Ceasca de cultura

Etichetă: Iasi

  • Felicia Filip: “Cred că noi când ne naştem, cu toţii ne naştem oameni buni.”

    Pe data de 16 mai 2013, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare “Mihai Eminescu” Iasi, la evenimentul cu scop caritabil „Speranta pentru educatie” organizat de Value Team, o echipa de 18 masteranzi ai Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor, am cunoscut-o personal pe soprana Felicia Filip. O ascultasem de atatea ori in inregistrari, o vazusem in aparitiile sale, pe cat de spectaculoase, pe atat de discrete la posturile de televiziune romanesti si, totusi, asteptam sa fiu surprinsa. Si am fost surprinsa. Am intalnit in primul rand un om, un om generos, dispus sa ajute 450 de elevi din Liteni sa invete in conditii decente pentru anul in care traim, un om cu ochii stralucind a frumusete interioara, cu zambetul atins de o caldura care topeste orice indiscretie si orice urma de rautate si cu o voce care vindeca suflete.  Rabdarea, linistea celui care si-a gasit drumul in viata, iubirea pentru celalalt, implinirea i-au tinut companie in minutele in care si-a deschis sufletul pentru a-mi stapani curiozitatea.
    Sunteti o voce care impresioneaza chiar si ascultata intamplator.  Ce poveste are aceasta voce? Cum s-a format? Cand s-a indragostit prima data de o arie muzicala?  Si, mai ales, cine a ajutat-o sa se maturizeze? 
    Este o intrebare foarte frumoasa care vine intr-un moment in care voluntariatul traieste si munceste, isi face treaba foarte bine. Eu sunt, daca vreti, produsul Scolii Romanesti de Canto, de foarte mica am cantat. Parintii au considerat ca este cazul sa merg la scoala de muzica si am inceput studiul viorii din clasa intai. Am absolvit scoala de muzica din orasul natal si apoi am mers mai departe la Liceul de Arta din Pitesti pe care l-am si absolvit. In toata aceasta perioada am cochetat si cu cantatul si, usor-usor mi s-a atras atentia, intai de catre cei care ma ascultau, si apoi, luand-o si eu in serios, am ajuns sa cred ca poate fi un domeniu in care ma pot exprima in toata plinatatea. Ceea ce se pare ca a fost adevarat. Am indraznit, am inceput sa lucrez cu profesori de canto si am avut fericirea sa intru la admitere la facultate, moment in care m-am intalnit, sigur, cu profesoara mea de canto Georgeta Stoleriu, care si acum imi este alaturi si care nu a fost numai un maestru in tehnica vocii cantate, ci mi-a deslusit, alaturi de alti oameni generosi, ce inseamna viata, ce inseamna munca, ce inseamna generozitatea, seriozitatea, studiul si toate aceste karate ce compun stralucirea unui destin, pana la urma.
    __________________________________________________________________

    Prin muzica noi facem legatura cu Dumnezeu si limbajul nostru este universal, ajunge repede si direct la sufletul omului si acolo unde este necesar vindeca, acolo unde este totul in regula bucura.

    __________________________________________________________________

    Cum ati caracteriza lumea in care va faceti meseria?

    Este formata din oameni de diverse nivele intelectuale. Important este ca noi ne adresam in primul rand sufletului si atunci sufletul poate sa atinga mintea, precum mintea poate sa coboare in suflet, prin intermediul muzicii. Pentru ca prin muzica noi facem legatura cu Dumnezeu si limbajul nostru este universal, ajunge repede si direct la sufletul omului si acolo unde este necesar vindeca, acolo unde este totul in regula bucura. In orice caz, prin profesia noastra se traieste, este viata.
    Dar aveti o melodie de suflet din anii de studiu, o melodie care intotdeauna va este draga? 

    Nu, nu, asa ceva nu am. Ascult, si ascult de cand ma stiu, cu foarte mare placere si muzica usoara si populara, toate genurile de muzica. Important este ca aleg ca aceasta muzica pe care o ascult sa fie de buna calitate. Sa fie muzica buna, este singurul criteriu.
    Ce arie/partitura muzicala este, totusi, prietena cea mai buna a vocii dumneavoastra, va linisteste si va intelege? (stiut fiind ca nu doar noi trebuie sa intelegem, sa simtim muzica, ci si ea trebuie sa ne fie aproape)
    Daca vreti, partitura cea mai apropiata sufletului meu este partitura mozartiana.
    Credeti ca a-ti face bine meseria inseamna a fi un om mai bun? Si pentru ca suntem la un eveniment caritabil, care credeti ca sunt valorile care te ajuta sa fii un om mai bun, sa cresti spiritual?

    Cred ca noi cand ne nastem, cu totii ne nastem oameni buni. Apoi intervin educatia, conjunctura, tot ce ne inconjoara, viata aceasta plina de neprevazut, de intamplari favorabile si nefavorabile si atunci incepem, intr-un fel sau altul, sa apelam la liberul arbitru si in momentul in care constatam ca lucrurile nu ne-au iesit cum trebuie ne gandim ca ne-am indepartat de la valoarea in care ne-am nascut, bunatatea, si ca trebuie sa ne revizuim. Iar in momentul de fata, aici la Iasi este, asa cum spuneam, un loc in care tinerii si-au dat mana si si-au unit sufletele si mintile pentru a pastra bunatatea cu care ne-am nascut si pentru a o darui si celor care au nevoie de ea. 

    Cum va percepeti publicul?
    In momentul in care te daruiesti in totalitate, publicul nu poate sa iti raspunda decat in aceasta cheie, in aceasta tonalitate.
    Dar cat de important este pentru dvs felul in care va recepteaza si va critica publicul?

    Daca va ganditi ca fiecare dintre noi trebuie sa ne alegem acel critic pe care il cunoastem, care stim ca ne iubeste si ne va critica dur, dar din iubire si constructiv, eu am langa mine, din fericire, acest gen de oameni. Asa cum spuneam, este profesoara mea de canto, care este un om dur in aceasta privinta, nu mangaie, nu indulceste nici un fel de atitudine si informatie, din punct de vedere profesional. Si, de asemeni, sotul meu, care imi este alaturi si care, cu foarte mare duritate si obiectivitate, imi spune ce nu este in regula. Iar eu, pentru ca stiu ca o spun din iubire si in cunostinta de cauza, intotdeauna, pe acesti oameni ii iau in seama. Si conteaza foarte mult pentru mine ceea ce imi spun. Si nu astept de la ei sa ma laude.
    Care este relatia dumneavoastra cu mass-media din Romania?
    Am observat ca presa ma iubeste. Si cred ca acest gen de sentimente vine de la faptul ca eu, la randu-mi, respect presa si, in acelasi timp, caut sa am sentimente obiective, dar de intelegere, de recunostinta si de apreciere pentru ei. Pentru ca fiecare in parte isi are, sigur, specialitatea lui. Dar nu s-a intamplat sa existe critici acide sau rautacioase. Daca au fost putin mai altfel, s-a citit in subtext caldura si apreciere, ceea ce este un lucru extraordinar. 
    __________________________________________________________________

    Eu cred ca important este sa fii un om normal, un om natural, un om echilibrat fizic si psihic. Dar cand simti ca este nevoie sa te implici, nu vei fi discret, ci, dimpotriva, vei fi prezent, iar acolo unde simti, intr-un fel sau altul, ca nu este nevoie de tine, te retragi discret.

    __________________________________________________________________

    Cat de importante sunt evenimentele ca cel la care ati participat astazi si cum credeti ca ar putea fie le mai bine promovate, pentru a ajunge la cat mai multi oameni?

    Prin puterea exemplului se pot promova, iar eu in momentul in care primesc o asemenea invitatie, de fiecare data o accept cu toata convingerea, cu toata iubirea si sustinerea, sigur, sa nu fiu angrenata intr-un proiect, sa am spectacole. Altfel, de fiecare data am raspuns, am fost prezenta si am sustinut aceste demersuri ale oamenilor generosi. 
    Ce inseamna prea mult sau prea putin cand vine vorba de promovarea unui artist in viziunea dumneavoastra?
    Este un complex, pentru ca este vorba, in primul rand, de atitudinea si calitatea actului artistic pe care il desfasori. Apoi, in spatele tau trebuie sa existe o serie de persoane care sa se ocupe de imagine, de promovare, de ceeea ce faci in continuare, sa iti deschida calea si de proiectele ce urmeaza sa le desfasori. 
    Cat de importanta este discretia in viata unui artist?
    Eu cred ca important este sa fii un om normal, un om natural, un om echilibrat fizic si psihic. Dar cand simti ca este nevoie sa te implici, nu vei fi discret, ci, dimpotriva, vei fi prezent, iar acolo unde simti, intr-un fel sau altul, ca nu este nevoie de tine, te retragi discret.
    Ce va inspira sa iesiti din aria de acoperire a muzicii clasice si sa colaborati  cu trupe ca Iris?
    Va spuneam inainte ca iubesc toate genurile de muzica si cochetez in continuare cu ele, caut sa ascult muzica buna si ceea ce fac sa fie bine facut. Faptul ca am avut o prima colaborare cu formatia Iris a venit pe un teren dinainte pregatit, pentru ca in 1992 eu am cantat alaturi de Montserrat Caballe la Covent Garden si ea petrecuse deja acea intalnire cu Freddie Mercury. Deci era un model de o asemenea colaborare. Si momentul in care a venit invitatia din partea celor de la Iris de a canta impreuna a fost momentul potrivit. Am spus da cu toata convingerea si rezultatul a fost, zic eu, pe masura, pentru ca primul concert s-a produs la Sala Polivalenta, cu peste 7000 de tineri in sala. Eu am mers chiar la sigur., mi-a placut. Iar in momentul in care am cantat, descatusarea de bucurie, de iubire, de energie, a fost in egala masura si pentru Iris si pentru mine. Din acel moment eu am facut parte din formatia Iris, iar ei au devenit fani Felicia Filip. 
    Si daca tot vorbim de colaborari, v-ati gadit si la alte proiecte altfel pentru viitor? 
    Da, sigur. Acum lucram la un album care se cheama Fata din vis, album care va fi o sinteza a succeselor rock-ului romanesc din toate timpurile. Colaborarea va fi cu multe formatii de succes, ca Directia 5, Holograf, Iris si multe altele.
    Cum stati cu motivatia?

    Impulsurile mele, dimineata, sunt raza soarelui si cantecul pasarelelor, forfota cotidiana care, sigur, te angreneaza si iti da energia de a incepe ziua, alaturi de salutul cu care ne intampinam eu si sotul meu “Buna dimineata, soarele meu!” Si ziua e asa cum o proiectam prin acest salut.

    Dar cu oboseala, cu rutina?
    Ca orice om. Simti ca esti obosit, simti ca poate acum vrei sa renunti la tot si sa nu mai stii de nimic. Pentru ca asa se intampla, suntem, fie pe valul placut al energiei, care te face sa iei totul in piept, bune, rele si sa mergi mai departe, sa ai succces, fie sunt momentele in care te gandesti “dar ce mai am de facut, dar de ce exist, oare fac bine ceea ce fac?”. Sunt intrebari care te fac sa iti gasesti drumul, sa iti gasesti raspunsurile de care orice om, in anumite momente, are nevoie. Este intimitatea lui, lumea lui, sunt intrebarile lui, se cearta pe el, se cearta cu el, comunica cu Dumnezeu.

    Ce va bucura si ce va intriseaza instantaneu?
    Ma bucura intalnirea cu oamenii indragostiti, oameni care emana iubire. Mai ales, ma bucura intalnirile cu copiii, cu animalele si chiar cu plantele, pentru ca sunt daruri ale naturii. Ati remarcat ca de fiecare data cand infloreste un pom, o planta, isi daruieste floarea si fructul? Este o minune cum Dumnezeu le randuieste pe toate si ne daruieste noua toate aceste bunatati ale pamantului. Fie ca este vorba de o planta, de o gaza, de un animalut sau de un copil. Astea sunt lucrurile, fenomenele care ma bucura si  ma fac sa merg mai departe.
    Cand considerati ca ati avut primul mare succes?

    Primul mare succes cred ca a fost in primul meu an de viata, atunci cand parintii vroiau sa ma culce noaptea si eu doream sa fiu numai leganata. Si daca nu ma mai leganau tipam de spargeam geamurile. I-am terminat, saracii de ei, si i-am obligat sa faca ceea ce doresc eu, inca de atunci. 
    Aveti o meserie care va pune in prim-plan. Ati starnit pasiuni de care sa si aflati, bineinteles?
    Da, sigur ca da. A fost un moment foarte dragut cand am plecat la Senegal, la deschiderea Festivalului Francofoniei si a trebuit sa facem inainte de spectacol o proba. Era un spectacol in aer liber. Eram cu pianista si mi-am repetat programul si dupa aceea am auzit ca un domn foarte bogat, de undeva din tarile exotice, nu mai retin de unde, a spus ca aceasta doamna cu vocea pe care el a auzit-o doreste sa ii fie sotie. Si atunci, doamna care mi-a transmis mesajul, putin incurcata, pentru ca stia relatia mea si ce oameni seriosi suntem eu si sotul meu, a spus “sigur, o luati ca pe o gluma”. Si eu i-am raspuns “spuneti-i domnului ca as fi de accord, dar din pacate sunt casatorita”. Culmea este ca domnul repectiv a raspuns “nu are nici o importanta”. De aici am incheiat gluma si ne-am vazut fiecare de viata.
    Ce vi se pare greu in ceea ce faceti?

    Profesia noastra este de vocatie. In momentul in care te hotarasti sa pasesti pe acest drum in destin, cred ca este bine sa intelegi ca nu este o mantie grea, nu este un sac pe care il porti in spate, ci este un dar pe care il destanui celorlalti, ii faci fericiti, ii ajuti. Si nu am considerat niciodata ca muncesc. Am facut totul din placere, pentru ca nimeni si nimic nu m-a obligat sa fac ceea ce am facut.
    Aveti vise care nu vi s-au implinit, inca?
    Nu, nu am vise care nu mi s-au implinit. Am proiecte pe care doresc sa le implinesc si stiu ca am in fata inca o perioada in care pot sa spun ceea ce am de spus. Si am de spus!
    Apropo de proiecte, la ce proiecte lucrati in prezent?
    V-am spus, este vorba de albumul Fata din vis care cuprinde, bineinteles, si o serie de foarte importante si multe spectacole. In fiecare spectacol va fi invitata una dintre formatiile cu care colaborez pentru acest album. Acest demers al nostru are si o parte sociala. Dorim sa venim in sprijinul tinerilor talentati, pe care sa-i descoperim, sa-i sustinem si apoi, in masura in care ei doresc si au nevoie, sa le oferim si fonduri, dar si sfaturi, implicare in concertele noastre.
    Ce le trasmiteti in incheiere cititorilor nostri?

    Doresc ca aceasta Ceasca de cultura sa fie intotdeauna plina, plina de cultura, plina de intelegere, de generozitate, de foarte multa iubire, intr-un cuvant de omenie.

    Numele: Felicia Filip
    Data si locul nasterii: 20 martie 1959, Slatina, judetul Olt
    Starea civila: casatorita cu Cristian Mihailescu
    Studiile si cariera:
    A inceput studiile muzicale ca violonista si a absolvit Conservatorul sub indrumarea profesoarei Georgeta Stoleriu.
    Dupa debutul pe scena Operei Nationale din Bucuresti, si-a inceput cariera internationala in anul 1991, la Basel, Elvetia.
    A cantat pe cele mai importante  scene din lume: Covent Garden, Wiener Staatsoper, Liceo di Barcelona, Hamburg, in Toulouse sau la Moscova.
    Este singura soprana din lume care a csstigat toate premiile Mozart si prima soprana din Romania care a facut tandem cu o trupa rock.
    Colaborari la nivel mondial: Monserrat Caballé, Roberto Alagna, Francesco Araiza, Juan Pons si Franco Farina.

    sursa foto: www.VladCiubotariu.com

  • Să visăm postmodernist cu Emanuel Swedenborg – Domnul Swedenborg vrea să viseze

    Postmodernismul este ca un copil cu suprapotential, dar un copil dificil, prieten cu paradoxul, cu diversitatea, cu trecerile de la un registru emotional la altul. Si atunci cand se rasfrange asupra unui spectacol de teatru, postmodernismul  sacaie intelesurile ascunse, incurajeaza fragmentarea si isi revendica evolutia tehnologica, utilizand masinariile moderne ca pe jucarii, intr-un spatiu de joaca limitat doar de absenta imaginatiei.
    Domnul Swedenborg vrea sa viseze, spectacol inchegat dupa un scenariu dramatic semnat de catre Mihai Maniutiu si prezent in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi incepand cu 28 aprilie 2013, isi insuseste postmodernismul dramatic ca pe un alterego. Imbraca hainele unui musical, dar isi arata din cand in cand, cu o frecventa care se inteteste pe masura desfasurarii non-actiunii si intrarii personajelor in scena, nurii  discursului filosofico-existentialist.
    Ca sa intelegi piesa lui Mihai Maniutiu sau macar ca sa incerci sa patrunzi in universul personajului central al spectacolului sau, omul de stiinta Emanuel Swedenborg, este necesar sa te imprietenesti cu personajele care lipesc scenele intre ele cu grija, curiozitatea si istetimea unui amator de puzzle-uri. Aceste doua personaje se afla la poli opusi: pe de o parte il avem pe povestitorul-biograf al vietii savantului, deschis si cu pofta de vorbit, iar  pe de alta parte isi face simtita prezenta misterioasa, tacuta, la fiecare cateva minute si chiar secunde, femeia-rosie, un soi de fiinta ireala, de pe alta planeta, demna de cele mai halucinante si indraznete vise, plasmuire perfect compatibila cu legile gravitatiei universului postmodernist. Fara doar si poate, povestitorul-biograf si femeia-rosie intruchipeaza realul si oniricul din viata lui Swedenborg.
    De asemenea, te izbeste de cum intri in Sala Teatru la Cub, sala ideala pentru un astfel de spectacol, faptul ca in Domnul Swedenborg vrea sa viseze, fiecare element al punerii in scena spune o poveste: decorul, coloana sonora, personajele, costumele. Si chiar daca aceste povesti isi testeaza limitele si o iau din cand in cand spre intelesuri diferite, niciodata nu se pierd unele de altele, formeaza un intreg. 

    Ingredientul principal al scenariului dramatic gandit de catre Mihai Maniutiu poarta pe eticheta ambalajului descrierea “viata si personalitatea omului de stiinta Emanuel Swedenborg” De aceea, cei care nu au citit nimic despre inainte de vizionarea spectacolului, se vor simti oarecum complesiti de complexitatea, paradoxul si haoticul din felul de a fi al acestuia. Nascut in Suedia la sfarsitul secolului al XVII-lea, Emanuel Swedenborg, supranumit de catre Balzac “Buddha al Nordului” s-a dovedit a fi, atat pentru contemporani, cat si pentru urmasi, una dintre cele mai misterioase personalitati ale Scandinaviei, o individualitate care a imbinat cu originalitate fascinatia pentru stiinta, cu cea pentru politica, filosofie si teosofie.  De altfel, Cartea de vise a lui Emanuel Swedenborg este o lectura de baza pentru intelegerea in profunzime a punerii in scena de la nationalul iesean.

    Ca structura musical-ul lui Mihai Maniutiu se fragmenteaza in 26 de capitole, folosindu-se, asadar, de tehnica fictiunii, a romanului pentru a-si dezasambala continutul. Astfel, pe un ecran mare, asemanator celor utilizate pentru serile de film in aer liber, apare scris titlul fiecarui capitol pe care povestitorul-biograf il citeste cu indemanarea unui crainic de televiziune. Rand pe rand, spectatorii sunt pregatiti pentru un numar inedit de muzica, dans, meditatie filosofica ca intr-un spectacol de magie, iar complexitatea dezvaluirilor creste capitol dupa capitol. Daca in Capitolul 1 li se citeste cate ceva din biografia lui Emanuel Swedenborg, incepand cu Capitolul 2 – Intunericul, itele reprezentatiei scenice se complica dupa cum urmeaza: Capitolul 3 – Servantele declara dragostea, Capitolul 4 – Domnul Swedenborg doarme, Capitolul 5 – Domnul Swedenborg nu vrea sa se trezeasca, Capitolul 6 – Cosmarul, Capitolul 7 –Trezirea lui Swedenborg, Capitolul 8 – Lamentatii, Capitolul 9 – Ceas greu, Capitolul 10 – sensul, ah sensul!, Capitolul 11 – Despre Campiile Elizee, Capitolul 12 – Unde-i sufletul, ah, de am sti!, Capitolul 13 – Demonul, Capitolul 14 – O prima aproximare a ingerescului, Capitolul 15 – Cuiul, Capitolul 16 – Un act de curaj al domnului Swedenborg, Capitolul 17 – Scuze si explicatii, Capitolul 18 – Imnul swedenborgian, Capitolul 19 – Juramantul Iluminatului Swedenborg, Capitolul 20  – O criza a domnului Swedenborg, Capitolul 21 – Intermezzo, Capitolul 22 – Discurs asupra metodei sau pentru acest episod directiunea teatrului isi cere scuze, Capitolul 23 – Teatru postdramatic, Capitolul 24 – In zbor cu o farfurie, Capitolul 25 – Domnul Swdenborg nu e nebun, Capitolul 26 –Elogiu lui Swedenborg.

    Spectacolul lui Mihai Maniutiu in intregul sau se joaca inteligent, asadar, atat cu structurile fixe, cat si cu improvizatia. Personajul principal, savantul excentric interpretat de catre actorul Radu Ghilas isi permite luxul de a-si expune atat latura de cercetator, cat si pe cea de visator, intrucat are la indemana toate mijloacele necesare. Laboratorul sau, un spatiu de neinteles pentru un om obisnuit care se trezeste in fiecare dimineata intre patru pereti mobilati cu strictul necesar pentru nevoile cotidiene, este un loc in care nebunia se simte ca in leagan, ludicul isi da coate, din cand in cand, cu revelatia si visarea domina ca o regina a spiritului creativ. Adrian Damian, cel care a gandit decorurile din Domnul Swedenborg vrea sa viseze, nu se sfieste sa imbine elemente din lumea copilariei, cu elemente din fascinanta lume a stiintei si sa incarce spatiul scenic cu obiecte care aparent nu au legatura intre ele, incurajat fiind de legile permisive ale postmodernismului. Un topogan din plastic, tuburi in culori fosforescente, eprubete, trei cranii metalice inchise in cate o vitrina, reprezentand fiecare o etapa in viata omului si savantului Swedenborg, un ecran tv, divanul pe care isi face somnul incarcat de vise revelatorii acelasi geniu scandinav sunt cateva dintre elementele care dau contur povestii imaginate de catre talentatul regizor roman Mihai Maniutiu.

    Dar Domnul Swedenborg vrea sa viseze nu este doar o piesa de teatru. In structura sa se regasesc jocurile de lumini ale unei seri disco, umorul unui stand-up comedy de calitate, miscarile din picior si numerele muzicale specifice cabaretului. Toate acestea au solicitat efortul si imaginatia unei intregi echipe. Daca avem indoieli in aceasta privinta, afisul ne anunta ca de muzica s-a ocupat Adrian Damian, de costume Valentin Codoiu, de coregrafie Vava Stefanescu si de lumini Lucian Moga. Si, indiferent daca ne suna sau nu cunoscute aceste nume, la finalul reprezentatiei, se poate afirma fara teama de a gresi, ca in Sala Teatru la Cub acesti oameni au dat viata unei lumi paralele cu cea de dincolo de intrare, o lume fascinanta, o lume incarcata de mister si de bucuria de a fi altfel.  

    Spectacolul nu ar avea, insa, savoarea meritata daca distributia nu ar fi si ea una pe masura textului, a muzicii, a coregrafiei, a jocului de lumini si a scenografiei. Se remarca, in rolul povestitorului-biograf, Cosmin Maxim, un actor tanar, cu suficiente resurse de energie pentru a “modera” spectacolul, a canta si a dansa pana la epuizarea povestii. Vocea ii  este jucausa si face fata diverselor tonalitati, picioarele il tin si pentru ritmurile cele mai alerte, iar usurinta cu care interactioneaza cu celalalte personaje il apropie de public suficient de mult pentru a-si insusi o parte din aplauzele de final. 
    Alaturi de Cosmin Maxim, actorul Radu Ghilas isi testeaza limitele limbajului non-verbal, in pielea lui Swedenborg. Pentru ca este mai mult decat evident ca rolul sau este un rol de stare. Prin felul in care se aseaza pe canapea, prin gesturile cu care isi aproba sau isi indeparteaza servantele, prin expresia pe care o afiseaza in momentele in care i se povesteste viata isi arata publicului adevarata personalitate. Rolul lui Swedenborg este un rol greu, rol pe care actorul Radu Ghilas il joaca convingator.

    Nici rolul servantelor-coriste nu este unul usor. Vocea lor trebuie sa faca fata provocarilor partiturii muzicale care trece atat prin muzica de cabaret, cat si prin rhythm and blues. Mihai Maniutiu le-a ales pe actritele Tatiana Ionesi, Oana Sandu, Livia Iorga, Diana Roman, Loredana Cosovanu, Daniela Tocari, Cristina Florea si Alina Mindru pentru a acompania pe note muzicale nebunia creativa a imprevizibilului si creativului Swedenborg si nu a supralicitat. Actorul Doru Aftanasiu are si el nu rol ofertant si solicitant. Nu se hotareste daca sa ii fie sau nu asistent povestitorului-biograf, dar cu siguranta ii place sa iasa in evidenta si se balaceste in culoare si excentricitate. Smulgerea zambetelor de pe fata concentrata a spectatorilor este, oricum, specialitatea sa.

    Dupa minutele care ii sunt rezervate, musical-ul Domnul Swedenborg vrea sa viseze lasa in sala goala ecoul aplauzelor prelungite pana la epuizarea energiei palmelor si isi face loc printre piesele de colectie ale nationalului iesean. Da, spectacolul lui Mihai Maniutiu este un spectacol care uimeste, care nedumereste, care rascoleste, care bucura si care naste semne de intrebare. Dansul dezlantuit, interptetarile muzicale ale unui destin care  a facut istorie, exotismul si excentricitatea unor personaje, trimiterile catre realitatea romaneasca lasa urme in traitul fiecaruia dintre cei prezenti in sala.  
     
    domnul-swedenborg

  • Gala FIE: 10 premii pentru excelență în educație

    Intr-o atmosfera festiva, Gala FIE a deschis in aceasta seara, oficial, seria evenimentelor culturale organizate sub egida Festivalului International al Educatiei. Conceputa ca un eveniment de tinuta, menit sa celebreze educatia in sensul sau larg, Gala FIE s-a desfasurat intr-un spatiu emblematic al Iasului – Sala Mare a Teatrului National “V Alecsandri”.
    In cadrul Galei FIE 2013, au fost acordate 10 premii de excelenta. Academicianul Viorel Barbu a primit Marele Premiu FIE. Invitatii speciali ai Galei FIE au fost Lordul David Trimble, laureat al premiului Nobel pentru Pace, si maestrul Radu Beligan, presedintele onorific al FIE.
    Prezentam in continuare lista completa a premiilor FIE:
    Universitatea Alexandru "Ioan Cuza" Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului lector dr. Catalin Bogdan Gales (cercetatorul stiintific al anului)
    Universitatea Tehnica "Gheorghe Asachi" Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE doamnei prof. univ. dr. ing. Ecaterina Andronescu (Presedintele Senatului Universitatii Politehnica din Bucuresti)
    Universitatea De Medicina si Farmacie “Grigore T. Popa” Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE doamnei prof. univ. dr. Ursula Helena Stanescu, pentru intreaga activitate profesionala (profesor consultant la Facultatea de Farmacie, membru in Comisia medicala permanenta a ARACIS)
    Academia Romana – Filiala Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului doctor Dan-Radu Rusu (doctor chimist, cercetator la Institutul de Chimie Macromoleculara „Petru Poni” al Academiei Romane)
    Universitatea De stiinte Agricole si Medicina Veterinara “Ion Ionescu De La Brad” Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului prof. univ. dr. dr. H. C. Ioan Avarvarei, de la Facultatea de Agricultura, in semn de inalta pretuire pentru o viata dedicata scolii si spiritului academic. 
    Inspectoratul Scolar Judetean Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului profesor Vasile Sorohan (Coordonator al Centrului de Excelenta al Judetului Iasi, Profesor de chimie la Colegiul “Costache Negruzzi” Iasi)
    Inspectoratul Scolar Judetean Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului profesor Jean Marius Rotaru (profesor de fizica la Colegiul National Iasi, profesor coordonator la Centrului de Excelenta Fizica clasa a XII-a si a XI-a)
    Universitatea De Arte „George Enescu” Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului conf. univ. dr. Matei Bejenaru pentru deosebita sa activitate artistica si didactica 
    BOARD-ul Festivalului International al Educatiei a decernat PREMIUL PENTRU EDUCATIE IN LIMBA ROMANA scriitorului Spiridon Vangheli. 
    BOARD-ul Festivalului International al Educatiei a decernat MARELE PREMIU FIE domnului Academician VIOREL BARBU
    Cine sunt premiantii FIE
    Catalin_Gales_lector_UAIC_04_copy
    Catalin Gales
    Domnul Catalin Bogdan Gales s-a nascut in 29 iulie 1976 si este in prezent lector doctor la Facultatea de Matematica, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iasi, unde isi desfasoara activitatea didactica si de cercetare. 
    Contributiile stiintifice ale d-lui Catalin Bogdan Gales se incadreaza in domeniul Mecanicii solidelor deformabile si in domeniul Mecanicii sistemelor de particule. A publicat pana in prezent 35 de lucrari stiintifice, dintre care 28 in jurnale cotate ISI. A prezentat comunicari la numeroase conferinte internationale si a participat ca membru sau ca director de proiect la mai multe granturi de cercetare nationale.
    In ceea ce priveste activitatea stiintifica a d-lui Catalin Bogdan Gales in anul 2012, aceasta s-a dezvoltat pe doua directii principale: studiul unor teorii matematice pentru interactiunea campului electromagnetic cu mediile deformabile si studiul dinamicii asteroizilor  situati in banda principala, utilizand diverse metode numerice. Rezultatele obtinute se regasesc in 5 articole publicate in jurnale internationale de mare prestigiu: European Journal of Mechanics-A/Solids, Jornal of Elasticity, SIAM Journal on Applied Mathematics, Communications in Nonlinear Scienceand Numerical Simulation, Applied Mathematics and Computation. O parte a acestor rezultate au fost comunicate la 6th European Congress of Mathematics (Cracovia, 2-7 iulie 2012), 8th Solid Mechanics Conference (Graz, 9-13 iulie 2012),European Congress on Computational Methods in Applied Sciences and Engineering (Viena, 10-14 septembrie 2012).
    Activitatea desfasurata de dl. Catalin Bogdan Gales il defineste pe acesta atat ca cercetator format, cu vizibilitate in mediul academic, cat si ca un valoros cadru didactic universitar. (extras din Laudatio)
    ursula_stanescu_cr
    Ursula Stanescu
    Universitatea de Medicina si Farmacie „Grigore T. Popa”-Iasi este deosebit de onorata sa-si poata exprima pretuirea si recunostinta fata de un reprezentant  de seama al comunitatii medicale nationale, Doamna Profesor Doctor Ursula Stanescu, profesor consultant la Facultatea de Farmacie.
    Acordarea Premiului de Excelenta pentru intreaga activitate profesionala, reprezinta o recunoastere reala a valorilor profesionale, academice si a prestigiului stiintific, dupa o cariera dedicata domeniului vast, complex si mereu actual al plantelor medicinale, de la studiul celulei vegetale, la caracterizarea si stabilirea compozitiei chimice pana la obtinerea de fitomedicamente si suplimente alimentare.
    Inainte de a deveni un nume reprezentativ in mediul academic medical, Doamna Prof. dr. Ursula Stanescu a parcurs un traiect profesional exemplar, din care va prezint cateva repere biografice ale Domniei Sale:
    Ursula Stanescu nascuta la 24 august 1941 in Bucuresti, dupa absolvirea Facultatii de Farmacie din Iasi in 1967, obtine titlul de Doctor in Stiinte Farmaceutice – Domeniul Farmacognozie si cel de farmacist principal. In anii care au urmat a parcurs intreaga ierahie didactica, devenind profesor universitar in 1994 si conducator de doctorat in 1995. De-a lungul celo 46 ani de cariera in invatamantul superior, a publicat numeroase articole stiintifice (peste 300) in reviste de prestigiu din tara si strainatate, 9 volume de specialitate, coordonand si participand la numeroase proiecte de cercetare ce au avut ca rezultat 9 brevete de inventie.
    In perioada 1994-2008 abilitatile de organizator al activitatii didactice, stiintifice si de cercetare au fost remarcate prin detinerea functiilor de: Secretar stiintific al Facultatii de Farmacie din Iasi, Secretar stiintific al Universitatii de Medicina si Farmacie „Gr.T.Popa”, Decan al Facultatii de Farmacie din Iasi pentru o perioada de 8 ani, Prorector stiintific al Universitatii de Medicina si Farmacie „Gr.T.Popa”, Responsabil pe Universitatea de Medicina si Farmacie din Iasi pentru managementul calitatii in cercetare stiintifica, doctorate si masterate, totodata devenind membru in Comisia medicala permanenta a ARACIS si membru in Comisia mixta a Ministerului Sanatatii, Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale pentru suplimente alimentare.
    Discreta si rafinata, principiala, onesta, preseverenta si tenace Doamna Prof. dr. Ursula Stanescu a reusit sa se remarce permanent prin echilibrul de care a dat dovada, atat ca profesionist, dar si ca OM. (extras din Laudatio)
    rusud1
    Dan-Radu Rusu
    Cu ani in urma, cineva mi-a spus „spune-mi pe cine si cu ce l-ai ajutat, ca sa-ti spun cine esti.”
    In lumea academica, educatia/formarea unui specialist nu se reduce la ceea ce oferi, ci mai ales la cum si cat primeste cel in cauza, si asta se reflecta in calitatea dialogului si a legaturii afective dascal-ucenic. Si ce satisfactie mai mare poate avea profesorul decat vazandu-si studentii afirmandu-se, creandu-si propriul lor drum?
    Membru al unor comisii de examinare, am remarcat un tanar doctorand a carui cariera am urmarit-o apoi cu interes, atent, capatand astfel o perspectiva asupra potentialului sau considerabil. La inceput ocazional, apoi din ce in ce mai frecvent, am avut discutii stiintifice, si m-a impresionat prin seriozitat, o anumita gravitate a gandirii, prin cunostintele largi in domeniul tezei sale de doctorat si nu numai, prin capacitatea de a conecta rapid diferite aspecte ale unui domeniu atat de bogat cum este stiinta polimerilor. 
    Radu Rusu a fost un student foarte bun al Facultatii de Chimie din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza”, dar mai ales un doctorand absolut remarcabil al Institutului de Chimie Macromoleculara „Petru Poni”. A obtinut titlul de doctor intr-un domeniu modern si important al chimiei macromoleculare – cel al monomerilor si polimerilor heterociclici pentru materiale de inalta performanta. La inceputul studiilor doctorale Radu a avut sansa sa intalneasca doi cercetatori de larg orizont stiintific si formatori de caractere in persoanele doctorilor Maria Bruma si Mariana Damaceanu. Eruditia lor, dedicatia spre cercetare si generozitatea formativa au gasit ecou in doctorandul de atunci. 
    Studiile doctorale au presupus mai multe stagii de cercetare in diverse centre stiintifice europene si contactul cu nume mari din domeniu. Teza a primit calificativul „excelent” la acordarea titlului de doctor in chimie. 
    Domnul Rusu a urmat apoi pasul firesc si necesar in dezvoltarea unei cariere solide prin castigarea unei burse postdoctorale pe un subiect nou, diferit, la o institutie de top din Europa, ETH Zurich, unde a avut sansa sa lucreze intr-o echipa de renume mondial, la un nivel extrem de inalt si unde a lasat o impresie pozitiva. 
    La ora actuala, domnul Rusu este asistent de cercetare la Institutul de Chimie Macrmoleculara „Petru Poni” din Iasi, unul care, dupa numai sase ani de implicare in zona cercetarii academice, a dezvoltat o activitate stiintifica bogata. Radu a adus contributii importante in domeniul modern al polimerilor pentru materiale avansate si la ora actuala face parte dintr-o echipa extrem de puternica in acest domeniu. 
    Directiile sale de cercetare includ polimerii aromatici termostabili, polimerii heterociclici, polimerii fluorurati, polimerii inalt performanti pentru aplicatii in domenii de varf ale tehnicii – plecand de la sinteza si identificarea monomerilor si polimerilor pana la caracterizarea si prelucrarea materialelor polimere. Cele mai importante contributii ale domnului Rusu sunt legate de o familie relativ noua, insuficient explorata, a compusilor macromoleculari heterociclici, cu largi perspective aplicative – polimerii care incorporeaza inele oxadiazolice. Studiul acestor polimeri se indreapta in prezent in doua directii principale – proprietatile lor foto- si electro-luminescente si remarcabilele lor proprietati electronice de transport. (extras din Laudatio)
    Ioan Avarvarei
    Agora este in sarbatoare – spatiul rostirii se umple de bucuria cuvintelor care cauta sa implineasca si sa cuprinda, sa treaca dincolo de canon si sa intalneasca firescul articularii simple si curate. Dincolo de cuvinte, sunt implinirile, adevarurile, sperantele, repetarile, negarile, renuntarile; este complicatul joc al lui a fi; dar dincolo de „zidiri” sunt oamenii, tesatorii de vise si sperante, faurarii de rostire, artizanii fiintarii intru aflare si devenire. Este si speranta mea ca, regasindu-ma in convingerea lui Platon, potrivit caruia cunoasterea cuvintelor conduce la cunoasterea lucrurilor, sa pot afla acel mestesug al vorbelor care sa vi-l faca cunoscut pe unul din sarbatoritii acestei seri, Profesor  univ. dr. dr. H. C. Ioan Avarvarei. Si mai stiu ca tot marele atenian spunea ca e mai usor sa vorbesti despre zei, decat despre oameni.
    Comunitatea academica, reprezentata in aceasta sala de distinse personalitati, se alatura cu toata bucuria sarbatorii acestei seri. Unul dintre membrii ei marcanti, exponent al inaltei scoli iesene de agricultura, este recompensat cu distinctia Festivalului International al Educatiei  de catre Alma Mater Iassiensis, in semn de inalta pretuire pentru o viata dedicata scolii si spiritului academic. 
    Laureatul, Profesorul Ioan Avarvarei, a reusit nu numai sa dezvolte remarcabila scoala superioara agricola ieseana, dar, asemeni marilor oameni de stiinta si cultura, plin de generozitate, i-a sprijinit pe toti cei care si-au dorit sa porneasca in cautarea propriului „dincolo”. 
    In cei 47 de ani de activitate neintrerupta, asa cum spunea Domnia Sa, a considerat primordiala „pregatirea profesionala in concordanta cu exigentele unui invatamant modern si flexibil”.
    Cercetarea stiintifica s-a concretizat in realizarea a 37 de contracte si publicarea a 150 lucrari stiintifice.
    Distinsul profesor s-a implicat total in viata universitatii, identificandu-se cu aceasta. Apreciat si iubit de colaboratori, in 1990 devine decan al Facultatii de Agricultura, functie pe care o onoreaza pana in 1996.
    Tot in 1996 este ales Rector, gestionand timp de 8 ani cu aceeasi pasiune si dedicat profesionalism prestigioasa Universitate de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara-  „Ion Ionescu de la Brad” din Iasi.
    Magistrul Ioan Avarvarei nu s-a izolat in turnul de fildes al stiintei, Domnia Sa coboara in cetate si cu dragoste pentru aceasta pune umarul acolo unde cu stiinta, abnegatia si experienta sa de viata, poate fi de folos. (extras din Laudatio)
    vasile-sorohan-centru-excelenta
    Profesor Vasile Sorohan
    Distinctia intelectuala si daruirea, eficienta si performanta in demersul  didactic definesc profilul reputatului profesor Vasile Sorohan, titular al catedrei de chimie de la Colegiul "Costache Negruzzi", prestigioasa unitate de invatamant ieseana. 
    Rolul asumat de magistru este pe deplin rasplatit, domnul profesor conturand, cu discretie, destinele generatiei actuale de elevi, dornica de cunoastere, deschisa la schimbarile perpetue din societatea postmoderna.
    Profesor de mare tinuta intelectuala, Vasile Sorohan contribuie la devenirea spirituala a elevilor domniei sale, fiind apreciat pentru rigoarea stiintifica, pentru   rabdare, echilibru si talent pedagogic. Starea de spirit pe care o creeaza  la orele de curs este favorabila educatiei, competitiei reale, invatarii eficiente. 
    O incununare a tot ceea ce inseamna activitatea domnului profesor la catedra o reprezinta numarul impresionant de premii obtinute de elevii pe care ii indruma la olimpiadele nationale si internationale de chimie, la alte importante concursuri de profil.
    Pentru competenta profesionala de exceptie, creativa si profesionista, ilustrata de rezultatele notabile ale elevilor, de complexitatea si anvergura  proiectelor  initiate si derulate, conducerea Inspectoratului Scolar Judetean Iasi l-a desemnat pe domnul profesor Vasile Sorohan director al Centrului de Excelenta Iasi, misiune onoranta si provocatoare.
    Absolventii de exceptie pe care i-a indrumat in timp sunt marturia incontestabila  a carierei didactice  remarcabile, a activitatii consecvente in calitate de profesor  desavarsit, a vocatiei pedagogice remarcabile a  domniei sale.
    In spatiul invatamantului preuniversitar  domnul Vasile Sorohan constituie un real model pentru generatiile tinere de profesori, personalitatea sa discreta marcand cu pregnanta corpul profesoral iesean. (extras din Laudatio)
    Profesorul Jean Rotaru
    Un profesor adevarat se innobileaza si se impune in fata timpului prin modul in care intelege sa isi asume destinul de fiinta creatoare in lume, contribuind atat la propria devenire intru cunoastere, cat si initiindu-i pe cei din generatiile mai tinere in descoperirea profunzimilor universului, pe cale stiintifica sau artistica. 
    Prima dintre acestea, calea nobila a stiintelor exacte, este aceea pentru care profesorul Jean Rotaru are cu adevarat vocatie. Personalitatea sa armonizeaza atat calitatile de exceptie ale dascalului cu pregatire superioara in domeniul fizicii, cu originalitate in abordarea actului didactic, dedicat cu desavarsire activitatii sale, cat si pe cele ale omului care stie, ani la rand, fara a pierde nimic din entuziasmul si energia tineretii sufletesti, sa isi ghideze invataceii spre desavarsire intelectuala, cu afectiune si daruire, sub semnul ambitiei si al pasiunii sustinute constant de o munca titanica. 
    Marturii pentru eforturile  sale sunt numeroasele premii obtinute, in cei aproape douazeci de ani de cariera, la competitiile nationale si internationale de fizica, olimpiadele si concursurile de fizica, sau cele in domenii inrudite, precum Stiintele Pamantului, unde elevii pe care i-a indrumat s-au clasat mereu cu onoare pe primele locuri.
    Aceasta datorita profesorului si omului rabdator si devotat care le-a fost mereu alaturi, asemenea unui maestru spiritual, imbinand severitatea impusa de necesitatea pregatirii de exceptie a unor adevarati campioni ai intelectului, cu afectiunea revarsata dintr-un caracter echilibrat, deschis, modest si generos.
    Dintre zecile de premii, se detaseaza medaliile de aur si de argint la Olimipadele Internationale de Fizica, medaliile de aur la Olimpiadele  Europene de stiinte pentru Tineret, precum si locul I obtinut opt ani consecutiv  de elevii domniei sale  la Olimpiadele Nationale  de Fizica. (extras din Laudatio)
    matei-bejenaru
    Matei Bejenaru
    Universitatea de Arte «George Enescu» din Iasi propune pentru acordarea premiului Festivalului International al Educatiei 2013 pe domnul conferentiar universitar doctor Matei Bejenaru a carui deosebita activitate artistica o prezentam pe scurt in urmatoarele randuri.  
    Matei Bejenaru este absolvent al Institutului Politehnic Iasi in 1988 si al Universitatii de Arte “George Enescu” Iasi, sectia Pictura in 1996. In anul 2006 a obtinut doctoratul in Estetica al Universitatii “Al.I. Cuza” din Iasi. Din 1999 preda discipline de fotografie si arta video la Universitatea de Arte “George Enescu” Iasi. A avut un rol important in punerea bazelor directiei de studiu Fotografie, video, procesarea computerizata a imaginii in cadrul Facultatii de Arte Vizuale si Design, prin organizarea programelor de studii si dotarea cu echipamente a laboratoarelor. 
    In anul universitar 2011-2012 a fost profesor invitat la Université du Québec à Montréal (Canada) iar in perioada 2012-2013 este artist invitat al Centrului de arta Kettle’s Yard al Universitatii Cambridge (Marea Britanie). Este fondator si director artistic al Bienalei de Arta Contemporana Periferic din Iasi (intre 1997 si 2008). Este membru fondator al Asociatiei Vector din Iasi, fiind si presedintele institutiei in perioada (2001-2011). Activitatile Vector, de la programe expozitionale si educationale la activitati de cercetare si editare, analizeaza relatiile dintre practicile artei si culturii vizuale si contextul socio-politic. Intre 2003 si 2007 a fost directorul artistic al Galeriei Vector din Iasi. Tot in aceeasi perioada a initiat si manageriat proiectul de cultura sociala cARTier, realizat impreuna cu colegi din Asociatia Vector. 
    In proiectele sale din ultimii ani, prin fotografie, video si performance-uri, el analizeaza felul in care modurile de productie economica, cunoasterea tehnologica, mentalitatile si stilurile de viata ale oamenilor s-au schimbat in tarile post-comuniste in ultimele doua decenii. In anul 2001 a fost artist invitat in Pavilionul Romaniei la Bienala de la Venetia. In anii 2007 si 2010 a avut proiecte la Tate Modern Londra iar in anul 2008 a expus la Bienala Internationala de la Taipei (Taiwan). In anul 2012 a avut o expozitie personala la The Artery Gallerry North Adams (Massachussets – SUA). Din anul 1996 participa constant in expozitii in Romania. In 2011 a avut expozitii personale la Muzeul Brukenthel Sibiu si Galeria Andreiana Mihail Bucuresti. In 2013 a avut expozitii personale la Galeria Cupola din Iasi si Muzeul de Arta Bacau. (extras din Laudatio)
    spiridon-vangheli_0
    Scriitorul Spiridon VANGHELI
    S-a nascut la 14 iunie 1932, in satul Grinauti, judetul Balti. Prozator, poet, traducator, editor. Absolva Universitatea Pedagogica „Ion Creanga” din Chisinau.
    Debuteaza in 1962 cu placheta „In tara fluturilor”. Urmeaza volumele de povestiri „Soarele” (1963), „Baietelul din coliba albastra” (1964), „Balade” (1966), „Ispravile lui Guguta” (1967), „Ministrul bunelului” (1971), „Columb in Australia” (1972), „Guguta capitan de corabie” (1979), „Calul cu ochi albastri” (1981), „Privighetoarea” (1985), „Pantalonia tara piticilor” (1989), „Guguta si prietenii sai” vol. 1, 2 (1997), „Tatal lui Guguta cind era mic” (1999), „Copii in catusele Siberiei” (2001) etc.
    A semnat traduceri din poezia si proza universala pentru copii, precum „Iepurasul albastru” (1968), „Fetita din Hiroshima” (1981), „Peter Pan si Wendy” de James Barri (1973, 1988),  „Pepi Cioraplung”  de Astrid Lindgren (1973, 1984). Intre anii 1970 si 1990 a colaborat se este coautor, impreuna cu Grigore Vieru, la alcatuirea Abecedarului de limba romana cu grafie latina, editat in 1990 la Chisinau. In 2006 a realizat pentru micii cititori un proiect de proportii „Carte de citire si gindire pentru cl. I-IV”, in 4 volume.
    Scrierile „Ispravile lui Guguta” si „Steaua lui Ciubotel” au fost traduse in numeroase limbi ale globului: engleza, franceza, germana, rusa, ceha, japoneza, turca, ucraineana, bulgara, armeana, maghiara, chineza etc., avind o rezonanta deosebita asupra publicului.
    Prin toate scrierele sale aparute in tiraje de milioane, in circa 70 de tari, traduse in 38 de limbi ale lumii, s-a demonstrat ca putem face parte din marea familie a literaturii universale pentru copii. Guguta este cel mai cunoscut si indragit personaj al autorului, de aceea Spiridon Vangheli este supranumit „tatal lui Guguta”. (BOARDUL FESTIVALULUI INTERNATIONAL AL EDUCATIEI IASI, Presedinte  Board PRIMAR GHEORGHE NICHITA, Director festival FLORIN MINDIRIGIU)
    barbu-690x377
    Academician Viorel BARBU
    De peste cinci decenii, viata domnului academician Viorel Barbu se identifica pana la comuniune cu existenta scolii de matematica a Universitatii iesene.
    Un misterios determinant compatibil a legat si desavarsit matricea intelectuala si spirituala comuna persoanei si institutiei careia i s-a dedicat. Studentul, tanarul matematician, profesorul-savant, diriguitorul universitar si, mai apoi, omul de stiinta consacrat in cele mai inalte foruri academice alcatuiesc varstele succesive, dar si simultane, ale unei prestigioase personalitati. Astazi, sunt putini cei care si-l pot inchipui pe domnul academician Viorel Barbu intr-o alta ipostaza decat cea a a marelui matematician. Pare sa fi fost asa inca de la prima olimpiada internationala de matematica.
    A publicat primul articol stiintific in 1964, urmat an dupa an, intr-un ritm tot mai intens, de alte peste 230 de lucrari, cate numara astazi lista sa deschisa de contributii originale in domeniile: ecuatii diferentiale partiale, ecuatii dimensionale infinite si teoria controlului. Acestea au aparut in cele mai prestigioase jurnale academice de specialitate din lume.
    A scris 15 carti si monografii si a editat volumele a patru conferinte internationale de inalta valoare, publicate in edituri care se bucura de recunoastere universala in lumea stiintifica, precum Academic Press, Elrevier, John Wiley & Sons, Kluwer Academic Publishers, Pitman si altele. Inca de timpuriu, lucarile stiintifice ale matematicianului Viorel Barbu au fost remarcate si apreciate in cel mai inalt grad de comunitatea academica de specialitate din intreaga lume. Rezultatele cercetarilor sale sunt prezentate in cele mai importante enciclopedii internationale de matematica: „Encyclopedia of Mathematics”, Springer-Verlag 1991-1995; „Systems & Control Encyclopedia”, Pergamon Press (1998 si 1995) etc.
    In prezent, lucrarile stiintifice ale domnului academician Barbu sunt studiate, utilizate si recenzate pe toate meridianele mapamondului matematic, din Franta, Germania, Italia si Marea Britanie pana in Canada, S.U.A., Japonia si Australia. Se bucura de peste 8100 de citari in mai mult de 3000 de lucrari stiintifice ale unui numar impresionant de matematicieni – mai bine de 2000 de persoane.
    Un reputat cercetator al proceselor sociale isi intitula cartea de memorii „By Force of Though”. Acest titlu se potriveste pentru aventura intelectuala a domnului academician Barbu. „Forta gandului” si energiile spirituale l-au purtat din universul complex al numerelor si abstractiunilor in universul divers si complicat al institutiilor academice.
    Recunoasterea stiintifica internationala i-a adus, in nenumarate randuri, chemarea ca „visiting professor” in multe universitati prestigioase.
    Incepand din 1976, cand a fost invitat pentru un semestru la Universita degli Studi „La Sapienza” Roma, si pana acum, matematicianul Viorel Barbu a ilustrat, cu stiinta inalta si arta subtila, valoarea scolii iesene si excelenta intelectuala proprie in amfiteatrele si salile de conferinta ale multor institutii academice, din S.U.A. pana in China. O intreaga si bogata geografie spirituala personala cuprinde universitati precum Bologna, Bonn, Cincinnati, Ohio, Purdue, Virginia, Wuhan etc. si culmineaza, in 2010, la Cambridge University, Isaac Newton Institute, unde a fost invitat in calitate de matematician al matematicienilor. In 1991, a devenit membru corespondent al Academiei Romane, ales membru plin in 1993, iar in 2008 a fost consacrat in cel mai inalt for academic european – „European Academy of Sciences”.
    Opera stiintifica vasta a matematicianului innascut este acompaniata de opera intinsa a magistrului si diriguitorului academic.
    Domnul academician Viorel Barbu a fost, timp de aproape cinci decenii, profesorul multor promotii de tineri matematicieni, a indrumat 21 de doctori in stiinte si a contribuit la formarea altor 50 de cercetatori. Toti acestia ar putea alcatui impreuna o veritabila „societate stiintifica de matematica”.
    Decan al Facultatii de Matematica (1976-1981), rector al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” (1981-1989), director al Institutului de Matematica „O. Mayer” al Academiei Romane, vicepresedinte al Academiei Romane (1998-2002) si presedinte al Filialei din Iasi a Academiei Romane (2002-2012), domnia sa a slujit cu aceeasi rigoare si sobrietate datoria administrativa ca si datoria fata de stiinta. In plus, s-a dovedit a fi un observator profund si rafinat al culturii, institutiilor si societatii.
    Dintr-un concis si expresiv portret, pe care i l-a dedicat istoricul Alexandru Zub, desprindem urmatorul fragment semnificativ pentru personalitatea polivalenta a domnului academician Viorel Barbu: „spirit atent la miracolul existentei umane si gata la eforturi sistematice de regasire a ordinii din moment ce natura este matematizabila”. (BOARDUL FESTIVALULUI INTERNATIONAL AL EDUCATIEI IASI, Presedinte  Board PRIMAR GHEORGHE NICHITA, Director festival FLORIN MINDIRIGIU)

  • Universitatea și reforma (2)

    Disciplina ca “feuda”. Si de aceasta data, avem de-a face cu o mentalitate veche pe care cu greu am putea-o numi… socialista. Este insa, si ea e o incomoda (alta) mostenire a ultimilor 30-40 de ani de invatamint universitar. Sunt cazuri in care un curs e tinut de aceeasi persoana, 3-4 decenii la rand, uneori, in (aproape) aceeasi forma. Pentru unii dintre profesori, timpul pare sa fi ramas pe loc: performanta “faustica” pe dos, caricaturala incremenire, cu acelasi “ochean” didactic si istoric-literar in mana. Ce importanta mai are faptul ca, intre timp, unii tineri de acum 25 de ani sau unii dintre fostii nostri studenti au evoluat, s-au maturizat, scriu mai bine, au publicat mai mult decat ceilalti si inteleg, probabil, altfel, mai cuprinzator, mai modern fenomenul literar ori teatral? “Feuda” trebuie insa pastrata, e un “drept seniorial”, e “a mea”. Si, nu o data, posesorii de “feude” au si o alta norma, in cumul. Asa se explica, in parte, numeroasele posturi vacante la multe, probabil la toate universitatile de stat. Daca le-am face loc si altora – si locuri exista -, am diversifica paleta ofertei catre studenti, iar cei ce-si asuma atatea obligatii didactice (unii si la alte universitati decat cea unde sunt titulari) si le-ar putea onora (fara sa absenteze) pe cele ale normei lor.
    Uneori constatam ca unul sau altul dintre cei despre care tocmai era vorba n-a publicat de foarte multa vreme (chiar de 15-16 ani) nici o carte, sau a scos recent, dupa mai mult de un deceniu, o brosura… in doua volume, tautologica in mai toate sensurile. Se intelege, aceasta e libertatea lui si nu dorim sa i-o punem in discutie. “Se mentine”, crede el, pe linia de plutire, cu scurte articole in presa culturala (“eseuri hermeneutice”, incercari hagiografice) si se intreaba, si cu glas tare, “de ce nu este inca primit la Academie?” Daca-l privesti mai bine, observi ca el face parte dintr-un grup caruia i-a placut mereu Puterea si nici acum nu s-a dezvatat de gustul ei. Vorba unui coleg bucurestean care, tot in aceasta revista, in urma cu aproape doi ani, scria despre imprejurarea ca mergem si acum pe aceleasi culoare cu cei care au decis ani la rand, inainte de 1989, si decid si acum, nu doar o singura data, asupra noastra a celorlalti. Cui “antameaza” o asemenea tema, i se raspunde invariabil: dar au fost alesi! Si poate ca raspunsul ar fi indreptatit, daca n-am sti cum se fac, ici si colo, si acum, alegerile, de pilda, cele pentru seful de catedra sau pentru consiliul profesoral: nu doar fara contracandidati si fara o necesara “expunere de motive”, ci si din perspectiva aceleiasi mentalitati, chiar pe circuitele relatiilor existente, in unele cazuri, de decenii. A-l izola pe cel banuit/stiut ca gandeste altfel, sau chiar a-l “scoate din circulatie” – si asta – in intelesul cel mai concret al termenilor -, nu ramane, totdeauna, doar un proiect.
    Dascal si discipol. Sunt de acord cu afirmatia tinerei colege din Bucuresti citata anterior potrivit careia profesorul este acela “care trebuie controlat, fortat, motivat sa fie capabil a oferi studentului o formatie intelectuala”, asa cum sunt convins de necesitatea verificarii profesorului “in scopul mentinerii competentei sale”. Unele universitati au elaborat deja chestionare ce vor fi distribuite studentilor in vederea unei astfel de evaluari.
    Dupa opinia noastra, e necesar sa fie evaluat si nivelul calitativ al relatiei, al colaborarii profesionale dascal-discipol. La acest capitol, stam poate chiar mai rau decat la celelalte.
    In urma cu peste 30 de ani, exista, in unele tari ale Europei de vest, un fel de aristocratie profesorala: profesorul apartinea unei caste, nu doar/neaparat in ordine intelectuala. Revolta studentilor din 1968, in Franta, in Germania, in alte tari, l-a adus pe profesor printre “muritorii de rand”, i-a oferit, mai exact spus, un adevarat rol social, l-a asezat mai aproape de cei carora este menit, adica este obligat sa le deschida un drum.
    Desi in invatamantul romanesc din ultimii 60 de ani nu a existat o astfel de “aristocratie” – la noi fiinta, mai degraba, o “casta” plebeiana scolita la fel de fel de “academii” de tipul Salva Viseu sau Agnita Botorca, ori, mai tarziu, in alt sens, “Stefan Gheorghiu”, ca si la vestitele universitati sovietice de spalare a creierelor -, s-a practicat, se practica totusi, dupa 1989 mai ales, morga academica, distanta “importanta” fata de colegii mai tineri, cu deosebire fata de studenti. Unii dintre noi par sa nu fi remarcat, intre timp, ca studentii de astazi sunt, in mare parte, altfel decat cei de acum zece ori douazeci de ani, ca, nu putini dintre ei, sunt mai informati, mai cultivati, mai umblati prin lume decat cei de altadata si ca ei ne “radiografiaza” cu destula si matura exactitate.
    Profesorul si cetatea. E lesne insa de observat ca, nu doar o singura data si nu doar la o singura universitate, dascalul este, de fapt, un contra-model. Ma gandesc, de pilda, la anumiti membri ai Parlamentului, ori fosti parlamentari, profesori universitari de meserie, care reprezinta acolo, sau in viata publica, partide mai mult sau mai putin extremiste. Cativa dintre ei sunt, se intelege, membri marcanti ai partidului lor, oameni cu functii importante, in PRM, de exemplu. Iar ei au acceptat, in totalitate, fara a se distanta in vreun fel de textul lui, raportul sefului lor la congresul al doilea al acelei formatiuni politice care l-a avut ca invitat de onoare pe unul dintre cei mai periculosi oameni politici europeni – Jean-Marie Le Pen. Altfel spus: ei si-au asumat numeroasele aberatii cuprinse in acel text, cele mai multe – antidemocratice, antioccidentale, antieuropeniste, ingust-nationaliste. Doua dintre ele ating treapta de sus a sfidarii adevarului si bunului-simt istoric si sunt, si una, si alta, insultatoare la adresa marii majoritati a romanilor:

    1. “incepand cu 3 noiembrie 1996, Romania se afla sub cea mai primejdioasa ocupatie straina. (…) Tradarea de tara a fost ridicata la rang de politica de stat”;
    2. “Sangele martirilor nostri Mihai Viteazul si Horea, si Tudor, si Iorga, si Antonescu, si Ceausescu a cazut pe capul nostru in acest sfarsit de mileniu si ne-a prins in clestele lui de foc!” (“Romania mare”, nr. 383, 14.11.1997, p. 15). Daca pe putini oameni normali ii mai intereseaza procentul de aberatii pe centimetrul patrat de discurs vadimist, ce vor gandi/ce gandesc studentii despre unii dintre acei profesori universitari aflati in “trena” ideologica atat de tulbure a sefului lor peremist? Cum il privesc oare studentii pe unul dintre cei despre care e vorba, filosof de formatie, autor, intre altele, al unor tablete jenant-encomiastice, uneori neinformate ce apar la rubrica intitulata, vai!, “Memoria amfiteatrelor” tocmai in “Romania mare”? Intrucat il accepta (probabil intru totul) pe C.V.T. (“prietenul meu”, cum ii spune), adica pe cel ce ilustreaza, in plan ideologic, exact contrariul principiilor ce au dus la Revolutia Franceza, sa se fi lepadat si filosoful nostru de luminismul de care, probabil, face atata caz la cursurile sale? E dificil de raspuns. Ceea ce pare insa sigur, e ca domnia sa ignora doua dintre cele mai importante obiective ale scolii superioare unde lucreaza, obiective fixate, in sensul Legii Invatamantului, prin Carta Universitatii:
    1. “sa se promoveze stiinta in spiritul valorilor democratice, al standardelor morale, al libertatii academice, al deschiderii spre integrare in comunitatea stiintifica internationala si in spatiul de cultura si civilizatie europeana”;
    2. “sa se previna formele de exclusivism si intoleranta” (s.n.).

    Universitatea si elita. In multe tari ale lumii exista colegii, universitati, chiar scoli preuniversitare de elita; si se mai practica o lucrativa politica a elitelor dirijata de stat (Japonia, Singapore, Statele Unitie s.a.). La noi, timp de aproape cincizeci de ani de comunism, a fost impusa, programatic, o practica exact contrara – aceea de egalizare a indivizilor, daca nu, de-a dreptul, de promovare a non-valorii. Criteriul selectiei pe dos a functionat, in mai toate domeniile, chiar daca nu perfect, cu rezultatele cunoscute. Valorile s-au impus, cel mai adesea, pe cont propriu, nu o data cu sacrificii personale, prin concursul intamplarii sau al imprejurarilor favorabile, ori prin interventia punctuala a unor personalitati ce-si pastrasera, in ciuda a tot, prestigiul. Faptul ca, in ce priveste numarul de oameni titrati la mia de locuitori, ne aflam in urma Albaniei, se explica si asa. Iar un alt fapt, cu mult mai grav, acela ca nu stim sa ne pretuim valorile, ca, si astazi, oameni foarte dotati, din toate generatiile – si din aceea a ultimei promotii de elevi/studenti olimpici matematicieni, chimisti etc. – fac/incep sa faca experienta exilului, sau ca personalitati din diferite domenii, impuse ca atare in strainatate, au dorit/au incercat sa revina in tara, iar unele au fost silite, mai mult sau mai putin discret, sa se… reexileze, toate aceste fapte sunt tot o consecinta a “politicii de cadre” comuniste cu surprinzatoare efecte pana acum.
    Una dintre prevederile salutare ale reformei Invatamantului, asa putina in fapte cum este, e cea privitoare la organizarea studiilor aprofundate si a cursurilor postuniversitare. Ea nu este insa, pretutindeni, inteleasa ca o sansa de aprofundare reala a unor domenii de cercetare; vazuta mai mult ca “ornament”, forma aceasta de studiu nu suscita interesul scontat printre absolventi – si asta cu atat mai mult cu cat ei pot constata, de pilda, ca programa de admitere la masterat este/a fost identica (!) cu cea de la examenul de licenta.
    E de presupus ca grupele de masterat (mai ales in cazul in care, la examenul de admitere, a existat o reala concurenta) sunt formate din absolventi de foarte buna calitate. Ei ar putea constitui, candva, o parte a elitei intelectuale, intr-un domeniu sau altul. Ciclul de studii aprofundate se incheie, dupa doua semestre, cat i se acorda in mod obisnuit, cu o disertatie. Daca luam masteratul in serios (ma gandesc, totodata, la profesori si la cursanti), e greu de admis ca, in acest scurt timp, avand obligatii didactice si de pregatire de un nivel calitativ superior ciclului studiilor universitare, absolventii nostri ar putea redacta, prezenta si sustine o lucrare stiintifica substantiala care sa poata fi numita disertatie. Legea Invatamantului prevede insa ca ciclul masteral sa se desfasoare de la 1 pana la 2 ani. Dupa opinia noastra, in masura in care calitatea pregatirii masterale devine unul dintre scopurile ferme ale invatamantului superior romanesc, ar fi necesar sa folosim la maximum timpul oferit de lege.
    Reforma si admiterea la facultate. Pentru un an, poate pentru mai multi, ne vom afla, inca o data, si la acest capitol, in… post-tranzitie. Ideea de a lua in seama media de la bacalaureat in calculul mediei finale a examenului de admitere nu este, in sine, rea. O vreme, pana cand nivelul scolii liceale se va redresa cu adevarat (si ma gindesc la cel interbelic), s-ar putea gasi solutii provizorii, pentru aceasta noua problema. Detasarea, de pilda, pe timpul examenului de bacalaureat, a unor profesori de elita, din centrele de cultura mari, la liceele din localitati mici ori periferice: s-ar reduce, poate, intr-o oarecare masura, decalajul calitativ, deloc neglijabil, intre nivelele pregatirii elevilor de la diverse licee.
    Altceva este insa, va fi, si in viitorul apropiat, mult mai dificil de realizat: calitatea limbii pe care o vorbim si o scriem. O stim bine cei mai multi dintre noi: in perioada comunista au fost corupte nu doar relatiile normale dintre oameni, nu numai existenta noastra psihica, mentalitatea, ci si limba. Un aspect al procesului comunismului ar fi si intrarea in normalitate cu propria noastra limba. Dupa 1989, cu atatea libertati la indemana, coruperea limbii, pe fondul unui anume dispret preexistent fata de ea, gandit ca atare, a continuat, chiar daca in alte sensuri: acela al nerabdarii, al neglijentei, al nepasarii, al neatentiei fata de “trecutul” ei – toate – “pacate capitale”. E destul sa citim cu atentie ziarele, sa-i ascultam vorbind pe (unii) parlamentari, sa urmarim emisiuni de televiziune, talk-show-urile mai ales, fara a ne mai referi la conversatia cotidiana: se vorbeste/se scrie o limba adesea necultivata, nesupravegheata, redundanta, prolixa, in fraze, nu o data, aberante. Nici studentii de la facultatile umanistice, nici cei de la Litere nu constituie, din pacate, adevarata exceptie. Si totusi, de la ei ar trebui/trebuie sa ne vina salvarea. S-ar putea replica lesne: tinerii care studiaza doua limbi straine nu scriu, in timpul facultatii, decat o teza sau doua in limba romana. Scriu ei oare mai bine, mai expresiv, mai explicit, mai logic intr-o alta limba in care nu s-au nascut si nu viseaza? Oricat s-ar gindi, unii dintre ei, ca, dupa terminarea studiilor, vor putea lucra/trai in Australia, in America Latina, sau cine stie unde, cei mai multi vor ramane acasa, in prezenta zilnica a limbii romane.
    In opinia noastra, ar fi necesar ca una dintre probele de la examenul de admitere in facultatile umanistice sa fie o teza redactata in limba romana, pe o tema de cultura. In acest caz, nu ce vor scrie viitorii studenti ar trebui sa ne intereseze in primul rand, ci cum gandesc/scriu in limba lor natala.
    Pe durata si in masura in care va creste si nivelul calitativ al scolii generale si al liceului, revenirea la demnitatea si frumusetea limbii romane poate fi marea izbinda a reformei.

    Articol publicat in Romania Literara Nr. 10, 1998, Ioan Constantinescu

  • Dr. Raed Arafat: Mi se spunea „nu atingeți nici un pacient, pentru că sunteți cetățean străin

    Aflat la Iasi, unde a sustinut o conferinta motivationala la invitatia Universitatii de Medicina si Farmacie „Gr. T. Popa”, dr. Raed Arafat, secretar de stat in Ministerul Sanatatii, a declarat ca sistemul medical sufera mult din cauza incoerentei din infrastructura.  

    „Exista la Iasi un spital judetean de urgenta la functioneaza in nu-stiu-cate cladiri. Sunt clinici rupte de spital in cladirile lor, deci pana nu se face o cladire unitara, care sa puna totul la un loc in favoarea pacientului, nu se va putea trece mai departe. Pacientul care ajunge in stare critica la spital trebuie sa aiba toate resursele langa el. Specialistii trebuie sa vina la bolnav si sa i se decida intrarea sau nu la terapie intensiva sau in alta parte. Eu voi parafraza un coleg american care a facut un audit acum cativa ani la Iasi si care, vazand cum functioneaza lucrurile, a spus «Pentru a trata un pacient in stare grava, cu mai multe leziuni, aici e nevoie sa-l tai si sa duci fiecare bucata intr-o bucata a Iasului»”, a declarat, duminica, la Iasi, dr. Raed Arafat.

    „Problema majora a sistemului medical din Romania cred ca ramane cea a  finantarii, pentru ca stam cel mai prost la nivelul Uniunii Europene. Trebuie atrase fonduri. Trebuie rezolvata infrastructura. Iasul e unul din exemplele majore, alaturi de Cluj-Napoca, unde consider ca sistemul sufera mult de incoerenta din infrastructura,” a continuat dr. Raed Arafat.  
    Sub titlul „Unde am fost, unde suntem si unde vrem sa ajungem in medicina de urgenta”, dr. Raed Arafat a spus publicului numeros al conferintei organizate de Universitatea de Medicina si Farmacie „Gr. T. Popa”, in cadrul Festivalului International al Educatiei, povestea SMURD-ului, un proiect care a inceput sub amenintarea prejudecatilor si-a indoielilor. Prima masina de Terapie Intensiva a venit din Germania, printr-o donatie inlesnita de prieteniile medicului legate in timpul stagiilor de voluntariat in medicina de urgenta.

    „Aveam, atunci, pentru prima data, posibilitatea sa facem tot ce se putea. Imi amintesc de familia unui bolnav, un pacient care a facut stop cardiac. El a murit, insa dupa incercarile noastre de a-l resuscita rapid, intr-o masina dotata pentru asa ceva, familia mi-a multumit”, a povestit dr. Arafat. Insa o anumita doza de neincredere s-a perpetuat. „Nu atingeti nici un pacient pana nu il vede un specialist, pentru ca sunteti cetatean strain”, i se spunea.

    conferinta-raed-arafat

  • Bogdan Suceavă: “Suntem măsurați în lume după felul în care ne facem meseria și meseria este măsura utilității noastre sociale.”

    Matematician si scriitor, de mai bine de douazeci de ani, prietenos si echilibrat, sensibil si rational, Bogdan Suceava nu iese niciodata in public doar cu matematicianul din el sau doar cu scriitorul, asa ca nu stii in ce directie te va duce o discutie in care il implici. Ai vrea sa rezolvati impreuna si niste ecuatii extrem de complicate, dar sa va si intrebati cum se curata si se finiseaza o fraza pentru a suna cat mai bine. Stie sa faca diferenta intre vocatie si meserie, sa strecoare cate o gluma in discurs si sa isi aplice regulile calcului matematic asupra propriei creatii literare. 

    Traieste in California unde, din 2002, preda matematica la California State University, nu ii plac asociatiile si institutiile care limiteaza libertatea, de orice fel ar fi aceasta, si respinge cu tarie inregimentarea politica. Imperiul generalilor tirzii (Dacia, 2002; ed. a II-a, LiterNet, 2003), Miruna, o poveste (Curtea Veche Publishing, 2007), Sub semnul Orionului (Artprint, 1992), Bunicul s-a intors la franceza. Istorii (Editura T, Fundatia Timpul, 2003; ed. a II-a, LiterNet, 2008), Venea din timpul diez (Polirom, 2004; ed. a II-a, 2010), Noaptea cind cineva a murit pentru tine (Polirom, 2010) sunt doar cateva povesti pe care scriitorul Bogdan Suceava le-a pus pe hartie in perioadele de vacanta ale matematicianului Bogdan Suceava.

    Sunteti matematician, cercetator, scriitor, traiti atat in lumea cifrelor, a exactitatilor, cat si in lumea cuvintelor, a ambiguitatilor, a interpretarilor, a fictiunii. Ce poveste se ascunde in spatele povestitorului?

    Am istorisit in carte, in Memorii din biblioteca ideala, si apare in primul capitol, faptul ca practic am crescut scriind literatura, citind literatura si, in acelasi timp, facand si matematica si ca pentru mine dualitatea aceasta a fost naturala. Si nu cred ca sunt singurul care s-a format asa. Multi adolescenti din anii ’80 au crescut instruiti si in matematica si in literatura. Nu e nimic neobisnuit sa te formezi asa. Doar ca eu am continuat sa fac asta foarte multa vreme. Si, la un moment dat, am avut suficienta experienta, incat sa urmez anumite proiecte si sa termin un roman. si apoi l-am terminat si pe al doilea. S, in timpul asta, mergeam si la scoala. In continuare lucrez cu studentii mei, fac matematica, am proiecte de cercetare, imi predau cursurile si, in timpul vacantelor de vara sau iarna, imi termin proiectele literare.
    Aveti o carte de suflet, o carte pe care ati citit-o si care v-a marcat?
    Da. Cand aveam 17 ani am citit Kafka si s-a intamplat sa rezonez cu Procesul, care semana foarte mult cu lumea inchisa din anii ’80, din Bucuresti. Era, probabil, o reactie la lumea pe care o vedeam. Dar, romanul de care m-am indragostit foarte mult atunci cand aveam 20 de ani, a fost Un veac de singuratate. Acum, insa, cred ca cel mai reusit roman care s-a scris vreodata este Razboiul sfarsitului lumii, de Mario Vargas Llosa.
    Dar ce influente considerati ca aveti?

    Am citit, pe langa literatura romana, si lucrari provenind din literatura latino-americana, din literatura franceza, din literatura engleza si nord-americana, unele romane mari ale literaturii de limba rusa, am incercat sa citesc lucrari literare elaborate in mai multe spatii culturale. Am cautat sa urmaresc autori care imi comunica ceva si construiesc lumea intr-un fel similar cu cel in care o inteleg eu.

    Bogdan Suceava

    ________________________________________________________________________

    Suntem masurati in lume dupa felul in care ne facem meseria si meseria este masura utilitatii noastre sociale.

    ________________________________________________________________________

    Si sa va construiti un stil al dumneavoastra?

    M-as bucura daca cineva ar crede ca s-a intamplat asta.
    Credeti ca a-ti face bine meseria inseamna a fi un om mai bun?

    Categoric. In primul rand suntem masurati in lume dupa felul in care ne facem meseria si meseria este masura utilitatii noastre sociale. Cred ca ar trebui sa fim un pic realisti si sa vedem ca, cel putin in literatura romana, acolo unde publicul de limba romana este atat de restrans, nu se mai poate trai din scris. Si lucrul acesta era clar inca de la inceputul anilor ’90. Povestea asta ca cineva traieste din scris este o legenda. In realitate sunt diverse maniere de a folosi contextul politic pentru a da impresia ca traiesti din scris.
    Care sunt principiile la care nu ati renunta niciodata in viata si cat de des sunt ele prezente, sub diverse forme, in cartile dumneavoastra?

    Cred ca cel mai important principiu este ca un scriitor sa nu faca compromisuri politice, sub scuza ca face literatura, subordonandu-si programul literar unei agende politice.
    Eu am incercat sa inteleg in mod onest anumite lucruri care erau foarte dificile, sa imi raspund la anumite intrebari. Si unele dintre intrebarile cele mai grele pentru noi romanii sunt “cum anume se transforma lumea romaneasca”? de unde venim? cum a functionat scoala inainte? cum ne-a educat? cum educam copii de azi? Mi s-a intamplat sa vorbesc si aici la Iasi si in alte locuri, despre valorile culturii romane, despre literatura romana in general. Este absolut esential sa gasim acele valori care pot sa spuna ceva despre noi, despre ce a dat mai bun cultura noastra pana azi. De exemplu, felul in care predam matematica la nivel elementar in scoala, caci si matematica este un capitol important al culturii, sau felul in care le oferim perspective tinerilor atunci cand termina facultatea. A venit vremea sa spunem ca cel mai greu lucru pentru un tanar, dupa ce-si termina universitatea, e sa isi gaseasca un loc al lui in lumea romaneasca. Si asta are de-a face cu faptul ca scoala nu este croita sa serveasca bine realitatii de azi. Sunt foarte multe specialitati care nu ajuta. Aceasta este o preocupare constanta a mea. Memorii din biblioteca ideala este al doilea volum de eseuri al meu, si am revenit la aceste teme. Cat despre literatura, se intampla ca abia acum sa realizez ce am urmarit in romanele de dinainte, ce teme m-au preocupat si de ce. Am urmarit sa vad lumi in schimbare si sa descriu ceea ce se schimba, deopotriva cu ceea ce ramane neschimbat. Ca de exemplu, felul in care se stinge satul romanesc, ce s-a intamplat in timpul revolutiei si cand a fost momentul de maxima tensiune, cum anume a aratat era tranzitiei, care sunt caracteristicile ei.

    dr. Razvan Constantinescu, Bogdan Suceava, prof. dr. Mihai Anastasiei

    Cum va percepeti cititorii?

    E din ce in ce mai complicat, pentru ca am descoperit ca nu scriem numai pentru noi. Se intampla ca, uneori, anumite texte ale nostre, sa fie traduse si e din ce in ce mai greu sa iti imaginezi ca scrii numai pentru un public din Romania. Si chiar si publicul din Romania a devenit foarte divers. E bine sa mentii permanent o cale de comunicare cu cei care iti citesc textele si care sunt interesati de aceleasi teme care te preocupa si pe tine. Cred ca este absolut esential sa nu te izolezi. Si sa ii asculti mai cu seama pe cei care nu te plac. Eu mi-as dori sa ma intalnesc cu cat mai multa lume, sa comunic, fie ca este vorba de email, de messenger, de facebook. Imi place sa ascult ce spun altii despre carti in general, nu numai despre ale mele, dar si despre ale mele. Ma intereseaza sa ii inteleg pe cei care au ceva de criticat, daca se poate sa fie observatii pline de substanta. Lucrul acesta m-a ajutat foarte mult in decursul anilor. Cred ca in acesti douazeci de ani am crescut invatand din greseli. 

    Cat de importanta este pentru evolutia dumneavoastra ca scriitor critica?
    Daca este onesta si nu are o agenda politica, este binevenita si binecuvantata. In momentul in care e vorba despre “raderi” politice, de care cu totii am avut parte, nu ma intereseaza. Trebuie sa ai taria de a ignora atacurile politice.
    Cum alegeti sa va promovati? Cat de importante sunt retelele de socializare in promovarea unui produs, a unei imagini?

    Am descoperit ca nu mai am nevoie sa ma promovez. In momentul in care cineva este interesat de temele pe care le abordez, ajunge inevitabil sa rasfoiasca una dintre cartile mele. Cartea este un obiect fragil. Nu se pune problema sa te promovezi asa cum ai promova o marca de sapun. E altceva. Vorbim despre niste teme foarte importante, vorbim despre niste idei care pot sa faca diferenta. Este posibil ca un cititor sa fie interesat de aceeasi tema peste patru sau cinci ani de la momentul cand un autor publica o carte. Mi se intampla sa aud de la cate un cititor ca a citit Venea din timpul diez sau Noaptea cand cineva a murit si ca le-a descoperit abia acum. Sunt incantat atunci cand se intampla. Pentru mine sunt niste teme inchise. Pentru un autor, fiecare tema se inchide atunci cand termini o carte, cand dai bun de tipar.
    Pentru mine, pentru ca traiesc in America de Nord si comunic, uneori sporadic, cu lumea romaneasca, este esential sa primesc informatii despre ideile, temele care preocupa lumea de aici. Nu mai este exilul de acum 30 de ani. Este altceva. Si retelele de socializare ajuta enorm. Citesc, uneori, fara sa intervin, comentarii sincere ale unor oameni, mai ales cand ei se enerveaza si deodata devin foarte sinceri. Astfel de comentarii sunt mai bune decat orice editorial. Asadar, pentru mine retelele de socializare nu sunt un algoritm de promovare, ci un loc unde ascult si invat.
    Dupa ce criterii va alegeti partenerii de discutie atunci cand va lansati o carte, pe cine doriti sa aveti aproape pentru a completa ceea ce spuneti dumneavoastra despre cartea respectiva?
    Pentru acest turneu de promovare a cartii Memorii din biblioteca ideala, de exemplu, a fost foarte important si ce a propus editura. Nu sunt neaparat prieteni alaturi de mine cand lansez o carte, desi marturisesc ca nu ezit sa ii descriu drept prieteni pe unii dintre cei care ma insotesc la lansari. Dar au fost si situatii in care oameni cu care ma aflam in profund dezacord se aflau alaturi de mine si au deschis o dezbatere. Asta mi s-a parut foarte important.
    Ce inseamna prea mult si prea putin, in viziunea dumneavoastra, atunci cand vine vorba de promovare?

    Prea mult inseamna sa afirmi ceva ce nu este adevarat despre carte, sa faci o promovare mai putin onesta a unui set de informatii, sa afirmi ca oferi mai mult decat oferi.
    Prea putin cred ca inseamna sa faci ce a facut Editura Dacia in 2002 cu o carte de-a mea, Imperiul generalilor tarzii, cand nu a avut nici un fel de campanie de promovare si nici un fel de lansare. Atunci am invatat, gratie lipsei de efort din partea editurii, ce nu trebuie sa fac.
    Cat de importanta este discretia asupra propriei vieti atunci cand esti scriitor? Este ea posibila?

    Da! Lucrez mult cu aceasta distinctie intre public si privat. Sunt anumite lucruri pe care nu le discut in public. Cred ca trebuie o anumita distanta, pentru ca, din nefericire, sunt posibile tot felul de agresiuni. Sunt oameni cu niste obsesii absolute nesanatoase care iti invadeaza viata privata. Exista, totusi, o frontiera fragila intre viata privata a scriitorului si viata personajelor sale, o delimitare care se poate mentine, pentru ca altfel intram intr-un joc riscant. Sunt constient de asta si apreciez ce inseamna distanta necesara. Mi-as ingadui sa spun sanatoasa. 
    Cum ati descrie lumea scriitorilor contemporani dumneavoastra? (din Romania, daca vreti, dar nu numai)

    in primul rand, nu cred ca sunt necesare raporturile noastre cu niste asociatii sau cu niste institutii. Am renuntat sa fiu membru al Uniunii Scriitorilor, mi s-a parut un lucru nenecesar. Nu am fost convins de felul cum se organizeaza alegerile din 2009, de felul cum au fost desemnati cei care au votat in acele alegeri, de felul cum se creeaza un centru al puterii care nu serveste nimanui altcuiva decat celui care isi aroga dreptul de a numara voturile. Vad lumea literara ca pe o serie de relatii personale din care cu totii avem ceva de invatat si care ne-ar ajuta pe fiecare dintre noi sa crestem. Am foarte multi prieteni scriitori, si comunic cu ei in privat. Discutam despre cartile care ne plac, despre felul in care ne documentam, studiem si ne pregatim un proiect. Am prieteni cu care, practic, am scris cate o carte in paralel si e ceva extraordinar cand se intampla asta. E adevarat ca exista si multe orgolii, dar intr-un mod foarte septic, incerc sa stau departe de ele. Marturisesc ca nu invidiez pe nimeni.
    V-ati visat destinul altfel?
    Nu.
    ________________________________________________________________________

    Motivatia unui scriitor este la fel ca motivatia unui compozitor de a scrie o simfonie, la fel ca motivatia matematicianului de a rezolva o problema, la fel ca motivatia medicului de a investiga o anumita maladie.

    ________________________________________________________________________

    Dupa ce va vine ideea pentru o carte, care sunt etapele pe care le parcurgeti pana la aparitia sa propriu-zisa? Care a fost perioada cea mai scurta si perioada cea mai lunga pana la aparitia unei carti?
    Toate cartile mele au avut o poveste diferita. Memorii din biblioteca ideala s-a scris, practic, intre 2006 si 2013. Am tot adaugat eseuri langa eseuri, am simtit ca lucrurile se leaga, iar de la inceputul anului 2012 am inceputul sa elaborez acel plan care mi-a permis trasarea unei istorii a unor idei fundamentale in geometrie. Cu romanele, insa, este diferit. In primul rand ai nevoie de un plan, ai nevoie de o intrebare. Un roman trebuie sa raspunda unei intrebari, trebuie sa fie scris pentru un motiv si trebuie sa urmareasca cum anume personajele se pot transforma pe parcurs. Daca nu calculam bine, daca nu avem un plan foarte bun, e posibil ca transformarea cu pricina sa nu fie vizibila. stiu cum se greseste un roman. Am gresit cateva. Am patru carti nepublicate. Pot sa scriu un tratat despre cum se pot produce erori in literatura. Trebuie sa calculezi foarte bine planul romanului, sa ai un numar suficient de personaje si sa te simti confortabil cu ele. Recunosc, gandesc si ca un matematician. E un proces foarte lung. De exemplu, pentru Miruna, o poveste au fost 112 pagini pe care le-am rescris vreme de 15 ani. Am vrut neaparat sa fie un text care sa sune bine. Am tot calculat cum trebuie sa fie, cat de lung trebuie sa fie. Ca perioada de timp, ramane cel mai indelungat proiect al meu. 

    Vorbiti-ne putin despre proiectele de viitor.

    Am multe proiecte, dar imi ia atat de mult timp sa termin o carte, incat nu pot sa promit nimic. Descopar ca intervalul minim pentru terminarea unei carti a fost pentru mine de 3 ani. In perioada aceasta nu scriu, nici nu fac matematica. In aceste trei saptamani nu fac altceva decat sa dedic timp unui turneu de prezentare pentruMemorii din biblioteca ideala, volumul aparut la Editura Polirom.
    Cum stati cu motivatia?

    Motivatia unui scriitor este la fel ca motivatia unui compozitor de a scrie o simfonie, la fel ca motivatia matematicianului de a rezolva o problema, la fel ca motivatia medicului de a investiga o anumita maladie. Nu poate fi ceva artificial. E ceva ce trebuie sa vina dinlauntrul tau. Atunci cand nu mai vine e mai bine sa te opresti. Si ar fi mai onest din punct de vedere intelectual sa te opresti, decat sa creezi un produs artificial.
    Dar cu rutina, cu oboseala cum stati?
    Lucrez cu ipoteza ca sunt nemuritor. 
    Ce fi se pare greu atunci cand simti ca ai vocatie de scriitor si urmezi acest drum?
    Este greu sa ramai onest vocatiei tale si sa nu falsezi. Sa nu fii ca acei cantareti de rock, de exemplu, care insista sa cante si opera, desi au voce pentru partituri rock. Si poate fi foarte aiurea atunci cand te deplasezi spre o zona unde nu te pricepi.
    Aveti vise care nu vi s-au implinit inca?

    Da, bineinteles. Dar tin mai degraba de matematica, decat de literatura. Am incercat probleme foarte grele, pe care nu le-am rezolvat. Unele au fost rezolvate de alti matematicieni. La altele, inca mai caut raspunsuri. Exista cateva probleme deschise la care revin periodic.
    Sunteti multiumit de locul pe care il aveti in aceasta lume a scriitorilor aflata in continua schimbare?

    Imi doresc sa fiu undeva departe, undeva in afara si sa nu am de-a face cu chestiunile care tin de politica breslei.
    Daca ar fi posibil, ce ati schimba in viata dumneavoastra?

    Mi-as dori sa am mai mult timp ca sa scriu. Mi-as dori ca saptamana sa fie compusa dintr-o singura zi de luni si sase zile de sambata. 

  • Răzvan Constantinescu: „Pentru mine, a fi medic incumbă o responsabilitate față de societate.”

    Ghidandu-se dupa  motto-ul „Sunt un om liber!”, doctorul Razvan Constantinescu si-a construit  brand-ul fara frica de a-si expune cu onestitate acele laturi ale personalitatii care pot starni atat simpatii, cat si antipatii: realismul, perseverenta, dinamismul, simtul umorului. Este suficient sa il abordezi pentru o discutie care sa imbine aspectele profesionale cu cele personale, pentru a descoperi o minte limpede si un acut simt al ridicolului, cu care putini se mai pot lauda, un om care stie sa faca diferenta intre facil si determinant si curios fata de tot ce-i nou si da sens vietii. Cu un fel de a fi si de a actiona pe care multi il pot considera atipic, daca privesc prin mastile sociale pe care si le aplica, doctorul Razvan Constantinescu duce in prezent o lupta pentru un vis pe care il si vede concretizat, reinfiintarea Institutului de Gastroenterologie si Hepatologie.
    Ce stiinte ar trebui sa cunoasca un medic pentru a fi un medic excelent, ce ar trebui sa imbine cu medicina?
    O sa te surprind! In primul rand matematica. Pentru ca lucram din ce in ce mai mult cu algoritmi (de diagnostic, de tratament), dar mai ales pentru ca logica, de care un medic practician are nevoie in rationamentele care de cele mai multe ori „curg“ concomitent cu examinarea pacientului, este parte integranta a matematicii; de rapiditatea unei decizii logice depind uneori sansele pacientului. As adauga si psihologia pentru ca este foarte importanta stabilirea unei comuniuni empatice cu cel pe care-l tratezi. Si, mai in gluma, mai in serios, notiunile de drept au devenit din ce in ce mai necesare medicilor din zilele noastre, cu atat mai mult in Romania – cazul meu este relevant in acest sens [zambet].
    __________________________________________________________________

    Daca ai pasiune pentru ceea ce faci, atunci vei avea succes; si invers, nu poti reusi fara pasiune oricat de harnic ai fi.

    __________________________________________________________________

    Cum i-ai descrie pe medici? Ce trasatura apreciezi cel mai mult la un medic?
    Nu sunt zei, sunt oameni obisnuiti. Proportia de oameni buni sau rai, de tampiti sau de destepti e aceeasi ca in populatia generala. De asta nu pot fi de acord cu generalizarile de tipul „medicii sunt oameni culti“ sau „medicii iau mita“. Trasatura pe care o apreciez cel mai mult este compasiunea fata de suferinta bolnavului; aceasta te face sa pui suflet in demersul investigational si in cel terapeutic si reprezinta o expresie definitorie, relevanta a pasiunii pentru aceasta meserie. Ca si in alte domenii, parerea mea este ca poti fi aproape oricat de lenes, daca ai pasiune pentru ceea ce faci, atunci vei avea succes; si invers, nu poti reusi fara pasiune oricat de harnic ai fi. Eu cred ca in meseria noastra calitatile sufletesti ale medicului sunt mai importante decat cunostintele medicale de tip enciclopedic: o boala rara, un medicament sau doza care trebuie administrata le gasesti intr-un minut pe internet, dar entuziasmul, compasiunea, blandetea, amabilitatea nu sunt disponibile pe web. De aici rezulta nevoia acuta de modele. Nu te poti dezvolta deplin ca medic fara sa ai un adevarat profesor, un mentor. Tocmai asta este problema realitatii pe care o traim, in care neoproletcultismul si promovarea nonvalorilor a spulberat sistemul de repere morale. La UMF „Gr. T. Popa“ din Iasi un asa-zis „academician“ ajuns Rector in anii ’90 a pensionat in masa peste 60 de profesori cu varste intre 60 si 68 de ani, multi dintre ei adevarate modele de conduita morala si profesionala, propunand in schimb figuri caricaturale, schilodite de educatia comunista, suflete aflate in sclavia avaritiei si a vanitatii burtii pline.
    Si cea pe care o detesti?
    Lasitatea. Ca medic nu ai voie sa nu fii in prima linie. Si cand e razboi, si cand sunt inundatii, si cand e cutremur, si cand e… reforma. Sigur ca anii lungi de studiu ii indeparteaza pe medici de elementele comunicationale sociale, de tehnicile oratorice or de capabilitatile de negociere, dar nu sunt de acord cu cei care sustin ca nu au opinii administrative sau politice deoarece isi fac doar meseria. In medicina organizarea este extrem de importanta, iar deciziile in acest sens sunt demersuri politice. Astfel incat a spune ca nu faci politica pentru ca faci medicina este echivalent cu a pretinde ca nu te intereseaza vremea pentru ca iti faci doar meseria de agronom. Totul este politica, orice decizie. Poti fi apartinic, dar nu apolitic. Iata cum in Romania deciziile de strategie sanitara au ajuns sa fie luate de catre juristi, or sa depinda de toanele nu stiu carui repetent de la masini agricole care a ajuns conjunctural in Comisia pentru Sanatate a Camerei Deputatilor. Aaa, vrei sa-ti faci meseria doar? pai n-o sa ti-o mai poti face pentru ca nu te lasa astia!
    De ce crezi ca sistemul medical romanesc se prabuseste in prezent?
    Din aceleasi motive pentru care se prabusesc toate domeniile: decizii gresite. Adica tot politica! Este evident ca pentru deteriorarea grava a situatiei in toate domeniile, in special cele strategice (invatamant, sanatate, economie), este responsabila clasa politica. Adica de fapt si noi toti, cei care nu ne implicam, nu mergem la vot sau votam iresponsabil. Cand in pozitii decizionale ajung oameni care n-au realizat nimic inainte de a intra in politica e clar ca rezultatul nu poate fi decat catastrofal. Uite, de exemplu, Attila Cseke a vandut hrana pentru pisici inainte de a fi ministru al sanatatii; alti ministri si-au facut liceul la varsta la care ar fi trebuit sa termine facultatea… Or fi fost astia genii ascunse descoperite de Emil Boc prin cotloanele anonimatului intr-un moment de clarviziune astrala? Sunt ei cei mai buni dintre noi? Multi dintre demnitari nu stiu sa vorbeasca corect romaneste, fac dezacorduri grave, ce te poti astepta de la asemenea frunti inguste? Mai putem vorbi de strategie, de viziune, de programe, de reforma?

    Care a fost cel mai bun Ministru al Sanatatii de pana acum?

    In mod cert Eugen Nicolaescu. Poate era si o perioada de crestere economica si existau resurse, insa era nevoie de vointa politica pentru ca ele sa fie alocate sistemului sanitar. Nicolaescu a facut-o asumandu-si niste riscuri si i-a iesit. Si perioada lui Hajdu Gabor a fost de mentionat, in special pentru cresterea veniturilor salariale din sistem. Iar, daca ma intrebi si care a fost cel mai slab, raspunsul vine automat: Cseke. Catastrofal!

    Una din chestiunile critice ale sistemului medical este subfinantarea. Cum s-ar rezolva aceasta problema?
    Foarte simplu: prin decizie politica. Alocarea a doar 3,6% din PIB pentru sanatate este o gluma a unor inconstienti. Cel mai mic buget pentru sanatate din Europa este de 6%, nu mai vorbesc de 13% in Franta, 12,5% in Irlanda, 12% in Marea Britanie, 10% in Germania… Gandeste-te nu numai la ce bugete se refera aceste cuantumuri, ci si la starea de sanatate a populatiilor respective comparativ cu a noastra: Romania este tara din UE cu cea mai mare mortalitate in general, precum si la urmatoarele categorii: mortalitate materna, mortalitate infantila (dubla fata de media UE!), tuberculoza, SIDA. Cum se explica atunci faptul ca avem cel mai mic consum de medicamente pe cap de locuitor (a crescut in ultimii ani, dar tot pe ultimul loc in Europa am ramas, doar decalajul fata de penultimul loc reducandu-se)? Acesta s-a ridicat in ultimii ani la circa 70-80 de euro pe cap de locuitor, adica un nivel de 4 ori mai scazut decat media europeana! Pentru medicamentele compensate se consuma circa 7-8% din bugetul sanatatii. Valoarea cheltuielilor cu sanatatea si medicamentele pe cap de locuitor in Romania a scazut de la 280 de euro in 2008, la 203 euro in 2011, ultima din Europa! Comparabil, dar inferior Bulgariei (237 de euro), ce sa mai vorbim de Austria (3200 de euro) sau Islanda (4000 de euro). Sa aloci un buget proportional situat la o treime din bugetele tarilor civilizate (al nostru este cu putin inferior celui al statului Puerto Rico, dar nu suporta comparatie in Europa) inseamna ca esti tampit sau nebun. La celebra intrebare retorica „Si de unde ai vrea sa luam?“ raspunsul este de bun simt: „Nu luam de nicaieri, ci stabilim din start un buget decent, comprabil cu lumea in care traim!“ Mai mult, Guvernul a initiat acum cateva luni o masura pe cat de stupida, pe-atat de imorala: sa transfere medicilor de familie responsabilitatea subfinantarii prin stabilirea de plafoane lunare in ceea ce priveste prescrierea medicamentelor compensate. Nu intra aceasta reglementare in conflict cu principiile deontologice ale profesiei medicale (in special acela de a asigura un tratament egal tuturor pacientilor)? Dar ce poate sti despre asta un jurist? Exact ce stiu eu despre dreptul constitutional.
    De ce exista impresia generala ca medicii cer mita? De-a lungul carierei cu siguranta te-ai lovit de astfel de momente, cum ai reactionat?
    Hm, iar o generalizare!… Sunt oameni si oameni, repet, ca si in populatia generala. Nu e drept pentru cei care au o atitudine etica impecabila ca anatema sa fie aruncata asupra tuturor. Am constatat ca amploarea fenomenului este direct proportionala cu gradul de civilizatie: adica am evidenta, din povestirile bolnavilor mei, ca mai frecvent se cer bani pacientilor in targurile prafuite (unde doctorul intr-o anumita specialitate este singura optiune locala) decat in centrele universitare. Crede-ma, nu am auzit de niciun medic iesean care sa ceara mita. Si eu cam stiu ce se-ntampla prin lumea noastra. Au fost trei cazuri in ultimii ani intens mediatizate, cu catuse si tot circul, dovedindu-se ulterior inscenari dictate de dusmanii personale ale unor cretini arivisti cu conexiuni in minunata procuratura (care cu asta se ocupa in ultima vreme, cu anihilarea de adversari si nu cu anchetarea adevaratilor infractori); scopul era discreditarea unui coleg pentru a-i lua locul. Dar nu despre asta vorbeam, ci despre informatiile neoficiale. Repet, nu cunosc niciun coleg iesean care sa pretinda bani de la bolnavi. In schimb, multi accepta „atentiile“ oferite de catre pacienti din proprie initiativa. Exista in acest sens o „cultura“ balcanica, incetatenita de veacuri, poate de sorginte fanariota, care postuleaza ca „medicul nu se uita la tine daca nu-i dai“. De multe ori am fost acuzat de cei care din cauza aglomeratiei infernale isi pierdeau rabdarea asteptand: „vezi, nu i-am dat nimic si ma lasa sa astept!“. In niciun caz nu pozez in Maica Tereza, nu sunt un sfant, dar niciodata nu am conditionat actul medical si nici nu am dat impresia prin alte mijloace (cum ar fi amanarile) ca as astepta vreun stimulent material. Exista insa si aici, ca in toate etapele actului medical, o multitudine de aspecte psihologice: multi pacienti, in special cei varstnici, isi inchipuie ca, daca nu primesti darul lor, inseamna ca nu te vei ocupa cu atentie, ori ca nu mai au nicio sansa, ori ca ti-au dat prea putin etc. Tin minte si acum un episod de la inceputurile vietii mele profesionale cand am acceptat zece lei de la o batrana care izbucnise in lacrimi dupa refuzul initial; am povestit colegilor si m-au certat pentru atitudinea intransigenta care determinase disperarea bolnavei – mereu trebuie sa-ti adaptezi reactiile in functie de situatie. Iata un motiv in plus pentru care medicina nu poate fi facuta de computere. Sigur, e usor sa arati cu degetul la televizor spre medicii cei „corupti“ si apoi sa generalizezi culpabilizand o intreaga breasla. Posturile de televiziune nu vor prezenta niciodata un medic care a refuzat banii unui pacient, ci intotdeauna pe cel care i-a primit. Cinstea este poate din ce in ce mai rara, dar nu atinge pragul de „senzational“. De multe ori, cand am vrut sa fac publice probleme grave ale spitalului in care lucrez, mi s-a replicat: „Domnul doctor, nu e de interes national, vrem sange! daca nu e cu sange, nu facem rating!“ Eu am avut norocul sa ma nasc intr-o familie instarita, niciodata nu mi-a lipsit nimic. Dar cum as putea sa-l judec pe un coleg chirurg, care sta in gazda si are doi copii mici, ca primeste bani de la pacienti? Un medic specialist are un salariu comparabil cu femeia de serviciu de la E-ON, iar un rezident are leafa mai mica decat chiria. Ce sa-i raspunda el fiului care vine de la scoala si-i cere un telefon ca al colegului al carui tata vinde calculatoare de colo-colo sau e notar sau, poftim, vinde mancare pentru mate? Adica el salveaza vieti si copilul lui trebuie sa stea umil in fata fiului unui bisnitar care abia a terminat liceul la seral, ajungand eventual poate chiar ministru?
    Ce ar trebui sa pateasca un medic care cere bani? Ce solutii pot indrepta acest sistem?
    Fapta de care spui este prevazuta in codul penal si se pedepseste cu inchisoarea, nu trebuie eu sa hotarasc asta. O sa te surprind, dar cresterea doar a salariilor in sectorul medical nu va rezolva problema. Unuia care face asa ceva poti sa-i dai oricat, ca el va persista in reflex. Asa cum ministri sau sefi de ANAF sunt miliardari si tot continua sa fure, cum am putea crede ca un salariat cu asemenea modele mediatizate se va opri la un anume prag? Cat ai putea sa-i dai ca sa-i anihilezi avaritia aflata in competitie cu cei pe care-i uraste pentru ca-s mai bogati? Dupa parerea mea, va fi un proces de lunga durata care va merge in paralel cu cresterea gradului de civilizatie si va debuta in momentul in care statul de drept va functiona. Sa nu crezi ca finlandezii sau elvetienii se nasc mai cinstiti, mai curati, mai politicosi decat romanii! Diferenta este ca ei au sistem si acesta functioneaza. Un suedez stie ca daca arunca un muc de tigara pe strada, in minutul urmator va primi amenda de 80 de euro indiferent daca-l cheama Udreason sau Mazarsen! Dar cand tu vezi ca madam Anastase fura ca-n codru in Parlament si nu pateste nimic, cum sa mai ai incredere in statul de drept, in lege, in adevar?
    Unde da gres sistemul nostru medical?
    In stabilirea prioritatilor. Adica in strategie. Adica tot politic.
    Autoritatile sustin ca prin inchiderea spitalelor incearca sa intareasca rolul medicinei primare in sistem. De 20 de ani reformam. Ce inseamna reforma pentru tine?
    N-am inteles bine sau ai pronuntat „calamitatile“ in loc de „autoritatile“? In fine, eu n-am auzit aceasta explicatie geniala, dar e clar o tampenie. Adica intaresc sistemul venos reducand volumul inimii? Nu. Pentru mine reforma unui sistem inseamna imbunatatirea lui prin schimbarea structurilor ori a relatiilor dintre acestea in cadrul acelui sistem. Vorbeam mai inainte de strategie. Dupa parerea mea reforma (necesara de altfel, fara-ndoiala!) a pornit de la principii gresite, stabilite pompieristic de oameni care nu se pricep, dar vor sa obtina rezultate imediate si spectaculoase. Si acestia au pus carul inaintea boilor. Pentru ca resursele sunt consumate in majoritate la nivel spitalicesc, acesti „profesori Baltazar“ din desenele animate ale copilariei au gasit, printr-un efort intelectual care i-a intrebuintat serios, solutia geniala: desfiintam spitalele! Atat? Da, atat, gata, am rezolvat problema! Pai si pe bolnavii din localitatile izolate cine-i trateaza? Nu e problema noastra asta, ci a doctorilor! Noi trebuie doar sa facem economie: mai putini bolnavi a caror viata este prelungita, mai putine cheltuieli la buget. De asta spun ca-s inconstienti. O inconstienta generata nu atat de incompetenta deja atestata, ci, mai dureros, din obedienta necesara pastrarii functiilor. „Da, sefu’, sa traiti, am redus cheltuielile, totul e bine si frumos!“ Dupa parerea mea, reforma nu avea de ce sa inceapa de la nivel spitalicesc daca ar fi primat ratiunile medicale si nu cele economice. Era necesara in primul rand imbunatatirea functionarii medicinei primare. Doar ca aceasta ar fi presupus initial nu economii imediate, ci investitii, urmand ca roadele sa fie culese abia dupa o perioada de timp. Adresabilitatea pacientilor catre unitatile spitalicesti ar fi scazut, deci si cheltuielile majore, s-ar fi evitat supraaglomerarea, iar spitalele neperformante ar fi ramas fara activitate, adica s-ar fi autodesfiintat practic (atat timp cat finantarea de la CAS este in functie de numarul cazurilor rezolvate), dar pe criterii de competenta si eficienta, nu arbitrare, geografice sau dupa bunul plac al decidentilor care habar n-au ce-i cu ei. Noi acum asistam la o reforma de birou, elaborata intr-un incubator ezoteric, acoperit de globul de sticla al izolarii nepasatoare, de catre aventurieri iresponsabili. Ne-am trezit cu Cseke asta pe cap, cu expresia aia faciala permanent consternata, s-a dus asa cum a venit, in neantul anonimatului, dar a produs avarii care nu se vor repara nici intr-o perioada de zece ori mai lunga decat mandatul sau devastator.
    Cum vezi tu o buna legatura intre medicul de familie si medicul din spital?
    Colaborare permanenta si respect reciproc. Ambii sunt extrem de importanti, iar competenta este complementara, nu aflata pe talerele unui cantar de competitie. Exista situatii sau etape pe care numai medicul din spital le poate gestiona, dupa cum pe altele doar medicul de familie. Problema principala este pragul de la care, in functie de afectiunea respectiva si de severitatea acesteia, medicul de familie trebuie sa incredinteze cazul catre specialist. Iar aici trebuie sa existe si o relatie de feed-back. Colaborarea trebuie sa continue si ulterior, in urmarirea evolutiei pacientului respectiv.
    Care este relatia dintre medici si Casa Nationala de Asigurari de Sanatate?
    Depinde. Medicii din spitale nu au o relatie directa, elementele contractuale fiind negociate de managerul unitatii respective. Mai complicat este pentru medicii de familie. Ei sunt mereu intr-o lupta de gherila cu CNAS care incearca sa-i fure permanent. Din acest motiv, activitatea medicinii primare a fost blocata in cateva randuri.
    Beneficiaza romanul de serviciile medicale pe care totusi le plateste luna de luna?
    Nu, nu beneficiaza!
    Carui fapt se datoreaza proasta functionare a CNAS?
    Ca si in celelalte situatii este vorba de un management prost. Dar cea mai importanta cauza este legata de circuitul anormal al banilor. E o situatie inacceptabila, unica in lumea civilizata: banii asiguratilor nu sunt colectati de catre Casa Nationala de Asigurari de Sanatate! Ei merg la Ministerul Finantelor, la Bugetul Consolidat de Stat, alcatuind acolo Fondul National Unic de Asigurari Sociale de Sanatate (FNUASS), dar fara a se cunoaste raportul dintre intrari si iesiri, precum si mecanismele de alcatuire a acestuia. Practic, nici macar domnul acela agresiv si arogant, Lucian Duta, Presedintele CNAS, nu stie cati bani s-au colectat, el cunoaste doar ceea ce i se aloca spre distribuire caselor judetene. O totala lipsa de transparenta. De fapt, fonduri destinate serviciilor medicale sunt deturnate catre alte destinatii, constituindu-se intr-o situatie penala institutionalizata.
    Crezi ca e normal ca medicina sa fie considerata un serviciu?
    Nu medicina, ci activitatile de ingrijire medicala. Ele sunt decontate de CNAS din fondurile de la FNUASS. Inclusiv salariile medicilor sunt, in cazul spitalelor, cuprinse in banii decontati pentru cazurile rezolvate. Profesiunea de medic, prin definitie liberala, nu poate fi asociata statutului de “bugetar” atat timp cat plata salariilor medicilor nu se face de la buget, ci din prestarile de servicii decontate de CNAS. De aici rezulta si caracterul abuziv al deciziei de reducere cu 25% a salariilor cadrelor medicale care nu sunt platite de la bugetul de stat, practic nu reprezinta bugetari, ci prestatori de servicii. La lege scria ca 25% din salariul brut trebuia transferat bugetului de stat, dar spitalele primesc banii pentru prestari de servicii de la FNUASS, de aici platindu-si si salariile angajatilor; si atunci transferul banilor pentru cheltuieli de personal din FNUASS la bugetul de stat reprezinta un caz flagrant de deturnare de fonduri! Fapta penala pentru care nu raspunde nimeni.
    Ce le lipseste pacientilor in spital?
    Depinde de fiecare unitate medicala. Uneori medicamentele, alteori unele mijloace de investigatie… dar, din pacate, in vremurile de groaza pentru sistemul medical pe care le traim, am impresia ca incepe sa le lipseasca lucrul cel mai de pret: entuziasmul si insufletirea unui corp medical atacat si blamat din toate partile concomitent cu scaderea continua a calitatii conditiilor de munca. Eu pot vorbi cu siguranta doar despre institutia in care lucrez: in Institutul de Gastroenterologie si Hepatologie din Iasi, pana la desfiintarea nelegiuita a acestei bijuterii cu ceas elvetian, bolnavilor nu le-a lipsit niciodata nimic! Poti sa concepi asta in Romania? Crede-ma, asa a fost. Analize si investigatii complet gratuite indiferent de complexitatea lor (si chiar daca se refereau la afectiuni conexe, negastroenterologice), conditii hospitaliere de exceptie, amabilitatea arhicunoscuta a personalului; in cei opt ani de existenta a IGH niciodata – dar niciodata! – nu s-a intamplat ca un bolnav sa plateasca vreun ac, vreun pansament sau vreo pastila. Asa cum era de asteptat, dupa stupida comasare cu spitalul „Sfantul Spiridon“ si spitalul „Sfantul Ioan“ (asa, la gramada), lucrurile s-au nivelat in jos si am inceput sa avem aceleasi probleme ca celelalte spitale iesene, eventual voi detalia mai tarziu. Eu chiar nu am inteles de ce a trebuit desfiintat ceva care mergea bine ca sa inlocuim cu ce? Cu o promisiune? Cu o speranta de viitor?
    Cum a inceput totul? Ma refer la comasarea IGH.
    Decizia de desfiintare prin „comasare“ a Institutului de Gastroenterologie si Hepatologie din Iasi se inscrie intr-o suita de decizii aberante, uneori hilare, ale Ministerului Sanatatii in privinta acestei institutii, inca de la inceputul anului 2009. Ea a aparut peste noapte! Cu o zi inainte de fatidica data de 2 februarie, IGH nu se afla pe lista unitatilor vizate pentru comasare. Nota de fundamentare, facuta in pripa, este de-a dreptul nesimtita, plina de greseli, omisiuni, minciuni. Omuletii astia pe care nu-i intereseaza binele bolnavului, ci binele aparent al bugetului, n-au tinut seama nici macar de faptul ca la IGH era in derulare o investitie de peste 600 de miliarde de lei vechi pentru renovarea, reconsolidarea, recompartimentarea si reamenjarea corpului adiacent de cladire din partea de sud a spitalului, care statea dezafectat de vreo 15 ani si care urma sa fie destinat specific profilului de gastroenterologie al Institutului, dar si cu sectie de chirurgie si compartiment imagistic care necesita o structura speciala a peretilor. A fost cineva de la minister sa vada stadiul lucrarilor? Attila Cseke a fost de doua ori in Iasi si de fiecare data a evitat cu mare grija Institutul. Sa fi vazut si el cum trebuie sa arate o unitate medicala de top. Chiar si un notar putea sesiza diferentele majore fata de spitalele pe care le mai vizitase. Ce se va intampla cu aceasta investitie? Cine va suporta cheltuielile care s-au facut pana in prezent? Noi pur si simplu ne-am trezit cu o decizie intempestiva, publicata imediat si in Monitorul Oficial, dupa care am primit vizita hulpava a managerului spitalului “Sfantul Spiridon”, un domn care mima smerenia si surprinderea, dar isi freca mainile multumit de cadoul primit de la Ministerul Sanatatii: o institutie profitabila urma sa acopere partial incompetenta manageriala dovedita de situatia financiara a spitalului pe care-l conducea de cinci ani.
    Ce motive au fost invocate?
    Niciunul! Daca in cazul spitalelor din localitatile mici motivatia a fost lipsa de performanta, ne intrebam si noi care au fost ratiunile care au condus la desfiintarea unor unitati sanitare emblematice. Referitor la IGH, nu exista spital in Romania care sa aiba indicatorii de performanta pe care noi ii aveam: cel mai mare ICM dintre toate clinicile de profil, cel mai bun indice de utilizare a paturilor, cel mai mic procent al cheltuielilor salariale din totalul bugetului (33%, in conditiile in care oricare alt spital iesean are peste 75%) etc. Despre faima ce sa mai spun? Majoritatea tehnicilor specifice gastroenterologiei au fost realizate in premiera la Iasi, IGH deservea nu numai toate judetele Moldovei, dar veneau pacienti si din celelalte provincii pentru ca auzisera ca, pe langa inaltul profesionalism, existau din belsug si componentele umane ale profesiunii noastre: caldura sufleteasca, compasiunea… Dar de unde sa stie domnul ministru despre toate acestea daca la fiecare vizita la Iasi a evitat sa ne viziteze Institutul? El pur si simplu ne-a ras de pe harta spitalelor romanesti in totala necunostinta de cauza. Bine, eu suspectez si o influenta malefica a unor factori locali, mai ales cand retrospectiv constatam ca nu au luat nicio pozitie ulterioara deciziei de comasare, ca si cum nu ar fi fost ceva important, ci nesemnificativ in peisajul sanitar pe care-l pastoresc; nici usturoi nu mancasera, nici gura nu le mirosea. As fi inteles daca s-ar fi facut o evaluare preliminara, un studiu de impact, o apreciere a consecintelor comasarii, ceva… Ministrul nu a solicitat niciodata vreun raport nici macar din partea conducerii IGH, aceasta nu a fost consultata oficial in privinta comasarii. Am primit in schimb motivatii neoficiale, dar niciuna nu sta in picioare la o analiza chiar sumara. Unu: ni s-a spus ca aceasta comasare va fi in beneficiul bolnavilor, simplificand circuitul acestora si al actelor. Nici vorba! Asistenta medicala s-a degradat grav in loc sa se constate vreo urma de imbunatatire, circuitul pacientilor este acelasi, iar cel al documentelor este mult, mult mai complicat. Doi: s-a argumentat necesitatea unor economii rezultate din salariile personalului administrativ. Nici pomeneala! Atit directoarea economica a fostului IGH, cat si contabilele, secretarele si celelalte au fost redistribuite catre alte unitati sanitare din oras si deci au in continuare salarii platite din exact aceleasi fonduri ale CAS. Alte economii nu am sesizat, poate doar neaprovizionarea intentionata cu medicamente sau materiale sanitare, ori limitarea accesului la explorarile de varf prin prelungirea aberanta a intervalului de timp de asteptare. Spre raul bolnavului deci, nu spre binele acestuia! Trei: ni s-a explicat ca, in urma “comasarii”, nivelul de competenta al spitalului “Sfantul Spiridon” va creste prin capatarea unei noi specialitati. Minciuna! Doar gastroenterologia nu poate creste nivelul cuantificat deoarece spitalului ii lipsesc alte specialitati (nefrologie, ginecologie, neonatologie, neurochirurgie, reumatologie, psihiatrie etc.) pe care nici nu le poate dobandi vreodata. Cam astea ar fi motivele care circula oral, ca vreo hartie oficiala nu am primit. Vreau totusi sa subliniez ca aceste “comasari” nu aduc absolut nicio economie la buget. Toate cheltuielile Institutului nostru (utilitati, medicamente, explorari paraclinice, salarii etc.) erau acoperite din banii obtinuti de la Casa de Asigurari pentru serviciile medicale prestate, nicidecum de la buget! Adica efortul financiar al CAS va fi acelasi in continuare daca numarul de cazuri rezolvate va ramane constant dupa integrarea IGH in structura administrativa a altui spital. O alta minciuna grosolana a fost aceea ca, pentru usurarea circuitului pacientilor intre clinicile spitalului pavilionar “Sfantul Spiridon”, se vor construi pasaje aeriene intre cladirile respective, drept care in februarie se si primisera banii. In peste sase luni nu s-a miscat absolut nimic, un cui nu a fost batut; singurul santier din incinta spitalului in care se mai lucreaza este la proiectul demarat de noi; predecesorul meu a obtinut fondurile, iar eu am obtinut autorizatiile de constructie, avizul de urbanism si cel de la Ministerul Culturii (fiind vorba de o cladire de patrimoniu). Doamna manager care a fost instalata in locul meu a tergiversat cat a putut procedurile de licitatie intr-o tentativa de sabotaj care avea sa esueze pana la urma si lucrarile sa demareze pe ultima suta de metri, in decembrie anul trecut. Ca sa intelegi ce fel de minti ne conduc: Asa de logice si coerente au fost motivele Guvernului, incat la o luna dupa desfiintarea Institutului de Gastroenterologie si Hepatologie din Iasi, cu 125 de paturi, a fost infiintat – tot prin Hotarare de Guvern – Institutul de Gastroenterologie si Hepatologie din Cluj, cu 400 de paturi! Adica in Moldova e reforma si in Ardeal nu?
    Si cum au justificat asta?
    Dar ce, se obosesc geniile conducatoare sa-si justifice aberatiile?

    316843_2212735271728_3851883_n


    Ce s-a schimbat fundamental dupa comasare?
    IGH a pierdut personalitatea juridica, personalul administrativ a fost disponibilizat catre alte structuri, farmacia ne-a fost desfiintata, la fel si biroul de internari si am devenit subordonati financiar spitalului „Sfantul Spiridon“, precum si decizional managementului de tip ceapist al conducatorului acestuia. Beneficiile muncii noastre urmau sa acopere deficientele manageriale si o parte din datoriile cronice ale mamutului care ne anexase. In loc ca IGH sa fie un etalon catre care sa tinda si celelalte spitale, s-a produs o nivelare colhoznica in jos, amestecandu-ne si pe noi in mocirla lipsei de organizare si de perspective. Ca o comparatie, e ca si cum Japonia ar fi anexata de China ca sa faca economie in aparatul administrativ si ca sa creasca bunastarea cetatenilor ambelor tari. O tampenie! Sau ca si cum, in 1990, Republica Democrata Germana si-ar fi impus sistemul economic Germaniei Federale.
    Care sunt urmarile negative ale comasarii IGH?
    Efectele pe care le-am resimtit in lunile care au urmat “comasarii”, aproape imediat, au fost negative la toate capitolele asistentei sanitare specifice noua: Au aparut imediat discontinuitati in asigurarea prompta a necesarului de medicamente specifice gastroenterologiei, unele dintre ele vitale, intarzieri aberante in ceea ce priveste unele explorari paraclinice care permit precizarea diagnosticului de certitudine (computer-tomografia – de la 24 de ore la trei saptamani, examenele anatomo-patologie – de la trei zile la trei saptamani); acestea nu fac altceva decat sa creasca nejustificat costurile hospitaliere deoarece prelungesc media perioadei de spitalizare, dar mai ales aduc un prejudiciu evident bolnavului, al carui moment de demarare a terapiei (si ma refer aici in primul rand la bolnavii de cancer) este intarziat. S-a produs o ingreunare absurda a muncii asistentelor medicale care acum trebuie sa faca intre patru si sase drumuri in diverse puncte ale spitalului pavilionar: dusul condicilor de medicamente dimineata, adusul cutiilor cu medicamente la pranz, dusul analizelor la laboratoare in doua pana la patru puncte distincte, in functie de analiza respectiva, or eu stiu ca treaba asistentei medicale este sa stea la patul bolnavului, nu sa faca 2-3 km pe zi cu greutati in brate, ca nu e angajata pentru probe de atletism! In scurt timp a devenit evidenta deteriorarea conditiilor de internare si spitalizare a bolnavilor – nu vroiau, de exemplu, sa ne dea hartie igienica pe motiv ca… “se fura” (!), sapunul lichid era considerat un lux… aceleasi probleme cu detergentul pentru igienizarea pardoselelor, sacii pentru gunoi, hartia pentru sters gelul folosit la ecografie si alte lucruri care niciodata nu ne-au lipsit. Si, cand i-am spus managerului ca asta e management de CAP, cu asa-zise economii care de fapt iti cresc cheltuielile globale, dumnealui s-a suparat si mi-a facut plangere penala!… Pana si cu analizele uzuale de sange avem probleme: unele nu se mai pot face deloc, sugerandu-se bolnavilor sa si le plateasca (atentie! dupa ce se externeaza!), la altele primim rezultate gresite, discordante, in contrast evident cu evolutia clinica zilnica, iar medicii trebuie sa completeze intre trei si cinci formulare distincte, in functie de tipul de analiza (hemoleucogrma separat, probele de coagulare separat, markerii virali separat, analizele biochimice separat si asa mai departe) pe care asistentele trebuie sa le duca in patru locuri diferite din spital. Perioada de asteptare a rezultatelor uzuale este de 2-3 ore (comparativ cu 20-30 de minute inainte de „comasare”). In practica medicala este esentiala colaborarea dintre clinician si medicul de laborator. Eram obisnuiti sa putem recolta orice analiza la orice ora din zi si din noapte si sa ne si putem sfatui cu medicul de garda de la laboratorul respectiv. Pentru noi, care am lucrat atatia ani intr-o unitate in care fiecare amanunt era pus la punct, toate aceste prostioare tipice unui colos cu picioare de lut, te rog sa ma crezi, sunt sursa de depresie.
    Cum s-a intamplat sa ramaneti fara medicamente?
    Spitalul „Sfantul Spiridon“ are datorii cronice si asta este un motiv pentru ca furnizorii sa nu mai aiba incredere ca-si vor recupera banii in timp rezonabil. Spre deosebire, noi – care am lucrat permanent pe plus desi Casa de Asigurari nu-si onora complet obligatiile contractuale fata de noi – am beneficiat de increderea furnizorilor (care stiau ca suntem buni platnici) si acestia au continuat sa ne aprovizioneze prompt chiar si cand intrasem in datorii din cauza intarzierilor nejustificate ale fondurilor de la CAS. Acest lucru nu mai este valabil, normal, dupa „comasare“.
    A luat cineva vreo pozitie oficiala?
    Eh, aici e un punct dureros! Dupa cum am spus, autoritatile locale nu au deschis gura, nici pro, nici contra asa-zisei “comasari”, lasand astfel impresia ca sunt total de acord cu masura luata. Doamna manager in functie a trimis cu chiu, cu vai, ministerului, un memoriu care incepea cam asa: “Domnule Ministru, colegii m-au rugat sa va trimit urmatoarele…” [zambet amar]. Iar cel care se revendica drept “ctitor” al IGH si care altadata facea un scandal monstru la orice decizie care privea Institutul, nu a scos un sunet de data asta si, intrebat de ziaristi cum comenteaza desfiintarea, a raspuns: “Eh, ce sa mai facem de-acuma?…” Pare ca aceasta reactie este parte a unei intelegeri: te las sa profesezi in continuare, la 74 de ani, chiar fara avizul Colegiului Medicilor, cu conditia sa nu contesti public “comasarea”. De la inaltimea personalitatii sale, un protest al Prof. Dr. Carol Stanciu ar fi avut un impact important. Doar ca lui i s-a impus prin conventie rolul de soricel milog, dandu-i-se bucatica de branza de sub capcana deocamdata blocata. In rest, nimic. Toata lumea cu capul plecat, multumiti ca mai avem totusi in continuare un loc de munca.
    __________________________________________________________________

    Consider ca sentinta Inaltei Curti de Casatie si Justitie este o victorie asupra politicii bunului plac si un exemplu pentru societatea civila: dreptul oricarui cetatean de a protesta impotriva abuzurilor institutiilor statului devine chiar o obligatie; iar daca refuzi sa te lasi calcat in picioare si lupti cinstit pentru drepturile tale fara a ceda, atunci ti se va face dreptate.

    __________________________________________________________________

    Totusi eu am vazut numeroase luari de pozitie ale tale in presa scrisa, dar mai ales la televizor (de asta am si avut ideea acestui interviu).
    Da, dar am fost singur. De asta am si fost etichetat drept „patimas“ sau chiar nebun. Pai daca niciun coleg al tau nu formuleaza niciun protest, nu contesta in niciun fel demersul ministerial si te trezesti tu ca ai alta opinie, nu e normal sa gandeasca asa? Si colegii mei sufera ca si mine, se lovesc zilnic de limitarile si de degradarea evidenta a asistentei medicale in clinica noastra, dar se marginesc in a ma bate prieteneste pe umar sau a ma aplauda incurajator. La un moment dat, intr-o clipa de revolta la raportul de garda, se hotarase sa ne dam cu totii demisia in bloc. Dar s-au gasit vreo doua persoane „de bine“ care au dus imediat in derizoriu decizia, argumentand baiguit niste cimilituri din care nimeni nu a inteles nimic, dar a fost suficient ca sa aiba efect demobilizant. Eu pana in iunie nu am avut nicio calitate oficiala care sa-mi permita demersuri juridice pentru a-mi apara institutia, insa acum am recapatat-o.
    Cum asa?
    Am castigat definitiv si irevocabil, la Inalta Curte de Casatie si Justitie, procesul pe care l-am intentat minstrului Attila Cseke pentru demiterea mea abuziva si neargumentata din functia de manager al IGH in martie 2010, bazandu-ma pe realizarile obtinute in cele cinci luni cat am condus IGH si pe faptul ca in acest interval nu am primit niciun repros din partea conducerii ministerului, iar actul de demitere nu continea nicio motivatie. Consider ca sentinta Inaltei Curti de Casatie si Justitie este o victorie asupra politicii bunului plac si un exemplu pentru societatea civila: dreptul oricarui cetatean de a protesta impotriva abuzurilor institutiilor statului devine chiar o obligatie; iar daca refuzi sa te lasi calcat in picioare si lupti cinstit pentru drepturile tale fara a ceda, atunci ti se va face dreptate. Eu am incredere in justitie. Mai trebuie sa subliniez faptul ca, in momentul desfiintarii IGH, eu nu aveam calitatea oficiala pentru a-l apara, pentru a contesta decizia Guvernului Boc, de aceea am facut-o doar mediatic. Acum am recapatat-o si imediat am initiat demersurile de a readuce lucrurile la normal. Daca raspunsul la contestatia mea adresata Guvernului va fi negativ, atunci va urma un proces pe care il voi si castiga, anuland astfel ordinul de comasare. Din pacate, totul dureaza, iar efectele deciziilor aberante ale guvernantilor lasa cicatrici adanci. In loc sa progresam, noi trebuie sa recuperam stupizeniile unor agramati.
    Ce ramane in urma inchiderii/comasarii spitalelor? Exista retele care ofera servicii decente cetatenilor?
    Nu, nu exista nimic, totul este o minciuna.
    De ce consideri ca nu e benefica o comasare in general?
    Cu cat spitalul este mai mare, cu atat este mai greu de gestionat. Scurgerile de resurse sunt mult mai greu de depistat la un conglomerat imens. Ni se tot da de exemplu AKH-ul din Viena. Dar ala a fost conceput de la inceput ca un mamut cu toate specialitatile medicale, cu circuite functionale, parcari etc., nu a rezultat prin alipirea unor cladiri deteriorate si cu spatii de circulatie intre ele adaptate secolului XVIII. Francezii, dupa al caror model se pare, chipurile, ca ne ghidam, au procedat la acest tip de comasari la sfarsitul anilor ’60, deci cu 50 de ani in urma, dar acum din ce in ce mai mult se constata ineficienta colosilor spitalicesti. Pentru noi oricum este anacronica aceasta decizie si mai trebuie sa tinem cont si de conditiile specifice stadiului de civilizatie in care ne aflam. Noi nu suntem francezi! La noi vine un repetent de la masini agricole (atentie! membru in Comisia de Sanatate a Camerei Deputatilor) si-i dicteaza (dezinteresat?…) Ministrului Sanatatii sa demita un manager de a carui activitate habar nu are si sa puna un altul care fusese demis pe motive de management prost. Ca sa fie clar, ma refer la deputatul PDL de Iasi Petrica Movila. Alt deputat, agricultor, vroia anul trecut, nici mai mult nici mai putin, decat sa privatizeze SMURD-ul! Pai asta e Twin Peaks, nu tara civilizata, europeana!
    Cat sacrificiu de sine face un medic in contextul actual din tara?
    Romania se afla pe ultimul loc in Europa la numarul de medici la mia de locuitori (1,9 fata de media europeana de 4,8). Din 2007 si pana in prezent au plecat din Romania (in special in Franta si Belgia) 8000 de medici (2000/an in conditiile in care cifra de scolarizare este de 2500!) Conform Ordinului Medicilor din Franta, 40% din medicii straini din aceasta tara sunt romani. Odata cu implementarea in UE a Standardelor de calitate, cu reducerea numarului de ore de lucru (deci o acutizare a crizei de medici in tarile europene), oferta de lucru va fi si mai generoasa. In prezent, Romania mai are 41.000 de medici, precum si inca 14.000 de rezidenti si pensionari. In conditiile unor salarii de mizerie, a lipsei de perspective in devenirea profesionala, a lipsei de respect cu care ii trateaza societatea, chiar este un sacrificiu pentru un tanar medic sa ramana in tara. In aceste conditii, Ministerul Sanatatii nu are nicio strategie de limitare a exodului medicilor romani. Te si intrebi cu ce naiba se ocupa astia in afara de taieri, limitari, comasari, desfiintari, reduceri, plafonari.
    __________________________________________________________________

    Pentru mine, a fi medic sau profesor incumba o responsabilitate fata de societate. Daca nu inteleg mai multi acest lucru, vom disparea ca natie. Si atunci primul meu tel este acela de a da un exemplu. Suntem datori fata de cei de langa noi sa facem tot ce putem pentru a le aduce o raza de lumina.

    __________________________________________________________________

    Care este motivul pentru care lupti atat de mult, confruntandu-te de atat timp cu greutatile postului de medic, cat si cu al de aparator al acestei branse?
    Faptul ca nu ma pot acomoda cu nedreptatea, compromisul, promiscuitatea morala. Pentru ca nu mi-e indiferenta suferinta bolnavilor, pentru ca nu sunt de acord ca oameni dedicati, care – dupa 15-20 de ani de studiu – ajung sa fie de un folos imediat, palpabil, societatii din care fac parte, sa fie umiliti asa cum sunt medicii romani. De Guvern, de Presedinte (aminteste-ti cate aberatii a debitat Traian Basescu, inafara fisei postului domniei sale, referitor la medici), de mass-media si uneori chiar de pacienti. Acest lucru ar trebui sa-l faca mai ferm Colegiul Medicilor, nu noi, simplii cotizanti. Eu, personal, m-am simtit parasit, abandonat si am considerat ca e o datorie sa nu ma las pagubas atat timp cat ma simt curat si stiu ca am dreptate. Procesul castigat impotriva ministrului Attila Cseke a fost doar o etapa, nu ma voi opri aici. Pentru ca scopul principal nu este legat de propria-mi persoana, ci de existenta acestei unitati medicale de elita care este Institutul de Gastroenterologie si Hepatologie din Iasi. Nu vom permite ca o mana de incompetenti sa distruga chiar tot ce mai are tara asta!
    Ai momente cand regreti sau cand te tenteaza sa renunti?
    Sa renunt? Niciodata. Asta e, cred, caracteristica mea principala. Si, legand lucrurile conform intrebarii, nu renunt tocmai ca sa nu regret. Plus ca e o problema de onoare. Daca o pierzi, practic nu mai existi.
    Cum stai cu motivatia?
    Maxima! Depind multi oameni de mine si asta e suficient.
    Dar cu oboseala, rutina? 
    Nu stiu, nu m-am gandit.
    Care e principala satisfactie pe care ti-o ofera medicina?
    Sa vad fericirea omului vindecat.
    Ce neajunsuri si ce avantaje iti aduce profesia ta in plan social?
    Neajunsurile sunt legate de modestia financiara comparativ cu, de exemplu, colegi ai mei cu rezultate scolare mediocre, dar care au ales drumul comercial in viata, precum si oprobriul intretinut de mass-media fata de tagma medicala. Avantajul este ca orice potentat efemer se gandeste ca va avea candva nevoie de mine si incearca sa se poarte decent. 
    Defineste relatiile pe care le ai cu directorii, medicii, alte persoane implicate in stabilirea unei bune organizari a sistemului medical.
    E corect ceea ce sugerezi: sa ocupi in zilele noastre o functie decizionala arunca din start asupra ta, poate nedrept, o umbra negativa, un dubiu. Dar sa stii ca exista chiar si sub aceasta guvernare sufocanta oameni cinstiti in posturi de conducere. Chiar zilele trecute am fost nevoit sa stau cateva minute langa cineva care ma tradase dupa ce ma ridicase in slavi cu expresii de genul „Ce ati facut dumneavoastra nu putea face nimeni!“ si am sesizat jena chinuitoare din privirea sa. Mai exista deci bun simt si in aceste cazuri. Am relatii foarte bune cu cei onesti si care raspandesc binele in jur, chiar daca temporar avem opinii diferite. Ceilalti, recunosc, ma cam evita. Daca totusi le intalnesc privirea, sesizez o nuanta de uimire: „Omul asta nu-i normal!“
    Cat de onest sau de putin onest se petrec lucrurile?
    Din pacate, la noi s-a incetatenit credinta ca nu poti reusi decat daca minti, tradezi, furi de la cel de langa tine, cu alte cuvinte, daca esti „smecher“. Cum scara valorilor este rasturnata in societatea noastra, evolutia lucrurilor pe moment le confirma partial aceasta teza. Dar asta nu se va intampla la nesfarsit.
    Cum stai cu compromisul?
    Fac compromisuri mici, dar pragul de tolerabilitate este destul de scazut. In jurul meu am avut ghinionul sa am oameni care se injurau public, se blestemau, se reclamau la forurile cele mai inalte ale tarii, dupa care se pupau si se coalizau conjunctural impotriva unuia care-i ajutase. Unii constientizeaza asta si atunci, pentru a se consola, incearca sa acrediteze ideea ca toti suntem la fel, toti o apa si-un pamant. Asta provoaca greata suprema, detest acest gen de compromis.
    Ce perspective crezi ca sunt – bune sau rele – pentru medicina romaneasca?
    Bune, ca si pentru societatea romaneasca. Vor veni si zile bune, dar cu o singura conditie: sa facem ceva pentru asta. Binele nu vine de la sine, raul e mult mai perseverent.
    Unde tintesti? Ce realizare ar da sens implinirii? In ce caz ai considera ca ai ratat?
    La judecata de apoi, indiferent cum o fi aceasta, nu ne vor intreba cate titluri stiintifice am acumulat sau cat de intens ne-am umflat burtile, ci ceea ce am facut pentru cei din jur – atentie! – din ceea ce puteam sa facem. Deocamdata vreau sa restabilesc sansele optime pentru bolnavii mei si conditiile profesionale pentru colegii mei prin reinfiintarea Institutului de Gastroenterologie si Hepatologiedin Iasi. Nu e un tel minor. In general, as considera ca am ratat doar in momentul cand as renunta, dar asta nu se-ntampla, deci nu pot rata. Eu inving intotdeauna.
    Poti sa te adaptezi la lume sau sa incerci sa o schimbi. In ce tabara esti? 
    Fiecare dintre noi ne putem adapta la aproape orice. Dar in acelasi timp suntem obligati sa incercam sa schimbam lucrurile in bine. In cazul medicilor, acest lucru devine si mai important, deoarece de responsabilitatea cu care-si gestioneaza toate aspectele vietii profesionale depinde demersul de reducere a suferintei oamenilor. Eu sunt un conservator cu vederi liberale. Stiu insa ca nu voi putea schimba nimic singur. Se pare ca nu ma pot adapta prea usor. N-as fi scris sute de pagini de proteste si petitii, n-as fi umblat pe la toate televiziunile, n-as fi abordat toti parlamentarii (nu stiu cati au „scapat“) daca eram „adaptabil“; ma duceam si eu cuminte la serviciu, stateam opt ore ca un mecanic la service si apoi gustam multumit din placerile culturale sau bahice ale dupa-amiezelor. Pentru mine, a fi medic sau profesor incumba o responsabilitate fata de societate. Daca nu inteleg mai multi acest lucru, vom disparea ca natie. Si atunci primul meu tel este acela de a da un exemplu. Suntem datori fata de cei de langa noi sa facem tot ce putem pentru a le aduce o raza de lumina.

  • CUIB – Centrul Urban de Iniţiative Bune

    Traim intr-o lume din ce in ce mai marcata de limitele pe care le impun resursele naturale epuizabile, de consumerism, de artificial. Produsele de laborator sunt astazi pentru multi un dat, un mod de viata. Insa, boala, lipsurile, uratul, imbatranirea prematura, scaderea sperantei de viata ne forteaza sa luam atitudine si sa constientizam pe propria piele ca fiecare gest, fiecare alegere conteaza si ca schimbarea chiar se produce prin fiecare dinte noi. Esential este sa ne implicam in viata comunitatii in care traim, in primul rand, pentru a-i intelege mai bine pe cei langa care traim, cu care impartim acelasi aer, mai mult sau mai putin poluat, aceeasi apa, aceleasi cladiri, aceleasi strazi, aceeasi istorie si apoi pentru a identifica asemanari si deosebiri. 
    In Iasi, una dintre asociatiile care isi doreste sa se implice in viata comunitatii si sa ii incurajeze pe cat mai multi sa o faca este Asociatia Mai Bine. Daca dam un google, pe pagina sa oficiala aflam exact pentru ce militeaza. “Mai bine valoreaza, intr-o ordine aleatoare: toleranta, solidaritatea inter- si intranationala, altruismul, echitatea, nonviolenta, protectia naturii, respectarea drepturilor naturii, ale omului, ale animalelor si demnitatii umane, diversitatea culturala, diversitatea etnica, libertatea de exprimare, transparenta, simplitatea, simtul umorului, responsabilitatea, spiritul civic, voluntariatul, creativitatea.” Recent, mai exact pe 7 decembrie 2013, Mai Bine si-a valorificat un proiect de multa vreme pus pe hartie, unul dintre cele mai indraznete si mai ample proiecte ale sale, Centrul Urban de Initiative Bune – CUIB. CUIB-ul, situat pe Strada Gavriil Musicescu nr. 14, se doreste a fi un spatiu pluridimensional in care membrii asociatiei incearca integrarea viziunii lor cu privire  la “o lume mai buna, guvernata de norme si principii etice solide, sustenabila din punct de vedere ecologic si echitabila din punct de vedere social.” Initiativa unica in Romania, CUIB este prima intreprindere sociala care are ca misiune promovarea teoretica si practica a consumului sustenabil. “Prospectul” CUIB-ului, respectiv o discutie libera cu oricare dintre oamenii care l-au initiat, ii lamureste pe neinitiati: “Dezvoltam alternative pentru minimizarea impactului negativ asupra naturii si pentru maximizarea impactului pozitiv asupra comunitatii. In plus, CUIB este spatiul in care, deopotriva, spiritul civic si buna dispozitie sunt incurajate si incubate.”
    Construit cu drag de viata sanatoasa si cu atentie la detalii, cu un design care mizeaza pe imaginatie si pe transmiterea cate unui mesaj in fiecare coltisor, deschis de la 10 dimineata pana la 10 seara, Centrul Urban de Initiative Bune imbraca forma unei cafenele primitoare. La inaugurarea sa, intr-o zi de sambata destul de friguroasa, toti cei prezenti au asistat la avanpremiera a ceea ce se va intampla si consuma la CUIB. Consumul local, tot ceea ce inseamna acasa definesc acest loc cu atitudine sociala. De la mancare, pana la bautura, toate produsele care se vor consuma aici, vor fi de la producatori locali, din Romania. Apa la sticle de plastic, E-urile sunt straine CUIB-ului. In schimb, apa de larg consum, filtrata, va fi prezenta pe mesele centrului la discretia celor care aleg sa ii treaca pragul. Prietenie, natural, echilibru, moderatie, un mod de viata, toate se regasesc la Centrul Urban de Initiative Bune din Iasi. Indrazneste sa te numeri si tu printre sustinatorii sai, pentru a-i valida sau invalida existenta.

    CUIB (2)

  • Afrimvisarea – Visul unei nopți de vară

    Lumea regizorului Radu Afrim este o lume-puzzle, o lume pe care el o desface in miile de bucati care o compun, cu fiecare spectacol pe care alege sa il regizeze. Iar tu, spectator, nu te vei simti nici o clipa pasiv in aceasta lume pentru ca ti se atribuie un rol precis, acela de a recompune puzzle-ul, niciodata acelasi, desi unele bucati se repeta.

    Procesul de reconstituire a Afrimlumii nu este unul la indemana oricui si necesita minte deschisa, gust pentru postmodernism, imaginatie, umor si multa atentie la detalii. Detaliul este, de altfel, prietenul cel mai bun al acestui regizor roman, unic prin stilul pe care alege sa il imprime unor texte din dramaturgia nationala sau internationala.

    De aceea, daca plamanii tai nu reusesc sa asimileze particulele de oxigen ale Afrimlumii, daca nu ai pus o bucata din puzzle la locul sau, risti sa nu il intelegi, sa pleci nemultumit din sala, ca un copil care isi pierde rabdarea cu partenerii de joaca, sa te sufoci din cauza suprematiei nonconformismului sau sa il contesti pentru ca este altfel. Dar, indiferent de starea postvizionare, un lucru este sigur. Nu ai cum sa uiti un spectacol de teatru regizat de catre Radu Afrim. Decorurile, muzica, miscarea scenica, jocul actorilor te vor urmari, isi vor face loc in discutiile cu prietenii, in somnul de dupa-amiaza, in minutele rezervate pauzei de cafea, in momentele tale de singuratate si te vor indemna la visare, la contemplarea detasata a propriei vieti, la atatarea propriei nebunii.
    Din colectia speciala de spectacole a lui Radu Afrim face parte si piesa clasica semnata de catre William Shakespeare, Visul unei nopti de vara si pusa in scena la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi. Multe s-au spus despre acest spectacol de la premiera sa din primavara lui 2012. Unii cred cu tarie ca este o confirmare a ingeniozitatii si originalitatii regizorului recunoscut pentru extravaganta, exostismul si irepetabilitatea sa. Altii, dimpotriva, mormaie cum ca de aceasta data a exagerat mult, a plusat acolo unde ar fi trebuit sa puna punct si a neglijat ceea ce ar fi trebuit sa sublinieze. Un lucru este, insa, sigur. Cei care stiu textul lui Shakespeare, greu il mai recunosc pe acest clasic al dramaturgiei universale, iar cei care nu au citit, pana in momentul vizionarii, Visul unei nopti de vara pot, la fel de bine sa creada, daca uita ce apare scris pe afise si pe biletele de intrare, ca textul, ca si regia, este unul semnat de catre Radu Afrim insusi. Asadar, spectacolul Visul unei nopti de vara aflat in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi striga prin fiecare nuanta din vocea actorilor, prin fiecare indicatie regizorala materializata in fiecare personaj, prin fiecare element din decor, prin fiecare nota care compune coloana sonora, numele lui Radu Afrim. 
    Folosindu-se de subtilitatile si proprietatile metalimbajului, Visul unei nopti de vara regizat de catre Radu Afrim, este el insusi un metaspectacol, un spectacol care analizeaza simbolurile si structurile piesei clasice din care isi trage radacinile. Numele personajelor se pastreaza, unele replici pot fi recunoscute de catre cititorii fideli de dramaturgie, intriga este aceeasi, in esenta, dar cadrul si felul in care se desfasoara actiunea, identitatea protagonistilor se supun Afrimtransformarii si isi demonstreaza compatibilitatea cu modernitatea, cu societatea definita de diversitate in care cu totii traim. Astfel, actiunea se muta in Atena anului 2012, padurea shakesperiana este traspusa intr-un bar cosmopolit cu o firma luminoasa mai mult decat relevanta, Forest, iar personajele se confrunta cu toate dramele si provocarile societatii contemporane: diversitatea sexuala, criza economica, nevoia de divertisment, superficialitatea emotionala, clara stratificare sociala.
    Distributia din Visul lui Afrim este si ea una care surprinde prin diversitate si originalitate. Regizorul a ales, asa cum si-a obisnuit deja publicul, sa imbine experienta cu speranta, tineretea cu maturitatea. Personajele lui Shakespeare sunt preluate in functie de complexitate, importanta si potential de a suprinde si de a soca, pe alocuri, atat de catre actori aflati in plina incercare de a se afirma, cat si de catre actori deja consacrati, legati printr-o relatie de familiariate de public. Theseu, Egeu, Lysander, Demetrius, Philostrat, Gutuie, Blandu, Fundulea, Flaut, Botisor, Subtirelu, Hipouta, Hermia, Helena, Oberon, Titania, Puck, Fir de Paianjen, Mazariche, Fluturas sunt cateva dintre numele de botez pe care William Shakespeare le-a ales pentru eroii sai si pe care Radu Afrim le-a atribuit actorilor nationalului iesean pentru a le purta aproape trei ore pe scena intr-un spectacol care nu seamana cu nici un alt spectacol gandit dupa o piesa a clasicului dramaturgiei universale. Norocosii, Loredana Cosovanu, Vlad Volf, Andrei Grigore Sava, George Cocos, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Cosmin Maxim, Livia Iorga, Ovidiu Ivan, Dumitru Nastrusnicu, Catalin Stefan Mindru, Horia Verives, Daniel Busuioc, Catalina Antal, Ionut Cornila, Cristina Padurariu, Diana Roman, Anca Pascu, Alexandra Acalfoae, Loredana Bran, Tatiana Grigore, Cristina Hohan, Minodora Lungu, Madalina Munteanu, Amalia Olaru, Sebastian Albisteanu, Andrei Bibire, Daniel Chirila, Alex Iurascu, Radu Homiceanu au stiut sa si le insuseasca cu firesc si, in acelasi timp, cu originalitate, surprinzandu-i pe cei din sala si trezindu-le sentimentul de familiaritate.
    Padurea, respectiv barul Forest, ofera spatiul pentru descatusarea unor personalitati impresionante si pentru teserea unor intrigi care isi vor pastra intotdeauna aerul de actual, indiferent de perioada in care isi vor gasi locul. Povesti de dragoste, afaceri de familie si numere de cabaret le dezvaluie celor din sala mai multe lumi cuprinse in acelasi desfasurator. Radu Afrim reuseste sa aduca idilele ale caror protagonisti sunt Lysander, Demetrius, Hermia si Helena in atmosfera unui bar supraaglomerat din cauza incarcaturii sexuale, a diversitatii numerelor artistice oferite si a amestecului de influente. Privindu-i alegerile pe care le-a facut impreuna cu scenograful Iuliana Vaslan, ca spectator nu te poti hotari intre baroc, modern si burlesc. Tehnica postmodernista de care Afrim se foloseste te ajuta, insa, sa intelegi ca nu este vorba despre o alegere, ci despre o asimilare, o acceptare a intregului diversitatii.
    Actorii care insufletesc personajele shakesperiene in piesa regizata de catre Radu Afrim resusesc sa faca echipa pentru a crea atmosfera unei piese clasice ajunsa in perioada sa de razvratire, de altfel. Desi sunt nume care se remarca mai mult decat altele, la finalul reprezentatie nu se poate spune ca vreun personaj nu a fost reprezentat pe masura. E drept, insa, ca li se potrivesc rolurile ca niste aterego-uri in cautare de matca, in special actorilor Horia Verives, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Catalin Stefan Mindru, Ionut Cornila, Vlad Volf. Astfel, Doru Aftanasiu este un Theseu plin de el si fin cunoscator al dedesubturilor lumii oamenilor de afaceri rau famati, Vlad Volf un indragostit-prada usoara pentru nehotarare si seductie insistenta iar Ionut Cornila un tata isteric si interesat.
    Cu radacini vintage, cu stralucire de glob disco si cu accente de burlesc, cu structura de spectacol de cabaret, cu un generos amestec de muzica, dans, imagine, Shakespeare, Afrim, postmodernism, spectacolul Visul unei nopti de vara este o calatorie pentru care stii sigur ca ti-ai luat bilet, dar care te surprinde cu fiecare secventa care iti trece prin fata ochilor, prin sticla propriei perceptii, a propriei deschideri si a propriei disponibilitati de a invata, de a cunoaste, de a explora, de a intelege. Nu iti garanteaza nimeni ca iti va placea pana la limita adoratiei si a dependentei, dar cu siguranta poti fi convins ca nu vei mai pleca acelasi spectator de teatru din sala. A merge la un spectacol regizat de catre Radu Afrim este ca si cum ti-ai testa limitele deschizandu-ti parasuta propriului gust si sarind in neantul povestii care ascunde alte si alte povesti.

  • Unde şi-a citit piesele „întâi ş-întâi“ junele Caragiale

    „In vara anului 1907, aflandu-ma in strainatate si avand in tara daraveri, m-asez in trenul Berlin-Bucuresti, cu gandul sa m-abat o zi doua pe la Iasi, unde sa vizitez pe niste vechi si buni prieteni, familia Ronetti Roman.
    A doua zi, ma cobor in gara Pascani la 12:30 pm. Numai decat intreb cu respect pe un domn impiegat de miscare foarte tanar, care poarta o sapca prea matura, odinioara desigur stacojie, «pe ce linie este tras trenul ce trebuie sa plece peste cateva minute spre Iasi»… Domnul impiegat imi raspunde politicos ca, «in legatura cu Berlin-Bucuresti, pleaca din Pascani spre Iasi numai un tren la 4:10, cu sosirea la 6:50.“ Astfel incepe I. L. Caragiale schita „Monopol“, publicata mai intai cu titlul „Cronica“, la gazeta ieseana „Opinia“ din 16 noiembrie 1907. Era inspirata dupa o vizita facuta pe malul Bahluiului, spre sfarsitul lunii mai 1907.
    Dupa o plimbare prin dosul garii din Pascani urca in personalul de Iasi. Privind dealurile molcome moldave si ascultand rasuflarea „monstrului astmatic“ numit locomotiva si „tacanitul din ce in ce mai obosit al roatelor“, joi seara, 24 mai, ajungea in gara Iasi, unde era intampinat „frateste“ de amici sai.“
    Ar fi dorit sa se duca la baie (publica), dar nu era deschisa, asa ca s-a spalat cu apa de Vichy Celestins. „Apa comuna de Iasi e mult mai gustoasa si mai hranitoare, dar costa mai scump“ – aluzie ironica la faptul ca inca nu se realizase conducta Timisestilor si multi localnici beau apa din fantani, plina de codati si felurite ganganii, cumparata cu cofa.
    Orasul era in „tremurul alegerilor generale. „Ce febra! Peste 43 de grade; aproape ca se coaguleaza albumina.“
    Ziua de vineri, 25 mai, si-a petrecut-o vizitand redactia gazetei „Opinia“, din strada Primariei (nr. 30) unde lucra prietenul sau, poetul Rodion – doctorul Avram Steuerman (1872-1918).
    „De cu noaptea a inceput a turna, si toarna… Pietele, ograzile, locurile virane sunt mari si lacuri; ulitele, fluviuri si Niagare… Caii inoata; birjele plutesc; tramvaiele par niste vaporase de curse interurbane, ca la Hamburg.“
    Despartindu-se de gazetarii din redactia „Opinia“, s-a urcat in trasura ce semana cu o luntre cu un triton care stranuta si tusea. „Ratacind contra torentului, navigam incet-incet la deal. Unde sa merg? La Smirnov, ori la Ermacov? Sunt amandoi imperfecti (erau scopiti); dar la primul merge colegiul I; eu merg la colegiul II, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am calcat pe pamant ferm. Dugheana e plina de amici, toti functionari publici si profesiuni liberale. Asteapta aici de mult sa se opreasca potopul si, asteptand, sa le para timpul mai scurt, iau aperitive, tuica, mastica, pelin, mismas, si gusta mezeluri, salam, ghiudem, cascaval, masline… Fireste, mai cu sama cum sunt vesel ca n-am avut dambla, intru si eu in combinatie… Si aperitive, si mezeluri, si vorba si discutie asupra situatiunii dificile in care se gaseste tara in urma tristelor evenimente, ca sa zicem asa, si-n fata atator reforme ce aceasta situatiune le reclama imperios, daca ne putem pronunta astfel, si apoi asupra trecutului, prezentului si viitorului, ideilor si programului fiecarui ales si fiecarui candidat – si dezbateri si vorba, si mezeluri, si aruncam samburii – pi gios!“
    Fiind asteptat pentru dejun de gazde pe la unu si jumatate, musafirul a parasit sedinta. A vrut sa plateasca aperitivul, dar nu l-au lasat comesenii, spunand ca era randul la plata a unui amic „care a reputat, ca orator la o intrunire electorala, un fenomenal succes.“ Au mai luat inca un rand de aperitive si masline, si au aruncat samburii pe jos. Si inca un rand, cel din urma, si masline.
    „Trebuie numaidecat un monopol al alcoolului“
    „Amicul X… dupa ce plateste galant, se suie in gondola cu mine; locuieste in drumul meu, pe un canaletto, sa-l las acasa“. Pe drum, acesta i-a spus, cu limba impleticita, ca avea o idee de reforma: „Nu mai meage moasar cu taranii. Sunt betivi. Trebae un moaopol al ac.. al acacololui!“ (Era dupa miscarile taranesti din primavara anului 1907.)
    Seara, la ora 8 si trei sferturi, Caragiale pleca la gara cu gazda Ronetti-Roman. Dupa ce i-a multumit pentru „afectuoasa primire“, urcat in vagon, a spus ca pleaca la Bucuresti cu o idee de reforma: „Trebue de infiintat numaidecat un monopol al acacolului… Trenul s-a pus in miscare… M-aplec pe usa vagonului: …la sate! …pentru rurali!“
    Problema monopolului era la ordinea zilei in presa timpului. Ziarul „Opinia“ din 10 noiembrie prezentase niste propuneri prin care la orase se „mentineau carciumile actuale“, urmand sa dispara cele de la sate, „infiintandu-se in locul lor carciuma oficiala, comunala, condusa si administrata de un comitet.“
    Fiindca fosta capitala a Moldovei ii punea la dispozitie paginile gazetelor locale, avand aici si mai multi amici, autorul „Monopolului“ poposea adesea printre ei, participand activ la viata culturala, fapt reflectat in bogatul si elegantul album „Caragiale in Iasii «Junimii»“, realizat de scriitoarea Olga Rusu si colaboratorii Dan Jumara, Stefan Oprea, Constantin Ostap, Liviu Papuc, dupa o idee a poetului Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii Romane.
    La hanul Binder a citit Caragiale „O noapte furtunoasa“
    Cunoscuse orasul cu prilejul turneului trupei lui Mihail Pascaly, din iarna 1870/1871, in care fusese sufleor si locuise la familia Albinetz, din strada Latescu.
    Revenise apoi, in noiembrie 1878, pentru a prezenta, la bancherul junimistilor, din hanul Binder, piesa „O noapte furtunoasa“. Momentul l-a marcat Titu Maiorescu, notand in „insemnarile“ sale zilnice:
    „Sambata 11/23 noiembrie 1878 plecat cu Eminescu, Caragiali, Slavici, Nica si Olanescu la Iasi, la a 15-a aniversare a «Junimii» (cei dintai trei pe socoteala mea). Dumineca 12/24 sarbatorit aceasta aniversare (eu cu grozave dureri de gat si catar). Slavici citit «Gura Satului», Caragiali via lui comedie «Noaptea furtunoasa de la no. 9».“ Tanarul autor (de 25 ani) avu un succes formidabil citind si interpretand toate rolurile cu un talent deosebit, spre satisfactia ascultatorilor care s-au distrat copios sau, cum scria Iacob Negruzzi, „s-au tavalit cu totii de ras.“
    Subiectul era de mare actualitate pe atunci, parca luat si din viata Iasilor, unde, in cele cateva ceasuri libere de duminica si in zilele de sarbatoare, cate un „Jupan Dumitrachi (Titirca“) si un „Chiriac tejghetarul“ smotruiau la „icsercit“ stirpea barbateasca din targ (intelectuala) inscrisa obligatoriu in companiile legiunii a XIII-a de Garda Civica. Garda fusese infiintata prin martie 1866, drept Garda Orasaneasci si apoi intarita pe vremea razboiului din 1877, ca Garda Nationala, pentru paza ordinii si patrularea strazilor.
    Chiar si Caragiale fusese somat de cateva ori sa se prezinte la compania ieseana, desi traia la Bucuresti (scrisoarea din 10/22 octombrie 1877). Doritor sa scape de smotruiala, autorul comediei s-a lasat vamuit de Guta Cotoi, superiorul gardistilor din Mahalaua Armeneasca a Ploiestilor – unde locuia, caruia i-a platit cate un galben pentru scutire de „icsercit“ (Baioneta inteligenta).
    Maiorescu: „Foarte vesel. Mare efect lectura lui Carag. Scris. Pierduta“
    „Nu isi poate cineva inchipui ce efect a produs aceasta piesa citita de insusi Caragiale in cercul «Junimii». Vocea sa cam ragusita ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucurestilor; jargonul special al acestora; luarea in ras a frazeologiei politicienilor, garda nationala de curand infiintata – toate acestea, impreunate cu mestesugita alcatuire a piesei, incantara pe membrii societatii literare din Iasi.
    Intr-o unire, toti au spus ca s-a ivit, in sfarsit, in literatura romana, un autor dramatic original. In timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la lasi si in casa mea era considerat ca facand parte din familie, ca un copil al casei. Pranzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit in familia mea, avand o deosebita placere sa asculte muzica; se faceau cateodata lecturi comune, iar cand oarele treceau cu simpla conversatie, era o adevarata placere sa asculti pe Caragiale, totdeauna vesel si totdeauna dispus sa ia in ras, cu mult spirit, persoanele cu pretentie de mare cultura si starea noastra sociala indeobste“, povesteste, in 1912, Iacob Negruzzi, directorul revistei „Convorbiri Literare“, acasa la care tanarul caragiale a citit pentru prima data fragmente din piesa care va deveni faimoasa.
    Cladirea numita Schnurer, din Ulita Mare nr. 11-13, la etajul careia locuia cu chirie, dupa casatorie, Iacob Negruzi, exista si acum, pe strada Stefan cel Mare.
    Primit cu dragoste si caldura, Caragiale a adus la „Junimea“ si urmatoarea sa piesa, „Conu Leonida fata cu reactiunea“, pe care a citit-o la banchetul din 10 noiembrie 1879, tinut la hotelul Europa. Aflat de fata, Ion Creanga avea sa spuna ca „juca mai abtir ca un actor“ (Olga Rusu, „Caragiale in Iasii «Junimii»“).
    Apoi, a adus la Iasi celebra comedie „O scrisoare pierduta“, eveniment marcat de profesorul Titu Maiorescu: „Miercuri 24 oct. a84, 11 sara, plecat din Bucuresti cu T. Rosetti, B. Stefanescu (Delavrancea), Chibici si Caragiali la Iasi; la Mircesti a venit si Alecsandri, la Pascani Buiucliu, si asa am ajuns la Iasi joi, la 1 ora. Hotel Traian (Pastia), nou, mare, serviciu rau (prea putin pentru intinderea casei). Joi sara, banchetul. Foarte multi, si Urechie, un tanar Cuza, Eminescu, prof. Ralet de la Scoala militara (ginere Prezid. Curtii de apel Filiti de aici) etc. Carp si Gane lipseau. Foarte vesel. Mare efect lectura lui Carag. Scris. Pierduta. Pana la 1 noaptea.“
    De ce a vrut Caragiale sa se faca iesean
    La Iasi traind si muza lui Mihai Eminescu, Veronica Micle (vaduva profesorului Stefan Micle), poetul fiind mutat la Bucuresti, dansa a intrat in vederile lui Caragiale. Fiind revizor pentru judetele Neamt si Suceava („octombrie 1881-februarie 1882), venea adesea la amicii din Iasi la Tipografia «Junimii», din strada Bancii, unde se tipareau „Convorbirile Literare“ si „clempanea“ uneori pe la usa Veronicai, iscandu-se astfel o intreaga corespondenta intre muza si poet, la urechile caruia ajungeau insistentele fostului amic. (Caragiale, nascut la 1 februarie 1852, era mai tanar decat poetul nascut la 15 ianuarie 1850, iar Veronica la 22 aprilie 1850).
    Dornic sa se faca iesean, dramaturgul s-a inteles cu directiunea Teatrului National, care l-a angajat, in 22 februarie 1883, ca director de scena cu salariul de 250 de lei, plus locuinta, iluminat si incalzire gratuite. Nu profesa la Iasi, caci se mutase la Craiova, unde luase conducerea ziarului „Doljul“. Acolo a trait focul unui amor invapaiat pentru o juna ieseanca, Fridolina Reinicke. O cunoscuse la Iasi, in locuinta compozitorului Eduard Caudella, din strada Butu nr. 8 (imobil aflat azi in strada N. Gane, impartit intre numarul 8 si 6), unde Caragiale venea singur sau impreuna cu Iacob Negruzzi. Acolo venea si Fridolina – Leopoldina – Reinicke (Reinecke), „o blondina cu ochi albastri si parul frizat“, prietena cu Ana (Anette), fiica doamnei Clara Caudella din alta casatorie, nici ea indiferenta musafirului. Fetele, inseparabile, mult mai tinere, frumoase si pline de viata, il tratau cu indiferenta ghetoasa, stiindu-i foiala pe la poarta vecinei, Veronica Micle. Compozitorul locuia la cativa pasi mai jos de muza poetului Eminescu.
    Daca pana atunci Caragiale aparea rareori la Iasi, dupa ce a intalnit-o pe Fridolina, drumurile i s-au indesit. Cum spunea, mai tarziu, Anette: „Caragiale, cand venea de la Bucuresti, era toata ziua la noi (la Ed. Cudella). Stiam pentru cine vine.“
    Leopoldina era insa rece, mandra si pe deasupra indragostita de un maior, „cavaler de salon,“ care o parasise din cauza ca ii lipsea averea pentru dota obligatorie, prescrisa militarilor pe atunci.
    Calcand pe urmele fostului prieten, Mihai Eminescu, care pasise de multe ori pe la usa Veronicai, Caragiale patrula cu frenezie strada Butu, mergand la Caudella de „trei ori pe zi“, si masura strada Copoului, in deal si in vale, cercetand casa arhitectului Reinicke, situata vizavi de Universitate, unde ar fi locuit tirana inimii sale, care nu se lasa usor cucerita.

    Stabilit la Craiova, departe de Iasi, indragostitul suferea, distrus sufleteste, scriind la toti amicii din Iasi (P. Missir, N. Volenti, inginerul N. Gabrielescu, prietenul inginerului Reinicke), cu rugamintea disperarii, sa-l ajute si sa intervina pentru el, caci altfel isi facea o sama: „ma impusc“. Venit la Iasi la finele lunii martie 1883 sa-si stinga focul, pleca la Bucuresti plangand „toata noaptea in vagon, ca un mizerabil“, cum ii scria lui P. Missir (la 31 martie).

    Raspunzandu-i, printr-o scrisoare din 9 aprilie 1883, N. Gabrielescu il incuraja barbateste: „Imi inchipui ca te gasesti intr-o stare de plans prin vechea capitala a Olteniei… Te-am parasit intr-o stare de plans si inima-mi era stransa cand se dete ultimul semnal de plecare in gara Iasi. Ma gandesc ca n-ai curagiul si taria ce se cuvine unui om de talia ta“.
    Legat mult timp de gazetele iesene
    Trecandu-i amorul, Caragiale nu s-a despartit de Iasi si a colaborat intens la ziarele locale „Opinia,“ „Sara“ si „Evenimentul“, a tiparit un calendar ilustrat pe anul 1898, la editura Dacia, din ulita Golia. Prin 1893, a incheiat o intelegere cu editorii Saraga pentru tiparirea pieselor sale, iar in martie 1894, sosea la Iasi pentru a trata deschiderea unei berarii in gradina Creditului Urban, din strada Lapusneanu, asemanatoare berariei Gambrinus, din Bucuresti.
    Gazeta „Sara“ anunta, in noiembrie 1896, colaborarea lui Caragiale in fiecare marti cu „Cronica de joi“.
    Prin 1907, aflat in corespondenta cu medicul poet Avram Steurman Rodion, redactor la „Opinia“, ii scria de la Berlin ca acesta era „singurul ziar roman care-mi vine aici si a carui sosire imi face totdeauna bucurie, fiindca, in afara de stirile politice, imi aduce in toate diminetile amintire de fizionomia Iasilor.“ De la gazeta afla vestea dureroasa despre pierderea prietenului Ronetti Roman, la 7 ianuarie 1908.
    Lev Trotki, corespondent al unei gazete din Kiev, il evoca pe scriitor
    Intrat in politica, ca membru al partidului Conservator Democrat, la inceputul lui martie 1908, a sosit la Iasi pentru a sustine o intrunire electorala. Intrunirea s-a tinut la 2 martie 1908, in sala de la Sidoli, unde a cuvantat cu verva, incantandu-l pe Tache Ionescu, care considera ca piesele sale prezentau adevarata fata politica a tarii. Pe aceasta tema, Lev Trotki, pe atunci corespondent de presa in Romania al unei gazete din Kiev, povestea o discutie glumeata, purtata de noul politician Caragiale cu vechiul conservator P. P. Carp:
    „Mi-a fost dat, a exclamat Carp, sa traiesc sa te vad pe tine, Caragiale, in rolul lui Catavencu!
    Ce vorbesti, a raspuns fara sa clipeasca Caragiale. Eu sunt Catavencu? Nu, glumesti! Catavencu este respectabilul meu sef, Take Ionescu. Eu sunt doar Farfuridi“ („Romania si razboiul balcanic“, traducere Radu Parpauta).
    La 31 martie 1912, redactia ziarului „Opinia“ i-a inchinat un numar festiv, cu prilejul implinirii a 60 ani de viata, mari personalitati semnand evocari si amintiri. Sarbatoritul a raspuns cu telegrama: „Traiasca buna si fidela mea amica, «Opinia»“.
    Retras la Berlin, departe de vanzolelile politice care il amarau, duminica, 29 aprilie 1912, a sosit din nou la Iasi, venind cu feciorul, Matei I. L. Caragiale, pentru a-l introduce in societatea literara ieseana a revistei „Viata romaneasca“, condusa de Garabet Ibraileanu.
    Marti 12 iunie 1912 „Opinia“, indoliata, vestea marea durere a incetarii din viata a iubitului colaborator de la Berlin. Marele scriitor I. L. Caragiale a trecut in cealalta lume, dar amintirea ramanea vie in lumea culturala romaneasca.