Ceasca de cultura

Etichetă: Ramona Iacobute

  • Liviu Antonesei: “Nu aș vrea să fi fost de la început mai înțelept. E ca și cum ai dori să te naști bătrân.”

    Pentru a-l intelege pe omul, scriitorul, profesorul si personajul public Liviu Antonesei trebuie sa il cunosti personal. Odata intalnirea produsa veti vorbi ore in sir despre orice, ca doi prieteni care se intalnesc din cand in cand in tren si isi fac un scurt rezumat al vietii de pana atunci. Ochii ii stralucesc a tinerete, expresiile fetei se joaca cu nuantele ironiei si ale inteligentei subtile, mainile ii tanjesc dupa o tigara, parerile ii sunt pertinente si avizate, mintea deschisa, lecturile la zi si asezate pe colectii. Nu se sfieste sa isi expuna fasii din viata personala, sa critice sau sa aprecieze, sa cocheteze cu sinceritatea. Isi accepta trecerile pe langa si isi iubeste viata asa cum este, scrie cand ”il apuca” si isi regaseste in volumele de poezii ”motivul insulei”, se incarca cu energia tinerilor de prezenta carora in jurul sau este dependent si se numara printre cele mai vizibile personalitati iesene. Fondator si presedinte al revistei culturale Timpul, Liviu Antonesei, de la debutul sau din 1988 cu Semnele timpului, a avut ochi, suflet, minte si condei, atat pentru povestile personale, cat si pentru viata sociala, politica si culturala a Romaniei.  Printre cartile sale se numara: Pharmakon (poezii, 1989), Cautarea cautarii (poezii, 1990), 1990, Vremea in schimbare (interviuri, 1995), Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1999), Nautilus. Structuri, momente si modele in cultura interbelica (1999; editia a II-a, 2007), Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (eseuri, 2000; editia electronica, 2005; editia a II-a, 2010), Check Point Charlie. Sapte povestiri fara a mai socoti si prefata (2003), La Morrison Hotel. Povestiri de pina azi(2007). Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Incercari de sociologie spontana(1995), Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei (1996), O prostie a lui Platon. Intelectualii si politica (1997), Literatura, ce poveste! Un diptic si citeva linkuri in reteaua literaturii (2004), Polis si Paideia. Sapte studii despre educatie, cultura si politici educative (2005), Un taur in vitrina de piatra (Editura Adenium, 2013). Asadar, Liviu Antonesei reuseste sa isi exploateze in scrierile sale diversele laturi ale personalitatii si sa imbine romantismul, cu didacticismul, cu critica sociala si politica si cu filozofia. Iar tu, ca interlocutor al sau, nu ai cum sa nu oscilezi constant intre respect si familiaritate.
    __________________________________________________________________

    Intr-un fel, se pare ca devii ceea ce iti propui, proiectezi o imagine despre sine.

    __________________________________________________________________

    Sunteti o personalitate complexa a culturii iesene, in primul rand, dar si a culturii nationale, scriitor, manager de editura, publicist, cercetator, profesor universitar. Cand v-ati dat seama care este drumul pe care vreti sa il urmati in viata?
    Daca ne gandim la toate astea eu ma socotesc in primul rand scriitor. Si atunci, de lucrul asta mi-am dat seama foarte devreme. Dintr-o intamplare, bunica mea, care era o femeie foarte credincioasa, m-a invatat sa citesc si sa scriu pe la 4-5 ani. Folosea Biblia si mai facea ea apel la ziarul Scanteia, ziarul partidului, pentru ca acolo erau literele desenate mari in titlu. De asemenea, in copilaria mea rulau filme sovietice cu partizani si nemti si, in perioada de mica liberalizare comunista, cand regimul s-a decrispat, au inceput sa vina si western-uri. Atunci am inceput sa scriu romane. Oricat de greu ar parea de crezut am debutat ca romancier. Pentru ca, de obicei, oamenii incep cu poezia. Scriam niste romane in care pastisam, desigur, ceea ce vedeam in filme. La un moment dat, am avut o cutie de creioane Cariocas, braziliene, cred ca prima din oras, mi-a adus-o un fost coleg de-al tatei din strainatate si am inceput sa si desenez romanele acelea. Va dati seama ca erau niste desene de un kitch nebun, eu nefiind talentat la desen, nici atunci, nici mai tarziu. A, si chiar si atunci, in clasa a III-a, daca ma intreba cineva “ce o sa te faci cand o sa fii mare?” spuneam scriitor. Intr-un fel, se pare ca devii ceea ce iti propui, proiectezi o imagine despre sine. Eu ma prezint, de obicei Liviu Antonesei, scriitor. Nu spun ca sunt profesor la Universitate. Pe la sfarsitul clasei a IX-a si inceputul clasei a X-a, m-am indragostit prima data serios si am inceput sa scriu poezii, normal de dragoste, dar cum tinerii sunt si filosofi de felul lor, erau, asa, cu nuante filosofice. Si tot din cauza dragostei am ajuns psiholog, de fapt, psihosociolog, pentru ca fata de care m-am indragostit atunci dadea la Sociologie. Eu ma gandeam, initial, sa dau la Medicina. Ma rog, ma gandisem inainte sa ma fac arheolog. Dupa aceea, nu stiu de ce, am vrut sa dau la Medicina. Dar fata dadea la Psihologie-Sociologie. De abia din 1990 am devenit cadru didactic la Iasi, cand s-au reinfiintat sectii desfiintate in perioada comunista.
    Pentru ca vorbeam de inceputuri, de formare, odata venit pe lume, ce calitati considerati ca te fac un om mai bun?

    Stim ca principalul instrument de cunoastere al oamenilor este comparatia. Si daca vorbim de comparatie, banuiesc ca un efect mai bun asupra ta il obtii in masura in care te cunosti, iti stii si calitatile si defectele. Dar nu esti singur pe lume, nu traiesti intr-o eprubeta, intr-un turn de fildes. Si atunci trebuie sa ii cunosti si pe ceilalti ca sa poti face comparatie. Si cred ca daca faci sistematic exercitiul asta de autocunoastere, cum ne indemna Socrate care era filosof, nu psiholog si incerci, in acelasi timp, sa ii cunosti si pe ceilalti, nu neaparat direct, ci prin cultura, prin literatura, prin filme, prin ceea ce fac, treci printr-o prima faza a cunoasterii. Faza a doua este mai dificila, controlul. Budismul tibetan, de exemplu, este un instrument bun de control al sinelui. Eu am inceput din adolescenta cu yoga, care m-a ajutat, apoi, sa descopar budismul. Ai control si pe corp si pe spiritul tau. Si nu e rau sa ai control, mai ales cand esti o fire mai navalnica. Deci cunoasterea este esentiala. De fapt e un cuplu aici, autocunoastere-intercunoastere. Eu am constatat ca jumatate de ora de meditatie sau de incantatii tibetane ma ajuta sa revin pe linia de plutire, oricat de obosit as fi.
    __________________________________________________________________

    Daca nu ai o pasiune, nu obtii mare lucru. Poti obtine rezultate meritorii, dar nu spectaculoase. Intri in rutina.

    __________________________________________________________________

    Dar ce calitati considerati ca te ajuta sa fii un bun profesionist, dupa ce ti-ai dat seama ce vrei sa faci cu viata ta?
    Ca sa devii un bun profesionist intr-un domeniu, in orice domeniu, in primul rand iti trebuie o inteligenta peste medie, dar si ceea ce se cheama mobilitate intelectuala. Capacitatea de a schimba rapid zona de interes pentru a putea sesiza noul. Fara asta nu se poate. Nici macar un cersetor bun nu devii. Dupa aceea, mai trebuie ca domeniul pe care il abordezi chiar sa iti placa, sa ai o pasiune pentru el. Daca nu ai o pasiune, nu obtii mare lucru. Poti obtine rezultate meritorii, dar nu spectaculoase. Intri in rutina. Si din momentul in care intri in rutina e rau. Eu am avut noroc. Nu prea pot intra in rutina, pentru ca am mai multe preocupari decat pot duce. Si din ’90 incoace am avut chiar mai multe slujbe in acelasi timp, din aceeasi zona, dar, totusi, destul de diferite, astfel incat nu m-am plictisit. Este esential, deci, sa iti placa ceea ce faci, pentru ca daca iti place, riscul plistiselii si al rutinei scade. 
    Pentru ca ati ales sa traiti in Iasi, spuneti-ne care sunt valorile culturii iesene care v-au atras si v-au tinut in acest oras?

    Cred ca e un blestem cu orasul asta al nostru, nu ma lasa sa plec. Si e interesant, pentru ca nu neaparat imi place, decat pe anumite portiuni. Daca ma duc pe la Medicina prin spate, pe langa cateva cladiri din centru, prin Copou, imi place. Daca intru in nebunia asta dintre blocuri, ma cutremur, pentru ca eu am prins si alt oras. In ’61-’62, cand au venit parintii mei in Iasi, am mai prins Academia Mihaileana, unde e Cinematograful Victoria acum, am mai prins Cinematorgraful Ilie Pintilie care era fostul Circ Sidoli, o cladire cam ca Teatrul National, in locul Hotelului Unirea. Iasul acela nu mai este. In copilaria mea erau 15 sinagogi in Iasi. Acum este doar una singura ascunsa in Tg. Cucului. Orasul avea, inca, un patrimoniu istoric mult mai consistent decat astazi, avea un mediu multicultural. Erau evrei, mai erau rusi lipoveni, familii de greci, tigani. Era un oras in care in saloane se vorbea franceza inainte de razboi. Eu am mai prins urme din orasul acela. Urmele acelea mi l-au facut drag si tot urmele acelea ma tin aici, probabil. Am avut ocazia dupa 1990 sa ma duc in Germania, sa ma duc la Paris. Puteam sa ma duc la Bucuresti. Si de fapt prima ocazie de a pleca a fost in 1976, cand am terminat facultatea. Dar cand vad turnul garii din Iasi mi se face dor. Nu stiu, e o boala. In ceea ce priveste viata culturala a orasului, s-ar putea mai bine de atat. S-a vazut acum cu Festivalul International al Educatiei (FIE), ca sunt niste forte in Iasi care pot atrage niste evenimente culturale, niste personalitati. Noi ne mandrim cu o eticheta, ”capitala culturala a Romaniei”. Nu mai sunt sigur ca are acoperire intru totul. Desi, cand te gandesti ca cea mai puternica editura din tara e in Iasi, Editura Polirom, cand te gandesti ca Filarmonica Moldova Iasi, ca Cvartetul Voces sunt de buna performanta, ca Opera Nationala Iasi se trezeste, spui da.

    __________________________________________________________________

    Eu ma definesc uneori ca fiind cel mai harnic lenes din lume.

    __________________________________________________________________

    Cum va impartiti timpul intre toate activitatile pe care le desfasurati? Va considerati un bun manager al propriului timp?

    In ciuda faptului ca fac atat de multe lucruri, nu sunt un om organizat. Mizez mult pe inspiratie, lucrez in asalt. De obicei, daca am o saptamana pentru ceva, tot in ultima zi fac. In schimb, in ceea ce priveste rubricile permanente,  precum cele din Ziarul de Iasi, din Adevarul, din Cotidianul, din Revista 22 sunt de o promptitudine nemteasca. Dar, poezii pot sa nu scriu 5 ani sau 10 ani. Asta nu inseamna ca nu o sa mai scriu poezii. Pentru ca ma duc in Creta, de exemplu, doua saptamani si ma trezesc ca scriu 100. Nu sunt poetul organizat care se aseaza la o masa si  isi spune ”azi scriu o poezie”. In ceea ce priveste proza, pana acum nu m-am apucat de roman pentru ca imi dau seama ca trebuie sa stau mult pe scaun si eu sunt neastamparat. Am scris povestiri, in schimb. Dar nici alea nu erau neaparat planificate. Ceva nebulos se invartea in cap, o scena, un personaj, dupa care intram la computer si scriam. Pentru ca textul se mai scrie si singur, daca stii de unde sa il apuci. Eu ma definesc uneori ca fiind cel mai harnic lenes din lume. Dar la cat timp pierd pana produc, de fapt sunt lenes. 
    __________________________________________________________________

    Pe mine ma stiu cei de varsta mea. Dar mai sunt si tinerii. Trebuie sa ii fac si pe ei sa zica: ”e acolo un mos interesant, ia sa vedem ce e cu el.” Deci, practic cu vehementa promovarea si autopromovarea.

    __________________________________________________________________

    Cum vedeti interactiunea scriitor-cititor?

    Nu mai e ca pe vremuri, cand cititorii ii cautau pe scriitori. Acum trebuie sa le mai si iesi in fata. Sunt un scriitor activ din punctul asta de vedere, uzez de toate mijloacele de promovare si de autopromovare pe care societatea asta tehnologica le pune la dispozitie. De aceea am pagina de facebook, de aceea am blog, de aceea trei dintre cartile mele au aparut si in editie electronica, la Liternet, pe vremea cand editurile nu scoteau editii electronice. Acum se publica mult, sunt mii de edituri in tara, se traduce mult. Chiar trebuie sa se auda de tine, in primul rand ca sa fii citit. Pe mine ma stiu cei de varsta mea. Dar mai sunt si tinerii. Trebuie sa ii fac si pe ei sa zica ”e acolo un mos interesant, ia sa vedem ce e cu el.” Deci, practic cu vehementa promovarea si autopromovarea.
    Ce inseamna pentru dumneavoastra prea mult si prea putin atunci cand vine vorba de promovare?

    Oricata promovare iti faci la ceea ce produci, niciodata nu este prea mult. Intotdeauna vei constata ca e prea putin. Ca ceva ori ai uitat, ori ai sarit, ca pentru ceva nu ai mai avut timp, energie si mijloace. Pentru ca mecanismul pe care il ai la dispozitie e urias. Puterile tale sunt limitate. 

    Ce va convinge sa va implicati intr-un proiect cultural de amploare, cum este Festivalul International al Educatiei (FIE) care tocmai s-a incheiat la Iasi?

    Imi place sa lucrez cu tinerii. Pe de alta parte, mi-am dat seama ca ma ajuta si pe mine ca director de editura. In plus, festivalul mi-a oferit ocazia sa aduc in oras niste oameni interesanti, oameni care de obicei nu prea vin la Iasi, pianista japoneza, Hiroko Minakami, fiica sa dansatoare sau scriitorul Mike Phillips, care a fost de vreo zece ori in Romania, dar in general la Sibiu. Nu discut festivalul in ansamblu pentru ca as avea puncte de vedere critice. Dar ce am avut noi de facut, mi se pare ca a iesit extraordinar de bine. Si chiar vreau sa scriu un articol de multumire si oamenilor mei si publicului si celor care ne-au sprijinit si celor care au acceptat sa fie invitati. Totusi, am cateva lucruri de spus. O manifestare de o asemenea amploare nu o anunti cu trei luni inainte pentru ca oamenii au agenda lor. Noi am avut noroc de niste coincidente. De pilda, l-am putut aduce pe Mike Phillips, dar el era oricum la Sibiu, la Festivalul de Teatru de acolo. Am mai avut noroc ca s-a potrivit cu FIE concertul Patriciei Kaas. Norocul te ajuta o data. Dar trebuie sa avem grija pe viitor, sa organizam totul cu un an inainte. Si pentru o conferinta internationala sau pentru un simpozion primesti prima circulara cu un an inainte. 

    Ce sanse credeti ca are Iasul sa devina capitala culturala europeana si pe ce ar trebui sa se axeze pentru a indeplini acest obiectiv?
    Tocmai am citit niste studii care m-au pus pe ganduri. Nu in ceea ce priveste sansele Iasului, ci in privinta avantajelor. Unele studii se refera la Liverpool care e un oras de alte dimensiuni, in alt tip de societate decat cea din Romania, cu alte resurse. Se spera ca atunci cand devii capitala culturala, atragi foarte multi turisti si se produce un boom al economiei locale. Ei bine, se vede ca si in cazul Liverpool si in alte cazuri, boom-ul a durat un an. In schimb, orasul a ramas indatorat, a trebuit sa trimita in somaj nu stiu cati salariati din domeniul public. Si de fapt s-a constatat ca nu a avut un castig. Sunt cheltuieli. Nu toti banii vin din fonduri europene. Unii sunt imprumutati de municipalitati. Ori Iasul este deja foarte indatorat. De aceea, si Primaria si ceilalti factori de decizie trebuie sa se gandeasca foarte bine, inainte de a depune candidatura, daca iesim in castig din afacerea asta sau nu. Initial nu m-am gandit la aceste aspecte. Dar am citit un articol al lui Mircea Platon care trimitea la aceste studii  si m-am cutremurat.

    Pentru ca in prezent sunteti, pe langa scriitor si profesor universitar si directorul unei edituri, Editura Adenium, vorbiti-ne putin despre proiectele de viitor.

    Eu am preluat editura din ianuarie si am zis, ”noi la Bookfest trebuie sa mergem cu zece carti”. Am mers. Acum ne-am propus cincisprezece pentru Gaudeamus, dar vor fi mai multe. Cand am preluat editura se ocupa o singura persoana de tot si scotea carti pentru copii, carti de acelasi autor, autor care era si patronul editurii. Si cineva i-a spus, la un moment dat, ca nu poate sa scoata numai cartile lui, ci sa faca o editura generala care sa scoata si alti autori respectabili. Avea nevoie de un plan editorial, deci. Eu am facut asta. Am scos Daneliuc, am scos InimaRea, am scos cartea mea. De fapt, aici e surpriza pe care mi-au facut-o ei mie, cand am implinit 60 de ani, nu tineam neaparat sa imi scot cartea la editura la care sunt director. Abia cand a iesit am aflat ca e ilustrata de Dragos Patrascu. Si mai avem Creanga in banda desenata, volumul I, vine volumul II, se lucreaza la Caragiale. Deci acum suntem o editura generala care scoate, pe de o parte literatura originala, pe de alta parte traduceri, carti din zona antropologica, in Seria Antropos. O sa avem si o serie de mistery-crime, cu literatura de consum. Asta ajuta, de obicei financiar editurile pentru a-si putea duce pana la capat proiectele culturale. Vom continua si cu cartile pentru copii. Nu vom uita de unde am plecat. Literatura pentru copii ramane un resort special al editurii. O sa scoatem o traducere din Comenius, filosof care a scris prima carte pentru copii. Incercam sa facem, deci, o editura solida. Mie imi place cum am inceput. 
    Ce tip de promovare considerati ca prinde la consumatorii de cultura din Iasi?

    Nu avem un public uniform. La publicul tanar poti sa mergi agresiv pe promovarea electronica, pe bloguri, pe site-uri de specialitate, pe paginile de facebook si chiar prin comunicate pe email. La cititorii mai in varsta merg mijloace mai traditionale, anunturi in ziar, pliante, afise, lansari. Sigur, asta nu inseamna ca ei nu se pot descurca si cu computerul. As putea adauga promovarea prin televiziune. Din pacate, pentru edituri, o  astfel de promovare este aproape imposibila, preturile sunt extrem de mari. 
    __________________________________________________________________

    Eu cred ca literatura este intotdeauna realista si intotdeauna autobiografica. Dar cu conditia sa operam cu concepte ceva mai largi de realitate si biografie.

    __________________________________________________________________

    Pentru ca ati lansat recent un volum de poezie, Un taur in vitrina de piatra, spuneti-ne ce va inspira?
    Nici eu nu stiu ce ma inspira, ca pe mine ma apuca, mai degraba. Totusi, constat ca ultimele cicluri de poezii sunt scrise in insule, fie in Creta, fie in Azore, fie la Londra, care e o insula intr-o insula. Poate ca am luat-o pe urmele lui Eminescu, cu insula lui Euthanasios. Ma gandesc la motivul insulei, pentru ca mi s-a intamplat in ultimii 7-8 ani sa nu fi scris in tara mai mult de 12 poezii. Acum, cu siguranta si dragostea ma inspira, mai ales dezamagirea in dragoste, pentru ca atunci cand este entuziasmul de inceput faci dragoste, nu scrii despre ea. Imi dau si eu seama. Sau un peisaj spectaculos cum des intalnesti in Creta, de exemplu. Eu sunt vizual. Si in proza si in poezia mea e mult imagism.
    Cat de importanta considerati ca este discretia asupra propriei vieti atunci cand scrii?

    Eu cred ca literatura este intotdeauna realista si intotdeauna autobiografica. Dar cu conditia sa operam cu concepte ceva mai largi de realitate si biografie. Din realitate nu fac parte numai persoanele si obiectele. Din realitate fac parte si amintirile si fantasmele si ceea ce iti imaginezi. Deci eu privesc lumea pe mai multe planuri care se interpatrund, planul fizic, planul simbolic si planul informatic, cel care cotropeste tot acum. 

    Ce satisfactii considerati ca aduce cu sine scrisul, dincolo de notorietate?

    Notorietatea nu este intotdeauna un lucru bun. Mie scrisul imi aduce, in primul rand, liniste interioara. Scrisul este cu siguranta un mijloc de autoterapie, ca si exercitiile de autocunoastere, ca si meditatiile, ca si ascultarea muzicii tibetane, terapie care te ajuta sa treci printr-o viata care nu e simpla, printr-o lume care nu e usoara. Iti recuperezi din energie ca sa faci fata tuturor agresiunilor.
    Cum stati cu motivatia?

    La mine e simplu. Daca ceva imi place, motoarele pleaca. Si energie am. Ma mir si eu, uneori, cum de am atata energie la 60 de ani. Si, in ciuda faptului ca am o conceptie fundamentalista extrem de pesimista, am adoptat inainte de ’89 un fel de optimism metodologic, cred ca se poate progresa, indiferent de defecte. Rareori ma apuca o depresie atat de crunta incat sa nu mai am motivatie. 
    Dar cu rutina, cu oboseala cum stati?

    Oboseala apare din cand in cand, dar cand am goluri in program, cand nu am nici o obligatie ma apuca o plictiseala groaznica si trebuie sa imi gasesc ceva de facut. Pe mine nu ma apuca depresia cand am multe de facut, ci daca cumva nu am. Si am si spus. Ce faceam intr-o societatea normala? O tineam din depresie in melancolie. Eu am nevoie sa fiu provocat. Daca sunt provocat, se trezesc toate energiile si functionez la turatie maxima. 
    __________________________________________________________________

    Dar am, totusi,  un vis care daca nu se implineste, pot sa ma consider pe jumatate ratat ca scriitor, indiferent de ce am scris pana acum. Am sase romane in cap. Unele dintre ele sunt de 20-30 de ani in cap.

    __________________________________________________________________

    Aveti vise care nu vi s-au implinit, inca?

    Toate vietile au. Eu as putea sa ma declar multumit pentru ca nu am facut putine in viata. Imi dau seama mai ales comparativ. Dar am, totusi, un vis care daca nu se implineste, pot sa ma consider pe jumatate ratat ca scriitor, indiferent de ce am scris pana acum. Am sase romane in cap. Unele dintre ele sunt de 20-30 de ani in cap. Dar nu mi-am facut curaj sa ma asez la masa, sa stau zile, saptamani, luni, poate ani, sa scriu macar unul din ele. Insa nu mai pot amana, la 60 de ani viata merge mai mult inapoi decat inainte. Deci asta ar trebui sa fie o preocupare iminenta pentru mine.  Dar tot aman. Ultimul motiv de amanare este ca nu stiu de care sa ma apuc. Si am si spaima sa stau mult pe acelasoi text. Ultima data cand am stat mult pe un text a fost la teza de doctorat. 
    V-ati visat vreodata destinul altfel? 

    Cred ca nu. Desi un motiv ar fi fost. Eu am avut un talent care friza geniul pentru matematica. Eram foarte bun, un mic geniu matematic. Numai ca s-a intamplat o nenorocire apoi. Am dat peste profesori tampiti. Am avut doua ghinioane. Prima data, in clasa a VI-a, cand o doamna profesoara imi punea 3 doar pentru ca mie mi se pareau prea usoare exercitiile pe care mi le dadea si radeam. Si am mai avut unul in clasa a IX-a. A venit o doamna profesoara, sotia unui mare matematician. Era draguta, eu eram adolescent, mai faceam glume. Si intr-o ora mi-a cerut caietul de teme si mi-a pus 4.  Din momentul acela am terminat-o cu matematica. Cine stie, daca nu aveam acea a doua experienta pedagogica nefericita, daca in loc de scriitor, nu ajungeam matematician.  
    Daca ar fi posibil, ce ati schimba in viata dumneavoastra?

    Nu as schimba nimic. Mie viata mea, asa cum a fost ea, si nu spun ca a fost usoara, mi-a placut. Daca ar fi sa mearga la fel si in continuare, as fi bucuros. Si nici nu as vrea sa fiu de la inceput mai intelept. E ca si cu ai dori sa te nasti batran. Nu cred in intelepciune, cred in instinct. Vorba lui Eminescu ”o, intelepciune, ai aripi de ceara!” 





  • Felicia Filip: “Cred că noi când ne naştem, cu toţii ne naştem oameni buni.”

    Pe data de 16 mai 2013, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare “Mihai Eminescu” Iasi, la evenimentul cu scop caritabil „Speranta pentru educatie” organizat de Value Team, o echipa de 18 masteranzi ai Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor, am cunoscut-o personal pe soprana Felicia Filip. O ascultasem de atatea ori in inregistrari, o vazusem in aparitiile sale, pe cat de spectaculoase, pe atat de discrete la posturile de televiziune romanesti si, totusi, asteptam sa fiu surprinsa. Si am fost surprinsa. Am intalnit in primul rand un om, un om generos, dispus sa ajute 450 de elevi din Liteni sa invete in conditii decente pentru anul in care traim, un om cu ochii stralucind a frumusete interioara, cu zambetul atins de o caldura care topeste orice indiscretie si orice urma de rautate si cu o voce care vindeca suflete.  Rabdarea, linistea celui care si-a gasit drumul in viata, iubirea pentru celalalt, implinirea i-au tinut companie in minutele in care si-a deschis sufletul pentru a-mi stapani curiozitatea.
    Sunteti o voce care impresioneaza chiar si ascultata intamplator.  Ce poveste are aceasta voce? Cum s-a format? Cand s-a indragostit prima data de o arie muzicala?  Si, mai ales, cine a ajutat-o sa se maturizeze? 
    Este o intrebare foarte frumoasa care vine intr-un moment in care voluntariatul traieste si munceste, isi face treaba foarte bine. Eu sunt, daca vreti, produsul Scolii Romanesti de Canto, de foarte mica am cantat. Parintii au considerat ca este cazul sa merg la scoala de muzica si am inceput studiul viorii din clasa intai. Am absolvit scoala de muzica din orasul natal si apoi am mers mai departe la Liceul de Arta din Pitesti pe care l-am si absolvit. In toata aceasta perioada am cochetat si cu cantatul si, usor-usor mi s-a atras atentia, intai de catre cei care ma ascultau, si apoi, luand-o si eu in serios, am ajuns sa cred ca poate fi un domeniu in care ma pot exprima in toata plinatatea. Ceea ce se pare ca a fost adevarat. Am indraznit, am inceput sa lucrez cu profesori de canto si am avut fericirea sa intru la admitere la facultate, moment in care m-am intalnit, sigur, cu profesoara mea de canto Georgeta Stoleriu, care si acum imi este alaturi si care nu a fost numai un maestru in tehnica vocii cantate, ci mi-a deslusit, alaturi de alti oameni generosi, ce inseamna viata, ce inseamna munca, ce inseamna generozitatea, seriozitatea, studiul si toate aceste karate ce compun stralucirea unui destin, pana la urma.
    __________________________________________________________________

    Prin muzica noi facem legatura cu Dumnezeu si limbajul nostru este universal, ajunge repede si direct la sufletul omului si acolo unde este necesar vindeca, acolo unde este totul in regula bucura.

    __________________________________________________________________

    Cum ati caracteriza lumea in care va faceti meseria?

    Este formata din oameni de diverse nivele intelectuale. Important este ca noi ne adresam in primul rand sufletului si atunci sufletul poate sa atinga mintea, precum mintea poate sa coboare in suflet, prin intermediul muzicii. Pentru ca prin muzica noi facem legatura cu Dumnezeu si limbajul nostru este universal, ajunge repede si direct la sufletul omului si acolo unde este necesar vindeca, acolo unde este totul in regula bucura. In orice caz, prin profesia noastra se traieste, este viata.
    Dar aveti o melodie de suflet din anii de studiu, o melodie care intotdeauna va este draga? 

    Nu, nu, asa ceva nu am. Ascult, si ascult de cand ma stiu, cu foarte mare placere si muzica usoara si populara, toate genurile de muzica. Important este ca aleg ca aceasta muzica pe care o ascult sa fie de buna calitate. Sa fie muzica buna, este singurul criteriu.
    Ce arie/partitura muzicala este, totusi, prietena cea mai buna a vocii dumneavoastra, va linisteste si va intelege? (stiut fiind ca nu doar noi trebuie sa intelegem, sa simtim muzica, ci si ea trebuie sa ne fie aproape)
    Daca vreti, partitura cea mai apropiata sufletului meu este partitura mozartiana.
    Credeti ca a-ti face bine meseria inseamna a fi un om mai bun? Si pentru ca suntem la un eveniment caritabil, care credeti ca sunt valorile care te ajuta sa fii un om mai bun, sa cresti spiritual?

    Cred ca noi cand ne nastem, cu totii ne nastem oameni buni. Apoi intervin educatia, conjunctura, tot ce ne inconjoara, viata aceasta plina de neprevazut, de intamplari favorabile si nefavorabile si atunci incepem, intr-un fel sau altul, sa apelam la liberul arbitru si in momentul in care constatam ca lucrurile nu ne-au iesit cum trebuie ne gandim ca ne-am indepartat de la valoarea in care ne-am nascut, bunatatea, si ca trebuie sa ne revizuim. Iar in momentul de fata, aici la Iasi este, asa cum spuneam, un loc in care tinerii si-au dat mana si si-au unit sufletele si mintile pentru a pastra bunatatea cu care ne-am nascut si pentru a o darui si celor care au nevoie de ea. 

    Cum va percepeti publicul?
    In momentul in care te daruiesti in totalitate, publicul nu poate sa iti raspunda decat in aceasta cheie, in aceasta tonalitate.
    Dar cat de important este pentru dvs felul in care va recepteaza si va critica publicul?

    Daca va ganditi ca fiecare dintre noi trebuie sa ne alegem acel critic pe care il cunoastem, care stim ca ne iubeste si ne va critica dur, dar din iubire si constructiv, eu am langa mine, din fericire, acest gen de oameni. Asa cum spuneam, este profesoara mea de canto, care este un om dur in aceasta privinta, nu mangaie, nu indulceste nici un fel de atitudine si informatie, din punct de vedere profesional. Si, de asemeni, sotul meu, care imi este alaturi si care, cu foarte mare duritate si obiectivitate, imi spune ce nu este in regula. Iar eu, pentru ca stiu ca o spun din iubire si in cunostinta de cauza, intotdeauna, pe acesti oameni ii iau in seama. Si conteaza foarte mult pentru mine ceea ce imi spun. Si nu astept de la ei sa ma laude.
    Care este relatia dumneavoastra cu mass-media din Romania?
    Am observat ca presa ma iubeste. Si cred ca acest gen de sentimente vine de la faptul ca eu, la randu-mi, respect presa si, in acelasi timp, caut sa am sentimente obiective, dar de intelegere, de recunostinta si de apreciere pentru ei. Pentru ca fiecare in parte isi are, sigur, specialitatea lui. Dar nu s-a intamplat sa existe critici acide sau rautacioase. Daca au fost putin mai altfel, s-a citit in subtext caldura si apreciere, ceea ce este un lucru extraordinar. 
    __________________________________________________________________

    Eu cred ca important este sa fii un om normal, un om natural, un om echilibrat fizic si psihic. Dar cand simti ca este nevoie sa te implici, nu vei fi discret, ci, dimpotriva, vei fi prezent, iar acolo unde simti, intr-un fel sau altul, ca nu este nevoie de tine, te retragi discret.

    __________________________________________________________________

    Cat de importante sunt evenimentele ca cel la care ati participat astazi si cum credeti ca ar putea fie le mai bine promovate, pentru a ajunge la cat mai multi oameni?

    Prin puterea exemplului se pot promova, iar eu in momentul in care primesc o asemenea invitatie, de fiecare data o accept cu toata convingerea, cu toata iubirea si sustinerea, sigur, sa nu fiu angrenata intr-un proiect, sa am spectacole. Altfel, de fiecare data am raspuns, am fost prezenta si am sustinut aceste demersuri ale oamenilor generosi. 
    Ce inseamna prea mult sau prea putin cand vine vorba de promovarea unui artist in viziunea dumneavoastra?
    Este un complex, pentru ca este vorba, in primul rand, de atitudinea si calitatea actului artistic pe care il desfasori. Apoi, in spatele tau trebuie sa existe o serie de persoane care sa se ocupe de imagine, de promovare, de ceeea ce faci in continuare, sa iti deschida calea si de proiectele ce urmeaza sa le desfasori. 
    Cat de importanta este discretia in viata unui artist?
    Eu cred ca important este sa fii un om normal, un om natural, un om echilibrat fizic si psihic. Dar cand simti ca este nevoie sa te implici, nu vei fi discret, ci, dimpotriva, vei fi prezent, iar acolo unde simti, intr-un fel sau altul, ca nu este nevoie de tine, te retragi discret.
    Ce va inspira sa iesiti din aria de acoperire a muzicii clasice si sa colaborati  cu trupe ca Iris?
    Va spuneam inainte ca iubesc toate genurile de muzica si cochetez in continuare cu ele, caut sa ascult muzica buna si ceea ce fac sa fie bine facut. Faptul ca am avut o prima colaborare cu formatia Iris a venit pe un teren dinainte pregatit, pentru ca in 1992 eu am cantat alaturi de Montserrat Caballe la Covent Garden si ea petrecuse deja acea intalnire cu Freddie Mercury. Deci era un model de o asemenea colaborare. Si momentul in care a venit invitatia din partea celor de la Iris de a canta impreuna a fost momentul potrivit. Am spus da cu toata convingerea si rezultatul a fost, zic eu, pe masura, pentru ca primul concert s-a produs la Sala Polivalenta, cu peste 7000 de tineri in sala. Eu am mers chiar la sigur., mi-a placut. Iar in momentul in care am cantat, descatusarea de bucurie, de iubire, de energie, a fost in egala masura si pentru Iris si pentru mine. Din acel moment eu am facut parte din formatia Iris, iar ei au devenit fani Felicia Filip. 
    Si daca tot vorbim de colaborari, v-ati gadit si la alte proiecte altfel pentru viitor? 
    Da, sigur. Acum lucram la un album care se cheama Fata din vis, album care va fi o sinteza a succeselor rock-ului romanesc din toate timpurile. Colaborarea va fi cu multe formatii de succes, ca Directia 5, Holograf, Iris si multe altele.
    Cum stati cu motivatia?

    Impulsurile mele, dimineata, sunt raza soarelui si cantecul pasarelelor, forfota cotidiana care, sigur, te angreneaza si iti da energia de a incepe ziua, alaturi de salutul cu care ne intampinam eu si sotul meu “Buna dimineata, soarele meu!” Si ziua e asa cum o proiectam prin acest salut.

    Dar cu oboseala, cu rutina?
    Ca orice om. Simti ca esti obosit, simti ca poate acum vrei sa renunti la tot si sa nu mai stii de nimic. Pentru ca asa se intampla, suntem, fie pe valul placut al energiei, care te face sa iei totul in piept, bune, rele si sa mergi mai departe, sa ai succces, fie sunt momentele in care te gandesti “dar ce mai am de facut, dar de ce exist, oare fac bine ceea ce fac?”. Sunt intrebari care te fac sa iti gasesti drumul, sa iti gasesti raspunsurile de care orice om, in anumite momente, are nevoie. Este intimitatea lui, lumea lui, sunt intrebarile lui, se cearta pe el, se cearta cu el, comunica cu Dumnezeu.

    Ce va bucura si ce va intriseaza instantaneu?
    Ma bucura intalnirea cu oamenii indragostiti, oameni care emana iubire. Mai ales, ma bucura intalnirile cu copiii, cu animalele si chiar cu plantele, pentru ca sunt daruri ale naturii. Ati remarcat ca de fiecare data cand infloreste un pom, o planta, isi daruieste floarea si fructul? Este o minune cum Dumnezeu le randuieste pe toate si ne daruieste noua toate aceste bunatati ale pamantului. Fie ca este vorba de o planta, de o gaza, de un animalut sau de un copil. Astea sunt lucrurile, fenomenele care ma bucura si  ma fac sa merg mai departe.
    Cand considerati ca ati avut primul mare succes?

    Primul mare succes cred ca a fost in primul meu an de viata, atunci cand parintii vroiau sa ma culce noaptea si eu doream sa fiu numai leganata. Si daca nu ma mai leganau tipam de spargeam geamurile. I-am terminat, saracii de ei, si i-am obligat sa faca ceea ce doresc eu, inca de atunci. 
    Aveti o meserie care va pune in prim-plan. Ati starnit pasiuni de care sa si aflati, bineinteles?
    Da, sigur ca da. A fost un moment foarte dragut cand am plecat la Senegal, la deschiderea Festivalului Francofoniei si a trebuit sa facem inainte de spectacol o proba. Era un spectacol in aer liber. Eram cu pianista si mi-am repetat programul si dupa aceea am auzit ca un domn foarte bogat, de undeva din tarile exotice, nu mai retin de unde, a spus ca aceasta doamna cu vocea pe care el a auzit-o doreste sa ii fie sotie. Si atunci, doamna care mi-a transmis mesajul, putin incurcata, pentru ca stia relatia mea si ce oameni seriosi suntem eu si sotul meu, a spus “sigur, o luati ca pe o gluma”. Si eu i-am raspuns “spuneti-i domnului ca as fi de accord, dar din pacate sunt casatorita”. Culmea este ca domnul repectiv a raspuns “nu are nici o importanta”. De aici am incheiat gluma si ne-am vazut fiecare de viata.
    Ce vi se pare greu in ceea ce faceti?

    Profesia noastra este de vocatie. In momentul in care te hotarasti sa pasesti pe acest drum in destin, cred ca este bine sa intelegi ca nu este o mantie grea, nu este un sac pe care il porti in spate, ci este un dar pe care il destanui celorlalti, ii faci fericiti, ii ajuti. Si nu am considerat niciodata ca muncesc. Am facut totul din placere, pentru ca nimeni si nimic nu m-a obligat sa fac ceea ce am facut.
    Aveti vise care nu vi s-au implinit, inca?
    Nu, nu am vise care nu mi s-au implinit. Am proiecte pe care doresc sa le implinesc si stiu ca am in fata inca o perioada in care pot sa spun ceea ce am de spus. Si am de spus!
    Apropo de proiecte, la ce proiecte lucrati in prezent?
    V-am spus, este vorba de albumul Fata din vis care cuprinde, bineinteles, si o serie de foarte importante si multe spectacole. In fiecare spectacol va fi invitata una dintre formatiile cu care colaborez pentru acest album. Acest demers al nostru are si o parte sociala. Dorim sa venim in sprijinul tinerilor talentati, pe care sa-i descoperim, sa-i sustinem si apoi, in masura in care ei doresc si au nevoie, sa le oferim si fonduri, dar si sfaturi, implicare in concertele noastre.
    Ce le trasmiteti in incheiere cititorilor nostri?

    Doresc ca aceasta Ceasca de cultura sa fie intotdeauna plina, plina de cultura, plina de intelegere, de generozitate, de foarte multa iubire, intr-un cuvant de omenie.

    Numele: Felicia Filip
    Data si locul nasterii: 20 martie 1959, Slatina, judetul Olt
    Starea civila: casatorita cu Cristian Mihailescu
    Studiile si cariera:
    A inceput studiile muzicale ca violonista si a absolvit Conservatorul sub indrumarea profesoarei Georgeta Stoleriu.
    Dupa debutul pe scena Operei Nationale din Bucuresti, si-a inceput cariera internationala in anul 1991, la Basel, Elvetia.
    A cantat pe cele mai importante  scene din lume: Covent Garden, Wiener Staatsoper, Liceo di Barcelona, Hamburg, in Toulouse sau la Moscova.
    Este singura soprana din lume care a csstigat toate premiile Mozart si prima soprana din Romania care a facut tandem cu o trupa rock.
    Colaborari la nivel mondial: Monserrat Caballé, Roberto Alagna, Francesco Araiza, Juan Pons si Franco Farina.

    sursa foto: www.VladCiubotariu.com

  • Să visăm postmodernist cu Emanuel Swedenborg – Domnul Swedenborg vrea să viseze

    Postmodernismul este ca un copil cu suprapotential, dar un copil dificil, prieten cu paradoxul, cu diversitatea, cu trecerile de la un registru emotional la altul. Si atunci cand se rasfrange asupra unui spectacol de teatru, postmodernismul  sacaie intelesurile ascunse, incurajeaza fragmentarea si isi revendica evolutia tehnologica, utilizand masinariile moderne ca pe jucarii, intr-un spatiu de joaca limitat doar de absenta imaginatiei.
    Domnul Swedenborg vrea sa viseze, spectacol inchegat dupa un scenariu dramatic semnat de catre Mihai Maniutiu si prezent in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi incepand cu 28 aprilie 2013, isi insuseste postmodernismul dramatic ca pe un alterego. Imbraca hainele unui musical, dar isi arata din cand in cand, cu o frecventa care se inteteste pe masura desfasurarii non-actiunii si intrarii personajelor in scena, nurii  discursului filosofico-existentialist.
    Ca sa intelegi piesa lui Mihai Maniutiu sau macar ca sa incerci sa patrunzi in universul personajului central al spectacolului sau, omul de stiinta Emanuel Swedenborg, este necesar sa te imprietenesti cu personajele care lipesc scenele intre ele cu grija, curiozitatea si istetimea unui amator de puzzle-uri. Aceste doua personaje se afla la poli opusi: pe de o parte il avem pe povestitorul-biograf al vietii savantului, deschis si cu pofta de vorbit, iar  pe de alta parte isi face simtita prezenta misterioasa, tacuta, la fiecare cateva minute si chiar secunde, femeia-rosie, un soi de fiinta ireala, de pe alta planeta, demna de cele mai halucinante si indraznete vise, plasmuire perfect compatibila cu legile gravitatiei universului postmodernist. Fara doar si poate, povestitorul-biograf si femeia-rosie intruchipeaza realul si oniricul din viata lui Swedenborg.
    De asemenea, te izbeste de cum intri in Sala Teatru la Cub, sala ideala pentru un astfel de spectacol, faptul ca in Domnul Swedenborg vrea sa viseze, fiecare element al punerii in scena spune o poveste: decorul, coloana sonora, personajele, costumele. Si chiar daca aceste povesti isi testeaza limitele si o iau din cand in cand spre intelesuri diferite, niciodata nu se pierd unele de altele, formeaza un intreg. 

    Ingredientul principal al scenariului dramatic gandit de catre Mihai Maniutiu poarta pe eticheta ambalajului descrierea “viata si personalitatea omului de stiinta Emanuel Swedenborg” De aceea, cei care nu au citit nimic despre inainte de vizionarea spectacolului, se vor simti oarecum complesiti de complexitatea, paradoxul si haoticul din felul de a fi al acestuia. Nascut in Suedia la sfarsitul secolului al XVII-lea, Emanuel Swedenborg, supranumit de catre Balzac “Buddha al Nordului” s-a dovedit a fi, atat pentru contemporani, cat si pentru urmasi, una dintre cele mai misterioase personalitati ale Scandinaviei, o individualitate care a imbinat cu originalitate fascinatia pentru stiinta, cu cea pentru politica, filosofie si teosofie.  De altfel, Cartea de vise a lui Emanuel Swedenborg este o lectura de baza pentru intelegerea in profunzime a punerii in scena de la nationalul iesean.

    Ca structura musical-ul lui Mihai Maniutiu se fragmenteaza in 26 de capitole, folosindu-se, asadar, de tehnica fictiunii, a romanului pentru a-si dezasambala continutul. Astfel, pe un ecran mare, asemanator celor utilizate pentru serile de film in aer liber, apare scris titlul fiecarui capitol pe care povestitorul-biograf il citeste cu indemanarea unui crainic de televiziune. Rand pe rand, spectatorii sunt pregatiti pentru un numar inedit de muzica, dans, meditatie filosofica ca intr-un spectacol de magie, iar complexitatea dezvaluirilor creste capitol dupa capitol. Daca in Capitolul 1 li se citeste cate ceva din biografia lui Emanuel Swedenborg, incepand cu Capitolul 2 – Intunericul, itele reprezentatiei scenice se complica dupa cum urmeaza: Capitolul 3 – Servantele declara dragostea, Capitolul 4 – Domnul Swedenborg doarme, Capitolul 5 – Domnul Swedenborg nu vrea sa se trezeasca, Capitolul 6 – Cosmarul, Capitolul 7 –Trezirea lui Swedenborg, Capitolul 8 – Lamentatii, Capitolul 9 – Ceas greu, Capitolul 10 – sensul, ah sensul!, Capitolul 11 – Despre Campiile Elizee, Capitolul 12 – Unde-i sufletul, ah, de am sti!, Capitolul 13 – Demonul, Capitolul 14 – O prima aproximare a ingerescului, Capitolul 15 – Cuiul, Capitolul 16 – Un act de curaj al domnului Swedenborg, Capitolul 17 – Scuze si explicatii, Capitolul 18 – Imnul swedenborgian, Capitolul 19 – Juramantul Iluminatului Swedenborg, Capitolul 20  – O criza a domnului Swedenborg, Capitolul 21 – Intermezzo, Capitolul 22 – Discurs asupra metodei sau pentru acest episod directiunea teatrului isi cere scuze, Capitolul 23 – Teatru postdramatic, Capitolul 24 – In zbor cu o farfurie, Capitolul 25 – Domnul Swdenborg nu e nebun, Capitolul 26 –Elogiu lui Swedenborg.

    Spectacolul lui Mihai Maniutiu in intregul sau se joaca inteligent, asadar, atat cu structurile fixe, cat si cu improvizatia. Personajul principal, savantul excentric interpretat de catre actorul Radu Ghilas isi permite luxul de a-si expune atat latura de cercetator, cat si pe cea de visator, intrucat are la indemana toate mijloacele necesare. Laboratorul sau, un spatiu de neinteles pentru un om obisnuit care se trezeste in fiecare dimineata intre patru pereti mobilati cu strictul necesar pentru nevoile cotidiene, este un loc in care nebunia se simte ca in leagan, ludicul isi da coate, din cand in cand, cu revelatia si visarea domina ca o regina a spiritului creativ. Adrian Damian, cel care a gandit decorurile din Domnul Swedenborg vrea sa viseze, nu se sfieste sa imbine elemente din lumea copilariei, cu elemente din fascinanta lume a stiintei si sa incarce spatiul scenic cu obiecte care aparent nu au legatura intre ele, incurajat fiind de legile permisive ale postmodernismului. Un topogan din plastic, tuburi in culori fosforescente, eprubete, trei cranii metalice inchise in cate o vitrina, reprezentand fiecare o etapa in viata omului si savantului Swedenborg, un ecran tv, divanul pe care isi face somnul incarcat de vise revelatorii acelasi geniu scandinav sunt cateva dintre elementele care dau contur povestii imaginate de catre talentatul regizor roman Mihai Maniutiu.

    Dar Domnul Swedenborg vrea sa viseze nu este doar o piesa de teatru. In structura sa se regasesc jocurile de lumini ale unei seri disco, umorul unui stand-up comedy de calitate, miscarile din picior si numerele muzicale specifice cabaretului. Toate acestea au solicitat efortul si imaginatia unei intregi echipe. Daca avem indoieli in aceasta privinta, afisul ne anunta ca de muzica s-a ocupat Adrian Damian, de costume Valentin Codoiu, de coregrafie Vava Stefanescu si de lumini Lucian Moga. Si, indiferent daca ne suna sau nu cunoscute aceste nume, la finalul reprezentatiei, se poate afirma fara teama de a gresi, ca in Sala Teatru la Cub acesti oameni au dat viata unei lumi paralele cu cea de dincolo de intrare, o lume fascinanta, o lume incarcata de mister si de bucuria de a fi altfel.  

    Spectacolul nu ar avea, insa, savoarea meritata daca distributia nu ar fi si ea una pe masura textului, a muzicii, a coregrafiei, a jocului de lumini si a scenografiei. Se remarca, in rolul povestitorului-biograf, Cosmin Maxim, un actor tanar, cu suficiente resurse de energie pentru a “modera” spectacolul, a canta si a dansa pana la epuizarea povestii. Vocea ii  este jucausa si face fata diverselor tonalitati, picioarele il tin si pentru ritmurile cele mai alerte, iar usurinta cu care interactioneaza cu celalalte personaje il apropie de public suficient de mult pentru a-si insusi o parte din aplauzele de final. 
    Alaturi de Cosmin Maxim, actorul Radu Ghilas isi testeaza limitele limbajului non-verbal, in pielea lui Swedenborg. Pentru ca este mai mult decat evident ca rolul sau este un rol de stare. Prin felul in care se aseaza pe canapea, prin gesturile cu care isi aproba sau isi indeparteaza servantele, prin expresia pe care o afiseaza in momentele in care i se povesteste viata isi arata publicului adevarata personalitate. Rolul lui Swedenborg este un rol greu, rol pe care actorul Radu Ghilas il joaca convingator.

    Nici rolul servantelor-coriste nu este unul usor. Vocea lor trebuie sa faca fata provocarilor partiturii muzicale care trece atat prin muzica de cabaret, cat si prin rhythm and blues. Mihai Maniutiu le-a ales pe actritele Tatiana Ionesi, Oana Sandu, Livia Iorga, Diana Roman, Loredana Cosovanu, Daniela Tocari, Cristina Florea si Alina Mindru pentru a acompania pe note muzicale nebunia creativa a imprevizibilului si creativului Swedenborg si nu a supralicitat. Actorul Doru Aftanasiu are si el nu rol ofertant si solicitant. Nu se hotareste daca sa ii fie sau nu asistent povestitorului-biograf, dar cu siguranta ii place sa iasa in evidenta si se balaceste in culoare si excentricitate. Smulgerea zambetelor de pe fata concentrata a spectatorilor este, oricum, specialitatea sa.

    Dupa minutele care ii sunt rezervate, musical-ul Domnul Swedenborg vrea sa viseze lasa in sala goala ecoul aplauzelor prelungite pana la epuizarea energiei palmelor si isi face loc printre piesele de colectie ale nationalului iesean. Da, spectacolul lui Mihai Maniutiu este un spectacol care uimeste, care nedumereste, care rascoleste, care bucura si care naste semne de intrebare. Dansul dezlantuit, interptetarile muzicale ale unui destin care  a facut istorie, exotismul si excentricitatea unor personaje, trimiterile catre realitatea romaneasca lasa urme in traitul fiecaruia dintre cei prezenti in sala.  
     
    domnul-swedenborg

  • Flăcările mistuitoare ale conformismului – Focul (451°Fahrenheit)

    Indiferent in ce perioada istorica am trai, farame din povestile inchipuite de oameni intelepti, vizionari sau doar cu imaginatie bogata, cu gandul la viitorul indepartat, se pot regasi intr-un prezent al altora. Una dintre cele mai provocatoare fantezii legate de viitor este cea care are in centru tehnologia si dependenta pe care aceasta o produce, automatismul in gandire si actiune pe care il impune. Astfel, cei care au povestit cu teama si poate in joaca despre omul viitorului, dependent de tehnologie, robotizat aproape, om care se izoleaza in propria locuinta, care socializeaza doar la nivel virtual si dispune de fel si fel de aparate la care se conecteaza sau care ii preiau o parte din activitatile zilnice, nu au fost departe de adevar.

    Printre acei indrazneti in ale gandirii se numara si scriitorul american de proza stiintifico-fantastica, Ray Bradbury. Romanul sau distopic, 451°Fahrenheit, una dintre cartile de referinta ale SF-ului distopic, o lectura obligatorie pentru orice fan adevarat al fictiunii speculative, supune atentiei cititorilor scenariul unei lumi fantastice pentru vremurile in care traia Bradbury, anii ’50. Surprinzator sau nu, insa, acest scenariu se imbraca, in anii 2000,  din ce in ce mai mult in real.

    De-a lungul timpului, atat regizorii de teatru, cat si cei de film au fost tentati sa imprieteneasca personajele lui Ray Bradbury cu publicul. Pentru lumea cinematografiei cea mai reusita adaptare apartine regizorului François Truffaut care a si pastrat, de altfel, titlul original al romanului.

    Nu putini au fost si oamenii de teatru care au incercat sa domesticeasca textul scriitorului american si sa il proiecteze intr-un spectacol cu impact. Pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi a pariat pe  Ray Bradbury regizoarea Irina Popescu Boieru. Si nu a ales gresit. Ba dimpotriva, a reusit sa surprinda si sa impresioneze printr-un spectacol incarcat de semnificatii, bine inchegat, un spectacol care strecoara si picaturi de umor, de absurd, dar si aluat de discutie filosofica. “Fantasticul de acum saizeci de ani, când Ray Bradbury scria 451º Fahrenheit, a fost egalat si pe alocuri întrecut de realitate. Un timp oarecare, chiar si în ecranizarea lui Truffaut, romanul a fost abordat ca un fel de parabola a totalitarismului. Acum exact ceea ce în roman era trupul metaforei  pare de o îngrijoratoare modernitate. Exilarea culturii la marginea societatii, mai mult, condamnarea si chiar interzicerea ei, sub amenintarea cu pedepse drastice, nu  mai par nici imposibile si nici apartinatoare unui viitor foarte îndepartat”, marturiseste aceasta.

    Intr-un decor multifunctional, dinamic, cu forme desprinse parca din manualele de geometrie, gandit de catre Rodica Arghir, eroii  lui Bradbury, luati in grija de catre regizorea Irina Popescu Boieru, isi duc viata lipsita de imaginatie dupa un program dinainte stabilit, cu mici modificari provocate de imprevizibilul care supravietuieste chiar si in desertul unei vieti traite cu un conformism desavarsit si o precizie de robot. Personajul central din Focul (451°Fahrenheit), pompierul Montag, insufletit in viziunea Irinei Popescu Boeieru de catre actorul Radu Ghilas, apare ca insusi simbolul revoltei interioare imbracata in armura conformismului. Societatea in care acesta traieste este una definita de supunerea la tentinte, de sacrificarea culturii si a placerii lecturii si de dependenta de facil, de distractie ieftina, de masinarii, de pseudoviata. Misiunea sa zilnica, nu este, asa cum s-ar putea deduce, aceea de a salva de foc oameni si locuinte ci, dimpotriva, de a arde, carti si eventual pe proprietarii acestora, daca nu sunt suficient de intelepti pentru a le nega existenta si importanta. Acest pompier, un soi de politist al politiei gandirii, o rotita intr-o masinarie a unui sistem care neaga “altfelul” si ridica “la felul” la nivel de dictatura, nu isi poate, totusi, inabusi inocenta mirarii si zburdalnicia imaginatiei.  Macinat de indoiala, intr-o lume in care totul are un raspuns simplu, Montag o intalneste pe Clarisse, o nebuna a timpurilor in care traieste, o fata dependenta de poveste, de experimente, de conversatie, de caldura si puritatea relationarii sincere, fara barierele impuse de un ecran imens, manevrat de o telecomanda. Odata aceasta intalnire produsa, pompierul devine constient de posibilitatea existentei unei alte lumi decat cea in care i-a fost impus sa traiasca. Clarisse are asupra interiorului lui Montag un efect de domino, atat prin ceea ce spune, cat si prin personajele pe care i le face cunoscute. Printre acestea se numara si profesorul de engleza, unul dintre putinii oameni care mai au acces la carti, profesor interpretat induiosator de catre experimentatul actor al nationalului iesean, Emil Coseru.

    Personalitatea lui Montag care oscileaza intre supunere si revolta este, de altfel, foarte bine conturata, prin contrast, si de catre sotia care il asteapta acasa in fiecare seara in locuinta tapitata cu ecrane imense menite sa le umple nevoia de orice. Aceasta nu il asculta si nu il intelege cu adevarat si se muleaza perfect pe modelul de viata care i se serveste. In rolul sotiei o regasim pe Haruna Condurache, actrita care reuseste sa faca din personajul sau, prin vitalitatea si forta caracteristice, un personaj pe care iti poti antipatiza si indragi, nespus, in acelasi timp, pentru sinceritate, umor, de multe ori involuntar si exotism. Fiecare gest al consoartei lui Montag, vestimentatia sa, trasaturile, conversatia pe care o incropeste de fiecare data cand ii este cineva prin preajma, culoarea parului, un mov nefiresc de intens, toate plesnesc de artificialitate. Aceasta artificialitate atata si mai mult focul interior al pompierului. De alfel, toate personajele care ii populeaza viata inainte de a o cunoaste pe Clarisse duc o existenta marcata de artificial.

    Pe masura ce actiunea piesei Focul (451°Fahrenheit) se complica, disperarea, nebunia si pofta de risc, de libertate pun stapanire pe Montag. Dupa ce acesta isi da seama ca, de fapt, iubeste cartile si ca arderea lor reprezinta adevarata crima, nu lectura, renunta la viata pe care o ducea pana atunci, isi omoara superiorul care deja il suspecta de tradare si isi gaseste refugiul in micutul apartament al profesorului de engleza. Pentru ca il considera pregatit, profesorul ii face cunostinta cu multi altii care, la fel ca el, iubesc cartea, dar care, din cauza tiraniei tehnologiei, traiesc ascunsi, izolati undeva in afara orasului.

    Dincolo de trimiterile catre raul in stare pura din care isi trage seva un sistem totalitarist, spectacolul Irinei Popescu Boeieru, Focul (451°Fahrenheit), un spectacol “semn de intrebare” de neratat si prezent in programul nationalului iesean de pe 22 noiembrie, aduce in discutie pierderea poftei de lectura si de produse culturale in societatea moderna, societate sedusa din ce in ce mai mult de tehnologie si de inovatiile acesteia. Omul modern prefera sa se incarce de superficialitate, sa isi proiecteze toate asteptarile asupra unor masinarii si sa actioneze el insusi ca o masinarie, sa dea la minim caldura pe care o degaja in relatiile interumane umorul, compasiunea, sinceritatea, sa infulece produse mass-media deja mestecate si usor de digerat, sa evite complexitatea unei carti bine scrise sau a unui produs artistic framantat cu imaginatie. Omul acesta starneste tristete si te impinge catre prapastia constientizarii. Da, constientizezi ca el poti fi chiar tu, mai devreme sau mai tarziu, daca iti uiti radacinile, daca nu iti respecti stramosii, cultura, firescul si simplitatea care te definesc in esenta si daca alegi sa te incarci de artificial si pseudoviata.

    Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi, Sala “Teofil Valcu”
    Focul (451°Fahrenheit) de Ray Bradbury
    Traducerea:     Petre Solomon
    Dramatizarea: Irina Popescu Boieru
    Regia: Irina Popescu Boieru
    Scenografia: Rodica Arghir
    Cu: Radu Ghilas, Haruna Condurache, Constantin Avadanei, Emil Coseru, Andreea Boboc, Doina Deleanu, Georgeta Burdujan, Petronela Grigore, Catinca Tudose, Monica Bordeianu, Petru Ciubotaru, Gelu Zaharia

    AFIS-FOCUL-451-FAHRENHEIT

  • Coșmarul singurătății – Vis cu statui

    Singuratatea poate fi pe cat de aspra, pe atat de generoasa. Desi esti doar tu cu tine in singuratate, nu ti se rapesc, totusi, imaginatia, visele si dorinta. De fapt, dorinta este mai acuta ca oricand in singuratate, mai acuta si mai repetabila, mai obsesiva. Iti doresti sa iubesti, sa fii si in lumea altora, nu doar in lumea ta, un personaj demn de remarcat, sa impartasesti, sa dai si sa primesti, sa devii mai bun, mai greu de uitat, mai viu. Singuratatea se dovedeste a fi cosmarul si visul nostalgic al oricarei fiinte nou nascute si de aceea impune nevoia de dependente: dependenta de mama, in primii ani de viata, apoi dependenta de prietenie si de jumatate, acel alter ego asupra caruia proiectezi responsabilitatea de a te face fericit si in somn, de visare.
    Cunoscutul scriitor mexican Carlos Fuentes a pus pe hartie un text emotionant, trist si cu urme de filosofie existentialista, in acelasi timp, Vis cu statui, text care invoca tocmai durerea singuratatii si nevoia de altcineva in afara de tine insuti in propria viata, acel altcineva care sa te ingrijeasca si sa te fereasca de propriile tentatii, frici si neputinte. De altfel, pentru potentialul pe care il are de a starni emotii si de a pune intrebari, de a crea stari, textul lui Carlos Fuentes l-a inspirat si pe regizorul iesean, Ovidiu Lazar sa gandeasca o adaptare scenica, in premiera pentru Romania. 
    Vis cu statui, spectacol care incurajeaza nostalgia sa isi fac loc printre starile standard ale unei zile obisnuite din viata cuiva, “o vivisectie a singuratatii, cu ritmurile si sunetele ei cand magice, cand hilare” se joaca la Sala “Teofil Valcu” a Teatrului National Iasi si ii are in rolurile principale pe Monica Bordeianu si pe tanarul actor Horia Verives. Fara fastul unei reprezentatii cu amploare, Vis cu statui ramane o adaptare fidela viziunii lui Fuentes,  un spectacol care incurajeaza insingurarea sa-si faca intelese adevaratele substraturi si care nu imbraca decoruri complexe pentru a-si atinge obiectivele. Obsesia, repetabilitatea fac din textul lui Carlos Fuentes o lectie grea, dar usor de inteles prin insasi inevitabilitatea sa. 
    „E o mare parasire in lumea aceasta. Ca si cand toti am dori sa plecam cat mai repede de aici. Ca si cand nu ne-ar mai incapea in piept ura si mania de a fi nascuti. Ca si cand samanta tatilor nostri ar fi fost o otrava. Ca si cand pantecul mamelor noastre ar fi fost o latrina. Ca si cand ne-am fi propus sa distrugem totul inainte de a ne distruge pe noi insine. Daca fiecare dintre noi si-ar alege pe cineva…   daca s-ar ingriji intr-adevar, intru-totul de el… aceasta ar fi lucrul cel mai frumos.    Aceasta ar fi adevarata noastra profesie… sa ne ocupam tot timpul ingrijind de altcineva… Nu am mai avea vreme pentru alte lucruri… am inceta de a mai munci, de a gandi, de a banui, de a ucide, de a rabda…Nu ne-ar mai fi frica nici de parintii nostri, nici de noi insine, nici de ceilalti”, spune scriitorul mexican, intuindu-ne stari si sentimente pe care nu avem cum sa le evitam, dar pe care, de cele mai multe ori le ascundem, tocmai din teama de acea insingurare care ne face sa ne pierdem rostul vietii.
    In viziunea regizorului Ovidiu Lazar, viziune redata cu ajutorul scenografiei gandita de Axenti Marfa, actorul Horia Verives interpreteaza un rol plin de profunzime si de subintelesuri, rolul interlocutorului care la randu-i are nevoie de interlocutor, a celeilalte jumati dintr-un intreg definit de singuratate, iar actrita Monica Bordeianu da viata singuratatii insasi, tabieturilor si apucaturilor acesteia. Intre cele doua personaje care se hranesc din textul lui Carlos Fuentes se nasc o complicitate induiosatoare si, in acelasi timp, o inversunare bazata pe constientizarea apropierii, a slabiciunii, a cunoasterii fara ocolisuri si infrumusetari, a dependentei si a intelegerii fatalitatii fiecaruia dintre ei.
    Visul inchegat din insusi pustiul vietii, repetabilitatea obsesiva a acestuia, nevoia de a retrai iar si iar stari care ne definesc si ne pot face, daca nu fericiti, macar constienti de propriul rost in lume, de a ingriji de cineva pe lumea asta compun un tablou al carui fundal, materialul,  nu are nici o relevanta. Cele doua suflete, cele doua perechi de ochi goi si plini de dorinta, in acelasi timp, cele doua povesti de viata care se pierd treptat una in alta, preluate cu talent de actorii Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, Horia Verives si Monica Bordeianu, dau acestui tablou din Vis cu statui forta, universalitate si substanta.
    afis-Vis-cu-statui

  • Zbaterile din aripi ale aparențelor – Fluturi, fluturi…

    Aparentele pot fi cele mai ieftine sau cele mai subtile farse care ti se pot juca si pe care le poti privi cu ochi naivi sau deja formati, in plina lor desfasurare, in viata de zi cu zi. Substratul de convenienta, de sentimente mimate, de viata traita cu rost sau de-a sila se ascund, insa,  samburele de firesc din fiecare, teama de tenebrosul labirint al singuratatii, nevoia de a frapa, de a impresiona, de a fi iubit cu orice pret, de a lasa urme, de a fi oricum numai obisnuit nu. De aceea, efortul de a crea sau, dimpotriva, de a scapa de aparente solicita resorturile respectului de sine si ale orgoliului si nu este unul de neglijat. Aparentele se hranesc, deopotriva, din slabiciunile si din ambitia fiecaruia dintre noi, din teama de a nu fi perceput gresit sau de a nu fi ranit, de a scapa fraiele adevaratului sine, iar cea mai grea suferinta pe care ti-o provoaca este ipocrizia. Recurgand la aparente uiti, putin cate putin, adevarul despre sine si iti creezi o lume falsa in care inveti sa traiesti si in care accepti mult mai multe apropieri decat ai fi dispus sa o faci daca ai incerca sa iti aplici tratamentul onestitatii.
    Victimele aparentelor sunt in primul rand cei care aleg sa le lase sa isi faca loc in propria existenta, nu cei carora li se vand. Pentru o victima a aparentelor totul se deformeaza. Amintirile devin false amintiri, relatiile sunt de complezenta, rasul este strain de propriul ecou, fericirea mimata, tristetea mult mai profunda, singuratatea mult mai dureroasa. Aparenta este de cele mai multe ori buna prietena cu iluzia, cu dorinta care ajunge sa te domine, dorinta de a-ti depasi conditia si mizeria vietii.
    Ca o ilustrare a felului in care luptam in viata pentru a ne crea o imagine, pentru a ne depasi conditia si a afisa in ochii celorlalti o fericire si o seninatate a deciziilor luate, de multe ori mimate, dramaturgul italian Aldo Nicolaj a gandit si apus pe hartie un text, Fluturi, fluturi…, text care spune povestea unei femei singure, o femeie care isi joaca in propria viata rolul femeii pe care isi doreste sa o prezinte lumii, o femeie puternica, frumoasa, independenta, care s-a lasat iubita de barbati cu statut material si social, fara, insa, a se supune vreunuia dintre ei, o femeie pentru care familia si copiii sunt slabiciuni si poveri, piedici in calea desfasurarii de forte a narcisismului.
    Textul dramaturgului italian a fost preluat pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi de catre regizorul Liviu Manoliu si transpus intr-un spectacol care impresioneaza nu atat prin decoruri, mai degraba simpliste sau prin abordare, cat prin distributie, rolurile celor trei personaje pe care se focuseaza Aldo Nicolaj fiind intrepretate in forta de catre Mihaela Arsenescu Werner, Georgeta Burdujan si Ionut Cornila. De altfel, Liviu Manoliu isi motiveaza alegerea intr-un fel care convinge si sintetizeaza, in acelasi timp, foarte bine, plusurile piesei: „De ce? Pentru ca este un text extrem de bine scris, jucat in mai toata lumea; e o melodrama care trece pe nesimtite de la finetea  comediei de situatie la un profund dramatism, e un text despre iluzie si efemerul ei, despre iubire in toate felurile, despre adevar si asumarea lui. Personajele? Ne sunt contemporane. Se va recunoaste in ele,  cu blanda luciditate, ceva din ordinea si rosturile lucrurilor din lumea in care traim…”
    Intr-adevar, actrita Mihaela Arsenescu Werner, interpreta personajului feminin central din Fluturi, fluturi… te face sa simti cu fiecare hohot de ras, cu fiecare rabufnire de rautate la adresa servitoarei, cu fiecare criza de isterie, tristetea si singuratatea unei vieti construita pe iluzii, pe nevoia viscerala de iubire si admiratie, de prosperitate materiala. Nici macar atunci cand moare batranul orb pe care l-a cules de pe strada si caruia i-a atribuit rolul de tata in viata sa sau atunci cand isi face aparitia fiul din tinerete, pe care initial il reneaga si de a carui existenta a preferat sa uite ani de zile, fiu conceput cu un tamplar,a ceasta femeie-maestra a aparentelor nu renunta la masca construita atat de bine incat i s-a imprimat in carne, in suflet si in minte. Pana la urmas farseste otravita cu propriile medicamente de catre servitoarea care ii afla secretul din tinerete, servitoare pe care a coplesit-o ani de zile cu povestile iubirilor, mai mult inchipuite, decat reale pe care le-a trait si pe care nu a respectat-o niciodata indeajuns, incat sa ii castige la randul ei respectul. Asadar, uratul invinge, destinul isi face dreptate in felul sau si istoria se repeta. Maestra aparentelor moare intr-un mod stupid, dar plateste pentru greselile sale in viata, iar identitatea ii este furata de servitoare, care din femeie stearsa, frustrata si fals supusa se traspune, la randul sau, in pielea maestrei aparentelor.
    Fluturi, fluturi…, spectacol care mai poate fi vizionat in luna noiembrie, la Sala „Teofil Valcu” a Teatrului National din Iasi, pe 21 noiembrie, incepand cu ora 18.00 nu te lasa sa te ridici de pe scaunul tau de spectator fara sa traiesti intens fiecare scena. Astfel, de la primele replici pana spre finalul imbibat de cinism, de la ras in hohote la tacere profunda, trecerile sunt uneori bruste, dar cu rost.
    Forta cu care dramaturgul italian Aldo Nicolaj contureaza caractere si descrie realitatea societatii moderne in care traim, societate definita din ce in ce mai mult de material, de superficialitate, de feminism dus la extrem, de egocentrism si aparente, straneste o avalansa de sentimente contradictorii si face din Fluturi, fluturi… un text actual.
    afis_fluturi_2011

  • Despre oameni și teatru: “Chirița și ceilalți”

    Sunt spectacole de teatru care îți stârnesc dorința de a te ridica pur și simplu de pe scaunul de spectator pentru a-i privi în ochi pe actorii din fața ta, pentru a le simți obișnuitul, viața de dincolo de scenǎ, pentru a citi  dincolo de replici. Într-o salǎ mare este destul de greu sǎ crezi cǎ un astfel de gând îndrăzneț are sorți de izbândă. Dar într-o sală micuță, aproape cǎ ți se pare realizabil.

    Sala Studio „Teofil Vâlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași conturează exact acel loc în care te simți ca între prieteni și lași gândurile în libertate. Ba chiar, dacă întinzi mâna, aproape îi poți atinge pe actori, le poți palpa talentul și simți în aer vibrația respirației, a râsului și a plânsului. În liniștea de dinaintea începerii reprezentație parcă plutesc în aer indicațiile regizorale din ultima repetiție. Iar dacă tragi cu coada ochiului în sus, poți schimba câteva priviri cu subînțeles și cu cel care se ocupă de lumini și sunet.

    Într-o astfel de atmosferă, aniversează 50 de ani de teatru actorul Petru Ciubotaru. Îmbrăcând, pe rând, veșmintele a 6 personaje diferite, în piesa Chiriță și ceilalți, actorul susține un recital care îl apropie și mai mult de publicul său. Regizat de către Ovidiu Lazăr, cu o scenografie de Nicolai Mihăilă și un fundal muzical asigurat de Radu Ștefan, spectacolul suprapune părți din reatitatea ieșeană de zi cu zi în care își trăiește viața Petru Ciubotaru, cu fragmente din cânticele vesele ale lui Vasile Alecsandr și nu pare gândit ca un spectacol cu amploare, ci mai degrabă ca unul pentru un public restrâns.

    Chiriță, Paraponisitul, Clevetici Petru Ciubotaru, Sandu Napoila, Gură Cască, Barbu Lăutaru sunt personaje care i se potrivesc firesc de bine celui care justifică, astfel, alegerea textelor: „A existat lădița cu cărți și manuscrise a lui Eminescu. Noi am găsit la Mirceaști (și e în spectacol ! ) lada de călătorie a lui Vasile Alecsandri. Am scos de acolo unele și altele și, la sfârșit, m-am cuibărit înăuntru. Și mi-e bine.”

    Și asta se simte. Actorului Petru Ciobotaru îi este, într-adevar, bine în pielea personajelor din Chiriță și ceilalți. Într-un cadru intim, dansează, cântă, recită, improvizează, interacționează cu cei din primul rând, cu experiența la braț. Iar dacă actorului îi este bine în pielea personajelor pe care le expune ochiului critic al spectatorului și reuseste să mascheze micile ezitări, îi este bine și spectatorului. Indiferent dacă râde cu gura până la urechi sau discret, dacă nu își poate controla lacrimile sau dacă afișează un zâmbet trist, dacă trăiește o experiență solitară sau schimbă replici șoptite și priviri cu subînțeles cu persoana de lângă, întreaga experiență îl bucură, îl pune pe gânduri, îl încarcă, îl îmbogățește, îi oferă un subiect de discuție cu cei apropiați sau la o cafea cu colegii de birou.

    Deși Chirița lui Vasile Alecsandri este un personaj care a trecut prin multe adaptări și a fost jucat de atâtea și atâtea ori pe scenele din țară de-a lungul timpului, este un personaj îndrăgit, iar umorul său se potrivește atât de bine spațiului în care trăim, încât nu și-a perdut, încă, din vivacitate.

    De aceea, în viziunea regizorală a lui Ovidiu Lazăr nu este nevoie decât de un actor care știe să stârnească râsul prin puține gesturi și să interacționeze cu cei ce stau așezați confortabil în scaunele din sală, de un acordeonist și de un retroproiector pentru a-l aduce pe scriitor în atenția publicului, altfel și la fel. Astfel, Petru Ciobotaru, ghidat de acest fir regizoral își începe reprezentația cu un contre-emploi, provocator și solicitant pentru interpret, cu efecte estetice benefice atât asupra personajului sursă, remodelându-l în acord cu viziunea regizorului și a celui care-l redă, cât și asupra spectacolului, pe care îl face surprinzător. Apoi, trecerile către celelalte personaje se fac cu ajutorul unui retroproiector. Muzica de acordeon încetează, actorul devine omul din viața de zi cu zi, surprins în diverse ipostaze în filmul care rulează pe fâșia de pânză albă. Este o alegere care dinamizează spectacolul și oferă,  în același timp, actorului răgazul pentru a se reinventa, iar spectatorului momentul său de intimitate cu omul Petru  Ciubotaru.

    Cele șase personaje care își găsesc cuvintele în cânticele vesele ale lui Vasile Alecsandri structurează spectacolul în șase părți și fac atât trecerea, cât și legatura între trecut și prezent, între ce a fost și ce ar mai putea fi. Cu iz de pamflet politic, de umor de salon, Chirița și ceilalți îndeamnă la conștientizarea unor situații și la identificarea unor tipologii umane, la ironie și autoironie și sugerează că, deși decorul se schimbă, oamenii sunt în esență aceeași, au aceleași nevoi primare, iar mecanismele politicii funcționează dupa aceleași principii.

    Pentru cei care nu au reușit să ajungă la reprezentația de pe 11 octombrie, Teatrul Național “Vasile Alecsandri” își deschide ușile Sălii Studio pentru Chirița și ceilalți și pe 21 octombrie, de la ora 18.00. Nu se cere o ținută obligatorie. În teniși și blugi, în costum sau cu rochie și pantofi cu toc, dorința de a redescoperi umorul scriitorului Vasile Alecsandri și de a-l aplauda pe actorul Petru Ciobotaru pentru cei 50 de ani de teatru îți asigură un loc în sală.

    chirita-si-ceilalti

  • Libertatea-povară sau răsfaț?

    Libertatea cere scoli inalte in cunoasterea de sine, altfel se transforma in nebunie. Daca nu ai invatat esentialul despre cum functionezi, despre cat de greu de acceptatiti sunt limitele, despre urmarile exceselor emotionale de orice fel, este mai bine sa te lasi pe mainile altora.
    Ingradirea de bun simt, normele, rutina te pot transforma intr-un animalut social atat de simpatic incat iti vine sa torci de placere.
    Jonathan Franzen se numara printres criitorii care te fac sa te gandesti la propria libertate, la cat si cum si daca ai cultivat-o. Poti sa il lasi uitat intr-un colt de biblioteca din lipsa de timp, chef sau rabdare (pentru ca da, este si destul de stufos), dar intr-o zi tot va veti cunoaste. Si discutiile dintre voi vor fi interminabile.
    Dupa ce ii vei devora romanele te vei simti atat satisfacut, cat si trist, extrem de trist. Incepe sa iti dea tarcoale tristetea aceea duioasa, nostalgica, meditativa, motivanta.
    Libertate, ultimul sau roman, aparut la Editura Polirom in 2011, desi are un happy-end-ing, este de fapt o carte despre tristete, despre libertatea prost inteleasa, despre abuzul de libertate, despre singuratate, despre ratare, depre nevoia viscerala de dependente, despre dragostea cu potential autodistructiv, despre iertarea nostalgica. Personajele centrale ale cartii, Patty si Walter Berglund reprezinta impreuna modelul tipic al unei familii din Midwest, care desi traieste intr-o oarecare prosperitate materiala, gusta profund din dezamagirile si monotonia unei vieti asezate, fara provocari majore.
    Pana la final Libertate, romanul lui Jonathan Franzen cere, pagina cu pagina, un raspuns la intrebarea “cum ar fi mai bine sa imi traiesc viata?” Asa ca, dupa ce termini de citit cartea, te regasesti pe sine pentru cateva ore sau chiar zile nelinistit, agitat si extrem de greu de multumit.
    Iti vine sa iti torni un pahar de vin si sa te reimprietenesti cu tine, sa apesi pe intrerupator desi nu ti-e somn si sa vezi cat rezisti pe intuneric cu gandurile tale, sa iti testezi, clasifici si diagnostichezi dependentele, sa iti numeri alegerile egoiste si cele facute din dragoste si duiosie pentru altcineva, sa iti pui termometrul sub bratul propriei furii, sa iti privesti in ochi mandria si greselile facute pe socoteala ei, sa te accepti ca fiind liber sau supus.

    fl

  • Cicatrici

    –Sunt domnisoara de onoare in propriile povesti de dragoste, stii, ii marturisea ea strainului pe care nu a avut taria sa il priveasca in ochi pentru ca nu i-ar fi placut cum s-ar fi vazut.

    –E atat de usor sa fii nefericit. Oricine poate fi nefericit. Fericirea, insa, o gasesc foarte putini. Daca nu vrei sa fii o oarecare, o pereche de ochi de culoarea melancoliei incurabile, nu mai sta langa un necunoscut care iti spune lucruri pe care tu deja le stii, ridica-ti privirea inca senina spre inainte si priveste-ti in ochi sansele de a fi fericita pe care le poti intalni. Nu imprastia, insa, in jurul tau nefericire. Ai rabdare cu tine, mergi cu pasi inceti, dar hotarati. Cu timpul despartirile nu mai sunt chiar atat de grele. Inveti sa renunti, sa pierzi, sa pleci, sa lasi sa treaca, sa suferi. Varsta insasi devine sistemul imunitar de care sufletul tau are nevoie pentru a se cicatriza.
    Ce i-a spus acel strain intr-o dupa-amiaza in care totul parea sa inceapa si sa se sfarseasca cu tristetea sa nu poate sa uite nici macar in somn.
    Are cosmaruri din ce in ce mai dese in care se repeta la nesfarsit acelasi discurs pe care ea il aude dar nu poate sau nu are intelepciunea inca pentru a-l intelege.
    Si face iar si iar greseli pe care nu ar trebui nici macar sa le lase sa se apropie de nervurile sale. 
    Stie exact ce o sa se intample si cum o sa se intample.
    Dar pana cosmarurile nu inceteaza, pana ce nu asimileaza ceea ce strainul i-a spus nu poate evita repetabilul.
    E noapte.
    E atat de intuneric si e atat de liniste, incat isi aude propriile neputinte zbatandu-se sub cearceafuri de o culoare incerta.
    Ochii curteaza somnul si in cele din urma se inchid. 
    Sub pleoape, insa, visul traieste nelinisti care il indeparteaza de el insusi si de cele 8 ore de subconstient.
    Cosmarul lipseste, dar linistea aceea tulbure, rece si gri care ii ia locul nu ii este cu nimic superioara.
    Ea tresare.
    Simte cicatrici care isi retraiesc ranile si se inchid.
    Da, intelege ca tristetea are nevoie de prietenie dar nu o poate lasa sa se apropie prea mult.
    E atat de posesiva incat nu accepta decat respiratie sufocata, ochi in cautare de dioptrii, treceri pe langa, dezamagiri ingamfate. 
    Hotaraste, in cele din urma, sa doarma fara vise, sa tresara fara a se imprieteni cu tristetea si sa se trezeasca privind in jur cu mirare.
    Diminetile ii sunt acum parca mult mai usor de digerat.
    Au un usor miros de unguent cicatrizant si nu seamana intre ele.
    A reusit sa ii reconstituie si fata strainului si sa il priveasca.
    Este mama, este bunicul, este ea, este un sfarsit cu chef de vorba si un inceput moralist.
    –Asteptarile sunt cele care duc aproape intotdeauna la ratare.
    Daca ai merge spre inainte ca si cum nimic nu e de pierdut, nimic nu e de castigat si totul este posibil, piedicile, capcanele pe care orice asteptare si orice frica le intind s-ar inchide fara prada.
    Asta ii spune acum strainul.
    O simte pregatita pentru orice.

    sursa foto:  weheartit.com

  • Despre iubirile ratate in toate felurile

    "In ultimii ani are impresia ca incordarea s-a mai risipit, cand ajungi la jumatatea vietii disciplina incepe sa te lase, asa cum se intampla cand serviciul militar se apropie de sfarsit, apoi barbatii devin mai constienti de latura lor feminina si femeile de latura lor masculina, dar acum, in fata ei, incordarea aceea veche se trezeste din nou la viata vazand ruina fiintei care l-a adus pe lume, ultimul martor al slabiciunii, inocentei, singuratatii si durerii sale, al tuturor sentimentelor oribile ascunse, al marii lui rusini."
    Nici nu mai stii cand te-ai nascut.
    Traiesti de atatia ani fara iubire, incat te-ai trezit intr-o dimineata batran.
    Nu poti spune cu exactitate cand te-ai instrainat de tine si de ceilalti, esti doar constient de inutilitatea viselor care candva te faceau sa te crezi neatins de banal, de la fel si de tristetea aceea care devoreaza tot ce i se serveste.
    Iubeai si nu iubeai, mai mult experimentai, dar nu credeai ca intr-o zi va trebui sa iti alegi tabara.
    De aceea, doar atunci cand ai inceput sa iti costientizezi varsta, ai inteles ca impreuna este definitia fericirii.
    Lenea adevaratului tu ti-a alimentat pana la saturatie alterego-urile.
    Tu nu erai tu in relatia cu mama, erai acel copil perfect pe care ea si l-a dorit.
    Tu nu erai tu in relatia cu tata.
    Ti-ai infrant repulsia fata de sange si de moarte si ai mers cu el la vantoare, ti-ai innabusit pornirile vestimentare si ai purtat intotdeauna costume la mesele in familie, forma suprema de respect in viziune paterna, ai ironizat egalitatea dintre barbati si femei aliindu-te cu traditionalistii, desi ai privit intotdeauna cu admiratie femeia ambitioasa si care nu se sfia sa isi arate adevaratele sentimente si sa lupte pentru ele.
    Tu nu erai tu in relatia cu prietenii tai.
    Ti-ai dorit sa impresionezi, sa faci mereu ceva iesit din comun, sa starnesti admiratie.
    Tu nu erai tu, in primul rand in relatia cu tine.
    Ti-ai inchis intr-o cusca slabiciunile, placerile vinovate ti le-ai pus la zid, ti-ai invatat vocea interioara sa vorbeasca o alta limba decat cea pe care o stia, limba propriilor dorinte, ti-ai lasat frustrarile sa saboteze relatiile cu cei mai legati oameni de viata ta, cei al caror sange se amesteca cu al tau ca un dat sau ca un blestem.
    Asa ar putea incepe un scenariu inspirat de ultimul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, Farame de viata, roman aparut la Editura Polirom in 2012.
    Personajele Zeruyei Shalev merg in fiecare zi sa isi viziteze ruinele propriilor vieti si, mai pe seara, sub imperiul intunericului isi descopera ranile pricinuite de cadere, le rascolesc, le curata si le acopera de ochii celorlalti, fara a uita, insa, o clipa de ele.
    Uneori parca au chiar o placere vecina cu masochismul de a le testa forta, zvacnetele de durere.
    Se aseaza in coltul lor de rutina si retraiesc.
    Cu furie, cu teama, cu tristete, cu neputinta, cu dorinta, cu mila si chiar cu ura, uneori, retraiesc frustrarile din relatia cu mama si cu tatal, lipsa de comunicare din relatia de cuplu, dezamagirea pricinuita de existenta la Polul Nord al sentimentelor, alaturi de  proprii copii ajunsi la adolescenta.
    Scriitoare cu un acut simt al psihanalizei si cu o sensibilitate care ar putea castiga unul sau mai multe Premii Nobel pentru sensibilitate, daca ar exista un astfel de premiu, Zeruya Shalev construieste in Farame de viata, o carte care te inghite ca un vis agitat, tipologii puternice si usor de recunoscut in viata.
    Mama cu doi copii care isi rasfrange netraitul din relatia cu proprii parinti asupra unuia dintre copii si isi rostogoleste intreaga afectiune si posesivitate asupra celuilalt, copilul care incearca sa scape de iubirea sufocanta a mamei refugiindu-se in prima relatie care ii ofera altceva-ul de care are nevoie si copilul respins care incearca sa nu repete cu propriul copil greselile mamei, dar cade in capcana generozitatii emotionale.
    In Farame de viata, Hemda, mama, Avner, fiul si Dina, fiica viseaza sa iasa din raza de actiune a greselilor trecutului si sa recupereze o parte cat de mica din normalitatea legaturii parinte-copil si frate-sora.
    Se lupta cu boala, cu batranetea, cu ratarea in profesie, cu tentatia tradarii, cu nerecunostinta, cu remuscarea, cu iubirea infranta de rutina pentru a-si elibera linistea si tandretea din capcana greselii.
    Sangele le da in clocot si le aminteste ca le curge prin vene acelasi amestec, singuratatea ii ajuta sa se regaseasca si sa isi simta dorul unuia de celalalt, copilaria si tineretea le trimit carti postale prin serviciul de curierat al memoriei.
    Acceptarea propriilor neputinte le da, in cele din urma, curajul sa se regaseasca.
    Se privesc in ochi, se strang in brate, daruiesc te iubesc-ului libertatea de a le umbla liber pe buze si prin case si traiesc impreuna ce si cat mai au de trait.

    570479