, curios sa mai afli cate ceva din ceea ce o defineste. Nascuta pe 18 august 1981, in Timisoara, din parinti bucovineni, Beatris Serediuc a absolvit Facultatea de Stiinte Politice si ale Comunicarii, din cadrul Universitatii de Vest Timisoara, pentru a urma, apoi, Masterul de Creative Writing, de la Facultatea de Litere a Universitatii de Vest. Scriitorul, pe care l-a avut partener de joaca de mica, nu i-a dat niciodata pace, din momentul in care au ajuns sa se cunoasca. Astfel, dupa ce a imbogatit carnetul cu retete de bucatarie al mamei cu texte care puneau in miscare imaginatia, eventual pofta de a rade, si nu stomacul, pofta de a manca, tanara de 33 de ani a castigat multe premii literare, incepand cu varsta de 12 ani, cand s-a pus pe scris poezie. A debutat cu poezii in revista/ziarul Cronica, la 14 ani (1995), a facut parte din Cenaclul literar Pavel Dan si a sustinut lecturi publice in tara si in Republica Moldova. A lucrat mai bine de 7 ani intr-o agentie de traduceri, iar la inceputul anului 2014 a parasit Romania pentru a incerca o reconversie profesionala, fara legatura cu scrisul. Cea mai recenta aparitie a sa, cea de la Editura Adenium din Iasi, romanul Varza, iti face cunostinta cu o poeta dispusa sa se inhaite cu interlopii, cu pragmatismul si cu lirismul vietii care, de cele mai multe ori, convietuiesc in secret. Beatris Serediuc merita sa o citesti pentru ca, asa cum singura recunoaste, pune mult suflet in textele sale. Iar sufletul nu e, niciodata, un cadou care sa nu fie acceptat. Cu fiecare vanisoara si zvacnire care il face unic.

    photo

    Cine este Beatris Serediuc, daca ar fi sa ii facem un scenariu pentru un film de prezentare?

    Nu prea stiu, o tipa oarecare din Timisoara, careia i-ar placea sa vada filmul asta. 
    Care sunt primele amintiri ale lui Beatris Serediuc despre Beatris Serediuc?
    Imaginea oamenilor mari – mama si tata, o rochita mov cu buline si parul incalcit pe care nu-mi placea deloc sa-l pieptan.
    Cand ai citit prima carte, care a fost aceea (daca iti mai amintesti) si cum te-a marcat?
    Cius-Magarus, din cate-mi amintesc. Era povestea unui magar care ajunge sa fie captiv intr-un circ. M-a marcat neputinta de a actiona cumva. Era un magarus bun la suflet si era prizonier intr-un circ, iar eu nu puteam face nimic in legatura cu asta. Oamenii rai il puneau sa faca giumbuslucuri chinuitoare si tot ce vroia el era sa fie liber. Cred ca magarusul va ramane o tema recurenta in scrierile mele. 
    De cand te stii, pana ai ajuns un adult responsabil, care sunt oamenii care te-au influentat in drumul pe care ai ales sa mergi, ti-au fost modele?
    Nu pot spune ca am avut un model. Poate din acest motiv am simtit deseori in trecut o lipsa de directie, in special pe plan profesional. Am facut, intotdeauna, ce m-a taiat capul la momentul respectiv, fara influente notabile din afara. 
    Care iti este meseria de baza, ce faci pentru a trai, frumos pentru tine, dar si conform standardelor sociale?
    Corporatist amarat in timpul saptamanii si scriitor cherchelit de weekend. Se impaca de minune! 
    _MG_1440

    Cand ti-ai dat seama ca iti place sa scrii, cand ai scris pentru prima data ceva? 
    Nu stiu daca e neaparat o placere, cat o nevoie, fiecare are modul propriu de exprimare si/sau refulare. Primele texte asa zis creative au fost retete inventate de mine si scrise pe caietul de retete al mamei. Ceva de genul: se ia un litru sampon, 2 kg mamaliga, 3 nuci, se amesteca bine si se da totul la cuptor. Se adauga mult piper si-un ciorap murdar. Am simtit nevoia sa umplu restul caietului cu de-astea. In clasa a III-a am scris o povestire lunga despre prima mea pisica. Stateam pe balcon si scriam cu creionul. O mai am si acum prin unul din sertare.
    Cand ti-a trecut pentru prima data prin cap sa scrii o carte publicabila? 
    A existat o tentativa de a-mi publica poeziile pe cand aveam 14 ani, la indemnul celor din juriul concursului «Alexandru Malin Tacu», care mi-au acordat marele premiu. Trebuia sa adun toate poeziile si sa vizitez cateva edituri din Timisoara, insa, proiectul nu s-a materializat, nu-mi amintesc exact de ce. Mai tarziu, ideea a prins contur in timpul masterului pe care l-am urmat, Scriitura si Creativitate, dupa ce am adunat un numar destul de mare de povestiri scurte.
    Cine te-a incurajat sa te perfectionezi in arta scrisului si sa incerci sa publici?
    Medeea Tudoran de la Palatul Copiilor, Eugen Bunaru de la cenaclul Pavel Dan, Claudia Doroholschi, profesoara la Litere si coordonatoarea lucrarii mele de dizertatie. Laura, Levi, Andreea. Au fost si altii, dar cei pe care i-am enumerat au insistat si au avut o rabdare de pescar cu mine.
    Cum iti caracterizezi stilul narativ?
    Neslefuit, diletant. In curs de formare. Pe drumul cel anevoios, dar bun.
    Premiile castigate de-a lungul timpului pentru felul in care scrii ti-au ajutat, ti-au deschis usi?
    Nu mi-au deschis nicio usa. Usile romanesti au prea multe incuietori si scartaie, nu se pot deschide numai cu cheia de aur a nepotului. Premiile mi-au oferit doar confirmarea de care aveam nevoie pentru a continua sa scriu pentru public. 

    940829_246844765491465_932662358_n

    Ce te inspira?
    Muzica, anumiti oameni, privelisti de la ferestre, colturi de orase, ceea ce citesc. Si, intr-o foarte mare masura, subcultura, tot ce e nisa. Prefer ramele in locul fluturilor si omizilor, desi aparent sunt mai respingatoare. 
    Care este povestea cartii Varza, carte publicata in 2013 de Editura Adenium din Iasi, in urma unui concurs pentru debutanti?
    Romanul s-a conturat dupa ce am inceput sa leg intre ele mai multe povestiri scrise in timpul masterului. S-a numit initial Varza, zice Decebal si marturisesc regretul de a taia titlul, imi pare nefinisat acum. A inceput cu ideea de a alatura doua personaje din medii total diferite si cu incercarea de a crea un scenariu verosimil: Sanziana poeta si Luigi interlopul isi scriu scrisori lungi si nimeni nu stie de ce. Apoi am adaugat alte si alte personaje si am sfarsit cu un roman, in loc de o colectie de povestiri scurte. 
    Cum crezi ca ar trebui sa se promoveze un tanar scriitor pentru a-si creste notorietatea si vanzarile?
    Presupun ca prin lecturi publice si Internet, dar n-as sti cu exactitate ce sa raspund, nu m-a preocupat chestiunea asta. Poti sa te autopromovezi cat vrei, asta n-o sa aduca un plus de calitate scrierilor. 
    Ti-a crescut notorietatea, dupa publicarea acestei carti (si daca este da raspunsul, si daca este nu, detaliaza)?
    Ma stiu mai multi oameni, in special in Timisoara, si unii dintre ei, pe care nu-i cunosc foarte bine, imi pun tot felul de intrebari tacanite, referitoare la carte. E notorietate asta? Daca da, nu e prea glamourous si nu mi-am dorit-o neaparat.
    Ofera cateva motive pentru care vizitatorii librariilor (fizice sau virtuale) ar trebui sa iti cumpere cartea.
    Desi mai puteam lucra la intriga, cred ca mi-au iesit cateva pasaje bune in Varza. Cred ca este un roman cu zvac, forta, care are cateva personaje bine conturate. Pentru cine are rabdare de lirisme, recomand prima parte, care a constituit lucrarea mea de dizertatie. Am pus mult suflet in Varza. Ar trebui sa fie un motiv bun. 
    Ce alte pasiuni ai si cum iti influenteaza ele scrisul?
    Am sa ma folosesc de spusele lui Haruki Murakami aici, pentru ca ma identific total cu partea asta: nu-mi prea place nimic, in afara de citit, muzica si pisici. Daca nu le numim neaparat pasiuni, as putea spune ca deseori merg cu bicicleta si-mi place, uneori mai inot la bazin, merg la concerte muzicale felurite si citesc cat de mult pot. 
    Crezi ca fenomenul snobismului cultural a atins in profunzime cititorii de carte din Romania?
    Nu-mi prea pasa. Daca i-a atins, sper sa le treaca. Dar, mai bine snob cultural decat ignorant total. 
    Ce ai bifa intr-un test de personalitate la capitolul defecte pe care nu ai cum sa le ignori sau sa le ascunzi?
    Sunt prea morocanoasa.
    Dar la capitolul calitati?
    E greu cu capitolul asta. Modesta? 
    Care ar fi scriitorul/scriitorii care te obsedeaza pe termen lung?
    Lista scurta ar fi: Nichita Stanescu, Gabriel Garcia Marquez, Henry Miller si Haruki Murakami.  
    Sunt diferente majore intre cum ti-ai imaginat ca iti va fi viata si cum este ea, de fapt?
    Atunci cand diferentele sunt majore, incerc sa actionez cumva pentru a le diminua. Dar, in mare, incerc sa nu proiectez prea departe in viitor, nu cred ca ajuta prea mult. 
    La ce visezi?
    La un Mertan si-o casa cu piscina. Glumesc! Am Opel, e super. Visez la toate abstractele  la care viseaza lumea, cu alte detalii probabil. Liniste launtrica, iubire, soare, hutuluse, citit pe malul marii. Toate pe fond muzical. 
    Beatris_Serediuc
  • Aurica Ichim, coordonatorul Muzeului Unirii din Iași: ”Îmi este drag acest muzeu, cum dragă îmi este viața.”

    Nu vorbim des despre beneficiile trecerii timpului. Ne pare doar rau ca s-a dus. Si, totusi, cand intalnesti oamenii potriviti, simti nevoia sa sapi in ridurile lasate de ani si sa descoperi frumusetea trecutului. Desi greu de gasit, astfel de oameni iti insenineaza ziua si te fac sa pierzi notiunea de acum si aici. 

    Totul se amesteca in povesti frumoase despre iubire, arhitectura, destin, locuri, prietenie. Doamna Aurica Ichim, coordonatoarea Muzeului Unirii din Iasi este un astfel de om. Indragostita de perioadei domniei lui Alexandru Ioan Cuza si a Principesei Elena Doamna, ea nu isi putea gasi un loc mai „ca acasa” decat muzeul care le pastreaza vie personalitatea. Daca o cauti la biroul sau din interiorul muzeului, ii simti inca de la usa bucuria ca se afla acolo, iar daca te pierzi in taceri de cateva minute ascultand-o vorbind, simti pulsand inima muzeului. Stie totul despre orice are legatura cu acesta. Stie daca de pe una dintre usi vopseaua se cam duce, daca unul dintre covoare are nevoie de o aspirare, daca doamna care intampina vizitatorii are o zi proasta, daca ziua X din saptamana Y ar fi potrivita pentru un simpozion sau pentru un concert. Iubeste oamenii, iubeste istoria si isi iubeste meseria, cea de specialist in conservarea, valorificarea patrimoniului si in cercetarea monumentelor istorice. Isi aranjeaza parul amintindu-ti de Elena Doamna, isi alege cu grija tinuta si cuvintele si isi ia la revedere de la tine cu un zambet care te imbie sa mai treci.

    _MG_1739 (1)

    © dr. Catalin Fudulu, AFIAP

    Sunteti in prezent director al Muzeului Unirii din Iasi si un om implicat in proiecte culturale importante pentru oras, dar cum va prezentati in cateva cuvinte pentru cei care nu va cunosc?
    Asa cum imi place mie sa spun, sunt un slujbas al Muzeului Unirii, sunt un om credincios perioadei domniei lui Alexandru Ioan Cuza si a Principesei Elena Doamna. Lucrez in acest muzeu cu drag, raspund de patrimoniul acestui muzeu, dar coordonez si conditiile privind starea de sanatate a patrimoniului pentru Muzeul „Mihail Kogalniceanu”, pentru Muzeul de la Ruginoasa si pentru Muzeul de Istorie al Moldovei din cadrul Complexului National Moldova Iasi. Imi este drag acest muzeu, cum draga imi este viata. Mi-am contopit viata si activitatea mea cu activitatea acestui muzeu. Mai multe ore imi petrec aici decat acasa si poate ca viata mi-a confirmat ca patrimoniul muzeului si monumentele in general iti dau o satisfactie aparte, o multumire, o implinire. Iar cand tu, prin ceea ce faci, reusesti la randul tau sa le slujesti cu credinta, ele supravietuiesc. Si asa cum spunea si Sacerdoteanu „raman cele mai frumoase podoabe care infrumuseteaza Pamantul”. Ori eu asta as vrea sa fac, atat cat mai pot, sa salvez aceste podoabe si sa pun umarul ca ele sa-si capete frumusetea lor, iar trecatorii sa se poata bucura de ele. 
    _______________________________________________________________

    Pentru mine singuratatea este un mare chin. Eu trebuie sa vorbesc, sa am in jur oameni. Trebuie sa am parteneri de discutie, sa am parteneri de competitie. 

    ____________________________________________________________________

    Cand ati inteles ce vi se potriveste in viata si cum v-ati proiectat viitorul?
    Cred ca din copilarie. Iar faptul ca prin profesia mea m-am aflat intotdeauna printre cadre didactice, ca m-am uitat cu sfintenie catre ei, a format in mine o stare: nu pot sa fiu singura. Pentru mine singuratatea este un mare chin. Eu trebuie sa vorbesc, sa am in jur oameni. Trebuie sa am parteneri de discutie, de competitie. Nu-mi place sa zic „eu sunt cea mai buna, uite ce teribila sunt”. Mereu ma uit in jurul meu si incerc sa ma perfectionez pentru ca aceasta competitie sa fie intr-adevar una cinstita, dar cinstita cu mine in primul rand. Apoi cand am venit in Iasi, un copil la 14 ani, am avut norocul sa intru sub aripa unor profesori care m-au impins intr-o oarecare masura, figurativ vorbind, spre oameni celebri ai vremurilor respective. Spre un academician – Constantin Ciopraga – spre un Alexandru Husar, spre poetii care erau atunci, oameni care mi-au insuflat mie, copilul de atunci, aceasta dragoste de frumos, de istorie, de arta. Crezul meu este ca pe acest pamant cel mai frumos e omul. Ca omul are calitati frumoase, important e ca tu sa stii sa i le descoperi. Sa nu te lasi la prima vedere, sa nu te lasi la prima discutie, sa incerci, chiar daca initial iti lasa poate o alta impresie, sa poti sa ai capacitatea sa-l patrunzi acolo in interiorul lui si sa-i descoperi frumosul. Unii imi spun, „te-ai casatorit cu Iasul, te-ai casatorit cu Muzeul, te-ai casatorit cu monumentele”. Intr-adevar, m-am legat sufleteste, nu stiu cum as putea trai fara ele. M-am legat sufleteste si intotdeauna cand trebuie sa conduc un grup, fie ca e de copii, fie ca e de oameni maturi, de oameni poate fara studii academice, stiu sa ma pliez si sa le vorbesc cu acelasi drag tuturor, in asa fel incat, atunci cand el iese pe poarta, sa simta ca a fost intr-un muzeu, ca a fost in resedinta domnitorului Cuza, cine a fost domnitorul Al. I. Cuza, ce reforme s-au realizat atunci si cum s-a schimbat soarta Romaniei odata cu domnia lui. Dialogul acesta cu publicul este minunat.

    _MG_8020

    © dr. Catalin Fudulu, AFIAP

    Sunteti istoric si restaurator?
    Sunt istoric si specialist in conservarea, valorificarea patrimoniului si specialist in cercetarea monumentelor istorice. Am cautat sa ma perfectionez. La venirea mea in muzeu, doamna care lucra aici – doamna Maria Voicu careia ii sunt recunoscatoare pentru felul cum m-a format – tinea cheile sub brat, le proteja si m-am uitat asa – si-am spus ”ei, Doamne, chiar asa!”. Dar cand mi-a predat mie patrimoniul de aici, spunandu-mi ca m-a ales pe mine dupa destui ani de cercetare si de colaborare cu diferite persoane, gandidu-se ca trebuie sa lase in urma ei un om, m-am gandit ce inseamna cuvantul "om". Nu stiu la ce s-a referit domnia sa, dar pentru mine a insemnat foarte mult. De la domnia sa am invatat extraordinar de mult. In primul rand ea mi-a spus ”nu stiu cat de bine le-am tinut aceste obiecte, dar sunt toate si se afla in perfecta stare”. Era o misie pe care eu am preluat-o de la ea si am obligatia sa o duc mai departe. Puteam sa trec pe alte functii, sa fac altceva, dar mie mi-e drag patrimoniul. Stiti ce sentiment ai atunci cand atingi o piesa originala care a apartinut unei mari personalitati? E un mare privilegiu! Dar este si o mare obligatie. 

    _MG_8026

    © dr. Catalin Fudulu, AFIAP


    Ce modele v-ati ales pentru a ajunge unde v-ati propus?
    Primul meu model a fost invatatoarea mea: doamna Nistorica. Si n-am sa uit niciodata ca ii eram tare draga si ma chema mereu la ea sub pretextul de a-i aduce o galeata cu apa. Cand deschidea usa, casa aceea mirosea a bomboane si a mar ionatan. Iar ea era o persoana calda, cu aplecare spre noi, spre a ne invata si, totodata, mandra cu noi, cei care eram elevi buni. A venit apoi in sat o doamna profesoara de romana care mi-a dat poate primul roman si care mi-a spus ca cel mai important este sa citesti, sa citesti mult. Ma controla si vedea daca intr-adevar am citit. Purta cu mine dialoguri pe subiectul romanelor respective, evident pentru varsta mea, din clasa a V-a si pana in clasa a VII-a, pentru ca dupa aceea s-a schimbat si a venit o alta doamna profesor pe care am privit-o tot cu admiratie. Va spun toate astea pentru ca primii nostri profesori ne pot marca drumul in viata. Aceste evenimente din copilarie s-au materializat apoi cand am venit la Iasi. Aici am cunoscut membrii cenaclurilor din oras, am cunoscut marile personalitati ale Iasului, am participat la lansari de carte, la expozitii. Toate astea m-au slefuit, mi-au slefuit sufletul si nu pot decat sa le multumesc. Ii multumesc doamnei Irimia Ioana, care a fost prima mea profesoara, apoi doamnei Husar. Am avut si alti profesori aici in Iasi care mi-au insuflat aceasta dragoste fata de frumos, de arta, de literatura. Apoi a fost partea de istorie cand am cunoscut-o pe doamna Voicu. Mai tarziu domnisoara Virginia Isac m-a invatat ce inseamna taina arhivei, ce inseamna cercetarea. Intotdeauna imi spunea „orice fraza o scrii sa ai ca suport documentul, niciodata sa nu-ti permiti sa spui ceva care este din fantezia cuiva luata, la baza si in tot ceea ce faci sa pui cercetarea si documentul pe primul plan”. Am si urmat acest sfat. La un moment dat imi era si teama sa pun ceva pe hartie spunandu-mi „cred ca n-am vazut suficient, cred ca n-am cercetat suficient, cred ca n-am vazut toate dosarele”. Dar, dupa aceea, evident ca iti intra in rutina. Mai tarziu vine colaborarea cu cei din Complexul Muzeal, colaborarea cu persoane care si-au dedicat la randul lor viata monumentelor istorice. 
    Cand am inceput noi simpozionul cu restaurarea monumentelor, cand Muzeul a intrat in restaurare si nu stiam ce inseamna a restaura un monument, am pus mana si am invatat, am citit, am studiat. Si acum la randul meu imi place sa spun tuturor „ce bine este ca atunci cand un monument este propus sa intre in restaurare sa se epuizeze toate – toate sursele de cercetare, sa te duci peste tot si abia cand spui domnule, cred ca nu mai e nimic, am vazut tot ce se poate vedea”, ei abia de atunci sa inceapa o restaurare si atunci monumentul isi va capata infatisarea cat mai aproape de realitate, de forma in care el a fost construit. Eu nu as vrea sa gresesc cu nimic, cred ca am numit prea putine persoane, dar eu am invatat de la toata lumea. Mi-a dat Dumnezeu aceasta capacitate de a invata, de a invata mereu, de a privi oamenii si de a le vedea calitatile acelea frumoase si de a invata ceva de la ei. 
    Ce credeti ca face cultura usor de acceptat, de dorit in viata noastra?
    Depinde cui ne adresam. Insa, acum, dupa oarecare experienta in strainatate, cred ca trebuie sa iesim mai mult in public si sa atragem publicul prin manifestari care sunt si accesibile. Avand in vedere momentele prin care trecem, cred ca este timpul sa aducem oamenii langa noi, sa-i facem pe ei, cetatenii urbei, sa indrageasca monumentul respectiv, muzeul respectiv. Cand apari si cand il rogi sa vina la o manifestare, el stie ca vine la un lucru serios, ca nu-si pierde timpul, ca invata ceva, ca preia ceva de acolo. Ma refer la foarte multe expozitii, sa le spui povestea lor si sa-i faci pe oameni sa inteleaga tema acelei expozitii, foarte multe colocvii in care sa nu mai fie doar cativa oameni care vor prezenta cateva comunicari ci sa incerci si un dialog cu sala. Au fost cateva colocvii extraordinare realizate cu domnul profesor universitar Mihai Cojocaru, de genul acesta. Ei, astea sunt manifestarile de care oamenii au nevoie. Si, de asemenea, manifestari prin care chiar publicul sa se simta important, sa se simta atras si sa stie ca si el la randul lui a contribuit la desfasurarea corecta a acelei manifestari; ca prin faptul ca el a fost prezent iata ridica si Iasul. Ceilalti trebuie sa vada ca Iasul este un oras in care toti ies si participa la actele de cultura.
    _______________________________________________________________

    Sunt constienta ca si de aici incolo am foarte mult de citit si foarte mult de studiat. 

    ____________________________________________________________________

    _MG_8023 (1)

    © dr. Catalin Fudulu, AFIAP


    Cum ati ajuns sa fiti coordonator, director al Muzeului Unirii Iasi?
    Nu director, ci coordonator al Muzeului. Cred ca munca mea m-a recomandat. La venirea mea in acest muzeu, erau niste ferestre care abia se tineau, o usa care numai nu cadea, un frig infiorator, nu era caldura in aceasta cladire de vreo 3 ani de zile, mucegaiul era la el acasa peste tot, conditii grele de tot. Asta nu m-a impiedicat ca impreuna cu doamna care m-a primit aici sa spalam pe jos, sa spalam peretii, sa facem, impreuna cu biologul din cadrul Palatului Culturii, cu doamna Mariana Mustata, solutii speciale de inlaturare de pe documente, de pe carti a acestor sporuri de mucegai. La vremea aceea nu erau cum sunt acum atatea masini ca sa raschetezi, sa cureti, sa stergi, sa speli, nici pe departe. Impreuna cu personalul de atunci am frecat pe jos cu sticla, in genunchi, dupa care am spalat cu Petroxin si am lustruit cu ceara muiata cu Petroxin. S-a schimbat intr-un fel tot aerul, toata atmosfera si a inceput o alta epoca a Muzeului Unirii. Am avut si norocul ca s-a angajat un domn harnic. El venise pe post de paznic, dar lucrase foarte mult in strainatate si cand a vazut cum arata usile a spus „Doamna Ichim, dumneavoastra aduceti-mi vopsea alba si bronz tipografic ca eu nu o sa va vina a crede ce am sa reusesc sa fac”. Stapanea arta de a combina bronzul tipografic cu galbenus de ou si a reda imitatia de foita. Dupa cele 8 ore, dupa ce se inchidea muzeul, acest domn a pus umarul si el sa schimbam fata muzeului. Am gasit aici niste doamne minunate, fara prea multa carte, dar care iubeau foarte mult muzeul si patrimoniul. Era o competitie intre ele care sali sa straluceasca mai tare. Le vedeam cum treceau una prin spatiul de supraveghere al celeilalte si daca una facea ceva mai mult imediat se ducea si cealalata si isi verifica sectorul. Apoi nivelul activitatilor stiintifce care au inceput sa se desfasoare aici, faptul ca au inceput sa vina academicieni. Un prieten al nostru, am putea spune, a fost domnul academician Gheorghe Platon. Avem si o colaborare foarte stransa cu distinsii cercetatori de la Institutul A. D. Xenopol. Toate astea spun eu ca au cantarit destul de mult in activitatea mea. Nu mai spun de perfectionarea continua. Nu am spus ”am ajuns la acest nivel si de aici incolo stiu tot”. Nu, sunt constienta ca si de aici incolo am foarte mult de citit si foarte mult de studiat. 
    Ati venit aici pe post de muzeograf?
    Nu. Conservator am venit de la inceput. Si am facut studii la Bucuresti de perfectionare, dupa aceea am facut Facultatea de Istorie la Bucuresti. Sunt foarte fericita sa spun ca licenta am avut-o la academicianul Dan Berindei pe care l-am stimat si-l stimez foarte mult. Apoi doctorat, iar tema – am zis ca sa raman in acelasi domeniu – a fost Ocrotirea si valorificarea patrimoniului in perioada domniei lui Cuza. O tema neabordata pana la aceasta data, nebatatorita, dar asta m-a determinat sa patrund mai mult si sa cercetez mai mult si sa scoromonesc mai mult. 
    Acum vorbiti-ne putin si despre istoria acestui Muzeu.
    Nu sunt un om egoist. As vrea sa ma considere toata lumea un om drept. Nu este o competitie intre Palatul Marilor Uniri si Palatul Culturii. Adica Muzeul Unirii, considerat frumos Palatul Marilor Uniri, si Palatul Culturii de astazi, cladirea fostului Palat de Administratie si Justitie. Dar daca Palatul Culturii arata frumos pentru ca are o frumoasa arhitectura, aici, in acest Muzeu, in acest Palat s-au scris cele mai frumoase pagini de istorie. Constructia incepe in 1806 – 1811. Cel mai important a fost Mihalache Cantacuzino Pascanu, el favorizeaza prima intrunire a unionistilor in cladirea Muzeului. Apoi, aici avea resedinta domnitorul Al. I. Cuza. Aici si-au purtat pasii personalitatile acelor vremuri care au contribuit atat de mult la infaptuirea reformelor si la realizarea dorintelor divanurilor domnesti din Moldova si Tara Romaneasca. Apoi a fost cartier regal si resedinta pentru Regele FerdinandRegele Ferdinand putea sa-si aleaga orice palat din Iasi, dar l-a preferat pe acesta spunand ca „daca lui Al. I. Cuza i-a purtat noroc pentru realizarea Unirii Mici, precis ii va purta si lui noroc pentru realizarea Unirii Mari”, practic pentru revenirea in granitele firesti ale statului roman. Dupa aceea, Nicolae Iorga a infiintat primul muzeu in 1938. Foarte putina lume stie ca Nicolae Iorga a iubit extraordinar de mult acest Palat, spunand, de altfel, ca „este un  templu unde toti romanii ar trebui sa vina si sa inchine ca la o Mecca”. La inceput doar la parter a infiintat Liga culturala pentru unitatea tuturor romanilor cu o tipografie si cu o librarie. Dar, vizitand si vazand cum s-a instalat Liga, a observat spatiile de sus si intr-o conferinta tinuta la Teatrul National a spus ca „nu se poate ca in plin centru al Iasului, intr-o cladire care are in zidurile sale atata istorie sa nu fie un muzeu national”. Si atunci el a infiintat muzeul care va purta numele de Muzeul Cuza Voda sub directia Comisiunii Monumentelor Istorice, unde era presedinte. Cel de-Al Doilea Razboi Mondial face sa se intrerupa activitatea acestui muzeu, dar au fost persoane de suflet, si ma refer la Rudolf Sutu cel care a fost primul director al Muzeului Cuza Voda, apoi la Gheorghe Ungureanu care a fost director al Arhivelor Statului Iasi, cei care au stiut sa protejeze si sa puna la adapost patrimoniul adunat de Rudolf Sutu si patrimoniul care a fost adus de la Bucuresti pentru primul Muzeu. Cladirea a fost puternic bombardata si a stat asa pana in 1954 cand intra intr-un proces amplu de restaurare, cand nu va mai fi redata aripa care a fost adaugata de Ecaterina Ghica, arhitectul Stefan Basca considerand ca e bine sa se pastreze doar prima forma, cea originala a cladirii. Se va restaura din 1954 pana in 1957. Dupa care, domnul Florea care va fi director al acestui muzeu si domnul Condurache cel care ne-a reprezentat la UNESCO, incep o campanie de a aduna obiecte cu referire directa la domnia lui Cuza, la AL. I. Cuza si la perioada respectiva si se va redeschide ca Muzeu pe 23 ianuarie 1959, deci la 100 de ani dupa unirea principatelor. Sub organizarea respectiva va functiona pana in 1997 cand intra intr-un alt proces de restaurare. Eu am stat aici in santier, nu am plecat o zi. Toti peretii care au fost reziditi unul cate unul poarta in ei chiar si o particia din sufletul celor care au lucrat aici. Impreuna cu ei, cu arhitectul, cu inginerul de structura, cu trustul de constructie am reusit sa redam acest monument frumos pentru Iasi si pentru tara. Fiindca de oriunde vin, romanii sunt foarte mandri ca in tara lor exista un asemenea muzeu.
    Vorbiti-ne putin despre proiectele in care este implicat Muzeul Unirii in prezent si pe viitor. 
    Sunt cateva proiecte care in primul rand mie imi sunt foarte dragi. Sunt evenimentele de la 24 ianuarie, in fiecare an, evenimente la care incercam sa tot aducem cate ceva nou. Astfel, am reusit sa facem o copie a uniformei domnitorului Al. I. Cuza, am adus obiecte originale Cuza, am facut sa fluture pe catarg primul steag si sa-l avem si in interior, am organizat colocvii, conferinte cu acest prilej. De cativa ani se desfasoara si un colocviu dedicat Principesei Elena Doamna, un colocviu absolut necesar pentru ca a fost o mare doamna a romanilor si trebuie sa o asezam in locul pe care bine il merita. Apoi avem acest simpozion de 15 ani, simpozionul Monumentul – traditie si viitor, care aduna specialisti din toate domeniile de activitate (ingineri, arhitecti, istorici de arta, arheologi, conservatori, restauratori). Consider ca dupa 15 ani avem aceasta bucurie, ca intr-adevar s-a inteles menirea fiecaruia, ca toti sunt importanti si fara conlucrare un monument nu poate sa fie restaurat. Noi gazduim activitatile noastre proprii, dar si a tuturor celor care doresc sa-si desfasoare o activitate aici, indiferent de domeniul de activitate. Un muzeu care nu are larg deschise portile pentru tot genul de manifestari, bineinteles manifestari stiintifice, este un muzeu mort. Nu mai este vremea in care sa stai si sa te multumesti ca a mai trecut o zi, ca daca a venit un vizitator e foarte bine, daca nu e la fel de bine. Am reusit sa fim cunoscuti, chiar si in strainatate, tocmai pentru faptul ca noi am avut intotdeauna poarta deschisa, cum spun eu, ne-am pus in slujba celor care au dorit si au vrut sa realizeze o manifestare frumoasa. 
    Care sunt valorile culturii iesene care v-au atras si care ar trebui exploatate pentru a creste numarul de turisti?
    Iasul nostru este un adevarat album de istorie. Daca pe fiecare strada gasesti o casa, un copac, urme ale trecerii unor personalitati pe acolo, ele trebuie exploatate. Noi practic trebuie sa refacem acest album. Cum? Punand din nou in valoare toate monumentele, toate casele si institutiile care dau valoare Iasului. Nu putem la infinit sa ne uitam in urma, sa tot invocam paginile din trecut. Uneori plangem pentru lucruri mai putin importante si nu ne uitam la acele cu adevarat valoroase. Un Trei Ierarhi, o Mitropolie, un Teatru National, un Palat Roznovanu, case memoriale, un Palat al Unirilor, trebuie sa fie puse in circuite turistice si sa fie marcate. Noi trebuie sa avem in Iasi afisate harti turistice. V-o spun ca om care trebuie de foarte multe ori sa raspunda intreabarilor „cum ajung la Muzeul de Stiinte Naturale?, cum ajung la Casa Mihail Kogalniceanu?, cum ajung la Casa Toparceanu?, unde e Muzeul Literaturii?, unde este Casa Sadoveanu?, unde este Casa Otilia Cazimir?. Deci sunt obligatorii aceste harti turistice, harti care ar trebui sa se gaseasca la punctele de difuzare a presei. Ar trebui, de asemnea, si in Gara Iasi sa fie niste afisaje mari cu toate aceste monumente, ar trebui sa avem la aeroport un panou mare care sa ne prezinte Iasul cu monumentele lui. Un turist care a ajuns aici sa vada si sa stie ce anume sa-si aleaga in putinul timp pe care-l are. Si foarte multe expozitii cu tezaurul nostru local. Avem atatea piese de tezaur descoperite in Iasi, avem atatea tablouri din prima pinacoteca – nu suntem deloc mandri ca la Iasi a fost prima pinacoteca – avem casele memoriale care vorbesc de personalitati si care trebuie si ele puse in valoare. Sunt foarte multe care ar trebui valorificate – nu am sa vorbesc eu acum de celelalte institutii de cultura – de Teatru, de Opera care si ele la randul lor trebuie sa contribuie. Prin natura vietii mele de familie cunosc bine viata Vienei si a Operei de acolo. Ce bine ar fi ca si la Iasi sa avem proiectii de opera, sa avem proiectii de film. Cati nu si-ar dori sa auda o voce pe care nu ai unde sa o auzi? Am avut monstrii sacri ai scenei romanesti. Ce bine ar fi sa-i scoatem de la televizor, sa-i aducem in strada sa participe la aceste evenimente.
      
    Avem, asadar, nevoie de mai multe activitati culturale de strada?
    Exact. Cand am improvizat pentru prima data aici pe Lapusneanu un ecran, cu mijloacele pe care le aveam, l-am dat pe Pavarotti. Stiti ca treceau tinerii, se opreau si spuneau „vezi ca se poate si la noi?”. Astea iti dau tie curaj si parca mai multa forta sa ai tarie si sa razbati. Si iti vin 10, 50 la inceput. Dupa aia vin 100, ii scoti in strada.
    Si Noaptea Alba a Muzeelor este o idee foarte buna.
    Este o idee a Consiliului Europei si este o idee de salutat pentru ca este peste tot in Europa. In noaptea aceea muzeele sunt deschise, dar eu am constatat ca noaptea nu trebuie sa fie doar o data pe an. Ea se poate repeta. Bine, este perioada grea pe care o parcurgem, ne confruntam cu probleme si cu lipsa de personal, insa bine ar fi ca in vacantele elevilor muzeele sa fie deschise pana seara. Cei mai multi au program de dimineata de la 8 pana la 17 cand noi inchidem muzeul. Dar, pentru anumite perioade, cred ca acesta ar trebui prelungit, in asa fel, incat sa-i atragi pe oameni. 
    Am vazut ca acum chiar erau cativa turisti cand am intrat…
    Da, in perioada concediilor, dar si in celelalte perioade muzeul nostru este vizitat. Si poate tocmai pentru ca noi am fost deschisi, chiar daca nu am avut suficienti bani pentru a investi in publicitate. Lucrul acesta ma doare, fiindca as vrea foarte mult sa avem si noi pliante la toate punctele turistice, la toate hotelurile, la toate pensiunile, sa avem chiar pe strada puncte de difuzare.
    _______________________________________________________________

    Sa fim constienti ca norul trece, sa fim constienti ca o furtuna va trece si ea, ca lasa urme ce e drept, dar ca noi aici am fost, aici suntem si aici trebuie sa ramanem. Sa ramanem pentru generatiile trecute, pentru generatiile actuale si mai ales avem o obligatie extraordinara pentru generatiile care vin.

    _______________________________________________________________

    In ce relatie sunteti cu presa locala? Cat de interesati sunt cei din media locala de activitatile muzeului?
    Eu consider ca am o relatie buna cu mass-media locala si chiar centrala. Cred ca am stiut sa le raspund la toate intrebarile si am stiut sa ne facem, poate, uneori, servicii reciproce. Muzeul Unirii a gazduit de nenumarate ori activitati ale Radioului, ale Televiziunii, ale altor trusturi de presa. De asemmenea, atunci cand am rugat si cand a fost o manifestare deosebita au venit. Mass-media ieseana a inteles ca, atunci cand Muzeul Unirii organizeaza o activitate, aceasta este o activitate frumoasa, care se bucura de public si care este de o anumita tinuta. Asta nu inseamna ca sunt prezenti chiar intotdeauna, mai sunt si schiopatari in relatia noastra, mai sunt si momente in care parca inghiti acolo un „of!”, poate chiar stergi o lacrima de ciuda ca nu au venit. Eu am spus intotdeauna: relatia muzeu – mass media trebuie sa fie foarte stransa. Munca noastra daca nu este mediatizata este ceva mort. Eu m-am dus in marea majoritate a oraselor tarii. Peste tot gasesti oameni care au studiat la Iasi, peste tot gasesti oameni carora le-a ramas o nostalgie in suflet pentru Iasi. Noi am vrea sa incercam ca radacinile astea sa intre mai adanc, sa-si gaseasca locul undeva in adancimea si in profunzimea constiintei fiecaruia dintre noi. Fiindca sunt nori, e vant, e furtuna cateodata, privim la ce se intampla in jurul nostru in aceasta lume, dar nu trebuie sa ne dezradacineze nimic, absolut nimic. Sa fim constienti ca norul trece, sa fim constienti ca o furtuna va trece si ea, ca lasa urme ce e drept, dar ca noi aici am fost, aici suntem si aici trebuie sa ramanem. Sa ramanem pentru generatiile trecute, pentru generatiile actuale si mai ales avem o obligatie extraordinara pentru generatiile care vin. Pentru ca, pe un copil caruia nu i se spune, nu-l poti condamna. Ca sa pretuiasca trebuie sa stie si sa fie constient.
    _______________________________________________________________

    Un muzeu viu este un muzeu care are in permanenta activitate si care in permanenta este in dialog cu personalitatile, cu publicul.

    _______________________________________________________________

    Ce calitati vedeti in oamenii cu care colaborati? Cum ii alegeti?
    Aici e un pic mai dificil. Nu stiu daca intotdeauna am posibilitatea de a-i alege. Nu imi plac lucrurile facute batand pasul pe loc de trei ori. Imi aleg colaboratorii care pot tine pasul cu mine si eu pasul cu ei. De la nivelul de pregatire, pana la miscare. Atunci cand am spus ca pana maine sau poimaine noi trebuie sa terminam ceva, acei colaboratori ai mei, prieteni si colegi, pun umarul si pana maine e gata. Pentru ca, si ei la randul lor, sunt legati sufleteste de meseria aceasta a noastra si o fac cu drag, cu sfintenie. Din start mi-am ales colaboratorii, astfel incat, din ce mi-am propus, 95 – 96% am realizat. Nu accept sa realizez sub 90% din procentul 100%, ar insemna ca nu am facut nimic. Mai sunt si esecuri, ce-i drept, dar acele esecuri poate sunt datorate si mie, pentru ca nu am ales bine timpul, momentul, oamenii. Imi insusesc o reusita la fel ca si un esec. Sunt foarte critica cu mine. Cand am terminat o manifestare, nu imi plac laudele. Nu le accept. Imi plac mai degraba oamenii care vin si-mi arata punctele slabe. Si spun “uite nu a fost bine acolo, nu a fost bine acolo”. Iar daca nu vin din partea altora criticile legate de punctele slabe, eu stiu sa le analizez foarte-foarte bine si sa fiu constienta de ele, astfel incat, a doua oara sa nu se repete. De fiecare data va fi si un punct slab undeva in desfasurarea unei manifestari, punct care, poate, uneori, nu te lasa sa savurezi pe deplin victoria. Sa stiti ca pentru mine o manifestare finalizata la ora 16 este o manifestare finalizata si analizata jumatate de ora foarte critic. De a doua zi, insa, urmeaza alta. Nu am timp sa ma lamentez. Si asta este si ritmul impus muzeului. Muzeul 24 din 24, 7 din 7, 30 din 30 trebuie sa aiba activitati, trebuie sa aiba vizitatori. Trebuie sa avem dialog, trebuie sa traim. Muzeul trebuie sa fie curat, trebuie sa straluceasca, trebuie sa aiba usa deschisa si trebuie sa ne plecam intotdeauna fruntea in fata publicului vizitator care pentru noi este suprem in activitatea noastra. Unii vin pentru cateva ore sau pentru cateva minute pentru a schimba o vorba, pentru a schimba un salut. E un muzeu viu. E un palat care traieste. 
    Asa mi l-am dorit, asa mi l-am visat inca din momentul in care era la faza de caramida. Asa l-am vazut. Asa mi-a intrat mie in cap, ca un muzeu viu este un muzeu cu activitati diverse, in permanenta in dialog cu personalitatile, cu publicul. Altfel pentru ce s-a muncit? Pentru ce s-a investit?
    Si avem dorinte pentru mai departe. Ne dorim cu orice pret sabia lui Cuza la Iasi. De ce sa stea undeva intr-un deposit, undeva la un subsol cand poate sa stea foarte bine aici? Sunt foarte multe obiecte pe care le avem in custodie. Pe drept ar trebui, printr-un schimb de obiecte, printr-o intelegere sa revina si sa fie aici ale Muzeului Unirii
    _______________________________________________________________

    Imi doresc langa mine oameni sinceri, devotati si curati. 

    _______________________________________________________________

    Ce va bucura si ce va intristeaza din prezentul in care traiti si in care profesati?
    Ma bucura ca mi-am realizat visul, acela de a fi muzeul deschis, de a arata asa cum este astazi, ma bucura ca prin activitatea mea am reusit sa intru in contact cu oameni deosebiti, ca viata a fost atat de darnica cu mine, ca Dumnezeu mi-a dat acest mare noroc, sa lucrez intr-o institutie unde am avut privilegiul sa cunosc foarte multe personalitati, foarte multi oameni. Uneori stau seara si ma gandesc ce om fericit sunt. Ce bucurii pot eu trai. Aici ma simt implinita. Nu pun, insa, in discutie familia, care la fel mi-a adus foarte multe bucurii si satisfactii. Intr-un oarecare fel m-am realizat. In familie totul este foarte bine, iar in viata am reusit sa realizez lucruri pe care mi le-am dorit. Mai am cate ceva… consider ca povestea restaurarii acestui monument trebuie scrisa si lasata, sa se stie. Povestea unor obiecte de patrimoniu trebuie sa fie cunoscuta si de alte generatii care vor veni. Mai am multe de spus. Daca m-ati intrebat ce ma intristeaza… la orice neimplinire consider ca undeva poate este si o vina a mea, poate nu n-am stiut eu sa pun bine problema sau nu am stiut sa ma fac bine inteleasa. Mi-as dori mult sa-mi gasesc in permanenta parteneri in desfasurarea activitatilor care sa aiba acelasi sentiment al obligatiei si al satisfactiei ca ramane ceva dupa. Imi doresc langa mine oameni sinceri, devotati si curati. 
    _______________________________________________________________

    Cu orice casa, cu orice cladire care se darama parca moare in mine ceva. Moare in mine, sunt si eu un om trecator, dar moare din istoria acestui oras, moare din identitatea noastra nationala. 

    _______________________________________________________________

    190610_1843667405262_200992_n

    Daca ar fi posibil ce ati schimba in orasul in care traiti?
    Eu am o vorba si rad mereu „ce as face daca as fi prim-ministrul Iasului?”. Si lumea imi spune „de ce prim-ministru?”. Pentru ca as putea da legi si decrete care s-ar si materializa. Mi-as dori ca Iasul sa fie albumul acela de istorie. Mi-as dori ca pe orice strada din Iasi sa pot vedea o placa pusa pe o casa, un copac protejat, ca centrul Iasului sa nu mai fie atat de hulit de unii, as vrea ca cel care vine sa simta ca a intrat intr-un oras medieval. Nu intr-un oras modern, cu blocuri frumoase, cu constructii frumoase din sticla. Sub nici o forma. Cu orice casa, cu orice cladire care se darama parca moare in mine ceva. Moare din istoria acestui oras, moare din identitatea noastra nationala. Mi-as dori un oras care sa-si pastreze cu orice pret urmele de oras medieval. Sa avem un muzeu Iasul de sub Iasi, i-am spus eu asa in conceptia mea. As vrea ca in hrubele acelea de la Cub sa poti patrunde si sa vezi, in nise luminate frumos, tezaure descoperite din cladirile noastre, de la monumentele noastre, din sapaturile arheologice realizate in Iasi. Sa vad un Muzeu de Arta Nationala la Iasi. Sa vad pinacoteca din Iasi ca traieste, sa vad Sala Elefantului, unde a fost propus Al. I Cuza a fi domn, luminata, frumoasa. Copiii sa intre, sa vada primele colectii care au fost aduse acolo de primul conservator, Paul Cihac. Am inaintasi, de aceea imi place sa-mi spun conservator. A fost un Asachi, conservator si el. Deci, iata, meseria de conservator este atat de veche si atat de stimata si de respectata. As vrea seara cand te plimbi, sa vezi Mitropolia, sa vezi biserica din curtea Mitropoliei, alba, frumoasa cu arhitectura nemaipomenita. Lumea o sa spuna ca nu iubesc vegetatia, ba o iubesc foarte mult, m-am luptat pentru acest parc care este acum in jurul muzeului nostru, acest spatiu frumos. In strainatate monumentele nu au, insa, vegetatie inalta. Sunt inconjurate de gazon cu squar-uri din flori colorate care le dau pata de culoare si le lasa sa respire. Asta-mi doresc imens de mult. Poate o sa-mi ajute Dumnezeu sa vad si asa ceva in Iasul nostru drag. Sa vad manifestari in aer liber la care sa te asezi cuminte pe un scaun si sa traiesti momente linistite si de relaxare. Imi doresc mult de tot ca tinerii sa fie indragostiti de Iasul lor. Si mandri. Sa fim mandri ca suntem ieseni, sa fim mandri de tot ce are Iasul frumos, sa le spunem mai departe si sa nu fim asa stingheri, rusinosi. Nu. Nu suntem noi mai prejos. Suntem din anumite puncte de vedere, dar din punct de vedere al istoriei, al faptelor istorice, al monumetelor, al paginilor care s-au scris in monumentele respective, trebuie sa fim mandri si sa spunem mai departe. Mi-e drag Iasul. Am vazut multe orase din lume. Le-am privit cu admiratie, dar intotdeauna mi-am spus in sufletul si „noi avem, si noi putem face”. 
    Trebuie ca orice vizitator sa poata sa-si cumpere o carte cu istoria Mitropoliei din Iasi, o carte cu istoria Goliei, o carte cu istoria Trei Ierarhilor, bine facuta. Sunt, nimeni nu spune ca nu sunt astfel de carti, dar toate sufera inca modificari. Unii spun ca Iasul are prea multe statui, eu zic ca sunt prea putine statui, ca ar trebui sa avem mai multe statui in Iasi, ca ar trebui spatii mai largi. Cred ca Iasul va avea puterea si capacitatea si oamenii dispusi pentru ca, atunci cand intr-adevar se va da startul la Iasi, Capitala Culturala Europeana, sa fie un oras competitiv. 
    In viata dumneavoastra ati schimba ceva daca s-ar putea sau sunteti multumita asa cum este?
    Nu as schimba nimic din viata mea. Nu am fost un om care sa spuna „uite vreau functia aia” sau „vreau tronul nu stiu care”. Munca mea ma recomanda si cred ca asta m-a facut sa nu am timp de alte lucuri, ci sa ma gandesc mereu, sa ma perfectionez. Poate as schimba ceva asa… dar alea au ramas in urma, in negura vremurilor. Am avut o bunica inteleapta care mereu imi spunea ca „ce ti-e scris in frunte ti-e pus”. Ei, ce mi-a fost scris, mi-a fost pus in frunte. Si daca mi-a fost pus in frunte si am o cruce in spate, o duc cu demnitate. Poate ca mi-as reprosa ca nu am facut suficient, poate mi-as reprosa ca n-am facut totul chiar foarte bine, poate ca puteam sa fac mai mult. Dar, am incercat oriunde m-am dus sa sfintesc locul respectiv, sa-i cinstesc pe oamenii care m-au primit in randurile lor. Fata de acei oameni intotdeauna m-am simtit obligata sa fiu demna si sa fac lucruri frumoase si trainice.

    220804_366399053460299_654253338_o