Etichetă: Ramona Iacobute

Desparte-te de mine

Unele despartiri nu pot fi evitate.

Cu totii trecem prin despartiri. Dureroase, necesare, de bun simt, cu text sau in liniste, alunecand pe langa cel de care ne despartim pentru a nu-l sparge in mii de bucati.

Despartiri.

Uneori le provocam, alteori ni se intind capcane in care cadem si ne trezim in plin discurs de despartire.

Nu stii niciodata de pe ce fituica e copiat acest discurs.

De la esti prea bun/buna pentru mine la nu avem un viitor comun, nu sunt in apele mele, nu esti ceea ce caut, nu stiu ce vreau pasii sunt mici si nesiguri, dar cu intentie.

Nu trebuie sa crezi ca daca nu ti s-a spus esti prea bun/buna pentru mine nu este asa sau ca daca ti s-a facut o marturisire, cu ochii in lacrimi, nu sunt in apele meleeste asa.

Frica motiveaza.

Nimic altceva.

Frica de plafonare, frica de neimplinire, de ratare, frica de nefericire, frica de prea mult sau prea putin.

Frica.

Ea este inceputul.

Apoi se inhaiteaza cu egoismul, cu nesiguranta, cu nehotararea si uneori cu perversitatea.

Ochii se ascund de cealalta pereche de ochi in bucati de parchet, de cer, de covor, de pamant, de mobila, de altcineva, mainile se freaca una de alta sau se joaca nervos cu parul, prin picioare se plimba din ce in ce mai nelinistita si mai agitata dorinta de a pleca, oriunde, numai sa fie departe de acel noi.

Despartirea e dor de duca ce se lupta cu durerea si cauta provocarea necunoscutului.

Intotdeauna, sau aproape intotdeauna, cel compatimit este cel parasit.

Dar a-ti fi frica sa ramai si a hotari sa pleci intr-o zi nu te face mai rau decat cel de langa care pleci, la fel cum a-ti fi frica si a ramane pentru a te lupta cu frica si cu nesiguranta unui noi in care nu te mai recunosti nu te face mai bun.

De aceea, regulile pentru despartiri ar trebui studiate dintr-un abecedar al despartirilor.

La fel cum inveti sa mergi, sa vorbesti, sa scrii si sa citesti, nu ar fi rau sa inveti sa te desparti si sa accepti ca esti parasit.

E drept ca situatiile si oamenii difera, dar exista un la fel in orice despartire, o esenta de rutina, un ticait de mecanism de ceas.

Te desparti de sanul mamei, de o mana trudita de bunic, de cel mai bun prieten din copilarie devenit un adult antipatic, de prima iubire ascunsa doar in tine sau si in zvacnirile venei de la tampla celuilalt, de animalul de companie, de rochia mini care parea sa-ti stea al naibii de bine in liceu si care peste ani te face sa te uiti jenata in oglinda, de o pereche de bascheti rupti, dar cu valoare profund sentimentala, de un partener pe viata care se dovedeste a fi un partener pe cativa ani, de un parinte, de un copil si de tine visatorul, intr-un final.

Te desparti si iti mormai in barba ca va fi bine, ca vrei altceva, ca meriti altceva, ca asa a fost sa fie.

Insa, ceva din tine nu mai este la fel.

Schimbarea iti tulbura culoarea ochilor, felul in care vorbesti si gesticulezi, felul in care te asezi pe pat inainte de a face dragoste sau felul in care stai picior peste picior cand iti bei cafeaua cu un necunoscut.

Desparte-te de mine e un joc complicat al destinului care te invata cum sa renunti si cum sa lasi in urma.

23 mai 2014
Fum de femeie

Delicat, discontinuu, confuz, agresiv, senzual, vulgar, manierat, controlat, nervos, fumul pe care il lasa in urma sa o femeie care trage dintr-o tigara starneste reactii dintre cele mai diverse pe fetele de interior sau de exterior ale celor pe care ii invaluie.

Un fum de femeie poate demasca o sexualitate exacerbata, nerv zvacnind, plictiseala cu sau fara staif, tabiet cu radacini mult prea profunde pentru a fi neglijat, un act empatic sau pur si simplu nevoia de apartenenta la un grup.

Ritualic sau in graba, aprinsul unei tigari de catre mainile fragede sau ridate ale unei femei ascunde doua mari tipologii de fumatoare: femeile care fumeaza ca ele insele, respectandu-si intocmai personalitatea si nevoile si femeile care trag din tigara extrem de masculin, care cauta defeminizarea cu orice pret.

Cele care populeaza prima tipologie sunt de multe ori simpatice, au sex-appeal, o fragilitate si o doza de isterie nobila, aceasta dependenta de care nu se dezic le intregeste farmecul, iar fumul venit dinspre ele si inhalat de porii tai de nefumator, tolerat, ca un copil neascultator, dar adorabil.

Cum ai putea sa te superi pe o femeie care isi aprinde o tigara dupa ce a facut dragoste, dupa ce ti-a dezvaluit trairile sale interioare atat de zbuciumate cu lacrimi in ochi, dupa ce ti-a dat sfaturi de cea mai buna prietena, dupa ce a interpretat, scris, fotografiat sau pictat ceva iesit din comun?

Le intalnesti pe strada, in grupuri de prieteni, in sali de spectacole, in baruri, in propria camera, de hotel, inchiriata sau proprietate personala, in calatorii si le zambesti, le saluti politicos, le judeci, poate, dar apoi te mustri ca ai facut-o, le primesti in viata ta pentru cateva secunde, ore, zile, ani.

Cele care se incadreaza in a doua tipologie, insa, te atrag in capcana agresivitatii lor din care incerci sa scapi imediat ce iti dai seama de asta.

Nervozitatea, dorinta de a domina, frustrarile, dezamagirile cotidiene, conflictele se regasesc in fiecare gest al lor: nu vor, nu au chef, nu inteleg, nu simt, nu, nu, nu.

Farmecul nu le este intregit, ci, de multe ori, ciobit, de mirosul de tigara care se imprima adanc in par, in piele, pe buze, in privire, fumul indepartat cu un gest hotarat de respingere de catre ceilalti si nu inhalat prin toti porii, iar viciul aspru judecat de catre cei fideli ideii de feminitate.

Dar, pana la urma, aprinsa si fumata, cu delicatete sau cu brutalitate, o tigara care se consuma lasa in urma sa fum, mult fum.

sursa foto: blisstree.com

7 aprilie 2014
Treceri pe lângă

A fi acolo nu tine numai de prezent.

A fi acolo isi ia drept coordonate importanta pe care tu o dai unor oameni sau unor intamplari si intensitatea la care transformarile in interiorul tau se produc cu acei oameni, traind acele intamplari.

Te poti simti miez fara sa-ti mai amintesti exact de ce, pentru ca amintirea si-a plantat radacini atat de adanci, incat, din cand in cand, mai da cate o floare.

Si atunci te regasesti admirand acea floare, bucurandu-te de ea, fara sa mai stii, cu exactitate, in ce conditii ai plantat semintele.

Asa se construieste fiecare poveste, fie ea frumoasa, induiosatoare, trista, banala sau cu aere de unicitate.

Si te simti de parca ai fi calcat pe un teritoriu atat de familiar si totusi strain, cu o nota stranie de intimitate si de raceala care pluteste peste tot.

Nu toate povestile te indeamna, insa, sa ramai, sa fii miez.

Ai vrea sa treci pe langa, sa le observi de la distanta ca un voyeurist si sa le imbraci in cuvinte fara sa simti ca te-ar putea schimba iremediabil.

Dar, totusi, esti acolo, personaj principal, pozitiv sau negativ, dupa caz.

Trecerile pe langa sunt, de fapt, lasitatile pe care amintirea si le permite.

Stie ca ar trebui sa isi revendice acea poveste, dar se bucura de luxul de a schimba partile care nu ii convin, care nu se potrivesc imaginii despre sine.

Amintirea este, oricum recunoscuta pentru subiectivitatea sa.

Nu i-a placut niciodata acea strictete de raport de activitate pe care oamenii o asteapta de la ea.

Asa ca, da, trecerile pe langa sunt nisele in care se strecoara cand simte ca se cere mult de la ea sau cand pur si simplu isi odihneste generozitatea.

Nu prea ii pasa, in astfel de momente, ca cel care vrea sa isi aminteasca si experimenteaza doar o trecere pe langa, se lasa macinat de angoasa, tristeste, dezamagire sau usurare.

Pentru ea trecerea pe langa inseamna liniste, pentru cel care o cauta, un gol in memorie.

Nu ii place, insa, sa fie confundate trecerile pe langa cu uitarea.

Uitarea este stadiul ultim al unei boli grave de care sufera cineva, pe cand trecerea pe langa este doar o forma de a ignora o realitate oricum acolo.

Amintirea are suficienta incredere in instinctele sale, incat sa stie cand sa excite senzatia de "sunt acolo, intotdeauna am fost acolo" si cand sa se imprieteneasca cu lasul "hai sa vedem ce se intampla daca ma aliez cu indiferenta".

Nu e usor sa accepti ca esti de acord cu trecerea pe langa cand stii ca ai iubit cu intensitate si firesc, cand visezi oameni si locuri care ai fi vrut sa ramana in realitatea ta, cand te-ai schimbat intr-atat, incat vrei sa iti amintesti cum erai, cand ti se face dor de radacinile care dau acum flori atat de frumoase.

Dar faci un pact cu amintirea, pentru ca este singura care te insoteste pana la capat, indiferent cat de ciobita ar fi de rostogolirea sa prin timp.

1 februarie 2014
Să privim în interiorul nostru comunist – Amintirile unui însingurat

Este evident, societatea romaneasca postdecembrista sufera de o boala pe care “o duce pe picioare”. Nu i s-a dat o denumire care sa multumeasca pe toate lumea, dar am putea sa ii spunem simplu ”sa privim in interiorul nostru comunist”. Boala s-a raspandit in toate mediile socio-culturale, dar de manifestat, se manifesta diferit. Sunt unii care se imprietenesc cu ea si nici gand sa caute scapare, iar altii, dimpotriva, o invoca si o ironizeaza, de cate ori au ocazia, pentru a o anihila, in dialoguri cu apropiati si cu necunoscuti, in carti sau in filme. Dar, din pacate, nu este o boala care sa poata fi tratata usor. Si chiar daca unele simptome dispar, nostalgia ramane. Si nu pentru ca ar fi de dorit, ci pentru ca reuseste sa se strecoare si in cele mai deschise si mai maleabile minti. Nostalgia nu se incurca prea des cu trimiterile spre politic, pentru ca stie ca ar iesi in pierdere, nostalgia face trafic cu cele mai intime si mai dragi amintiri. De exemplu, sa spunem ca nu prea aveai ce manca in comunism, dar ca te-ai indragostit in acei ani pentru prima data si ca nu ti-ai mai revenit. Ce iti vei aminti? Bineinteles, prima iubire. Exact pe asta se bazeaza nostalgia.

Romanul Amintirile unui insingurat al scriitorului de origine romana stabilit in prezent in Japonia, Nicolae Sirius si aparut in 2013 la Editura Adenium in Colectia Punct Ro. Proza, exploateaza, cu verva si atentie la detalii, tocmai acea nostalgie a unor personaje care privesc in interiorul lor comunist. Citindu-l, nu poti fi niciodata sigur daca actiunea se intampla in trecut sau in prezent, pentru ca, in Amintirile unui insingurat, trecutul si prezentul se joaca de-a v-ati ascunselea cu o placere aproape sadica. Cunosti un personaj in primele pagini care nu se poate abtine sa nu iti prezinte un alt personaj care la randul sau are alte si alte personaje de care se simte legat. Si, de la o simpla poveste de dragoste al carui sfarsit nu il stii, inca, te trezesti ca tragi cu ochiul prin gaura firului narativ si surprinzi franturi de teama, de lasitate, de asumare sau de nefericire desprinse din multe alte povesti de viata. Fie ca ne raportam la o societate aflata in plin comunism sau in frageda democratie, oamenii se nasc, merg la scoala, se indragostesc, leaga prietenii, isi asuma sau abandoneaza, profita sau se inchid in saracie si in singuratate, sufera pentru ca nu sunt dispusi sa renunte la principii, pare sa ne spuna Nicolae Sirius in cele 326 de pagini ale cartii sale. El isi ia ca punct de reper povestea de dragoste nascuta intre personajul sau principal si Elena in facultate pentru a radiografia boala ”sa privim in interiorul nostru comunist” care in societatea romaneasca nu iarta pe nici unul dintre cei care au prins perioada ceausista, chiar si pe final. Un fost membru de partid infocat, un scriitor, mai multi securisti fara scrupule, intelectuali ai vremii si simpli muncitori in intreprinderi fac din Amintirile unui insingurat o lume dominata de atunci si acum.

Inca de la primele randuri este evident ca Nicolae Sirius mizeaza pe diversitatea tipologiilor umane pentru a-si atinge finalul in Amintirile unui insingurat, dar, uneori, trecerile sunt atat de bruste, incat tie, cititorul, iti vine sa-i trantesti printre randuri “stai, nu imi vorbi despre Panait si despre domnul Zavodeanu, pentru ca vreau sa ii mai acord ceva timp unchiului Valentin, scriitorul.” Dragostea aceea din trecut ramasa in grija punctelor de suspensie il obsedeaza pe scriitorul publicat de Editura Adenium in 2013. Dar, cum niciodata dragostea nu scapa de amprenta concretului, traitului, imposibilitatea sau esuarea sa cer unele explicatii cu trimiteri la conditia materiala, profesionala, sociala a protagonstilor. Cum se vad in prezent iubiri si oameni din trecut, cum te marcheaza esecul si renuntarea, lipsa sunt intrebari la care personajele lui Nicolae Sirius incearca sa ofere un raspuns. Samburele acela de emotie care sapa riduri pe fata inainte de a le veni vremea, tristetea pierduta printre incercarile de a supravietui pe care fiecare zi le aduce cu sine, acceptarea lasitatii ca forma a ratarii l-au inspirat sa dea viata unor amintiri care pot fi amintirile lui, ale tale, ale lor, ale noastre. Da, suntem ceea ce alegem si ceea ce iubim, ce lasam in urma, iti vine sa urli ca un lup intr-o noapte cu luna plina dupa ce termini de citit Amintirile unui insingurat. Nu este obligatoriu sa iti placa stilul scriitorului, desi prin veridicitatea si franchetea dialogului, acesta incearca sa te castige. Este suficient sa te recunosti ca suferind si sa vrei sa iti pansezi propria nostalgie. Si daca, totusi, ai vrea sa afli mai multe despre scriitorul Nicolae Sirius, pe coperta cartii, Aurel Maria Baros iti face aceasta favoare: “Nicolae Sirius a locuit un timp in Austria, apoi noua ani in Australia, doi in Germania si, de mai bine de cinsprezece ani, traieste in Japonia. A plecat de aici ca poet si revine, iata, acum, ca romancier-dupa ce a mai publicat piese de teatru si eseuri.”

“Realismul sau lirismul domina proza lui Sirius?” este o dilema pe care sigur o dezlegi dupa ce ii citesti aparitia de la Editura Adenium. Oricum, nu are cum sa iti scape faptul ca Nicolae Sirius descrie viata din doua perioade definitorii pentru personajele sale, comunism si democratie postdecembrista, cu bune si cu rele, ca se apropie de traumele unor eroi care nu isi proclama gloria, ci isi pun pe tava slabiciunile si o palpeaza, ca da o sansa dialogului si ii pastreaza un loc caldut imprevizibilului, ca face, asadar, un compromis. Nu ar vrea sa lase patetitismul sa detina controlul, dar nici sa semneze un raport de activitate dupa ascultarea unor marturii.

Pana spre ultimele pagini, Amintirile unui insingurat se dovedeste a fi o carte ca o pelicula cu un continut previzibil, dar cu un final neasteptat. “De ce, de ce se termina asa, cand eu am inceput sa ma obisnuiesc cu alta idee, pe parcurs?”, te intrebi. Nicolae Sirius nu are pretentia de a explora profunzimi neexplorate inca, nu reuseste sa se desprinda de acel cliseu deja amintit al analizarii simptomatologiei bolii ”sa privim in interiorul nostru comunist”, dar se citeste, totusi, usor si cu ingaduinta si, cu ultimele fraze care vaneaza punctul, iti expune ochiul dioptriilor.

10 ianuarie 2014
Cu David Grossman până la capătul pământului

Pentru a simti din nou pe cineva de care te-ai instrainat trebuie sa te curati de tot uratul dintre voi, sa iti amintesti, sa iei pe rand fiecare sentiment, fiecare privire, fiecare atingere, fiecare cuvant rostit si sa le dezinfectezi de orice parazit emotional, de orice urma de ura, de nepasare si razbunare.

Daca nu reusesti de unul singur si ai nevoie de inspiratie, scriitorul David Grossman a scris o carte numai buna de folosit pe post de manual pentru invatarea gramaticii afective, Pana la capatul pamantului.

Inventivitate literara, imprevizibil, Prix Medicis Etranger 2011, o drama personala a autorului nascuta dintr-o situatie similara cu cea a personajelor pe care le construieste si survenita in momentul in care acesta se apropia de finalul cartii sunt doar cateva dintre reperele dupa care cititorul in cautare de noi lecturi captivante se poate orienta pentru a-l descoperi in librarii pe scriitorul David Grossman si a sa capodopera Pana la capatul pamantului, aparuta la Editura Polirom in 2012, in Colectia Proza XXI.

Odata luata decizia de a citi aceasta carte, existenta semnului care marcheaza pauza de lectura va fi aproape uitata, iar momentele de ragaz din timpul unei zile pe care va incerca sa le gaseasca cititorul vor fi pentru a iesi din lectura, nu pentru a relua lectura. Intregul text te doare, intregul text se imprima in buricul degetelor si pe retina, iar trimiterile sale catre esentele sufletului te induioseaza profund. Lirismul, firul narativ care oscileaza intre trecut si prezent, dialogul care se pierde in vocea povestitorului, schimbul de pase dela persoana intai la persoana a treia, punctul aflat uneori la zeci de propozitii distanta de inceputul unei fraze, intensitatea trairilor, sinceritatea brutala, vartejul de ganduri, emotii, autonaliza, actiunea te subjuga, te determina sa te traspui in pielea personajelor si nu iti doresti decat sa ajungi la finalul marcat de pagina cu numarul 601 pentru a te odihni si a intelege.

Ora, personajul central al romanului Pana la capatul pamantului, o femeie trecuta de ceva vreme de prima tinerete, dar cu o frumusete inca pregnanta si cu o forta interioara care de multe ori ii copleseste pe cei din jur este puntea de legatura cu celelalte personaje si samburele de emotii al intregului roman. Astfel, Paul Auster, un alt mare scriitor al literaturii universale, marturiseste,: “Flaubert a creat-o pe Emma, Tolstoi pe Anna, iar acum o avem pe Ora lui Grossman, protagonista unei carti zguduitoare, superbe, memorabile.”

Atat mintea cat si sufletul Orei folosesc puterea de vindecare si de exemplificare a detaliului si in momentele de traire interioara, dar si atunci cand se afla in prezenta unei fiinte dragi. Fragmentarea sentimentului pana la os este simtita de catre cititor imediat ce se apropie de firul povestii redate prin vocea personajului feminin: “Poate ca nu ar trebui sa se plimbe prin camera lui, sa nu rupa firele subtiri ale miscarilor lui, care atarnau inca in incapere, sa nu amuteasca ecoul slab al aburilor copilariei lui, care se ridicau din cand in cand din cine stie ce perna, din vreo minge galbena si cheala de tennis, ori din vreun soldat de jucarie echipat cu toate accesoriile militare necesare, redate in miniature.”

In jurul Orei migreaza alte patru personaje, toate masculine, Avram si Ilan, barbatii intre care este prinsa inca din tinerete intr-un triunghi amoros greu de inteles si cei doi fii ai sai, Adam si Ofer. Debutul romanului reda atat prin structura cat si prin continut zbaterile febrile ale unui bolnav internat in spital si face cunostinta cititorului cu Ora, Ilan si Avram aflati in plina adolescenta. Treptat, treptat, dupa ce textul il trece prin valurile emotionale care ii modeleaza pe cei trei protagonisti, cititorul patrunde in actiunea cartii lui Grossman. Ora este in prezentul povestii o femeie proaspat divortata de sotul Ilan si macinata de drama plecarii la razboi a fiului cel mic Ofer, de care se simte extrem de apropiata. Pentru ca nu mai reuseste sa faca fata realitatii si presiunii interioare si pentru ca se lasa amagita de gandul nebunesc ca astfel si-ar putea proteja fiul de pericol si ar putea evita primirea unei vesti cu nota de tragism, se hotaraste sa plece intr-o excursie mai lunga, doar cu un rucsac in spate. In aceasta calatorie il alege ca partener de evadare din prezentul dureros pe Avram, iubitul din tinerete, un barbat care pare sa isi fi pierdut de mult timp pofta de a trai, dar de care ea este foarte legata, considerandu-l singurul om care o cunoaste cu adevarat si in profunzime.

Intr-un prezent care isi extrage seva din trecut, Ora si Avram se urca intr-un carusel al emotiilor si retraiesc momente din viata lor comuna. Astfel, iese la iveala faptul ca Ofer este fiul lui Avram, ca relatia Orei cu fostul sot Ilan nu a fost intotdeauna o relatie perfecta asa cum parea sa creada Avram si ca neputinta lui Avram de a mai simti ceva isi are radacinile atat in relatia cu Ora, cat si in cea cu Ilan. Pe langa urmele adanci lasate de razboi si prizonieratul caruia i-a fost supus, Avram se simte captiv intr-o poveste de dragoste in care in loc de doua personaje centrale, se regasesc trei.

Osciland intre intamplari din trecut si amprenta necrutatoare a prezentului, David Grossman isi ghideaza personajele printr-o lunga calatorie a sinelui, calatorie in care rani vechi si adanci sunt redeschise, iertarea invocata si vindecarea, pacea cautate: “Ea s-a aplecat exact deasupra lui, l-a privit fix in ochi si intre ei s-a itit cea mai intunecata bezna, legamantul acela amar al cunoasterii, cea mai rea dintre lumile posibile.”

Intrucat David Grossman este renumit si pentru implicarea sa in viata politica a Israelului si catalogat ca un militant pentru pace si pentru recunoasterea Palestinei ca stat, actiunea romanului Pana la capatul pamantului se desfasoara in contextul contemporan al confruntarilor dintre israelieni si palestinieni. Astfel, personajele romanului, impreuna cu cititorul invata pe parcursul firului narativ atat lectia prieteniei si a iubirii, cat si lectia razboiului care dezbina si marcheaza destine.

Dupa cele 601 pagini in care eroii lui Grossman isi duc pana la capat trairile, scriitorul isi marturiseste propria drama care l-a influentat in conturarea finalului, drama de care am amintit deja, moartea fiului cel mic: “Pe data de 12 august 2006, cu doar cateva ore inainte de sfarsitul celui de-al doilea razboi israeliano-libanez, Uri a fost ucis in sudul Libanului. Dupa incheierea perioadei de doliu m-am intors la carte. In cea mai mare parte ea era deja scrisa. Ce s-a schimbat, mai presus de toate, a fost ecoul realitatii sub influenta careia am scris finalul.”

Post lectura, dupa digerarea intregului text si a starilor inoculate de acesta, se poate afirma cu tarie ca David Grossman este mai intai de toate un maestru al dialogului interior reflectat in relatiile, de multe ori esuate, traumatizante, inrobitoare, pline de lectii cu cei mai apropiati oameni din viata cuiva. Cartea sa, Pana la capatul pamantului, te lasa fara respiratie, musca din istorie, din sentimente si este scrisa in ritmul condamnatului la moarte care vrea sa isi povesteasca toata viata intr-o singura zi. Peste o astfel de carte nu ai cum sa treci gandindu-te la ce este de mancare in frigider.

O astfel de carte se citeste cu propriul trecut lafaindu-se undeva in privire si cu prezentul scrutandu-te din imediata apropiere a degetelor care dau pagina dupa pagina.

Iar cand ajungi la final musti la randu-ti cu pofta din propriile sentimente, mai vrei, mai speri, te lasi ademenit de disperare, dar atipesti si uiti.

Pana maine.

4 ianuarie 2014
Afrimvisarea – Visul unei nopți de vară

Lumea regizorului Radu Afrim este o lume-puzzle, o lume pe care el o desface in miile de bucati care o compun, cu fiecare spectacol pe care alege sa il regizeze. Iar tu, spectator, nu te vei simti nici o clipa pasiv in aceasta lume pentru ca ti se atribuie un rol precis, acela de a recompune puzzle-ul, niciodata acelasi, desi unele bucati se repeta.

Procesul de reconstituire a Afrimlumii nu este unul la indemana oricui si necesita minte deschisa, gust pentru postmodernism, imaginatie, umor si multa atentie la detalii. Detaliul este, de altfel, prietenul cel mai bun al acestui regizor roman, unic prin stilul pe care alege sa il imprime unor texte din dramaturgia nationala sau internationala.

De aceea, daca plamanii tai nu reusesc sa asimileze particulele de oxigen ale Afrimlumii, daca nu ai pus o bucata din puzzle la locul sau, risti sa nu il intelegi, sa pleci nemultumit din sala, ca un copil care isi pierde rabdarea cu partenerii de joaca, sa te sufoci din cauza suprematiei nonconformismului sau sa il contesti pentru ca este altfel. Dar, indiferent de starea postvizionare, un lucru este sigur. Nu ai cum sa uiti un spectacol de teatru regizat de catre Radu Afrim. Decorurile, muzica, miscarea scenica, jocul actorilor te vor urmari, isi vor face loc in discutiile cu prietenii, in somnul de dupa-amiaza, in minutele rezervate pauzei de cafea, in momentele tale de singuratate si te vor indemna la visare, la contemplarea detasata a propriei vieti, la atatarea propriei nebunii.

Din colectia speciala de spectacole a lui Radu Afrim face parte si piesa clasica semnata de catre William Shakespeare, Visul unei nopti de vara si pusa in scena la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi. Multe s-au spus despre acest spectacol de la premiera sa din primavara lui 2012. Unii cred cu tarie ca este o confirmare a ingeniozitatii si originalitatii regizorului recunoscut pentru extravaganta, exostismul si irepetabilitatea sa. Altii, dimpotriva, mormaie cum ca de aceasta data a exagerat mult, a plusat acolo unde ar fi trebuit sa puna punct si a neglijat ceea ce ar fi trebuit sa sublinieze. Un lucru este, insa, sigur. Cei care stiu textul lui Shakespeare, greu il mai recunosc pe acest clasic al dramaturgiei universale, iar cei care nu au citit, pana in momentul vizionarii, Visul unei nopti de vara pot, la fel de bine sa creada, daca uita ce apare scris pe afise si pe biletele de intrare, ca textul, ca si regia, este unul semnat de catre Radu Afrim insusi. Asadar, spectacolul Visul unei nopti de vara aflat in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi striga prin fiecare nuanta din vocea actorilor, prin fiecare indicatie regizorala materializata in fiecare personaj, prin fiecare element din decor, prin fiecare nota care compune coloana sonora, numele lui Radu Afrim.

Folosindu-se de subtilitatile si proprietatile metalimbajului, Visul unei nopti de vara regizat de catre Radu Afrim, este el insusi un metaspectacol, un spectacol care analizeaza simbolurile si structurile piesei clasice din care isi trage radacinile. Numele personajelor se pastreaza, unele replici pot fi recunoscute de catre cititorii fideli de dramaturgie, intriga este aceeasi, in esenta, dar cadrul si felul in care se desfasoara actiunea, identitatea protagonistilor se supun Afrimtransformarii si isi demonstreaza compatibilitatea cu modernitatea, cu societatea definita de diversitate in care cu totii traim. Astfel, actiunea se muta in Atena anului 2012, padurea shakesperiana este traspusa intr-un bar cosmopolit cu o firma luminoasa mai mult decat relevanta, Forest, iar personajele se confrunta cu toate dramele si provocarile societatii contemporane: diversitatea sexuala, criza economica, nevoia de divertisment, superficialitatea emotionala, clara stratificare sociala.

Distributia din Visul lui Afrim este si ea una care surprinde prin diversitate si originalitate. Regizorul a ales, asa cum si-a obisnuit deja publicul, sa imbine experienta cu speranta, tineretea cu maturitatea. Personajele lui Shakespeare sunt preluate in functie de complexitate, importanta si potential de a suprinde si de a soca, pe alocuri, atat de catre actori aflati in plina incercare de a se afirma, cat si de catre actori deja consacrati, legati printr-o relatie de familiariate de public. Theseu, Egeu, Lysander, Demetrius, Philostrat, Gutuie, Blandu, Fundulea, Flaut, Botisor, Subtirelu, Hipouta, Hermia, Helena, Oberon, Titania, Puck, Fir de Paianjen, Mazariche, Fluturas sunt cateva dintre numele de botez pe care William Shakespeare le-a ales pentru eroii sai si pe care Radu Afrim le-a atribuit actorilor nationalului iesean pentru a le purta aproape trei ore pe scena intr-un spectacol care nu seamana cu nici un alt spectacol gandit dupa o piesa a clasicului dramaturgiei universale. Norocosii, Loredana Cosovanu, Vlad Volf, Andrei Grigore Sava, George Cocos, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Cosmin Maxim, Livia Iorga, Ovidiu Ivan, Dumitru Nastrusnicu, Catalin Stefan Mindru, Horia Verives, Daniel Busuioc, Catalina Antal, Ionut Cornila, Cristina Padurariu, Diana Roman, Anca Pascu, Alexandra Acalfoae, Loredana Bran, Tatiana Grigore, Cristina Hohan, Minodora Lungu, Madalina Munteanu, Amalia Olaru, Sebastian Albisteanu, Andrei Bibire, Daniel Chirila, Alex Iurascu, Radu Homiceanu au stiut sa si le insuseasca cu firesc si, in acelasi timp, cu originalitate, surprinzandu-i pe cei din sala si trezindu-le sentimentul de familiaritate.

Padurea, respectiv barul Forest, ofera spatiul pentru descatusarea unor personalitati impresionante si pentru teserea unor intrigi care isi vor pastra intotdeauna aerul de actual, indiferent de perioada in care isi vor gasi locul. Povesti de dragoste, afaceri de familie si numere de cabaret le dezvaluie celor din sala mai multe lumi cuprinse in acelasi desfasurator. Radu Afrim reuseste sa aduca idilele ale caror protagonisti sunt Lysander, Demetrius, Hermia si Helena in atmosfera unui bar supraaglomerat din cauza incarcaturii sexuale, a diversitatii numerelor artistice oferite si a amestecului de influente. Privindu-i alegerile pe care le-a facut impreuna cu scenograful Iuliana Vaslan, ca spectator nu te poti hotari intre baroc, modern si burlesc. Tehnica postmodernista de care Afrim se foloseste te ajuta, insa, sa intelegi ca nu este vorba despre o alegere, ci despre o asimilare, o acceptare a intregului diversitatii.

Actorii care insufletesc personajele shakesperiene in piesa regizata de catre Radu Afrim resusesc sa faca echipa pentru a crea atmosfera unei piese clasice ajunsa in perioada sa de razvratire, de altfel. Desi sunt nume care se remarca mai mult decat altele, la finalul reprezentatie nu se poate spune ca vreun personaj nu a fost reprezentat pe masura. E drept, insa, ca li se potrivesc rolurile ca niste aterego-uri in cautare de matca, in special actorilor Horia Verives, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Catalin Stefan Mindru, Ionut Cornila, Vlad Volf. Astfel, Doru Aftanasiu este un Theseu plin de el si fin cunoscator al dedesubturilor lumii oamenilor de afaceri rau famati, Vlad Volf un indragostit-prada usoara pentru nehotarare si seductie insistenta iar Ionut Cornila un tata isteric si interesat.

Cu radacini vintage, cu stralucire de glob disco si cu accente de burlesc, cu structura de spectacol de cabaret, cu un generos amestec de muzica, dans, imagine, Shakespeare, Afrim, postmodernism, spectacolul Visul unei nopti de vara este o calatorie pentru care stii sigur ca ti-ai luat bilet, dar care te surprinde cu fiecare secventa care iti trece prin fata ochilor, prin sticla propriei perceptii, a propriei deschideri si a propriei disponibilitati de a invata, de a cunoaste, de a explora, de a intelege. Nu iti garanteaza nimeni ca iti va placea pana la limita adoratiei si a dependentei, dar cu siguranta poti fi convins ca nu vei mai pleca acelasi spectator de teatru din sala. A merge la un spectacol regizat de catre Radu Afrim este ca si cum ti-ai testa limitele deschizandu-ti parasuta propriului gust si sarind in neantul povestii care ascunde alte si alte povesti.

4 ianuarie 2014
Lupta corp la corp a cuvintelor – Zeul măcelului

Cuvintele? Fara ele nu ne putem lega de oameni, nu ne putem apropia de ei, nu ne putem exprima adevaratele dorinte, nu ne putem face cu adevarat intelesi. Cuvintele dau sens istoriei, dragostei, urii, indiferentei, uniunii si dezbinarii, familiei si impreuna-ului, personalitatii, umanului. Cuvintele condimenteaza comunicarea cu umor, nasc conversatii si anunta taceri. Cuvintele sunt in noi si sunt noi. Dar, desi indispensabile, cuvintele intind la orice pas capcane. Daca nu stii sa te imprietenesti cu ele, daca proiectezi asupra lor frustrari, dureri retinute, politete fara fond, pseudoidentitate, se intorc impotriva tacand te astepti mai putin. Cuvintele trebuie dramuite ca un medicament tamaduitor, alfel dau stari de nervozitate, de revolta, de anxietate, de paranoia.

Piesa de teatru Zeul macelului scrisa de dramaturgul Yasmina Reza, cel mai in voga dramaturg francez al momentului si adusa in atentia publicului iesean de catre regizorul Cristian Hadji – Culea ii face pe cei care aleg sa o vada pusa in scena sa simta forta cuvintelor si felul in care ele schimba vieti si complica situatii in aparenta tinute sub control.

Incarcat de umor purtat prin toate registrele, de la umor de situatie si de salon, la sarcasm si umor negru, pe alocuri cu nuante de tragism, spectacolul Zeul macelului ii are in rolurile principale pe Haruna Condurache, Oana Sandu, Calin Chirila si Constantin Puscasu si duce tragicomedia catre desavarsire.

Ascultand dialogul inchipuit de Yasima Reza razi mult, dar rasul acesta are nenumarate si uneori nebanuite semnificatii. Bucuria se amesteca cu mirarea, cu gandurile tulburi si cu o curiozitate acuta, iar nerabdarea de a cunoaste finalul cu rasfatul unei puneri in scena reusite.

Inceputul actiunii din Zeul macelului te transpune intr-un salon al unei familii din Franta, intr-o atmosfera in aparenta linistita, calda, de acasa, de familie primitoare, atmosfera sugerata si de decorul simplu, dar functional: o canapea care indeamna la confidente si conversatii line, relaxate, doua vase cu lalele care imprima o nota de feminitate, de romantism, un telefon, o masa cu albume de arta si carti, un dulap cu delicii cu grade pentru destins atmosfera. In centrul actiunii se afla familia Houillé si familia Reille puse fata in fata de catre fiii lor de 11 ani care s-au incaierat la scoala. Véronique si Michel Houillé si Annette si Alain Reille, reprezinta asadar parti in conflict, victima si atacatorul, dar se intalnesc pentru a ajunge la o intelegere, pentru a imprima maturitate intregii situatii, pentru a stinge conflictul si a aplana alte conflicte viitoare.

Véronique si Michel Houillé, gazdele si parintii victimei, incep impecabil. Completeaza un proces verbal sub privirea atenta a musafirilor, Annette si Alain Reille, parintii atacatorului, nasc conversatii, dau cuvintelor misiunea de a incuraja politetea si diplomatia, isi servesc invitatii cu ce au mai bun in casa.

Desi totul porneste de la nevoia de reconciliere si sunt imbibate in coversatie cele mai bune intentii, pana spre final prapastia se adanceste si mai mult intre cele doua cupluri si in interiorul lor, nevoia de razbunare ii priveste cu ochi pofticiosi dintr-un colt de canapea, conflicte din interiorul fiecarui cuplu ies la suprafata si creaza haos, cuvintele se hranesc cu disperare si ura scapate de sub control. Astfel, replicile gandite de Yasima Reza ii poarta pe protagonisti de la agonie la extaz, cresc si descresc intensitatea trairilor pana spre paradoxal, creeaza tensiune si pofta de ras.

Zeul macelului este, asadar, o piesa care te prinde si nu te pierde pana la final, o piesa carea trezit interesul regizorilor si al actorilor din Europa, si nu numai. A fost montata prima data la Zürich (2006), apoi la Paris ( cu o varianta regizorala semnata chiar de autoare), Londra,New York (Broadway), Moscova, iar in 2009 a castigat Premiul Tony pentru cea mai buna piesa de pe Broadway si Premiul Laurance Olivier pentru cea mai buna comedie. Si daca tot figureaza si in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi, pe 14 si 25 noiembrie, luna aceasta, este de neratat. Fiecare detaliu care compune spectacolul nationalului iesean promite o seara reusita: textul semnat de dramaturgul francez, jocul actorilor, muzica, decorul.

Fara prea multe artificii regizorale, cu personaje extrem de carismatice, personaje care oscileaza de la amabilitate excesiva, laisterie, ridicol, cinism si aroganta, Zeul macelului da cuvintelor o forta extraordinara, le slefuieste fatetele intelesurilor in functie de cursul pe care il capata actiunea, contureaza lupte verbale care se lasa cu insangerari nervoase si da o interpretare aparte legii talionului, justei reciprocitati a crimei si pedepsei.

4 ianuarie 2014
Repetabilitate contestabila – Povesti de familie

Este o seara de sambata, de toamna, de octombrie, 13, o seara care isi trage radacinile dintr-o dimineata ploioasa. Pe la ora 19 si vreo 15 minute, stropii de ploaie sunt din ce in ce mai inversunati. Umbrele colorate sau mai cenusii decat ploia cu care se lupta, se inchid si se deschid la fiecare cateva secunde.

Cei care au ales sa isi plimbe pasii pe strazile intristate au destinatii dintre cele mai diverse. Unii dintre ei, nu foarte multi, dar suficienti pentru a umple sala, se grabesc sa ajunga in interiorul neconventional al Uzinei cu Teatru a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi. Aici asteapta sa fie jucata piesa Povesti de familie de Biljana Srbljanovic, intr-o distributie si cu o regie care starnesc cel putin curiozitatea: Pusa Darie, Ionut Cornila, Daniel Busuioc, Loredana Cosovanu, Vlad Cepoi.

Pana incepe spectacolul, insa, fumatorii se opresc la o tigara, iar nefumatorii, dupa ce isi scutura umbrelele de povara ploii, isi cauta locul in sala, isi elibereaza tinutele de un strat de haine si incep sau continua discutii exuberante, line, romantice sau conventionale, dupa caz si dupa aluatul interlocutorilor.

Tehnicienii de la sunet si lumini arunca priviri in sala, parca pentru a-si face o idee peste cine se va rostogoli amestecul de muzici si de culori pe care il controleaza dibaci cu degetele prin vinisoarele carora curge experienta. Decorul aminteste de desenele pe asfalt ale copilariei si de 1 Iunie. Intr-o aparenta dezordine, imprastiate in lungimea, in latimea si in inaltimea scenei, reflectoare, flori de plastic si cutii de carton atata si mai mult curiozitatea. Linistea din podelele scenei isi traieste ultimele minute. In scurt timp totul va fi sub lupa publicului si la discretia actorilor, totul va spune o poveste.

Putin dupa ora 19.30 se apasa pe butonul de actiune. Intr-o nota de mister isi face aparitia pe scena primul personaj, personaj care leaga scenele intre ele, le da o nota de neprevazut si aminteste de balerinele-jucarie cu cheita si rezonanta de cutie muzicala. Incet, incet, in ritmul miscarilor pe poante ale balerinei, intrusa, firul povestii se desira. In centrul sau se afla insasi copilaria, cu toate nefericirile si portitele sale de evadare din real si familia. Fiecare isi aminteste, probabil, cum in copilarie proba hainele adultilor si fura rolul unuia dintre parinti pentru cateva minute sau ore pentru a simti acel surplus de maturitate si de autoritate. Copii nefericiti se infing in pielea parintilor care ii fac zi de zi nefericiti, le fura identitatile, pentru ca in nefericirea lor nu au uitat totusi sa se joace si le urmeaza exemplul intr-un ritual de perpetuare a datului de parinte si de copil.

Povesti de familie este un spectacol in care personajele se joaca de-a rasu’-plansu’, un spectacol care tenteaza amintirea si readuce in prim-plan toate acele ritualuri ale copilariei: pregatirea pentru scoala, bucuria venirii acasa dupa ore, stabilirea rolurilor in casa, a figurilor dominante in luarea deciziilor, discutiile dintre parinti si copii din timpul mesei si rasfatul din timpul rezervat jocului. Si, dincolo de asta, priveste cu ochi critic familia moderna, dar mai ales acel model de familie in care frica este o metoda de educatie si un mod de a trai. “E normal ca tata sa o bata pe mama! Si e normal ca parintii sa ii bata pe copii” sunt replici pe care personajele, copiii-adulti, si le arunca pe cel mai firesc ton cu putinta in timp ce fac loc violentei in spatiul lor de harjoneala.

In primul rand o domnisoara isi imbratiseaza strans iubitul, iar in spatele salii un grup, destul de spumos inaintea inceperii reprezentantiei, se rupe in taceri individuale.

Spectatorii par sa simta cu fiecare scena care le starneste zambete sau le incurajeaza tristetea sa isi faca loc printre stari, ce inseamna o copilarie nefericita, ce traume pot prinde radacini in personalitatea unui copil abuzat si cum se pot ele perpetua de la o generatie la alta.

Da, asa este, ii asigura pe fiecare dintre ei Vlad Cepoi, regizorul, prin fiecare amanunt pe care a insistat in punerea sa in scena. Isi gaseste si cuvintele pentru cei care dupa ce vor iesi din sala vor dori sa isi completeze sau sa-si verifice, printr-o simpla cautare pe Internet, imaginea pe care si-au facut-o despre reprezentatie: “Aceste legi nescrise au guvernat societatea si din nefericire inca o mai fac. In aceasta normalitate traim. E normal sa fim violenti cu fiintele catre care ar trebui sa ne indreptam toata dragostea. E normal sa fim rai. E normal sa distrugem. Este firesc ca tatal sa-si bata familia, este normal sa tradezi, este normal sa-ti fie frica, este normal sa fii umilit, sa fii zgarcit. Toata aceasta normalitate va naste FRICA. Frica de tata, frica de a fi tu, frica de a fi sarac, frica de a fi singur. Copiii fug de acasa tot de frica si prin joaca lor se intorc de unde au plecat. Fugind de frica, se joaca de-a frica. Si ca de atatea ori in istorie, aceasta frica naste violenta. Prin imitatie, violenta se reproduce de la o generatie la alta si aceste replici vor fi auzite la nesfarsit.”

Ceea ce vad spectatorii in jocul actorilor, cu ochii propriei experiente si a propriilor principii, este un conflict intre generatii expus de copii de aceeasi varsta pe baza a ceea ce traiesc in propriile familii, conflict care da din coate si isi face loc chiar si in spatiul de joaca.

Locul de joaca pe care l-au gandit regizorul si scenograful spectacolului Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi fura cate ceva din fiecare lume, si din cea a adultilor, si din cea a copiilor. Astfel, pe scena apar balansoarul nelipsit din parcurile pentru copii, desene pe asfalt imprimate pe pereti, dormitorul unui cuplu si bucataria dotata cu tot ce trebuie pentru o masa in familie. Cu fiecare minut decorul se dinamizeaza si totul sugereaza ca nimic nu se pierde in imaginatia copiilor, totul are o trebuinta. Florile de plastic cad de undeva de sus pentru a marca finalul unui moment si trecerile de la un moment la altul, balansoarul poarta in zbor bucuria si inocenta, masa-cutie de carton in jurul careia se incropesc dicutiile intre parinti si copil isi schimba locul si utilitatea.

Distributia Povestilor de familie redate pe scena de la Iasi imbina experienta interpretativa cu tineretea promitatoare. Astfel, Pusa Darie nu ii dezamageste nici de aceasta data pe iubitorii de teatru si este compatibila, pana la indeplinirea misiunii regizorale, cu Ionut Cornila, Daniel Busuioc si Loredana Cosovanu.

Desi plasata in spatiul geografic al fostei Iugoslavii, cu trimiteri catre politic si social, piesa Povesti de familie este cumva neutra geopolitic, intrucat poftele copilariei, curiozitatea si nevoia de joaca sunt universale, iar violenta in familie se poate intalni, din pacate, in orice colt de lume, o piesa care nu duce lipsa de adaptari si de reprezentatii pe continentul european. Chiar daca au stiut-o sau nu, prin aplauzele de la final, spectatorii din sala Uzinei cu Teatru au confirmat faptul ca Biljana Srbljanovic este de un deceniu un dramaturg de succes, un dramaturg ale carui piese se joaca in toate limbile si pe toate continentele.

Intr-un amestec de culoare, violenta verbala si fizica, bucurie de copil, neputinta de parinte afectat de mediul socio-politic in care isi duce existenta, aceasta inscenare a vietii de familie regizata de Vlad Cepoi ii aduce pe cei din sala catre un final nu tocmai fericit, dar plin de semnificatii, un final in care isi face loc revelatia felului in care exersarea violentei poate distorsiona realul si ciobi din simplitatea si frumusetea existentei.

Cand totul se termina pe scena, aplauzele curg, gandurile se aduna, impresiile se pun la copt, stratul de haine inlaturat la inceputul reprezentatiei se adauga la loc, umbrelele simt din nou strangerea de mana a posesorilor. Actorii isi primesc rasplata, incarcati inca emotional si se retrag in cabine si in propriile vieti. Luminile se sting, scena isi adulmeca deja somnul, iar afara ploaia parca se inteteste. Fiecare dintre cei care au ales sa vada acest spectacol isi poarta pasii spre iesire. In ploaie ii asteapta ecoul serii pierduta deja in noapte si drumul spre casa.

Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi, Uzina cu Teatru

Povesti de familie de Biljana Srbljanovic

Regia: Vlad Cepoi

Scenografia: Radu Rasca

Cu: Pusa Darie, Ionut Cornila, Daniel Busuioc, Loredana Cosovanu

3 ianuarie 2014
Pană de realitate

Traim zi de zi impartindu-ne energia intre viata reala, cea in care invatam, muncim, iubim, ne imprietenim, facem copii si construim case, caractere, cariere, destine si viata interioara, straina de concret, de material, cea in care disecam fiecare sentiment, fiecare actiune, gandim ceea ce stim ca nu am putea spune cu voce tare conform standardelor sociale si ne imaginam.

In lumea reala jucam un anumit rol, in functie de mediul in care ne-am nascut si de traseul educational pe care l-am urmat. Dar in lumea imaginata putem fi pseudoidentitati ale aceluiasi sine, putem juca mai multe roluri, pentru ca ne este permis sa ne intrebam “si cum ar fi daca?” Constiinta, pentru cei care au avut timp sa si-o cultive, este cea care triaza fiecare gest, fiecare gand din aceste lumi, le aseaza pe categorii, ridica spranceana a intrebare si a nemultumire si da un verdict cu care trebuie sa inveti sa traiesti, indiferent daca te pune sau nu intr-o lumina buna.

Un spectacol de teatru, daca este unul reusit, patrunde in fiecare dintre cele doua lumi si hraneste asteptari dintre cele mai diverse. Unii vin in sala de joaca de-a fictiunea cu lectura la zi a textului dramaturgic, asteptand sa fie surprinsi de adaptare si de interpretare, iar altii, probabil cei mai multi, ies din lumea lor reala in cautarea unui loc de rasfat al propriei lumi interioare. Si, desi reprezentatia este aceeasi pentru toata lumea, impactul este pentru fiecare altul, cu franturi mai mari sau mai mici de la fel. Un astfel de spectacol, sortit sa puna la incercare forta imaginatiei fiecaruia dintre cei care aleg sa il vizioneze si trecut in programul lunii octombrie al Salii Studio “Teofil Valcu” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi in zilele de 12 si 20 octombrie, de la ora 18.00, este Pana de automobil, o adaptare dupa cartea cu acelasi titlu a prozatorului si dramaturgului elvetian Friedrich Dürrenmatt.

Bazandu-se pe o poveste care atrage prin dinamism si neprevazut, spectacolul Teatrului National din Iasi nu apeleaza la prea multe artificii pentru a mentine vie atentia spectatorilor pana la final, intrucat textul este suficient de ofertant incat sa mascheze eventualele scapari care tin de regie, jocul actorilor sau scenografie. O mademoiselle Simone, seducatoare prin atitudine si care minute bune se foloseste, pe scena, doar de limbajul trupului pentru a-si contura relatia cu ceilalti protagonisti ai povestii, un ospat al carui fiecare fel aduce ceva nou in derularea firului narativ si entuziasmul care merge pana spre sadism al batraneilor avizi de jocuri de societate compun scheletul pe care se construieste jocul actoricesc, intr-un decor mai degraba minimalist. Regizorul si scenograful au avut, insa, grija ca fiecare amanunt sa conteze: o manusa de dantela, un carucior cu mancare, fetele protagonistilor luminate in intuneric in momentele de trecere de la o scena la alta, un hohot de ras intr-un moment de tensiune si incarcatura emotionala maxima.

Sarmantul si curtenitorul domn Traps, reprezentantul unei firme de textile, mademoiselle Simone, menajera, avocatul Kummer, procurorul Zorn, calaul Pilet si judecatorul, gazda lor sunt personajelele lui Friedrich Dürrenmatt pe care regizoarea Irina Popescu Boieru, impreuna cu scenograful Axenti Marfa le ghideaza pe scena. In primele minute acestea ofera crampeiele unor vieti care par adanc ancorate in realitate. Domnul Traps, plecat la drum lung asa cum ii cere meseria, face o pana de automobil si este nevoit sa innopteze la un han intr-o localitate despre care nu stie multe. Surprinzator de repede da peste un domn, judecatorul, care se ofera sa ii fie gazda. Treptat, insa, inchipuitul isi face loc, surprinde si produce rasturnari de situatie. Cu o menajera careia Traps ii face ochi dulci de la inceput si cu trei musafiri excentrici, aflati la varsta pensiei, gazda reuseste sa tulbure apele realitatii reprezentantului firmei de textile si sa amestece dibaci credibilul cu imaginarul, in momentul in care ii propune acestuia un joc de societate, mimarea unui proces in care el, domnul Traps sa isi asume rolul de inculpat.

Misterul, umorul cu pofta de absurd si ospatul indelung al protagonistilor imprima actiunii urmele curiozitatii care se cere satisfacuta si impletesc un fir in aparenta simplu al intrigii. Detaliile sunt servite treptat, cu fiecare fel de mancare adus de mademoiselle Simone si din care se infrupta Traps, procurorul, judecatorul, avocatul si calaul. Astfel, dintr-o simpla joaca totul se trasforma intr-un proces de constiinta, constiinta domnului Traps. Insasi regizoarea spectacolului, Irina Popescu Boieru, marturiseste: “Nici o clipa nu am crezut ca ceea ce se intampla in Pana de automobil s-ar putea petrece cu adevarat, ca s-ar putea desfasura in vreo realitate, fie ea chiar trecuta ori viitoare. In pofida situatiei teoretic posibile, in ciuda simplitatii cu care se naste povestea ai a detaliilor verosimile, istoria lui Traps si a judecarii lui in joaca, mi-a aparut intotdeauna ca un proces care se petrece in afara realitatii vizibile si palpabile, trecand in realitatea ascunsa, dar mult mai adevarata, a eului interior, in forul intim al propriei constiinte. Cele patru personaje care alcatuiesc completul unei judecati aparent ludice, Zorn, Kummer, Gazda si Pilet, mi-au aparut ca aspecte ale constiintei eroului judecat.”

Actorii Constantin Avadanei, Emil Coseru, Gelu Zaharia, Petru Ciubotaru, Nicolae Ionescu si Catinca Tudose dau viata, asadar, unor personaje care ar putea fi fatete ale aceluiasi sine: avocatul “scopul scuza mijloacele”, procurorul “spranceana ridicata a constiintei”, judecatorul “ratiunea invinge”, calaul “pedeapsa in asteptare si grotescul simt al umorului al unui condamnat la moarte” si mademoiselle Simone “tentatia continua”.

Pentru inceput se detaseaza, clar, comerciantul Traps, un barbat ambitios, plin de incredere in sarmul sau. Acest Traps ascunde, insa, sub stratul de aroganta, frici, indoieli si remuscari care asteapta doar momentul potrivit pentru a fi scoase la suprafata. Iar acest momentul apare o data cu pana de automobil, care este, de fapt, o gaura in stratul de autosatisfactie, un atac de panica al propriei constiinte si cu procesul propus in joaca de catre cel care il gazduieste in orasul necunoscut. Pe masura ce Traps isi povesteste viata si puncteaza momentele de ascensiune profesionala in fata celor care il judeca, amanunte inspaimantatoare ies la suprafata. Acest Don Juan, desi cu o sotie si patru copii, a sedus-o pe sotia fostului sef, acum decedat din cauza unui infarct si si-a uitat scrupulele pentru a avansa in cariera. Amicii de joaca, respectiv avocatul “scopul scuza mijloacele”, procurorul “spranceana ridicata a constiintei”, judecatorul “ratiunea invinge”, calaul “pedeapsa in asteptare si grotescul simt al umorului al unui condamnat la moarte” si mademoiselle Simone “tentatia continua”, il fac sa inteleaga, printr-o inlantuire de intrebari, confesiuni, ras grotesc, frica si fiori de fatalism, ca nimic din aceasta lupta pentru statut si pentru satisfacerea unor dorinte si placeri egoiste nu este intamplator, ca totul este, de fapt, premeditat si ca se face vinovat de moartea fostului sef.

Spectacolul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi reuseste sa prinda publicul in mrejele acestui complicat proces de constiinta, descris de Friedrich Dürrenmatt pornind de la niste fapte in aparenta banale, prin muzica, jocul de lumini si umbre, viteza cu care se schimba decorul in timpul derularii propriu-zise a firului narativ, atentia pentru detaliu a regizoarei si scenografului si prin distributie. Norul de ambiguitate care umbreste linia trasata intre real si imaginar face din Pana de automobil o poveste cu savoare, cu talc, iar sfarsitul tragic al personajului principal, care cu greu poate fi intuit in primii stropi de actiune, uimeste si coboara spranceana constiintei a resemnare.

3 ianuarie 2014
Ramona Iacobuțe: Eleganța este o mănușă care ascunde ridurile unei mâini trecute prin viață și îndreaptă atenția spre ochi, spre atitudine, demnitatea în asumarea dramelor propriului destin.

Asa cum calatorului insetat n-o sa-i pese de culoarea cestii in care-i dai apa, poate ca nici dependentul de lumini culturale in intunericul cotidian prozaic nu va fi interesat de mana care le aprinde. Dar e si mai bine cand filigranul cestii se asorteaza cu cel al inelului de pe mana care ti-o intinde, in timp ce-ti spune: “am vazut ca amandoi schiopatam”. Ramona Iacobute, din 2012 redactor sef al site-ului nostru, www.ceascadecultura.ro, intinde o astfel de mana si isi doreste sa se imprieteneasca cu cititorii sai printr-un exercitiu de sinceritate pe care i l-am propus la aniversarea celor 3 ani de cand s-a lansat platforma online. Cu un firesc pe care il cauta in tot ceea ce face, a raspuns unor intrebari care o expun ochiului critic al celor care o citesc. Absolventa a Departamentului de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din cadrul Facultatii de Litere a Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” Iasi si masterand in Relatii Umane si Comunicare, Ramona Iacobute practica jurnalismul cultural din convingere: “Incurajez jurnalismul cultural pentru ca stiu ca are suisurile si coborasurile sale, dar ca trebuie practicat in continuare pentru a se perpetua si a evolua. Dar nu acel jurnalism cultural scortos, ci jurnalismul cultural prietenos.”

Multi te citesc, dar cred ca sunt putini cei care stiu cine esti. Cine este Ramona Iacobute?

Ramona Iacobute este in primul rand un om care nu isi simte varsta, o absolventa a Departamentului de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din cadrul Facultatii de Litere a Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” Iasi (nu cred ca are importanta anul absolvirii, pentru ca – am spus deja – nu imi simt varsta) si o posesoare a diplomei de masterat in Relatii Umane si Comunicare, obtinuta pe baza cursurilor urmate in cadrul Facultatii de Psihologie si Stiinte ale Educatiei din Iasi, un om care prefera sinceritatea si stangaciile, gafele simpatice, firescul, imaginii impecabile, o tipa care astazi abordeaza stilul funky, pentru a-si da seama maine ca vintage-ul i se potriveste, de fapt. Ramona Iacobute experimenteaza mult, citeste mult, zic prietenii si cunoscutii ca este o tipa cu umor, o tipa careia ii plac in special bijuteriile excentrice, este alintata de catre prieteni Jakobe, este matusa, are doua nepotele pe care le adora, iubeste sa isi faca prieteni si crede cu tarie in a doua sansa.

Iti amintesti prima carte pe care ai citit-o? Ce a urmat?

Nu imi mai amintesc prima carte pe care am citit-o, desi cred ca era ABC-ul a ceva, una dintre cartuliile acelea mici care se tipareau in comunism, dar imi amintesc prima carte pe care am citit-o de mai multe ori, Cei trei muschetari. Cartea asta mi-a marcat sfarsitul copilariei. Cred ca amestecul acela de personaj colectiv pozitiv care invinge, de gasca, de cauza comuna s-a mulat perfect pe personalitatea mea. In gasca mea de prieteni apropiati m-am mai autoproclamat, din cand in cand, ca fiind D’Artagnan. Au urmat carti care exploateaza mult latura filosofica a personajelor si care mizeaza pe analiza psihologica a personajelor si a situatiilor. Cand mi-am dat seama ce stil mi se potriveste am inceput sa citesc Dostoievski, John Fowles, Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez. In prezent sunt indragostita de Zeruya Shalev, Julian Barnes, Martin Amis, Jose Luis Peixoto, David Grossman, Jonathan Franzen, Salman Rushdie, Jeffrey Eugenides si multi, multi altii, pentru, ca dupa cum am spus, imi place sa experimentez si imi place diversitatea. Iar in literatura, slava Domnului, exista diversitate, nu ai cum sa te plictisesti vreodata.

Cand ai inceput sa scrii? Cand ai publicat prima data?

Cred ca eram prin liceu cand am inceput sa iau scrisul mai in serios. Aveam, ca orice adolescenta, un jurnal in care scriam aproape zilnic, dar nu desenam inimioare sub care proclamam “Te iubesc, X-ulescule!”, ci incropeam poezioare, destul de penibile, daca ma intrebi acum. Insa m-au ajutat sa progresez si sa iau, aproape de fiecare data, 10 la limba si literatura romana. Eram buna in special la compuneri. De publicat, am publicat in revista liceului, mai ales ca aveam si un profesor de romana care incuraja initiativele de acest gen.

Ce vroiai sa te faci cand erai mica?

Cred ca oscilam intre invatatoare si campioana mondiala la completat integrame. Aveam in scoala generala un profesor de sport pasionat de integrame la fel ca mine. Si pentru ca eram asa de buna, uneori chiar il intreceam, ma punea mereu rezerva in echipa de handbal, desi abilitatile mele sportive sunt aproape nule.

Cand ti-ai dat seama ca vrei sa studiezi jurnalismul? Care a fost scanteia?

Spre final de liceu a trebuit sa ma hotarasc, ca orice adolescent cu un picior pe cararea spre viata de adult, ce voi face in viata, care imi va fi formarea. Si atunci, mi-am evaluat potentialul. Era evident ca umanul si nu realul imi era optiunea. Asa ca m-am hotarat sa dau la Jurnalism.

Stiu ca promovezi oameni deosebiti si mai ales tineri talentati. Ce crezi ca aduci in plus fata de concurenta/alti juranalisti?

Cred ca ii fac pe oameni atenti la detalii, la acele detalii care fac diferenta intre discursul standard si spontaneitate si mai cred ca exploatez in primul rand umanul din fiecare intalnire pe care o am cu cineva special. Multe dintre textele mele se bazeaza pe emotional, pe povestea din spatele povestii de succes. Cand vad un tanar extrem de talentat si de ambitios, de exemplu, imi place sa aflu ce il motiveaza, cum l-au crescut parintii, cum iubeste, pentru ca felul in care iubim se reflecta si in felul in care ne facem meseria, cum alege sa isi petreaca timpul liber, daca ii pasa de cei din jur, altii decat membrii familiei si prietenii.

Ce sanse are presa culturala?

Cred foarte mult in ciclicitate, in orice domeniu. De aceea, incurajez si practic jurnalismul cultural pentru ca stiu ca are suisurile si coborasurile sale, dar ca trebuie practicat in continuare pentru a se perpetua si a evolua. Dar nu acel jurnalism cultural scortos, ci jurnalismul cultural prietenos.

Cum iti alegi subiectele, personajele?

De fiecare data ma las atrasa in capcana intuitiei si ascult cu atentie tot ce mi se spune si tot ce aud in jur. Cred ca am o foarte buna intuitie, si in ceea ce priveste oamenii in general, si in ceea ce priveste talentul, subiectul care ar prinde. Si mai cred ca stiu sa fac o selectie a ceea ce mi se transmite si sa spun “da, pe omul acesta vreau sa il cunosc si sa il prezint si altora pentru ca merita.”

Daca ar trebui sa alegi doar trei cuvinte pentru a descrie lumea din Ceaiul englezesc care ar fi acestea?

Firesc, emotie, imprevizibil.

Principala ta trasatura de caracter?

Cred ca principala mea trasatura de caracter, pe care o trec la calitati, este capacitatea de a asculta si de a fi atenta la detalii. De multe ori aceasta calitate m-a ajutat sa imi construiesc povestile si sa sprijin pe cineva aflat intr-o pasa proasta. Fara teama de exagera, pot spune ca atunci cand simt ca am fost acolo pentru cineva, cu o vorba, cu o poveste sau cu o ureche pusa neconditionat la dispozitie, ma simt cu adevarat fericita si multumita de mine.

Si cea de care nu esti mandra?

Obisnuinta de a despica firul in multe, multe bucati. Uneori as vrea sa nu fiu atat de prinsa de nuantele de gri, sa ma hotarasc pentru alb sau pentru negru.

Ce detesti la altii?

Ipocrizia si ingamfarea.

Ce ai schimba la tine daca ai putea?

Imi place de mine, de cele mai multe ori. Dar as vrea, parca, uneori, sa nu mai fiu atat de idealista si sa nu mai cred atat de mult in oameni, in potentialul pe care il au de a face bine, mai mult decat de a face rau.

Eroul tau?

Eroul meu poate fi orice om care isi depaseste egoismul si da o sansa altruismului, orice om care din nimic ajunge sa construiasca ceva frumos. Ar putea fi D’Artagnan, daca tot l-am amintit. De exemplu, unul dintre oamenii pe care eu ii admir si ii iubesc mult este prietena mea Oana Boca Stanescu, unul dintre cei mai buni PR-isti culturali din Romania. Dar, as fi iubit-o si admirat-o si daca nu mi-ar fi fost prietena, pentru ca munceste foarte mult si face oameni fericiti.

Cum definesti eleganta?

Un zambet ferm ca raspuns la o replica nesimtita, o atitudine badarana, o manusa care ascunde ridurile unei maini trecute prin viata si indreapta atentia spre ochi, spre atitudine, demnitatea in asumarea dramelor propriului destin.

Dar vulgaritatea?

Propria suferinta expusa ochilor si gurilor avide de barfa, de patetism ieftin.

Cadoul pe care ti-l oferi adesea?

Nu ma pot hotari niciodata intre carti si bijuterii.

Cartea de pe noptiera?

De obicei combin. Am perioade in care incep mai multe carti, dar le duc pe toate, neaparat, spre sfarsit. Pentru ca, daca mi-am pierdut timpul cu o carte, ma incapatanez sa o si termin. Bine, de obicei nu pun ochii pe carti care sa ma faca sa simt ca pierd timpul. Acum sunt aproape obsedata de Julian Barnes, asa ca am mai multe carti de-ale lui prin apropiere. Zilele astea combin, de exemplu, Julian Barnes, Nimicul de temut cu Martin Amis, Casa Intalnirilor si Zeruya Shalev, Thera.

Ce apreciezi cel mai mult la prietenii tai?

Cel mai mult apreciez la prietenii mei sinceritatea, firescul si altceva-ul acela care ma face sa vad lucrurile dintr-o alta perspectiva decat cea proprie. Merg foarte mult pe diversitate. Am prieteni destul de diferiti ca fire, ca temperament, diferiti ei intre ei, dar diferiti si fata de mine. Nu cred neaparat ca cine se aseamana se aduna, decat in masura in care asemanarea tine de acea bunatate, de acea generozitate, de acel umor cu note de ironie si sarcasm pe care musai oamenii apropiati mie trebuie sa le aiba.

Care sunt oamenii cu care ti-ai dori cel mai mult sa faci un interviu?

Pai, bineinteles cu Julian Barnes si cu Zeruya Shalev.

Calatoria preferata?

Pana acum calatoria mea preferata ramane cea facuta la Londra, anul trecut. Umorul englezilor, nonconformismul lor si in acelasi timp traditionalismul, cand vine vorba de lucruri cu adevarat importante, m-au cucerit pentru totdeauna. In aceasta calatorie am ras mult, m-am mirat incontinuu si mi-am lasat simtul aventurii sa preia controlul. M-as intoarce oricand la Londra, si cred ca as putea sa si locuiesc acolo, fara sa ma adaptez greu.

Un obiect indispensabil?

O sa para un raspuns superficial, dar nu ma pot lipsi de inele. Nu am un inel anume pe care il port tot timpul, pentru ca la mine accesorizarea e pe baza de chef, de vreme, de ziua din saptamana, de fixatiile de moment, dar fara un inel pe mana ma simt, parca, dezbracata.

Fraza ta prefarata?

“Am vazut alaturi o cioara si o barza, m-am mirat indelung si am cercetat cazul lor ca sa descopar cheia a ceea ce aveau in comun. Cand m-am apropiat de ele uimit si tulburat, am vazut intr-adevar ca amandoua schiopatau."(Rumi, Mathnawi)

2 decembrie 2013