Pe lângă urmele pe care le lasă în camerele închise cu cheie ale sufletului și minții, nefericirea se poate ascunde în cele mai banale mirosuri pe care corpurile le emană.
Dacă ai nasul cât de cât scos prin lume, dacă știi să faci diferența între parfumul aparenței și mirosul nefericirii, vei ști, de fiecare dată când ieși din bârlogul singurătății, dacă ai dat peste un om nefericit în drumul tău spre o ceașcă de cafea, spre un film sau o piesă de teatru, spre o întâlnire care-ți poate măsura propria-ți nefericire.
Nefericirea își schimbă mirosul și în funcție de vârstă.
Nefericiții care încă se mai bucură de tinerețe, își iau drept scut cochetăria.
Dar, experiența nasului fin te ajută să îi decojești de aparențe, de parfumul cremei de corp, al deodorantului, al cremei de față sau al fondului de ten și să le adulmeci adevăratul miros, cel care se amestecă cu toate celelalte esențe de viață trăită după anumite norme, dar nu se pierde.
Acel miros este un parfum de insomnie cu accente de anxietate, depresie, miros de țigară, de cafea neagră, de foame inhibată sau încurajată să își facă de cap.
Aceasta este nefericirea spălată în fiecare zi cu cel mai scump detergent, cu cele mai scumpe cosmetice și ambalată cu cele mai bune haine din garderobă.
Dacă te vei apropia de un astfel de nefericit și îi vei spune, plin de înțelegere, „nu este nevoie să te ascunzi, pentru mine miroși din depărtare a nefericire”, îl vei da imediat de gol.
Toate celelalte parfumuri se vor evapora și nu îți va mai mirosi decât a frică, a ciudă, a urât, a minciună, a singurătate, a dezamăgire.
Însă, nefericitul nu îți va fi recunoscător că l-ai găsit.
Dimpotrivă.
Te va privi ca pe un nebun și își va lua cât va putea de repede tălpășița, cu nefericire cu tot în spate.
Nefericiții atinși de ghearele nepilite ale bătrâneții sunt, însă, mult mai neatenți cu mirosul propriei nefericiri, nu se mai obosesc câtuși de puțin să îl ascundă, toată energia lor este înghițită de rutină, de amintirea a ceea ce erau cândva.
Tocmai de aceea, hainele le miros a ultima dată când au fost spălate de mâna cuiva drag care s-a dus de ceva vreme, părul a pernă de pe canapea roasă de pisică, pielea a odăi de altădată, unghiile le sunt îngălbenite ca foile unei cărți uitate de ani de zile deschisă în bătaia soarelui din fereastră.
Mirosul lor îl simți și fără să ai nas scos prea des prin lume.
E acolo ca dovadă a trăitului, a renunțării, a faptului că odăile minții și sufletului nu au mai fost aerisite de ani de zile, întrucât cheia s-a pierdut într-un parcurs dezamăgitor.
Lor nu îndrăznești să le spui că miros a nefericire.
Nu poți decât spera că cineva, într-o zi, până nu va fi prea târziu, va sparge un geam al acestor încăperi ferecate și le va aerisi.
sursa foto: stockcake.com
