Motto: „Dragostea mea s-a menit a fi Teatrul Radiofonic, pentru că propune, printre altele, cel mai spectaculos pariu pe care îl poate imagina vreo îndeletnicire artistică, dintre cele care populează visele realizatorilor teatrului radiofonic: să vezi, auzind.” Mircea Albulescu.

Ciprian Chiricheș l-a interpretat pe Robert în spectacolul radiofonic „Pisica verde” (a cărei adaptare și regie artistică sunt semnate de Mihnea Chelaru), producție premiată pe 21 iunie, anul acesta (nr. : 2016), cu medalia de argint la secțiunea „Best Drama Special”, din cadrul Festivalurilor celor mai bune Programe de Radio din Lume – New York Festivals World’s Best Radio Programs 2016. Deși consideră că oricine poate face teatru, Ciprian Chiricheș știe care sunt ingredientele decisive care stabilesc esența diferenței dintre actorii buni și actorii profesioniști: conștiința și conștientizarea propriei valori, propriului har, „memoria afectivă”, inteligența emoțională, „textura glasului”, capacitatea de a accesa senzații/emoții pe care le-ai trăit în trecut sau pe care le regăsești fidel în cei din apropierea ta, dar și „multă perseverență, îmbinată cu voință”. Actorul testează atitudini, răspunsuri, chiar și felurite ipostaze ale expresiei faciale, fiind un abil cunoscător al sonorității cuvântului rostit, întrucât „vocea rezonează altfel, în funcție de cum îți miști fața.“

Cine este actorul? Ce viziuni, ce mecanisme, dorințe, imagini, sunete și povești îl definesc? Care este rostul existenței sale? La acestea, dar și la alte cromatici interogative, răspunde Ciprian Chiricheș, actor al Teatrului Studențesc PODUL și, totodată, student la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București.

Ștefania Argeanu: Care sunt abilitățile, atributele și calitățile de care trebuie să dispună sau pe care trebuie să le dezvolte o persoană pentru a face teatru radiofonic?

Ciprian Chiricheș: Consider că oricine ar putea face teatru. Totuși, sunt niște lucruri de care trebuie să îți dai seama. Uneori, asta se întâmplă natural sau ești conștient de ele din naștere, ori trebuie să le descoperi pe parcursul muncii tale cu tine. Abilitățile le are toată lumea, doar trebuie să își dea seama persoana respectivă că le are. Și anume, mă refer la: atenție, inteligență emoțională, vorbire (glas și controlul acestuia). Apoi, mai este un amănunt care conferă finisajul “muncii” (mie îmi place să îi spun “lucrului”, pentru că este un proces de lucru, nu neapărat o muncă): acest mic amănunt este memoria afectivă. Să poți accesa niște senzații/emoții pe care le-ai trăit în trecut. „Cum m-am simțit atunci când s-a întâmplat…”, „Ce am făcut atunci când…”, “Ce am spus când…”.

Apoi, mai este și perseverența, îmbinată cu voința. Mai ales în teatrul radiofonic, unde mijloacele principale de care te folosești, ca actor, sunt: vocea, inflexiunile cuvintelor și așa-zisa “textură” a glasului, care ar trebui să tindă spre perfecțiune. Și pentru asta, e nevoie de un regizor bun, care să știe ce vrea de la vocea actorului, și de multă perseverență, îmbinată cu voință. Altfel, renunți.

Actorului îi este necesară o unitate de timp în care să parcurgă drumul de la persoană la personaj. Care au fost timpii de care a avut nevoie pentru a-și modela rolul dvs. din „Pisica verde”? În ce a constat asimilarea personajului?

De la prima lectură a piesei, mi-am dat seama că va fi foarte greu să-l interpretez pe Robert, deoarece este total opusul meu. El este acel tip de tânăr care are totul sub nas, de bani gata, cum se zice, și care este arogant și ipocrit. După prima întâlnire, m-am dus acasă și am început să iau la rând persoanele pe care le cunosc, ca să găsesc un fir de la care să încep. Așa a început. Ulterior, testăm ce îmi aminteam sau ce învățam din aceste exemple. Testăm atitudini, răspunsuri, chiar și fețe. Ajută foarte mult mimica; vocea rezonează, altfel, în funcție de cum îți miști fața. De exemplu, nu poți să maschezi un zâmbet până la urechi atunci când vorbești la telefon.

Apoi, restul a fost muncă în studio. Unde cei doi Mihnea (nr.: Mihnea Chelaru și Romeo Chelaru) mă ajutau foarte mult cu sfaturi, opinii și chiar cu elemente declanșatoare (polițistul, țigările, focul, cafeaua cerută ș.a.m.d.). Au fost multe duble trase și apoi a urmat contribuția lor, care a constat și în editarea materialului sonor. Amuzant este că, după înregistrări, o parte din Robert a mai rămas cu mine câteva zile. Dacă nu în vorbe, în atitudine, și dacă nu în atitudine, cel puțin în minte. Gândeam ca el.

Ce mesaj v-a transmis textul lui Elise Wilk la o primă lectură? Ulterior, s-a schimbat perspectiva de receptare a cărții? Dacă da, care au fost aceste modificări și îmbogățiri perceptuale pe care le-ați resimțit în urma lecturii repetate?

Inițial, am prins doar mesajul principal, alături de morala de la final. Dar după aceea, cu cât exploram mai adânc și îl cunoșteam pe Robert mai bine, am întâlnit mai multe povești dezvoltate în foarte puține vorbe. Fie că era prietena Biancăi, fie că era sora ei, toate erau conturate într-un astfel de fel, încât să ai imaginea perfectă. Cel puțin, mie mi-au venit în minte așa. E drept că m-a ajutat și imaginea colegilor mei cu care lecturăm la masă.

Îmi place că în „Pisica verde” nu este o singură poveste. Acum, referindu-mă strict la Robert, el, practic, nu are nicio vină pentru ceea ce s-a întâmplat. E drept, a fost un nesimțit, dar de aici până la ce i s-a întâmplat Biancăi este cale lungă. Totuși, alege să mintă și să încerce să pară că nu a avut de-a face cu ea niciodată și să fie și elevul model, copilul cuminte. Ceea ce spune multe despre el, dintr-un alt cadru de observare.

Ce ați învățat și ce ați descoperit despre propria persoană în urma acestei experiențe radiofonice?

În urma acestei experiențe radiofonice am învățat multe, fiind cea mai lungă experiență radiofonică de până acum, și lucruri legate de tehnică, de această ramură a meseriei, dar și lucruri legate de microfoane, date, efecte, despre recordere șamd.

Ce conexiune se stabilește, în viziunea dvs., între un spectacol, un film, o piesă de teatru și ființa umană?

Depinde de cât de bine este realizată opera respectivă. Omul este strâns legat de artă. E ceva ce face parte din el. Fie că sculptează, desenează, fotografiază, gătește etc., arta este prezentă chiar și în activitățile de zi cu zi. Dacă vorbim de acestea: film, spectacol, piesă de teatru, esențial este, cred eu, ca omul, spectatorul, să parcurgă împreună cu protagonistul parcursul acțiunii. Dacă i se întâmplă ceva rău, să vrea să-l ajute, să simtă că îi este un prieten. O conexiune perfectă, din punctul meu de vedere, ar fi cea de prietenie.

În ce manieră și în ce măsură reușește teatrul să apropie, să seducă, să emoționeze, să motiveze și să reactiveze energii creatoare și valori universale, readucând la viață esențialul?

Depinde, în primul rând, de tipul piesei. Care este esențialul ei și cum își exprimă „dorințele”? Dacă avem o comedie în care râdem de moravuri și de prostie, ele motivează într-un fel anume; dacă avem o dramă, emoționează într-un fel. Apoi intervine și maniera în care este pusă în scenă piesa/spectacolul, unde totul se împarte în mult mai mulți factori: regizori, scenografi, actori, univers scenic etc. Toate acestea influențează viața și esențialul respectiv. Cum reușește și în ce măsură? Eu zic că ar trebui să mulțumim teatrului că încă reușește să apropie oamenii și să nu strivim corola de minuni a lumii.

Cine este actorul? Ce viziuni, ce mecanisme, dorințe, imagini, sunete și povești îl definesc? Care este rostul existenței sale?

Ideal? Actorul ar trebui să fie oricine. Citesc acum o carte a lui David Mamet, „Teatrul”, și el zice așa: „Nu-i pasă nimănui de ce simți tu. Nu-i pasă nimănui de ce simte doctorul, pompierul sau soldatul. Și nu-i pasă nimănui de ce simți tu, actorul. Ți se cere să apari, să îți spui replicile, jucând scena, astfel încât publicul să priceapă piesa.” Dar sunt și ei oameni, nu? Așa că, de obicei, actorii sunt explozii de întâmplări, povești, energie; ei sunt un tumult de idei, cumularzi. Bureți care absorb tot ce îi înconjoară. Până la urmă, asta îți ușurează meseria: să vezi, să citești, să cercetezi, să știi.

Cum ați început colaborarea cu Teatrul Radiofonic?

A fost un moment magic. Profesoara noastră de vorbire (cum ne place nouă să simplificăm numele materiilor) ne-a recomandat să mergem la casting. Se căutau tineri studenți pentru colaborări într-un nou proiect, bazat pe piese scrise de Federico Fellini. Din grupa mea (cei care eram programați), am rămas ultimul din cauza emoțiilor care începuseră să-mi preia controlul. Când a venit rândul meu, m-am relaxat dintr-odată și, cu un zâmbet larg, am intrat în studio. Era genial! Exact cum văzusem la TV și în filme. Eram eu singur și în jur de zece oameni după sticlă. A trebuit să mă prezint, să spun ceva și să cânt. Eu am venit cu chitară și le-am cântat o povestioară care, aparent, le-a plăcut, deoarece am colaborat cu trei dintre regizorii care urmau să pună în scenă aceste piese ale lui Fellini. După ce am ieșit, Mihnea (nr.: Mihnea Chelaru) m-a luat deoparte și mi-a vorbit despre „Pisica Verde”. Este un om deosebit!

Ce culori, pasiuni, sunete, cărți, autori și sentimente vă definesc personalitatea?

Îmi place mult muzica! Am crescut cu ea de la 6 ani, când am învățat să cânt la chitară, apoi cu prima trupă (band) din care am făcut parte, cu primul „concert” din clasa întâi și apoi cu toate care au urmat. Am cântat folk, rock, pop-rock, punk, country și multe altele, apoi am transformat totul în muzică acustică. De la chitară la bas, la voce, apoi la cajon și la instrumente de percuție. Muzica înseamnă mult pentru mine. Aș putea spune că îmi place un singur gen de muzică, dar aș minți. Nu pot spune că îmi plac stilurile muzicale. Mie îmi place muzica bună. Poate fi o melodie rap, rock, pop, electrică, experimentală, orice, atâta timp cât este bună și se potrivește cu mine. Depinde de cum mă simt sau de cum vreau să mă simt.

Cum se numește una dintre cărțile memorabile pe care le-ați citit? Și care este mesajul pe care l-ați reținut după călătoria în universul literelor și al paginilor?

O carte, de care mereu aduc aminte și o recomand, este scrisă de Guillermo Martinez și se numește „Despre Roderer”, o poveste care te învață ce e voința, prietenia, dorința, durerea. Este vorba de un tânăr geniu care vrea să creeze un sistem filozofic care să explice inexplicabilul. Totul este „simplu” până acum, până aflăm că acest tânăr are o boală foarte rară, incurabilă și extrem de dureroasă. Și după cum spun criticii: „Împrieteniți-vă cu geniile, dar nu vă îndrăgostiți de ele.”

În ce alte activități sau proiecte culturale vă (re)găsim?

Eu fac parte din Teatrul Studențesc PODUL, un loc unde m-am dezvoltat enorm și unde am dobândit, de fapt, respectul față de această meserie. Este un loc minunat. Sunt diferite spectacole acolo pentru toată lumea și intrarea este mereu gratuită. Două din ele (din distribuția cărora fac parte și eu) sunt: „Ștefan-Vodă” – un spectacol-tradiție, care se joacă de 45 de ani, montat de domnul profesor Cătălin Naum (acum l-au luat în grijă Brândușa Casandra și Ana-Ioana Macaria) și “Lunaticii” – spectacol de clovni, unde regia este colectivă, finisată de Marius Costache. Spectacole noi urmează să apară în stagiunea următoare.

Interviul a fost realizat de Ștefania Argeanu.