Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

Oraşul trupurilor în căutare de suflete

Regizorul Radu Afrim isi extinde cu fiecare spectacol pe care il pune in scena teritoriul propriei lumi, atat pentru a-si revarsa acolo imaginatia, sentimentele, imaginile care ii locuiesc in minte, cat si pentru a permite accesul spectatorilor spre o alta perspectiva asupra vietii. Daca intri pentru prima data in aceasta lume, vei fi nelinistit, profund tulburat, fascinat si vei observa la tine unele simptome care te vor pune pe ganduri. Te vei uita mai atent in jur, vei cauta in tine resurse de toleranta si vei visa mult si in imagini pe care nu le vei putea niciodata recompune in realitate. Radu Afrim mai face pentru tine, spectatorul, un lucru. Reciteste texte pe care tu poate nu mai ai nici un chef sa le revizitezi sau pe care poate nici nu le-ai citit si le integreaza atat de firesc in aceasta lume, incat te tine captiv.

Este cazul spectacolului Orasul cu fete sarace pe care Afrim l-a gandit pornind de la nuvelele lui Radu Tudoran, un scriitor pe care multi l-au uitat. In aceasta punere in scena, regizorul face din cuvinte un invelis pentru imagini, nu invers, cum se intampla in multe dintre spectacolele sale. Toate trairile personajelor se revarsa din gurile acestora pentru a activa gesturi si a construi imagini. Prostitutia, cea mai veche meserie din lume cum cliseistic i se spune, este doar un pretext pentru acest periplu liric prin proza lui Tudoran. Femeia si corpul sau, corp care ajunge sa nu ii mai apartina si care e mereu in cautarea unui suflet care sa il rupa de material sunt laitmotive in Orasul cu fete sarace. Li se suprapun si se preling peste, ca grasimea de pe o bucata de carne pusa pe foc, misoginismul, dezumanizarea, precaritatea materiala si nevoia de supravietuire cu orice pret, boala, singuratatea, marginalitatea, lipsa de perspectiva.

Cadrul in care trupurile se rup de suflete si se pun in vitrina poftelor trupesti este un oras sarac de provincie. Pentru a-si construi suita de tablouri scenice si culoarul labirintic de expunere a acestora, Radu Afrim colaboreaza cu scenograful Cosmin Florea, pe care l-a avut alaturi in ultimii doi ani in spectacole importante si de care il uneste firul complementaritatii artistice. Totul pare sa se lege in Orasul cu fete sarace intre imagini, miscare, lumini si sunete. Cosmin Florea reuseste sa deseneze si de aceasta data pe scena un decor multifunctional care isi face din aparenta staticitate o parghie pentru multiplicarea perspectivelor si a planurilor de actiune. Scenografic, Cosmin ciopleste o matrioska care il cucereste pe privitor si il tine pana la final intr-un joc cu propria curiozitate. Desi aminteste de decorul din Dansul Delhi, un alt spectacol la care Cosmin Florea a lucrat cu Radu Afrim pentru Nationalul iesean, cu lemnul in nuante terne si cu o usa in centru, fereastra spre metatext si metaimagine, cel din Orasul cu fete sarace are unicitatea sa. Viata desprinsa din viata si reprodusa in miniatura pe scena face din aceasta poezie scenica o madlena si starneste un vartej de melancolie. Scenograful tine captiva in vitrine o iarna in miniatura, acel anotimp care vajaie in fiecare cadru al povestii pe care ne-o spune Afrim, aduce elemente-cheie din rural, o lampa, o stiva de lemne pentru foc, o plapuma pentru a da minimalismul forta expresivitatii. In decorul creat de Cosmin Florea nu avem aglomerari, dar avem elemente care incurajeaza suprapunerile si stratificarile.

Ca de fiecare data, pe langa o scenografie care sa ii sustina viziunea complexa asupra unui text, regizorul Radu Afrim isi alege cu mare grija distributia, dozeaza cu meticulozitate experienta scenica si maturitatea actorilor implicati in proiect cu prospetimea si ingenuitatea. Astfel, pe langa actori cunoscuti publicului si regizorului insusi ca Pusa Darie, Ada Lupu, Cosmin Maxim, Ionut Cornila, Dumitru Nastrusnicu, in roluri deloc de neglijat apar in Orasul cu fete sarace si sapte studente ale scolii iesene de teatru, Diana Vieru, Malina Lazar, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobanitei.

Tipologiile propuse publicului in aceasta productie sunt, de asemenea, intelept evidentiate, iar masculinitatea si feminitatea nuantate. Puterea, barbatia, brutalitatea se amesteca in viziunea lui Afrim cu tandretea si romantismul rationalizat, in portii mici, dar suficiente pentru a mai diminua din griul existential. Femeia e marfa de schimb, se prostitueaza pentru cateva lemne in plus si bani de o paine, insa regizorul scoate din fiecare personaj feminin si coltii visarii, ai sensibilitatii si ai nevoii de iubire.

Femeia naiva, femeia dintr-o bucata, femeia bolnavicioasa, femeia-matca, protectoare si sfatuitoare populeaza Orasul cu fete sarace si il tin in viata. Nici un rol nu este minor in tesatura scenica pe care Afrim o expune privirilor, insa Ada Lupu imbracata in destinul Murei si Pusa Darie insufletind-o pe Mamocica aduc un plus de forta si de sensibilitate povestii. Intr-un oras in care moralitatea e pusa la colt de disperarea de a supravietui, reperele nu sunt usor de identificat. Mamocica Pusei Darie reuseste, ca o mama de imprumut, sa le ofere protectie, intelegere si chiar afectiune bietelor fete care fac din trupurile lor o prada usoara pentru orice barbat in trecere si cu cativa gologani in buzunar. Nu ii lipseste cinismul, iar trasul la masea o face sa isi reverse umorul frust peste tot pe unde merge, insa stie sa le tina piept barbatilor, fara a face din feminism o arma. Degradarea morala nu o ocoleste, totusi samanta umanitatii ii mai incolteste din cand in cand in piept si ii da un plus de curaj in relatia cu barbatii dominati de pofte trupesti. Trecerile de la tragic la comic ii reusesc din plin, iar personajul sau domina universul feminin al spectacolului, uneori din umbra, pentru a-i face loc Murei.

Mura Adei Lupu are si fragilitatea si forta care ii permit sa fie o intreaga poveste intr-o poveste care ar trebui impartita cu restul personajelor. Monologul sau face loc si fantasticului in scena, cerne binele de rau si poarta cuvintele cu tot cu forta lor intr-un delir care o curata de viciu. Corpul i se integreaza si el in acest discurs, se deschide ca o carte, iar fiecare gest ii rascoleste si ii expune fiinta neantului. Pentru multi, revelatia distributiei a fost tanara actrita Diana Vieru, inca studenta. Fiica unui comerciant de peste in Orasul cu fete sarace, aceasta pune in lumina cu talent femeia care asimileaza tot ce se intampla in jurul sau, dezinvolta, impacata cu destinul, descurcareata, amatoare de barfe, constienta de puterea de atractie pe care o are asupra barbatilor. Diana Vieru da personajului Daruta forta, umor si naturalete, cu un accent moldovenesc cat se poate de autentic.

Dintre personajele masculine din Orasul cu fete sarace, aproape omniprezent este Marinica, seful depozitului de lemne din oras, interpretat de Cosmin Maxim. Prin patul lui trec toate femeile, si mai naive si mai experimentate, se pozitioneaza ca centru de putere in asezarea saraca, in care o stiva de lemne in plus e semn de bogatie. Marinica le scoate pe multe dintre femeile din oras din inghetul propriei locuinte si le ofera temporar caldura propriului pat. Actorul Cosmin Maxim stapaneste bine personajul, nu ii imprima agresivitatea pe care puterea i-ar putea-o incuraja. Are chiar o anumita duiosie in relatia cu unele fete infometate si inghetate care ii ocupa camera pentru cateva ore.

Muzica si miscarea sunt hipnotizante in Orasul cu fete sarace. Cantecele populare, folclorul reinterpretat, acordurile live de pian incarca atmosfera de pe scena cu un plus de emotie, sustin verbalul si nasc un personaj in plus, un personaj colectiv, corul de fete care face trecerile intre momente-cheie ale povestii. Jalea si bocetele de inmormantare, veselia flirtului, pestritul barfei, ghidusia curiozitatii se lasa cantate de acest personaj colectiv si pun si mai bine in evidenta fiecare personaj in parte. De aranjamentele vocale s-a ocupat talentata Diana Roman care se integreaza foarte bine si pe ea insasi in acest personaj colectiv.

Desi de aceasta data regizorul nu apeleaza la proiectiile video, spectacolul este unul cu un impact vizual puternic. Cadrele-tablou care se deschid in fata ochilor spectatorilor odata cu usa centrala, ritualurile de inmormantare, obiceiurile si traditiile integrate in punerea in scena, jocurile de lumini si umbre, paleta coloristica prin care trec aceste lumini si umbre, orientarea si miscarea in spatiu a personajelor, suprapunerea straturilor naratiunii fac din Orasul cu fete sarace o galerie de arta in miscare. Ca in orice galerie, avem in prim-plan cateva imagini, auzim clar vocea celui care ne ghideaza, dar suntem constienti si de faptul ca in spatele nostru, undeva in fundal, viata are un alt curs, simtim pierdut si fragil firul de zgomote si voci pe care il lasam in urma. Radu Afrim aduce in galeria de pe scena doua planuri pe care le supune concomitent atentiei, insa alterneaza intensitatea si importanta actiunii din fiecare plan, camera lui Marinica, unde se consuma placeri carnale si pasiuni si camera condamnata la frig a Murei, loc de confesiuni, suferinte sufletesti si trupesti.

Corporalitatea, raporturile de putere dintre barbat si femeie, erotismul, dragostea conditionata de precaritatea materiala, sufletul in cautarea unui trup in care sa se cuibareasca, un oras uitat de lume de pe langa Nistru se regasesc in aceasta galerie scenica animata gandita de Radu Afrim. Straniul si familiaritatea, duiosia si fatalismul, picturalul si realul, suprarealismul moderat si lirismul in supradoze sunt nuante ale aceleasi povesti in Orasul cu fete sarace.

Teatrul National „Vasile Alecsandri” Iasi – Orasul cu fete sarace

Scenariu dupa nuvelele lui Radu Tudoran
Regie, scenariu si univers sonor de Radu Afrim
Scenografie: Cosmin Florea
Aranjament vocal, pregatire muzicala, pian: Diana Roman
Asistent de regie: Alexandra Vieru

Distributia: Ada Lupu, Pusa Darie, Cosmin Maxim, Ionut Cornila, Dumitru Nastrusnicu, Diana Roman, Diana Vieru, Malina Lazar, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobanitei, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu

15 martie 2020
Tulburătoarea poveste de dragoste dintre Otilia Cazimir şi George Topîrceanu. Epistola în care poeta îşi mărturiseşte deznădejdea la moartea iubitului

Otilia Cazimir avea darul confesiunii pe care il folosea des in scrisorile care-i poarta semnatura. Una dintre ele, adresata unei prietene, mai putin cunoscuta publicului, expune sentimentele sale fata de poetul George Topirceanu, dupa moartea acestuia. Ea poeta, prozatoare, traducatoare, el poet activ in cercurile literare ale vremii, Otilia Cazimir (1894-1967) si George Topirceanu (1886-1937), buni prieteni cu scriitorul Mihail Sadoveanu, in casa caruia se intalneau des, sunt nume care au ramas in istoria literaturii romane, legate intre ele in memoria colectiva. George Topirceanu s-a nascut in Bucuresti intr-o zi de 20 martie si a fost fiul cojocarului Gheorghe Topirceanu si al Paraschivei, tesatoare de covoare la azilul „Doamna Elena", amandoi originari din partile Sibiului. Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, ales de scriitorul Mihail Sadoveanu si de criticul literar Garabet Ibraileanu. Poeta s-a nascut in Cotu Vames, Judetul Neamt si a fost cel de-al cincilea copil al invatatorilor Ecaterina si Gheorghe Gavrilescu. Destinul Otiliei Cazimir si cel a lui George Topirceanu se vor uni atat literar, cat si sentimental. Desi George Topirceanu se casatoreste in anul 1912 cu invatatoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, casnicia se va destrama, iar intre acesta si Otilia Cazimir se va infiripa o poveste de dragoste discreta, dar care starneste interesul cronicarilor si al publicului, ca orice legatura intre personaje publice.

Intr-o epistola aflata in posesia criticului si istoricului literar Nicolae Scurtu si publicata de catre revista online a Uniunii Scriitorilor din Romania, adresata uneia dintre prietenele si confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit indrumari si lectii de stilistica literara, inca de la debut, de la George Topirceanu, Otilia Cazimir isi exprima sentimentele, angoasele si dorul pe care le infrunta dupa moartea poetului George Topirceanu.

"Epistola contine o tulburatoare marturie privitoare la posteritatea lui George Topirceanu. Confesiunile Otiliei Cazimir, transcrise la doar noua zile de la moartea lui G. Topirceanu, deloc subiective, evoca o lume croita stramb, care continua sa existe pana azi in spatiul cultural si literar de la noi. Marturii de o asemenea incarcatura faptica si emotionala se cuvin a fi cunoscute si integrate in biografia celor doi scriitori", explica istoricul si criticul literar Nicolae Scurtu, cel in a carei biblioteca se afla originalul acestei scrisori.

George Toparceanu (primul din stanga randul de sus), intr-o fotografie de grup in care mai apar iubita lui, Otilia Cazimir (randul de jos, mijloc), si prietenul bogat, Mihail Sadoveanu (randul de jos, dreapta)

Iata scrisoarea integrala a Otiliei Cazimir:

"Draga mea prietena, buna si dulce, te-a intristat scrisoarea mea? Ti-a facut impresia ca resping prietenia matale? Atat de prost stiu sa ma exprim? Iarta-ma. Am fost poate brutala. Dar cand ai sti cum simt nevoia sa ma brutalizez! Cand sunt rea, cu mine sunt rea. Cu altii, niciodata.

Nu stiu ce o sa mai iasa si din scrisoarea mea din seara asta (vezi, n-am macar un plic decent: am fost obligata sa scriu atatea scrisori idioate de politeta, ca le-am ispravit pe toate. Si nu vreau sa aman scrisoarea: mi-e asa de frica de ziua de mane!).

Sunt ostenita. Din ce in ce mai ostenita. Imi vine sa ma asez pe marginea drumului si sa mor. Dar… n-am vreme. Am atatea de facut! Doua zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca sa pun un pic de ordine in manuscrisele lui. Caietele, insemnarile lui, claie peste gramada intr-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am randuit.

Filosofie, psihologie, fizica, studii despre stil, versuri, teatru Papura-Voda, Microcosm… Asa de tare m-a emotionat, asa de cumplit m-a speriat imensa bogatie de material de pret pierdut, asa de tare m-a obosit efortul, ca am venit acasa bolnava, cu corpul prins de dureri rele, cu falcile inclestate.

Si lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or sa faca cu ele strainii, nepriceputii? Era, stiu bine, un capitol dintr-un roman in frantuzeste, un deliciu. Romanul s-ar fi chemat Souvenirs d’un nourrisson. Si incepea: Je me souviens… Ti-l imaginezi? Azi am fost la cimitir, intaia oara de atunci. I-am dus si din partea matale garoafe (nu terminasem inca banii de flori).

Mormantul lui, intelege mata cuvintele astea absurde? Mormantul lui! Dar… nu l-am simtit pe el acolo, dedesubt. El e in alta parte. O sa-l caut si o sa-l gasesc. Prea mi-e dor de el ca sa nu mai fie nicaieri.

Am fost cu baiatul. E tacut si indaratnic ca tatal sau. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – si nici o situatie. Ii place vioara si traieste cu capul in nori. Fuge de-ai lui si vine sa taca la mine. Ma duc cu el sa-i fac haine, ne plimbam amandoi, bem cafele.

In curand va avea o slujba (are bacalaureatul, atat) si mi-a promis ca se inscrie la Universitate. Cred ca o sa ma asculte. Curios, mi se pare mai… mare decat el! Numai el putea fi mic, mic – „si mai mic!” – si alintat!

Stii ce de jucarii avea? Am gasit intr-o zi o prastie, o prastie de copil, pentru vrabii. Taiase pielea dintr-o manusa noua! Si avea aeroplane, si muzicute. Si mie nu mi-au dat nimic. Le-am aruncat, desigur. Ce era sa faca oamenii „seriosi” cu jucariile lui? Am capatat (l-a furat baiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joaca, din clasa a 7-a de liceu (era mai… mare decat el!).

Sa-ti descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau intre ele, intr-o dezordine aparenta, pe care-o respectam, dar care era minutios ordonata.

Stii mata cum ii stiam orice lucrusor, orice carte, orice fleac? El imi spunea ca-s miraculoasa, ca se teme de mine. si acum le stiu pe toate cum erau. si daca, prin imposibil, s-ar intoarce toate la locul lor si peste zece ani as sti unde sa gasesc un capat de ata!

Acum, a ramas in mijlocul odaii un morman de carti. Le catalogheaza un student, supravegheat cu strasnicie de familie.

[I]eri mi-a scris ministrul ca, dupa ce le va cumpara ministerul, sa ma duc sa-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai gasi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotari? Si Le rire al lui Bergson, si atatea altele?

Ma lasi sa pun deoparte, pentru mata, una din cartile care i-au fost dragi, daca voi mai gasi vreuna? O sa am cateva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu cearta si scandal, baiatul din mana celorlalti. Saracutul, cat s-a zbatut ca sa-mi faca cate-o trista bucurie!

O sa am cuverturile lui de divan, covorasul cu icoana, masina de scris, un telefon, o mesuta, maperonul de la mata, cliseele fotografiilor facute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravata (avea vreo 30!), scrumiera.

Dar, sa nu mai vorbesc de ce ma doare. Poate o sa fiu nevoita sa plec la Bucuresti. Mi-a scris Victor Iamandi sa plec indata ce-mi telegrafiaza. Te voi anunta printr-o carte postala cand plec, dar imi poti scrie si-n lipsa: n-o sa stau mult, iar scrisorile mele imi sunt respectate.

Ti-am scris ca vor cu tot dinadinsul, domnul Sadoveanu si cu Victor Iamandi, sa-mi aranjeze nu stiu ce situatie? Ca sa am ocupatie si sa fiu la adapostul grijilor vietii. Asa vor ei, si el ar fi multumit sa stie asta: prea a plecat amarat.

„N-as fi vrut sa te las asa…” si „Cui te las?”, mi-a spus de-atatea ori! Eu radeam, stii ca am ras pana la sfarsit, ca sa-i dau curaj?

Imi arati, delicat, nemultumirea ca am spus la ai lui chestia banilor. Nu-s eu de vina. Cand ne-am intors de la Viena, ne-a intampinat la Bucuresti fratele lui. Si au umblat amandoi pe la bursa neagra sa schimbe silingii ca sa-ti trimita matale parte din bani. (Era prea slab ca sa umble singur: cand se urca in masina, se urca intai in genunchi!).

Iar cand, aici, el era rau, fratele lui m-a luat repede si mi-a cerut socoteala de „banii care v-au cautat pe la Viena”. Atunci i-am dat in mana plicul in care aveam 20.000 lei ai matale. I-a „pus in siguranta“ imediat. Am avut insa grija sa-l previn pe domnul Sadoveanu. si acum, miercuri, cand vine d[omnia] sa in Iasi, fratele lui ii va inmana dovada ca i-a depus la o banca pentru bustul in bronz, asa cum ai dorit mata.

Restul de 20.000, pe care la inceput se angajase familia sa-l achite, iar acum nu mai vrea, o sa-l achit eu. Nu te supara, trebuie, asa vrea el. Dar cu incetul, nu? Ca si eu sunt acum tare, tare stramtorata. Nu te supara ca-ti vorbesc iar de asta. stiu si ce greu i-a fost lui sa primeasca, si ce delicata ai fost mata, stiu tot.

Si daca cu vreo vorba nesocotita team blesat, iarta-ma. N-am vrut s-o fac, si nu mi-o iert.

Tot miercuri voi ruga pe d[omnu]l Sadoveanu sa vada ce s-a facut cu manuscrisul matale. (Cai laturalnice, nu? Ori mai era si altul?).

Nu, nu te mangaia cu gandul ca n-am ce face cu el. Il tin din rautate.

Toti cei pentru care el a avut prietenie sau dragoste, trebuie sa platim. In special eu.

Inainte de a pleca la Viena, chiar in dimineata plecarii, el a ars scrisorile matale. stiu sigur asta. Dar cele de la Viena, cele din calatorie, au ramas. si scrisoarea matale de pe Rin, n-a citit-o. Nu mai putea citi.

Era un teanc de scrisori pe masa. A doua zi dupa catastrofa, nu mai era. Unde-s? Baiatul nu stie nimic. In noaptea cand dragul meu se odihnea pentru intaia oara, s-au scotocit, inainte de sosirea baiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu inainte, a fost salvat. Restul…

Iarta-ma, n-am putut face mai mult. C-o zi inainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecatoarele lui prietene si cateva manuscrise (un capitol din Sisoe, cateva caiete) si le pusesem in casa de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez).

Facusem asa pentru ca imi ceruse el asta. S-a observat. Am fost amenintata cu parchetul, mi s-au luat cheile si am fost tinuta sub stricta observatie.

Nu puteam pleca: el traia inca, si ma striga cu deznadejde. Din ce a ramas acolo a mai salvat, a doua zi, ce-a mai gasit, domnul Sadoveanu. Dar unde-s Souvenirs d’un nourrisson, unde-s scrisorile matale, si atatea altele, din urma?

In zapaceala mea, am lasat intre clisee exact pe cele pe care trebuia sa le distrug: doua placi cu doua imagini de-ale mele, strict intime, din „notre folle jeunesse”. Le-a luat cea mai mare, si mai rea, dintre surorile lui. Ce-o sa faca cu ele? Ca nu le-a luat ca sa ma admire, de asta sunt sigura!

Acum intelegi mata ce bine-mi pare ca am in casa de fier, si o sa le ard, plicurile cu scrisori straine? Cateva femei, care n-au alta vina decat ca l-au iubit, si cum puteau sa nu-l iubeasca? – ar fi platit cu scandal si cu viata stricata, vina asta. Ca-s capabili de orice. Eu ma astept la orice: santaj, in primul rand.

O sa caut in caietul verde (e tot in casa de fier din strada Ralet) ce versuri a scris la Viena. Eu stiam doar de niste fabule (neterminate), de Sisoe (pe care o sa-l transcriu eu: el n-a putut transcrie decat 2 pagini) si de articolul care va aparea in numarul viitor al Adevarului literar.

Si de voi gasi versuri, ti le trimit cu draga inima. Numai sa nu fi fost intre hartiile de pe masa! Ca au disparut 2 blocuri. Dar sper ca n-o sa fie asa, nu vreau sa fii mata despoiata de un lucru la care tii. Destul am fost eu!

Da, greselile le facea cu puritatea, cu simplicitatea si cu neglijenta unui copil. A unui copil care se simtea iubit si stia ca i se iarta orice.

Asa cum l-ai inteles mata, l-am inteles toti. Nu vorbesc numai de mine. Ma gandesc la ai mei. Niciodata, dar absolut niciodata, nu i s-a facut nici cea mai vaga aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o fata de mine.

Nu vezi mata ca nu si-a aranjat „oficial” nici interesele lui? S-a multumit sa-mi spuie mie ce trebuie sa fac, ca sa fiu pe urma intrebata de ai lui: – „Ai ceva scris la mana? Daca nu, cine-o sa te creada?” M-au crezut toti, afara de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat in obraz mie, si i le-a aruncat in obraz lui, cand nu mai era.

Nu stiu ce scrisoare ti-am scris. Cred ca am facut si greseli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ti-as mai putea scrie. Nici acum, nici cine stie cata vreme. Si erau lucruri pe care trebuia sa le stii.

Vrei sa nu-mi mai spui „dumneata”? E un cuvant inghetat. Si ai sa ma primesti la mata in septembrie? Poate atunci sa pot veni. Pe o zi, pe doua, pe-o saptamana.

Si vrei sa ramanem prietene? – Uite, ma gandesc acum: mata nu i-ai auzit glasul! stii cum vorbea? Grav, voalat si foarte, foarte trist.

O sa caut (dar lasa-mi ragaz!) fotografia cu palaria si altele, multe. Cliseele le avea. Dar… mi le-au luat! Vei avea tot ce am in dublu exemplar.

Mi-esti draga,
Didi"

[Iasi, 16 mai 1937. Doamnei Sandra Cotovu, Strada Traian, nr. 51, Constanta; Expeditor – Otilia Cazimir, Strada Bucsenescu, nr. 4, Iasi] Mai puteti citi:

9 decembrie 2019
Povestea Alinei Tacu, nepoata lui George Emil Palade, una dintre puţinele femei acceptate vreodată să lucreze pentru emirul din Kuweit

Alina Tacu, nepoata profesorului George Emil Palade, laureat al premiului Nobel pentru Medicina, a fost acceptata sa predea limba engleza familiei emirului din Kuweit si este una dintre cele patru femei primite vreodata la catedra Fortelor Armate dintr-o tara araba. Alina Tacu (43 de ani), profesoara de limba engleza la Ministerul Apararii din Kuweit, a crescut intr-un mediu cultural in care a cunoscut personalitati ca poetul George Lesnea sau profesorul George Emil Palade.
„Am fost un copil privilegiat. La 9 ani am debutat poetic la concursul «Nicolae Labis», unde am castigat premiul national de poezie pentru copii. Din nefericire, asupra familiei mele a plutit mereu norul unui blestem. Tatal meu fost condamnat politic de la varsta de 17 ani pentru atitudinea anticomunista, a fost nevoit sa ceara azil in Statele Unite. Acolo ne astepta unchiul meu, George Emil Palade. Acest gest a atras napasta asupra noastra. Aparent cooperant, statul comunist a lovit pe la spate si fratele meu, un baiat perfect sanatos si sportiv, a murit fulgerator si misterios in numai cateva ore. Ulterior, justitia din Romania a decis ca a fost ucis de Securitate“, isi aminteste Alina Tacu, care acum locuieste in orasul Salmyia, din apropierea capitalei kuweitiene, Kuweit City.

PROPUNEREA CARE I-A SCHIMBAT VIATA

In 2007, Alina Tacu, absolventa a Facultatii de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi, a primit un telefon care i-a schimbat viata: o oferta de a merge la un interviu pentru un post in Kuweit. A ezitat putin, dar a acceptat, in cele din urma. Si-a amintit ca cel mai mare vis al sau ramane dorinta de a calatori in lume. Odata ajunsa in Kuweit, Alina Tacu s-a simtit singura intr-o lume a barbatilor si, desi socul sosirii in acel loc indepartat a fost enorm – caldura, cutumele, restrictiile sociale si religioase, banii – a acceptat provocarea. Profesional, a trebuit sa o ia de la zero. O perioada a fost invatatoare intr-o gradinita de lux si s-a trezit brusc de la catedra de lector universitar, in clase cu desene pe pereti. „In Kuweit, am inceput ca invatatoare intr-o gradinita de lux, pe curriculum britanic. Dintr-o data, m-am gasit, de la lector in amfiteatre, in clase cu desene «a, b, c» pe pereti. Am avut o asistenta indianca ce m-a ajutat enorm sa inteleg «ce si cum-ul» cerintelor educationale in Kuweit. Experienta cu elevii mici a fost unica“, marturiseste Alina Tacu.

Profesoara de engleza si lingvista Alina Tacu, nepoata lui Emil Palade

PRIMA EXCEPTIE DIN ISTORIA UNEI SCOLI

Si-a dorit, insa, sa predea adultilor si a cautat permanent un loc de munca care sa-i ofere aceasta sansa. I s-a propus, in cele din urma, in 2008, un curs de seara la Universitatea Americana din Kuweit (AUK), unde a predat comunicarea eficienta in afaceri unor studenti arabi din toate tarile Orientului: egipteni, libanezi, iordanieni, palestinieni. Apoi, in 2009, a fost contactata de British School of Kuwait (BSK), scoala din Kuweit cel mai bine cotata, pentru un post in administratie. Dar, pentru ca cei de acolo au fost impresionati de pregatirea sa si de engleza vorbita, au invitat-o sa tina o lectie demonstrativa. Printre elevi, se afla si nepoata emirului.

„Verdictul elevilor a fost decisiv si cu simpatia lor am fost acceptata sa predau engleza elevilor de liceu intr-o scoala extrem de exigenta in a face angajari si care excludea aducerea altor vorbitori de limba engleza decat britanici, in timp ce in privinta non-nativilor nici nu se punea problema. De altfel, mi s-a si spus ca am fost prima exceptie in istoria scolii. Desi ma simteam «elefantul roz» din camera profesorilor, am ramas in scoala si am predat copiilor ambasadorilor, corpului diplomatic, managerilor de mari firme, seicilor si familiei emirului“, isi aminteste Alina.

EVOLUTIE RAPIDA

Firea sa prietenoasa si deschisa a parut sa prinda formidabil la arabi. Dupa doi ani de munca extenuanta, timp in care preda si pana la 12 ore pe zi, i s-a oferit un job full-time la „United Arab Institute“ din Kuweit. La scurt timp de la angajarea sa la institut, in 2011, Alina a ajuns asistenta coordonatorului departamentului de engleza si, in 2013, un alt institut, "Technology Domain Institute", i-a propus sa le fie coordonatorul departamentului lor de engleza. A acceptat, intrucat era o noua provocare, trebuia sa preia departamentul de la baza si sa-l „creasca“. Alina este membra "Toadmasters International", o organizatie non-profit care gestioneaza cluburi de oratorie din intreaga lume, cu scopul de a-si ajuta membrii sa-si dezvolte abilitati de vorbit in public si de leadership. Anul trecut, in noiembrie, a castigat cu echipa clubului „Active Minds“ trofeul campionatului national de dezbateri.

Alina Tacu, alaturi de Dananjaya Hettiarachchi, campionul mondial in oratorie

KUWEIT, CEA MAI LIBERALA TARA MUSULMANA

Alina Tacu se intalneste des cu stereotipiile legate de locul si rolul femeii in societatea araba, ca femeie care profeseaza intr-o lume dominata de barbati. „Kuweitul este numarul trei in topul celor mai liberale tari musulmane. Lucrurile evolueaza rapid, femeile isi fac o cariera si, dupa cum vedeti, chiar eu sunt un exemplu relevant al acestei emancipari. Tot mai multe femei sunt acceptate in pozitii de lider (la urma urmei, in clasa, profesorul este lider). Femeile studiaza, profeseaza si sunt apreciate“, spune profesoara de limba engleza.

O FEMEIE, PRINTRE OFITERII FORTELOR ARMATE DIN KUWEIT

La inceputul anului 2014, o fosta colega din America a insistat ca Alina Tacu sa mearga la un interviu de angajare la Ministerul Apararii din Kuweit. Mai mult de dragul experientei, Alina s-a prezentat. Acolo, a intampinat aceleasi fixatii nationaliste ca peste tot in Kuweit: se angajeaza doar vorbitori nativi. Interviul s-a desfasurat undeva in desert, intr-o „zona restrictionata“, la o baza militara cu avioane, plase de camuflaj si o poarta pazita de soldati cu mitralierele incarcate. Era baza Fortelor Aeriene Kuweitiene.

„Interviul a fost, de fapt, o lectie demonstrativa. Mi s-au dat 45 de minute sa pregatesc o lectie. Manualul de nivelul 18 avea o lectie strict pe terminologie militara si alte trei pe engleza generala. Am fost gata in 15 minute. Invitata sa tin lectia, am intrat in sala de conferinte unde, in jurul mesei erau aliniati domni in uniforme cu multe stele si distinctii“, povesteste Alina Tacu.

S-a prezentat, apoi s-au prezentat si ei: maiorul cutare, locotenentul colonel cutare, generalul cutare. „M-am amuzat cum, la inceput, domnii ofiteri stateau intepati ca la raport, iar dupa 15 minute deja interactionam, radeam si glumeam. Am stiut de cum am terminat lectia ca voi primi oferta. A doua zi m-au sunat si au confirmat cerandu-mi sa incep imediat“, spune profesoara.

ALINA TACU PREDA PENTRU GARDA EMIRULUI, ARMATA, MARINA, FORTE ANTI-TERO, POLITIE

La Ministerul Apararii din Kuweit, Alina Tacu are trei lectii de engleza generala si una specializata pe limbaj si tehnologie militara si preda din 35 de carti unor ofiteri de rang inalt care urmeaza sa fie stationati in baze din America si Europa. Dar, desi este Institutul Fortelor Aeriene, profesoara are si studenti din restul fortelor armate: garda emirului, armata, marina, fortele anti-tero si chiar din politie. Prezenta cursantilor este obligatorie, altfel sunt amenintati cu retrogradarea.

„Cum in familia emirului este aproape obligatoriu ca tinerii urmasi sa serveasca in armata, avem multi studenti seici. Profesorii sunt evaluati direct de studenti si dupa rezultatele fiecaruia dintre ei ulterioare, examenelor de final de carte. In plus, avem saptamani cand nu predam si ne ocupam de dezvoltare curriculara si profesionala. Ne aflam, mai ales acum, in fata provocarii de a schimba curriculum-ul si lucram la extindere si update“, precizeaza Alina Tacu.

NU SE CONSIDERA IMIGRANT IN KUWEIT

Tanara cu origini iesene recunoaste ca lipsa prejudecatilor a ajutat-o, in primul rand, sa reuseasca intr-o lume dominata de barbati si intr-o cultura total diferita de cea din care venea. Cea mai mare surpriza a avut-o in armata. Nu se astepta sa i se arate atat de mult respect. Cu putini ani inainte de a incepe sa lucreze la Ministerul Apararii din Kuweit, nu se concepea sa existe femei profesor in lumea militara. Nu li se permitea nici sotiilor de ofiteri sa calce in baza. Alina Tacu nu regreta ca a plecat intr-o tara atat de indepartata, dar nici nu se considera imigrant in Kuweit, ci doar o persoana care locuieste temporar in alta tara decat cea natala. Isi aminteste ca atunci cand a ajuns pentru prima data in Kuweit a fost luata de val si spune despre aceasta tara ca este atat de cosmopolita, incat interactionezi foarte usor cu personaje din toate culturile. In timp, a invatat, insa, ca pe cat de usor iti faci prieteni, pe atat de usor ii pierzi. Acum are foarte putini prieteni.

Alina Tacu la decernarea premiului obtinut la Campionatul National de Oratorie din Kuweit

9 decembrie 2019
Liviu Antonesei: “Nu aș vrea să fi fost de la început mai înțelept. E ca și cum ai dori să te naști bătrân.”

Pentru a-l intelege pe omul, scriitorul, profesorul si personajul public Liviu Antonesei trebuie sa il cunosti personal. Odata intalnirea produsa veti vorbi ore in sir despre orice, ca doi prieteni care se intalnesc din cand in cand in tren si isi fac un scurt rezumat al vietii de pana atunci. Ochii ii stralucesc a tinerete, expresiile fetei se joaca cu nuantele ironiei si ale inteligentei subtile, mainile ii tanjesc dupa o tigara, parerile ii sunt pertinente si avizate, mintea deschisa, lecturile la zi si asezate pe colectii. Nu se sfieste sa isi expuna fasii din viata personala, sa critice sau sa aprecieze, sa cocheteze cu sinceritatea. Isi accepta trecerile pe langa si isi iubeste viata asa cum este, scrie cand ”il apuca” si isi regaseste in volumele de poezii ”motivul insulei”, se incarca cu energia tinerilor de prezenta carora in jurul sau este dependent si se numara printre cele mai vizibile personalitati iesene. Fondator si presedinte al revistei culturale Timpul, Liviu Antonesei, de la debutul sau din 1988 cu Semnele timpului, a avut ochi, suflet, minte si condei, atat pentru povestile personale, cat si pentru viata sociala, politica si culturala a Romaniei. Printre cartile sale se numara: Pharmakon (poezii, 1989), Cautarea cautarii (poezii, 1990), 1990, Vremea in schimbare (interviuri, 1995), Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1999), Nautilus. Structuri, momente si modele in cultura interbelica (1999; editia a II-a, 2007), Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (eseuri, 2000; editia electronica, 2005; editia a II-a, 2010), Check Point Charlie. Sapte povestiri fara a mai socoti si prefata (2003), La Morrison Hotel. Povestiri de pina azi(2007). Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Incercari de sociologie spontana(1995), Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei (1996), O prostie a lui Platon. Intelectualii si politica (1997), Literatura, ce poveste! Un diptic si citeva linkuri in reteaua literaturii (2004), Polis si Paideia. Sapte studii despre educatie, cultura si politici educative (2005), Un taur in vitrina de piatra (Editura Adenium, 2013). Asadar, Liviu Antonesei reuseste sa isi exploateze in scrierile sale diversele laturi ale personalitatii si sa imbine romantismul, cu didacticismul, cu critica sociala si politica si cu filozofia. Iar tu, ca interlocutor al sau, nu ai cum sa nu oscilezi constant intre respect si familiaritate.

__________________________________________________________________

Intr-un fel, se pare ca devii ceea ce iti propui, proiectezi o imagine despre sine.

__________________________________________________________________

Sunteti o personalitate complexa a culturii iesene, in primul rand, dar si a culturii nationale, scriitor, manager de editura, publicist, cercetator, profesor universitar. Cand v-ati dat seama care este drumul pe care vreti sa il urmati in viata?

Daca ne gandim la toate astea eu ma socotesc in primul rand scriitor. Si atunci, de lucrul asta mi-am dat seama foarte devreme. Dintr-o intamplare, bunica mea, care era o femeie foarte credincioasa, m-a invatat sa citesc si sa scriu pe la 4-5 ani. Folosea Biblia si mai facea ea apel la ziarul Scanteia, ziarul partidului, pentru ca acolo erau literele desenate mari in titlu. De asemenea, in copilaria mea rulau filme sovietice cu partizani si nemti si, in perioada de mica liberalizare comunista, cand regimul s-a decrispat, au inceput sa vina si western-uri. Atunci am inceput sa scriu romane. Oricat de greu ar parea de crezut am debutat ca romancier. Pentru ca, de obicei, oamenii incep cu poezia. Scriam niste romane in care pastisam, desigur, ceea ce vedeam in filme. La un moment dat, am avut o cutie de creioane Cariocas, braziliene, cred ca prima din oras, mi-a adus-o un fost coleg de-al tatei din strainatate si am inceput sa si desenez romanele acelea. Va dati seama ca erau niste desene de un kitch nebun, eu nefiind talentat la desen, nici atunci, nici mai tarziu. A, si chiar si atunci, in clasa a III-a, daca ma intreba cineva “ce o sa te faci cand o sa fii mare?” spuneam scriitor. Intr-un fel, se pare ca devii ceea ce iti propui, proiectezi o imagine despre sine. Eu ma prezint, de obicei Liviu Antonesei, scriitor. Nu spun ca sunt profesor la Universitate. Pe la sfarsitul clasei a IX-a si inceputul clasei a X-a, m-am indragostit prima data serios si am inceput sa scriu poezii, normal de dragoste, dar cum tinerii sunt si filosofi de felul lor, erau, asa, cu nuante filosofice. Si tot din cauza dragostei am ajuns psiholog, de fapt, psihosociolog, pentru ca fata de care m-am indragostit atunci dadea la Sociologie. Eu ma gandeam, initial, sa dau la Medicina. Ma rog, ma gandisem inainte sa ma fac arheolog. Dupa aceea, nu stiu de ce, am vrut sa dau la Medicina. Dar fata dadea la Psihologie-Sociologie. De abia din 1990 am devenit cadru didactic la Iasi, cand s-au reinfiintat sectii desfiintate in perioada comunista.

Pentru ca vorbeam de inceputuri, de formare, odata venit pe lume, ce calitati considerati ca te fac un om mai bun?

Stim ca principalul instrument de cunoastere al oamenilor este comparatia. Si daca vorbim de comparatie, banuiesc ca un efect mai bun asupra ta il obtii in masura in care te cunosti, iti stii si calitatile si defectele. Dar nu esti singur pe lume, nu traiesti intr-o eprubeta, intr-un turn de fildes. Si atunci trebuie sa ii cunosti si pe ceilalti ca sa poti face comparatie. Si cred ca daca faci sistematic exercitiul asta de autocunoastere, cum ne indemna Socrate care era filosof, nu psiholog si incerci, in acelasi timp, sa ii cunosti si pe ceilalti, nu neaparat direct, ci prin cultura, prin literatura, prin filme, prin ceea ce fac, treci printr-o prima faza a cunoasterii. Faza a doua este mai dificila, controlul. Budismul tibetan, de exemplu, este un instrument bun de control al sinelui. Eu am inceput din adolescenta cu yoga, care m-a ajutat, apoi, sa descopar budismul. Ai control si pe corp si pe spiritul tau. Si nu e rau sa ai control, mai ales cand esti o fire mai navalnica. Deci cunoasterea este esentiala. De fapt e un cuplu aici, autocunoastere-intercunoastere. Eu am constatat ca jumatate de ora de meditatie sau de incantatii tibetane ma ajuta sa revin pe linia de plutire, oricat de obosit as fi.

__________________________________________________________________

Daca nu ai o pasiune, nu obtii mare lucru. Poti obtine rezultate meritorii, dar nu spectaculoase. Intri in rutina.

__________________________________________________________________

Dar ce calitati considerati ca te ajuta sa fii un bun profesionist, dupa ce ti-ai dat seama ce vrei sa faci cu viata ta?

Ca sa devii un bun profesionist intr-un domeniu, in orice domeniu, in primul rand iti trebuie o inteligenta peste medie, dar si ceea ce se cheama mobilitate intelectuala. Capacitatea de a schimba rapid zona de interes pentru a putea sesiza noul. Fara asta nu se poate. Nici macar un cersetor bun nu devii. Dupa aceea, mai trebuie ca domeniul pe care il abordezi chiar sa iti placa, sa ai o pasiune pentru el. Daca nu ai o pasiune, nu obtii mare lucru. Poti obtine rezultate meritorii, dar nu spectaculoase. Intri in rutina. Si din momentul in care intri in rutina e rau. Eu am avut noroc. Nu prea pot intra in rutina, pentru ca am mai multe preocupari decat pot duce. Si din ’90 incoace am avut chiar mai multe slujbe in acelasi timp, din aceeasi zona, dar, totusi, destul de diferite, astfel incat nu m-am plictisit. Este esential, deci, sa iti placa ceea ce faci, pentru ca daca iti place, riscul plistiselii si al rutinei scade.

Pentru ca ati ales sa traiti in Iasi, spuneti-ne care sunt valorile culturii iesene care v-au atras si v-au tinut in acest oras?

Cred ca e un blestem cu orasul asta al nostru, nu ma lasa sa plec. Si e interesant, pentru ca nu neaparat imi place, decat pe anumite portiuni. Daca ma duc pe la Medicina prin spate, pe langa cateva cladiri din centru, prin Copou, imi place. Daca intru in nebunia asta dintre blocuri, ma cutremur, pentru ca eu am prins si alt oras. In ’61-’62, cand au venit parintii mei in Iasi, am mai prins Academia Mihaileana, unde e Cinematograful Victoria acum, am mai prins Cinematorgraful Ilie Pintilie care era fostul Circ Sidoli, o cladire cam ca Teatrul National, in locul Hotelului Unirea. Iasul acela nu mai este. In copilaria mea erau 15 sinagogi in Iasi. Acum este doar una singura ascunsa in Tg. Cucului. Orasul avea, inca, un patrimoniu istoric mult mai consistent decat astazi, avea un mediu multicultural. Erau evrei, mai erau rusi lipoveni, familii de greci, tigani. Era un oras in care in saloane se vorbea franceza inainte de razboi. Eu am mai prins urme din orasul acela. Urmele acelea mi l-au facut drag si tot urmele acelea ma tin aici, probabil. Am avut ocazia dupa 1990 sa ma duc in Germania, sa ma duc la Paris. Puteam sa ma duc la Bucuresti. Si de fapt prima ocazie de a pleca a fost in 1976, cand am terminat facultatea. Dar cand vad turnul garii din Iasi mi se face dor. Nu stiu, e o boala. In ceea ce priveste viata culturala a orasului, s-ar putea mai bine de atat. S-a vazut acum cu Festivalul International al Educatiei (FIE), ca sunt niste forte in Iasi care pot atrage niste evenimente culturale, niste personalitati. Noi ne mandrim cu o eticheta, ”capitala culturala a Romaniei”. Nu mai sunt sigur ca are acoperire intru totul. Desi, cand te gandesti ca cea mai puternica editura din tara e in Iasi, Editura Polirom, cand te gandesti ca Filarmonica Moldova Iasi, ca Cvartetul Voces sunt de buna performanta, ca Opera Nationala Iasi se trezeste, spui da.

__________________________________________________________________

Eu ma definesc uneori ca fiind cel mai harnic lenes din lume.

__________________________________________________________________

Cum va impartiti timpul intre toate activitatile pe care le desfasurati? Va considerati un bun manager al propriului timp?

In ciuda faptului ca fac atat de multe lucruri, nu sunt un om organizat. Mizez mult pe inspiratie, lucrez in asalt. De obicei, daca am o saptamana pentru ceva, tot in ultima zi fac. In schimb, in ceea ce priveste rubricile permanente, precum cele din Ziarul de Iasi, din Adevarul, din Cotidianul, din Revista 22 sunt de o promptitudine nemteasca. Dar, poezii pot sa nu scriu 5 ani sau 10 ani. Asta nu inseamna ca nu o sa mai scriu poezii. Pentru ca ma duc in Creta, de exemplu, doua saptamani si ma trezesc ca scriu 100. Nu sunt poetul organizat care se aseaza la o masa si isi spune ”azi scriu o poezie”. In ceea ce priveste proza, pana acum nu m-am apucat de roman pentru ca imi dau seama ca trebuie sa stau mult pe scaun si eu sunt neastamparat. Am scris povestiri, in schimb. Dar nici alea nu erau neaparat planificate. Ceva nebulos se invartea in cap, o scena, un personaj, dupa care intram la computer si scriam. Pentru ca textul se mai scrie si singur, daca stii de unde sa il apuci. Eu ma definesc uneori ca fiind cel mai harnic lenes din lume. Dar la cat timp pierd pana produc, de fapt sunt lenes.

__________________________________________________________________

Pe mine ma stiu cei de varsta mea. Dar mai sunt si tinerii. Trebuie sa ii fac si pe ei sa zica: ”e acolo un mos interesant, ia sa vedem ce e cu el.” Deci, practic cu vehementa promovarea si autopromovarea.

__________________________________________________________________

Cum vedeti interactiunea scriitor-cititor?

Nu mai e ca pe vremuri, cand cititorii ii cautau pe scriitori. Acum trebuie sa le mai si iesi in fata. Sunt un scriitor activ din punctul asta de vedere, uzez de toate mijloacele de promovare si de autopromovare pe care societatea asta tehnologica le pune la dispozitie. De aceea am pagina de facebook, de aceea am blog, de aceea trei dintre cartile mele au aparut si in editie electronica, la Liternet, pe vremea cand editurile nu scoteau editii electronice. Acum se publica mult, sunt mii de edituri in tara, se traduce mult. Chiar trebuie sa se auda de tine, in primul rand ca sa fii citit. Pe mine ma stiu cei de varsta mea. Dar mai sunt si tinerii. Trebuie sa ii fac si pe ei sa zica ”e acolo un mos interesant, ia sa vedem ce e cu el.” Deci, practic cu vehementa promovarea si autopromovarea.

Ce inseamna pentru dumneavoastra prea mult si prea putin atunci cand vine vorba de promovare?

Oricata promovare iti faci la ceea ce produci, niciodata nu este prea mult. Intotdeauna vei constata ca e prea putin. Ca ceva ori ai uitat, ori ai sarit, ca pentru ceva nu ai mai avut timp, energie si mijloace. Pentru ca mecanismul pe care il ai la dispozitie e urias. Puterile tale sunt limitate.

Ce va convinge sa va implicati intr-un proiect cultural de amploare, cum este Festivalul International al Educatiei (FIE) care tocmai s-a incheiat la Iasi?

Imi place sa lucrez cu tinerii. Pe de alta parte, mi-am dat seama ca ma ajuta si pe mine ca director de editura. In plus, festivalul mi-a oferit ocazia sa aduc in oras niste oameni interesanti, oameni care de obicei nu prea vin la Iasi, pianista japoneza, Hiroko Minakami, fiica sa dansatoare sau scriitorul Mike Phillips, care a fost de vreo zece ori in Romania, dar in general la Sibiu. Nu discut festivalul in ansamblu pentru ca as avea puncte de vedere critice. Dar ce am avut noi de facut, mi se pare ca a iesit extraordinar de bine. Si chiar vreau sa scriu un articol de multumire si oamenilor mei si publicului si celor care ne-au sprijinit si celor care au acceptat sa fie invitati. Totusi, am cateva lucruri de spus. O manifestare de o asemenea amploare nu o anunti cu trei luni inainte pentru ca oamenii au agenda lor. Noi am avut noroc de niste coincidente. De pilda, l-am putut aduce pe Mike Phillips, dar el era oricum la Sibiu, la Festivalul de Teatru de acolo. Am mai avut noroc ca s-a potrivit cu FIE concertul Patriciei Kaas. Norocul te ajuta o data. Dar trebuie sa avem grija pe viitor, sa organizam totul cu un an inainte. Si pentru o conferinta internationala sau pentru un simpozion primesti prima circulara cu un an inainte.

Ce sanse credeti ca are Iasul sa devina capitala culturala europeana si pe ce ar trebui sa se axeze pentru a indeplini acest obiectiv?

Tocmai am citit niste studii care m-au pus pe ganduri. Nu in ceea ce priveste sansele Iasului, ci in privinta avantajelor. Unele studii se refera la Liverpool care e un oras de alte dimensiuni, in alt tip de societate decat cea din Romania, cu alte resurse. Se spera ca atunci cand devii capitala culturala, atragi foarte multi turisti si se produce un boom al economiei locale. Ei bine, se vede ca si in cazul Liverpool si in alte cazuri, boom-ul a durat un an. In schimb, orasul a ramas indatorat, a trebuit sa trimita in somaj nu stiu cati salariati din domeniul public. Si de fapt s-a constatat ca nu a avut un castig. Sunt cheltuieli. Nu toti banii vin din fonduri europene. Unii sunt imprumutati de municipalitati. Ori Iasul este deja foarte indatorat. De aceea, si Primaria si ceilalti factori de decizie trebuie sa se gandeasca foarte bine, inainte de a depune candidatura, daca iesim in castig din afacerea asta sau nu. Initial nu m-am gandit la aceste aspecte. Dar am citit un articol al lui Mircea Platon care trimitea la aceste studii si m-am cutremurat.

Pentru ca in prezent sunteti, pe langa scriitor si profesor universitar si directorul unei edituri, Editura Adenium, vorbiti-ne putin despre proiectele de viitor.

Eu am preluat editura din ianuarie si am zis, ”noi la Bookfest trebuie sa mergem cu zece carti”. Am mers. Acum ne-am propus cincisprezece pentru Gaudeamus, dar vor fi mai multe. Cand am preluat editura se ocupa o singura persoana de tot si scotea carti pentru copii, carti de acelasi autor, autor care era si patronul editurii. Si cineva i-a spus, la un moment dat, ca nu poate sa scoata numai cartile lui, ci sa faca o editura generala care sa scoata si alti autori respectabili. Avea nevoie de un plan editorial, deci. Eu am facut asta. Am scos Daneliuc, am scos InimaRea, am scos cartea mea. De fapt, aici e surpriza pe care mi-au facut-o ei mie, cand am implinit 60 de ani, nu tineam neaparat sa imi scot cartea la editura la care sunt director. Abia cand a iesit am aflat ca e ilustrata de Dragos Patrascu. Si mai avem Creanga in banda desenata, volumul I, vine volumul II, se lucreaza la Caragiale. Deci acum suntem o editura generala care scoate, pe de o parte literatura originala, pe de alta parte traduceri, carti din zona antropologica, in Seria Antropos. O sa avem si o serie de mistery-crime, cu literatura de consum. Asta ajuta, de obicei financiar editurile pentru a-si putea duce pana la capat proiectele culturale. Vom continua si cu cartile pentru copii. Nu vom uita de unde am plecat. Literatura pentru copii ramane un resort special al editurii. O sa scoatem o traducere din Comenius, filosof care a scris prima carte pentru copii. Incercam sa facem, deci, o editura solida. Mie imi place cum am inceput.

Ce tip de promovare considerati ca prinde la consumatorii de cultura din Iasi?

Nu avem un public uniform. La publicul tanar poti sa mergi agresiv pe promovarea electronica, pe bloguri, pe site-uri de specialitate, pe paginile de facebook si chiar prin comunicate pe email. La cititorii mai in varsta merg mijloace mai traditionale, anunturi in ziar, pliante, afise, lansari. Sigur, asta nu inseamna ca ei nu se pot descurca si cu computerul. As putea adauga promovarea prin televiziune. Din pacate, pentru edituri, o astfel de promovare este aproape imposibila, preturile sunt extrem de mari.

__________________________________________________________________

Eu cred ca literatura este intotdeauna realista si intotdeauna autobiografica. Dar cu conditia sa operam cu concepte ceva mai largi de realitate si biografie.

__________________________________________________________________

Pentru ca ati lansat recent un volum de poezie, Un taur in vitrina de piatra, spuneti-ne ce va inspira?

Nici eu nu stiu ce ma inspira, ca pe mine ma apuca, mai degraba. Totusi, constat ca ultimele cicluri de poezii sunt scrise in insule, fie in Creta, fie in Azore, fie la Londra, care e o insula intr-o insula. Poate ca am luat-o pe urmele lui Eminescu, cu insula lui Euthanasios. Ma gandesc la motivul insulei, pentru ca mi s-a intamplat in ultimii 7-8 ani sa nu fi scris in tara mai mult de 12 poezii. Acum, cu siguranta si dragostea ma inspira, mai ales dezamagirea in dragoste, pentru ca atunci cand este entuziasmul de inceput faci dragoste, nu scrii despre ea. Imi dau si eu seama. Sau un peisaj spectaculos cum des intalnesti in Creta, de exemplu. Eu sunt vizual. Si in proza si in poezia mea e mult imagism.

Cat de importanta considerati ca este discretia asupra propriei vieti atunci cand scrii?

Eu cred ca literatura este intotdeauna realista si intotdeauna autobiografica. Dar cu conditia sa operam cu concepte ceva mai largi de realitate si biografie. Din realitate nu fac parte numai persoanele si obiectele. Din realitate fac parte si amintirile si fantasmele si ceea ce iti imaginezi. Deci eu privesc lumea pe mai multe planuri care se interpatrund, planul fizic, planul simbolic si planul informatic, cel care cotropeste tot acum.

Ce satisfactii considerati ca aduce cu sine scrisul, dincolo de notorietate?

Notorietatea nu este intotdeauna un lucru bun. Mie scrisul imi aduce, in primul rand, liniste interioara. Scrisul este cu siguranta un mijloc de autoterapie, ca si exercitiile de autocunoastere, ca si meditatiile, ca si ascultarea muzicii tibetane, terapie care te ajuta sa treci printr-o viata care nu e simpla, printr-o lume care nu e usoara. Iti recuperezi din energie ca sa faci fata tuturor agresiunilor.

Cum stati cu motivatia?

La mine e simplu. Daca ceva imi place, motoarele pleaca. Si energie am. Ma mir si eu, uneori, cum de am atata energie la 60 de ani. Si, in ciuda faptului ca am o conceptie fundamentalista extrem de pesimista, am adoptat inainte de ’89 un fel de optimism metodologic, cred ca se poate progresa, indiferent de defecte. Rareori ma apuca o depresie atat de crunta incat sa nu mai am motivatie.

Dar cu rutina, cu oboseala cum stati?

Oboseala apare din cand in cand, dar cand am goluri in program, cand nu am nici o obligatie ma apuca o plictiseala groaznica si trebuie sa imi gasesc ceva de facut. Pe mine nu ma apuca depresia cand am multe de facut, ci daca cumva nu am. Si am si spus. Ce faceam intr-o societatea normala? O tineam din depresie in melancolie. Eu am nevoie sa fiu provocat. Daca sunt provocat, se trezesc toate energiile si functionez la turatie maxima.

__________________________________________________________________

Dar am, totusi, un vis care daca nu se implineste, pot sa ma consider pe jumatate ratat ca scriitor, indiferent de ce am scris pana acum. Am sase romane in cap. Unele dintre ele sunt de 20-30 de ani in cap.

__________________________________________________________________

Aveti vise care nu vi s-au implinit, inca?

Toate vietile au. Eu as putea sa ma declar multumit pentru ca nu am facut putine in viata. Imi dau seama mai ales comparativ. Dar am, totusi, un vis care daca nu se implineste, pot sa ma consider pe jumatate ratat ca scriitor, indiferent de ce am scris pana acum. Am sase romane in cap. Unele dintre ele sunt de 20-30 de ani in cap. Dar nu mi-am facut curaj sa ma asez la masa, sa stau zile, saptamani, luni, poate ani, sa scriu macar unul din ele. Insa nu mai pot amana, la 60 de ani viata merge mai mult inapoi decat inainte. Deci asta ar trebui sa fie o preocupare iminenta pentru mine. Dar tot aman. Ultimul motiv de amanare este ca nu stiu de care sa ma apuc. Si am si spaima sa stau mult pe acelasoi text. Ultima data cand am stat mult pe un text a fost la teza de doctorat.

V-ati visat vreodata destinul altfel?

Cred ca nu. Desi un motiv ar fi fost. Eu am avut un talent care friza geniul pentru matematica. Eram foarte bun, un mic geniu matematic. Numai ca s-a intamplat o nenorocire apoi. Am dat peste profesori tampiti. Am avut doua ghinioane. Prima data, in clasa a VI-a, cand o doamna profesoara imi punea 3 doar pentru ca mie mi se pareau prea usoare exercitiile pe care mi le dadea si radeam. Si am mai avut unul in clasa a IX-a. A venit o doamna profesoara, sotia unui mare matematician. Era draguta, eu eram adolescent, mai faceam glume. Si intr-o ora mi-a cerut caietul de teme si mi-a pus 4. Din momentul acela am terminat-o cu matematica. Cine stie, daca nu aveam acea a doua experienta pedagogica nefericita, daca in loc de scriitor, nu ajungeam matematician.

Daca ar fi posibil, ce ati schimba in viata dumneavoastra?

Nu as schimba nimic. Mie viata mea, asa cum a fost ea, si nu spun ca a fost usoara, mi-a placut. Daca ar fi sa mearga la fel si in continuare, as fi bucuros. Si nici nu as vrea sa fiu de la inceput mai intelept. E ca si cu ai dori sa te nasti batran. Nu cred in intelepciune, cred in instinct. Vorba lui Eminescu ”o, intelepciune, ai aripi de ceara!”

9 decembrie 2019
Medeea Marinescu: “Să îți faci bine meseria, să fii un om responsabil, să fii un om cinstit cu tine mi se pare că te pune într-un soi de echilibru.”

Firescul. Cu totii il vanam in viata de zi cu zi si, fie il condamnam, il aratam cu degetul ca fiind o forma de naivitate in relationarea cu ceilalti, fie il privim cu bucurie in plina sa desfasurare. Nu ajungem usor la firescul propriul eu, pentru ca ne impunem singuri o groaza de bariere. Suntem nemultumiti de felul in care aratam, de ceea ce am reusit sa realizam si atunci recurgem la masti, la ipocrizie. De aceea, de fiecare data cand intalnim oameni pentru care firescul este un mod de a trai cu sine si cu cei din jur, invatam, primim o lectie si ne eliberam noi insine de masti, chiar si pentru cateva minute.

Un astfel de om este actrita Medeea Marinescu. Cu un zambet care parca te imbie sa iti pui o dorinta, cu o relaxare care ii coordoneaza fiecare gest si cu o placere nedisimulata de a fi pe scena si printre oameni, actrita nu se teme de povesti, de sinceritate si de propriile ganduri. Nascuta intr-o familie de cineasti, cu succesul pe urmele sale inca de la varsta de trei ani, cand este distribuita in comedia Iarna bobocilor, Medeea Marinescu a stiut sa imprumute din farmecul sau multor personaje de teatru si de film, pe parcursul anilor. Dupa ce a jucat in Maria Mirabela, filmul copilariei multora, la numai 6 ani, si dupa ce in adolescenta a studiat pianul la Liceul George Enescu, artista se indragosteste atat de muzica, cat si de camera de filmat si are de ales intre muzica si actorie. Rolul din Domnisoara Christina ii este, insa, decisiv. Medeea Marinescu alege teatrul si filmul, isi obtine diploma in 1996, cocheteaza si cu televiziunea si poate fi vazuta pe scenele teatrelor Odeon, Casandra, UNU, Teatrul Romano-American, Teatrul National din Bucuresti si in filme ca Une mère comme on n’en fait plus, Une femme piégée, Je vous trouve très beau, Weekend cu mama. Daca o cunosti si o privesti in ochi ti se dezvaluie cate putin din actrita, mama, sotia, prietena, omul frumos pe care timpul, ambitia, alegerile potrivite, norocul si firescul le-au modelat.

Putini sunt cei care nu au auzit de Medeea Marinescu. Totusi, ce ar spune Medeea Marinescu, cea din prezent, despre evolutia sa ca om si actor?

Ma feresc de asemenea autoevaluari. E o poezie a lui Marin Sorescu care incepe cam asa: “Vine o vreme cand trebuie sa tragem o linie sub noi”. Dar, eu zic ca vremea aceea nu a venit, inca. Sunt undeva pe drum. Am auzit multi oameni care se lauda pe ei sau care se critica, ceea ce mi se pare o falsa modestie, mai bine zis o ipocrizie. Si atunci, cel mai cinsitit, pentru cineva care ar fi interesat sa ma cunoasca, ar fi sa vina intr-o sala de teatru intr-o seara sau sa vada un film pe DVD cu mine, mai de demult sau mai recent, si atunci sa inceapa sa isi faca, poate, o parere. Dar, eu despre mine? Sunt un om care ma construiesc si, cred ca sunt un om norocos, un om care a pornit pe un drum pe care imi placea sa fiu, pe care mi l-am dorit. N-a trebuit sa caut prea mult in intuneric. Si, am avut, dupa aceea, sansa sa imi si iasa lucrurile. Sigur ca nu fara efort si fara munca, dar mi-au iesit. Conteaza acolo un strop de noroc dat de Sus, din Cer. Iar eu l-am gasit si asta ma ajuta sa fac ce imi place, chiar si atunci cand sunt foarte obosita, sa ma simt bine, sa pun capul pe perna cu un soi de liniste, sa imi zic ca am facut ce trebuia sa fac, ca nu imi pare rau de ce am facut, ca nu regret nimic si ca am la ce privi inaintea mea.

Credeti ca a-ti face bine meseria inseamna a fi un om mai bun?

Da, cred ca da, cred ca au legatura lucrurile. Sa iti faci bine meseria, sa fii un om responsabil, sa fii un om cinstit cu tine mi se pare ca te pune intr-un soi de echilibru, te ajuta sa iti faci o evaluare mai justa. Si asta da, te ajuta sa fii mai bun. Oamenii dezechilibrati, oamenii care nu se autoevalueaza cum trebuie sunt, pana la urma, niste oameni nefericiti si niste oameni care nu reusesc sa faca prea mult bine in jurul lor. Cred ca sunt niste rupturi undeva.

Ce principii va ghideaza, atat in viata, cat si in cariera?

In viata? E un principiu care nu imi apartine si pe care, de fapt, mi l-a insuflat tatal meu: “prin tine insuti”. Adica, m-am bazat, intotdeauna, pe mine in tot ce am facut. Si, daca imi fac treaba bine, am mult mai putine motive sa fiu atacata si sa nu reusesc. Am fost atenta, in primul rand, la ce fac eu, nu la ce imi ofera ceilalti. Si, cred ca acesta este un principiu sanatos si de viata si de profesie. Nu am asteptat sa mi se dea. Am avut momentele mele de nemultumire, asa, ca noi toti, dar am refuzat sa ma las sa lancezesc in ele. Am facut tot ceea ce a depins de mine. Si asta m-a facut sa imping corabia vietii mele si a carierei mele intr-o directie buna si justa.

Ce relatie considerati ca aveti cu propriul public? Cum il percepeti si cum credeti ca va percepe?

Cred ca exista un public care ma iubeste, asa cum stiu ca exista un public care nu ma iubeste, neaparat, foarte mult. Si e normal sa fie asa. Fiecare actor isi are segmentul lui de public. Cred ca ar fi o prostie sa incerci sa multumesti pe toata lumea, sa fii dragut cu orice pret. Si, cand am ajuns la intelepciunea asta, ca nu trebuie sa fiu draguta cu orice pret, m-am linistit si mi-am dat seama ca am foarte multi oameni care ma iubesc si care ma accepta asa cum sunt.

Cat de importanta este, in evolutia dumneavoastra, critica?

Conteaza destul de putin critica pentru mine. Si nu dintr-un orgoliu prostesc. Cred ca o critica valoroasa este acea critica facuta cu dragoste, cu iubire, iubind fenomenul, iubind actorii, iubind teatrul sau filmul. Ori, daca stam si luam cele mai multe cronici, cele laudative sunt, de cele mai multe ori, superficiale si raman intr-un ton exuberanto-copilaresc, iar criticile negative sunt veninoase si ascund frustrarile celor care le scriu. Argumentele lor, care se clatina de multe ori, ascund, de fapt, o ura fata de un produs, fata de o persoana, fata de un text, fata de un regizor sau un actor. Si, cand am inteles lucrul asta, acum nu mult timp, mi-am dat seama ca trebuie sa ma mai detasez, ceea ce am si facut. Citesc mult mai putine cronici. In schimb, ma intereseaza atunci cand am relatii cu cei care scriu cronica de film sau de teatru. Ma intereseaza daca ma suna si imi spun: “Nu a fost vina ta acolo.” sau “S-a intamplat asta acolo.”, “Uite, eu cred ca de asta nu a iesit”. Mi-e mult mai util sa aflu lucrul asta, pentru ca pot sa imi inbunatatesc arta, sa ma slefuiesc, cu un ochi mai obiectiv decat al meu si un ochi care priveste cu iubire. Cred ca cronicarii ar trebui sa iubeasca actorii, sa iubeasca produsele pe care le critica. Ori ei scapa din vedere asta. Si atunci relatia noastra este una relativa, precum cronicile lor.

Ce relatie aveti cu mass-media, stiut fiind ca ati facut si televiziune?

Cred ca am stabilit o relatie justa. In timp am stiut sa aleg si sa imi dau seama ce vreau sa fac si ce nu vreau sa fac, la ce emisiuni imi doresc sa ma duc si la ce emisiuni nu imi doresc sa apar. Asta m-a facut sa refuz foarte mult, sa pretuiesc mai mult o aparitie si sa ma pregatesc cu mai multa atentie. In ceea ce priveste jurnalismul scris, iarasi, am inceput sa selectez cui dau interviuri, cui nu dau interviuri. Am invatat sa nu raspund provocarilor lipsite de eleganta starnite de oameni mici. Si, cred ca si ei au inteles ca nu sunt o persoana mondena, ca nu imi doresc asta. Am scris un articol care era despre ecologie si am spus: “De fiecare data cand dau un interviu, ma gandesc cati copaci vor fi fost taiati pentru ca acest interviu al meu sa apara pe hartie? Oare ce spun eu este atat de important, incat sa moara un copac?”. Am ceva de spus, spun. Dar, faptul ca mi-am luat o rochie de la nu stiu ce mall…

Ce inseamna prea mult si prea putin atunci cand vine vorba de promovare, in opinia dumneavoastra?

Mi se pare ca marketingul tinde sa devina o arta. Trebuie facut cu cap, pentru ca o prea putina promovare duce la uitare, o prea mare promovare duce la o stare de saturatie, aproape de respingere. Atunci cand vrei sa faci promovare trebuie sa gasesti un echilibru si sa stii foarte bine ce vrei sa atingi, ce vrei sa spui. Cand fac o piesa de teatru, de exemplu, stiu cui ma adresez, de ce vreau sa o fac, care-i spectatorul meu. Nu te poti adresa tuturor. Si atunci, promovarea, cred ca ar trebui sa tina cont de treaba asta, de nevoile unui segment, de ce asteptari are. Eu nu ma pricep prea bine, dar cred ca e un teritoriu destul de virgin la noi si promovarea care se face este, in general, haotica, nu este foarte bine sustinuta. Este, fie heirupista, fie haotica. Vorbesc despre strategia vanzarii unui produs artistic.

Dupa ce criteriu alegeti proiectele in care va implicati? Si, vorbiti-ne, putin, si despre proiectul din seara aceasta, recitalul omagial Wagner-Verdi: corespondente.

Pai, in primul rand, trebuie sa fie un proiect care sa imi faca placere, in care sa ma simt bine. Vreau sa zic: “Eu m-as duce sa vad asa ceva?”. Daca nu m-as duce sa vad asa ceva, atunci nu ma bag. Anii astia trec foarte repede si nu merita sa te chinui. Eu nu cred in arta facuta prin chin, cred in arta facuta cu o mare placere si o mare bucurie. Atunci esti inventiv, inspirat, cand esti liber. Cand esti constrans, nu ai cum sa fii inspirit. Un sacrificiu exista, totusi, dar un sacrificiu benevol. Si apoi, este vointa mea, in primul rand de a cunoaste oameni noi, interesanti. Sigur ca ma plictisesc ingrozitor cu oameni neinteresanti. Prefer sa ma duc acasa, sa stau cu copilul meu sau sa citesc o carte buna. Dar, cand am sansa sa ma intalnesc cu anumiti oameni incitanti, ma implic in proiect, categoric. Ma intereseaza, daca vorbim de evenimentul din seara asta, recitalul omagial Wagner-Verdi: corespondente, sa vad cum este, de exemplu, Leontina Vaduva. E histrionica, e intr-un anumit fel si imi doresc sa o cunosc. La fel se intampla in cazul unor actori cu care lucrez.

V-ati visat, vreodata, destinul altfel?

Destinul meu este exact asa cum am visat. Nu degeaba se spune “Ai grija ce iti doresti, pentru ca s-ar putea sa ti se implineasca!”. Sigur, mi-am dorit sa fiu actrita, mi-am dorit sa am succes, sa fiu cunoscuta. Egoul care are nevoie sa fie mangaiat face parte din aceasta profesie. Mi-am dorit si imi doresc sa fac numai ceea ce imi place. Dar, nu am ajuns, inca, la aceasta performanta. Mi-am dorit sa am o familie, sa am un baiat nazdravan si il am. Am tot ce am visat cu ochii inchisi sau deschisi. E important sa iti doresti tot timpul. Vai de cei care nu isi mai doresc!

Ce va inspira si ce va intristeaza?

Ma inspira candoarea, bunatatea, oamenii frumosi si liberi si ma intristeaza micimea, oamenii care nu au capacitatea de a vedea mai departe de ziua de maine sau de masina din fata apartamentului lor. Banuiesc ca si oamenii mici spun acelasi lucru. E, pana la un urma, si un soi de cliseu. Nu o sa spuna un om mic ca adora micimea. Poate nu stiu ca ei insisi sunt mici, sunt rai. E si asta o problema.

Aveti vise care nu vi s-au implinit?

Da, am foarte multe vise. Visez sa imi maresc familia, mi-am dorit dintotdeauna o casa in care sa fie foarte mare harmalaie, pentru ca eu insami am crescut intr-o casa cu multa harmalaie. Eram trei fete in casa, multi veri si multi prieteni, tot timpul. Deocamdata am doar un singur copil. Dupa aceea, visez sa ajung la acea libertate de miscare care sa imi permita sa fac doar acele proiecte care imi vin bine. Inca mai gresesc si eu, inca mai caut. Am proiecte care nu imi sunt neaparat benefice. Visez, de asemenea, sa calatoresc foarte mult. Sigur, acum imi permit sa calatoresc, dar nu prea am timp. Ma intereseaza locuri nebantuite de toti turistii. Visez sa traiesc frumos. Ceea ce mi se intampla. Traiesc frumos.

sursa foto: Florin Artist

9 decembrie 2019
Dimineti pierdute

Diminetile sunt ca iubirile neimplinite,

Daca ajungi sa le pierzi nu le uiti niciodata si le regreti absenta de fiecare data cand te trezesti si e deja zi.

Si numai somnul este de vina.

Somnul, acea relatie de lunga durata, te ademeneste cu linistea, cu visele care aproape niciodata nu se implinesc, cu lipsa de conventionalitate si de cochetarie, cu lenea.

Diminetile nu sunt generoase cu nehotaratii.

Ceea ce au ele de oferit se pierde in 2-3 ore de agitatie spumoasa.

Asa ca daca nu iti place sampania la micul dejun iti umpli stomacul cu ceaiurile si cafelele unei zile in care planul e pe primul loc.

Farmecul diminetilor sta tocmai in lipsa de plan.

Dimineata ai senzatia ca totul incepe, ca orice ti se intampla este minunat si irepetabil, ca nimic nu este exclus.

Cine se trezeste dimineata, daca reuseste sa iasa din capcana somnului, are privirea agera, vioaie si plina de viata dornica de a fi traita.

Cine se trezeste dupa ce dimineata mofturoasa ii intoarce spatele are, dimpotriva, o privire plictisita, lipsita de chef, in care musteste lenea si dorinta de a mai dormi, dorinta asemanatoare celei pe care o are un dependent de a-si alimenta dependenta.

Diminetile pierdute lasa in urma lor senzatia ca te-ai trezit in mijlocul unei actiuni dar iti scapa scopul,

O dara de parfum de rasarit de soare,

Un cascat prelung al orelor care au trecut fara sa le simti prezenta,

O promisiune de maine dimineata, un maine pe care s-ar putea sa il ratezi din nou

Si o frantura de tic-tac pe care vag ti-o amintesti pentru ca erai prea ocupat sa te intorci pe partea cealalta.

9 decembrie 2019
Neurochirurgul Bogdan Iliescu: „Frica în sine este un sentiment foarte bun. Statul degeaba este catastrofal pentru creier“

Medicului Bogdan Iliescu, asistent universitar la Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" din Iasi si specialist neurochirurg la Spitalul Clinic de Urgenta „Prof dr Nicolae Oblu“ din Iasi, ii place in mod deosebit sa vorbeasca despre creier. Fie ca le explica studentilor, colegilor mai tineri sau jurnalistilor, dr. Iliescu are rabdare, lamureste pe oricine este interesat despre structura, functiile si erorile acestui „organ nobil“.

Cercul Studentesc de Neurochirurgie si Saptamana creierului sunt doar doua dintre proiectele in care medicul si profesorul Bogdan Iliescu s-a implicat. Dar poate cea mai importanta discutie care poate fi purtata cu medicul neurochirurg este cea despre „relele“ pe care i le facem creierului, fara sa stim.

Bogdan Iliescu

Domnule doctor, explicati-ne, pe scurt, structura creierului si principalele procese care se produc in interiorul acestui organ.

Pentru mine este uluitor ca un organ care se manifesta in atatea moduri, de la reglarea functiilor vitale, pana la filosofie si la procesarea muzicii din „Eroica“ lui Beethoven, este de fapt o multime de celule – neuronii – care, prin programare genetica si prin contactul cu lumea inconjuratoare, se „specializeaza“ pentru anumite procesari. Insa, in esenta, sunt doar foarte multi neuroni cu interconexiuni extrem de complexe. Principalul proces care se produce in creier este trasmiterea semnalelor electro-chimice intre acesti neuroni. Vreau sa fac o precizare foarte importanta: creierul nostru este activ in permanenta. Mai mult chiar, sunt dovezi stiintifice solide ca e mai activ in timpul somnului decat in restul timpului.

In medie, ce parti ale creierului folosim mai mult in viata de zi cu zi si de ce?

Cum omul este o specie care se bazeaza intr-o proportie covarsitoare pe informatia vizuala – adica pe vedere, coroborat cu numarul foarte mare de structuri implicate in perceperea si procesarea informatiei vizuale, as spune ca aceste parti sunt utilizate cu predilectie. Pe acelasi nivel se afla structurile care comanda si coordoneaza miscarea. In neurostiinte exista voci care spun ca motivul pentru care avem creierul este producerea miscarii. De la vorbire pana la deplasarea in spatiu si, de fapt, aproape orice activitate umana implica generarea de miscari.

PARADOXUL CREIERULUI: SLABESTE IN TIMP CE STA

Din experienta dumneavoastra, care sunt cele mai grave si mai frecvente boli ale creierului?

Cancerul creierului, numit glioblastom, in literatura de specialitate, care omoara in continuare cu cruzime, bolile psihice ori degenerative, precum schizofrenia, autismul, depresia, scleroza multipla sau Alzheimer. Boala Alzheimer este una dintre bolile creierului pe care le intelegem foarte putin, iar scleroza multipla omoara oamenii de tineri. Chiar si maladia Parkinson poate fi incadrata aici, pentru ca, desi neurochirurgia moderna reuseste sa o tina in frau foarte bine pentru foarte mult timp, cu stimulare prin electrozi, prin medicamente, este o boala care evolueaza.

Aceste boli, Alzheimer, de exemplu, pot fi prevenite? Exista un soi de ghid practic care sa ne invete cum sa ne mentinem creierul sanatos?

Este una dintre intrebarile la care toata lumea incearca sa raspunda in zilele noastre. Nu intelegem, inca, pe deplin ce inseamna Alzheimer, ce inseamna aproape oricare dintre bolile acestea la care am facut referire. Tocmai de aceea, nestiindu-le cauza si nestiind unde sa umblam, pe ce buton sa apasam, evident ca nu avem un tratament 100% eficient pentru ele. Dar e foarte adevarat, creierul este un organ care poate fi comparat cu muschiul, in sensul ca, daca il exersezi cat mai mult, este mai in forma si rezista mai bine la stresul vietii. De aceea, probabil cel mai bun sfat pe care poti sa-l dai cuiva este sa-si foloseasca in permanenta creierul. Tendinta, evident naturala, a oricarui organism viu este starea de repaus, „statul degeaba“, dar care pentru creier este catastrofal. Cu cat sta mai mult, cu atat „slabeste“ mai mult. Totusi, este important pentru creier sa dormi cat trebuie si sa fie un somn bun, un somn sanatos.

Este adevarata ipoteza conform careia cu cat inveti mai multe lucruri noi, in fiecare zi, cu atat te protejezi mai bine de boala Alzheimer?

Nu stie nimeni sa iti spuna daca vei avea sau nu aceasta boala, dar cel mai bun sfat, cred eu, este acesta: sa-ti folosesti cat mai mult creierul, sa inveti cat mai multe, pentru ca un creier care isi solicita mecanismele de interconexiune intre neuroni, le mentine vii, le face sa functioneze pe termen lung, nu le lasa sa fie „prinse de rugina“. Boala Alzheimer, pana la urma, e un soi de „rugina a creierului“.

DE CE NU MAI STIM MATEMATICA

Intrucat miscarea este si ea o conditie pentru mentinerea starii de sanatate, descrieti procesele care se produc la nivelul creierului in timpul activitatilor fizice.

Activitatea fizica, in general, este esentiala pentru creier. In primul rand, ameliorarea oxigenarii face ca „alimentarea“ creierului sa fie mult imbunatatita. Creierul consuma o cantitate enorma de oxigen. Imbunatatirea oxigenarii si a circulatiei – efecte clare ale activitatilor sportive – aduc un mare beneficiu creierului. in alta ordine de idei, se creeaza o cascada biochimica: substantele care se produc in timpul sportului care, de asemenea, sunt extrem de utile creierului si explica senzatia de „relaxare“ intelectuala, in special, la putin timp dupa incheierea unui efort fizic intens.

Ce presupune „brainfitness“-ul, un concept din ce in ce mai des utilizat?

Ca orice „fitness“, „brainfitness“-ul implica multe activitati care mentin sanatatea creierului, pe de o parte, si care ii imbunatatesc functiile, pe de alta parte. Presupune exercitii, de orice natura, de o dificultate peste medie, care il solicita. Sunt exercitii pentru memorie, pentru calcul matematic, pentru simturi, pentru gandirea abstracta, in general pentru aproape orice functie a creierului. Este foarte important sa adaugam la aceasta lista activitatile sportive. Legaturile dintre neuroni, oricat de puternice ar fi la un moment dat, daca nu sunt utilizate, se pierd, se „topesc“. Probabil ca exemplul cel mai bun, familiar pentru foarte multi dintre noi, este puzderia de informatii din algebra si analiza matematica din liceu, pe care putini le mai utilizam dupa Bac, si care, intr-un timp mai scurt sau mai lung devin complet inaccesibile, absente.

dr. Bogdan Iliescu cu tinerii de la Cercul Studentesc de Neurochirurgie

COPILUL CARE STA MULT LA CALCULATOR ARE UN HANDICAP

Statul foarte mult la calculator sau folosirea excesiva a telefoanelor mobile influenteaza in vreun fel creierul?

Sunt din ce in ce mai multe studii, si psihologice, si de neurostiinte, care arata ca ne dezvoltam anumite aptitudini foarte bine si mult mai repede cu ajutorul computerului. Dar, si in acest caz, masura este foarte importanta. Perceptia fetelor, a emotiilor este fundamentala si trebuie antrenata ca orice alt proces care are loc in creier. Un copil care sta pe telefonul mobil sau pe computer nu are interactiune umana cu alti semeni de-ai lui si isi dezvolta, astfel, un handicap. Desi, e innascut, genetic, pentru ca si un copil de cateva luni, din momentul in care incepe sa vada, poate sa perceapa expresiile faciale si sa inteleaga daca e in pericol sau nu, e un lucru care trebuie antrenat si care ne defineste pe noi ca specie, pana la urma.

________________________________________________________________________

„Emotiile sunt o functie fundamentala a creierului“

________________________________________________________________________

Iluziile optice starnesc multe curiozitati. Cum sunt ele activate la nivelul creierului?

Iluziile optice sunt doar un mod foarte inteligent de a pune in evidenta „scaparile“ sistemului nostru vizual. Dar perceptia vizuala este o parte – informatie „reala“, primita de la retina, si o parte importanta pe care o „construieste“ creierul. Informatia primita de la retina este incompleta, nu reprezinta o fotografie integrala a mediului inconjurator, Ii lipsesc destul de multi „pixeli“. Creierul umple golurile si completeaza imaginea pe baza experientei si a statisticii personale preexistente. De aici si numeroasele modalitati in care poate fi indus in eroare.

Prin ce procese chimice trece creierul pentru a produce emotiile?

Emotiile sunt o „functie“ fundamentala a creierului. Sunt procesate in structurile evolutiv vechi ale creierului si au o influenta covarsitoare asupra creierului „nou“, adica asupra neocortexului, scoarta cerebrala, atat de dezvoltata la om, si, totusi, foarte usor de influentat de catre structurile circuitului emotiilor. Trebuie mentionata si amigdala, o structura cerebrala cat o aluna, dar care joaca un rol fundamental, de la formarea memoriei – contextual emotional, pana la punerea organismului in stare „de lupta“, in momentele in care este in pericol. Este bine de stiut ca, de la varste foarte mici, copiii sunt capabili sa recunoasca emotiile parintilor si sa le manevreze cu mare usurinta.

Ce-i face creierului muzica clasica?

Sunt din ce in ce mai multe studii la nivel mondial care au in prim-plan muzica si activitatea cerebrala. Ce ar trebui sa stim despre legatura dintre muzica si creier, despre efectele benefice ale muzicii asupra creierului? Daca este sa ne raportam la cercetarile unor specialisti americani in neurostiinte, cum sunt Daniel Levitin si Petr Janata, care au studiat aceasta legatura intre muzica si creier, in special intre muzica clasica si creier, putem trage concluzia ca efectul muzicii asupra creierului este unul colosal. Nimic din ce facem noi, nicio alta activitate umana nu stimuleaza creierul in sensul cel mai pozitiv, in masura si amplitudinea cu care o face muzica. Asta se intampla cand ascultam muzica, iar cand incercam sa cantam la un instrument tot creierul este ca un foc de artificii. Muzica are efecte fundamentale asupra creierului, demonstrate stiintific, fireste, de la organizarea emotiilor si lamurirea lor, pana la felul in care creierul se organizeaza, la creativitate, la puterea de concentrare si atentie intr-un anumit domeniu. Asa ca, revenind la ghidul pentru pastrarea creierului sanatos, putem trece acolo si ascultarea muzicii de calitate.

Faceti un top 5 curiozitati despre creier.

1. Probabil cel mai important lucru este numarul de operatii pe care le proceseaza creierul intr-o secunda: 10 milioane de miliarde.
2. Pentru a putea mentine aceasta putere de calcul fenomenala, creierul consuma 20% din oxigenul pe care il preia organismul, desi reprezinta mai putin de 2% din greutatea unui organism adult, si genereaza o putere echivalenta a 25 de wati.
3. Lungimea totala a prelungirilor nervoase din creier depaseste 160.000 de kilometri. Ar putea incercui complet Pamantul de 4 ori.
4. La inceputul formarii sale, se produc aproximativ 250.000 de neuroni pe minut.
5. Creierul matur are 100 de miliarde de neuroni, fiecare ajungand sa aiba pana la 10.000 de conexiuni cu alti neuroni din creier. De aici puterea sa imensa de calcul.

Bolile creierului, mai rele decat cancerul

La nivel mondial exista deja o campanie de popularizare a descoperirilor din domeniul neurostiintei, „Brain Awareness“. Ce presupune aceasta campanie?

Creierul este in ziua de astazi organul care solicita cel mai mare interes, un fel de „varf de lance“ al stiintelor. Se urmareste, odata cu intelegerea creierului, sa vina si tratamente pentru bolile care-l afecteaza si care sunt mai rele decat cancerul. Peste 80 de tari din lume, inclusiv Romania organizeaza anual „Saptamana creierului“.

Spuneti-ne cum ii ajuta acest eveniment pe oamenii de toate varstele sa inteleaga un organ atat de complex cum este creierul?

In Iasi, participantii, atat cei care fac demonstratii, cat si cei care le urmaresc, sunt organizati pe ateliere. Anul acesta, intre 6 si 9 aprilie, vom avea si un atelier foarte simpatic, atelierul care pune in prim-plan frica: unde se produce in creier, cum se produce, ce efecte are. Poate putini stiu ca frica are niste efecte foarte bune, frica in sine este un sentiment foarte bun, este o stare pozitiva pentru ca pune creierul intr-o stare in care, altfel, e foarte greu sa ajunga.

CV

Premiu pentru cercetare in domeniul medical
Numele: Bogdan Florin Iliescu
Data si locul nasterii: 20 aprilie 1976, Iasi
Starea civila: casatorit
Studiile si cariera: A absolvit Universitatea de Medicina si Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iasi. Este doctor in medicina si are studii postdoctorale la Rice University si University of Texas, Houston, SUA (2004-2007). A urmat mai multe stagii de specializare in neurochirurgie in Germania si in Franta. Este medic specialist neurochirurg la Spitalul „Prof. dr. Nicolae Oblu“, Iasi Asistent universitar la UMF„Gr. T. Popa“. In 2014 a primit premiul Ministerului Educatiei pentru cercetare in domeniul medical. Din 2014, este presedintele Asociatiei Creierului Iasi.
Locuieste in: Iasi

9 decembrie 2019
Bianca Grin-creator bijuterie contemporană: “Bijuteria contemporană este construită în baza unui concept, a unei povești și asta o face să depășească granițele bijuteriei clasice, cea cu menire strictă, de podoabă.”

Bijuteriile fac parte din viata noastra si dau, la randul lor, viata unei idei, unei povesti, unei stari, unei tinute. Criteriile dupa care le alegem tin in primul rand de gust, de personalitate, de educatie si de buget. De la gablonturi la bijuteriile pretioase pasii pot fi, de aceea, ori de pitic, ori de urias. Si, ca orice tehnica care tinde spre arta, tehnica confectionarii bijuteriilor se caracterizeaza printr-o nevoie continua de perfectionare. Fiecare secol isi are maestrii sai bijutieri si imprima acestor accesorii un aer anume. In secolul XXI, secolul tehnologiilor dezlantuite, al fenomenelor alternative si al altfel-ului, incepe sa prinda din ce in ce mai mult contur conceptul de bijuterie contemporana.

Ce este bijuteria contemporana? se dovedeste, tocmai de aceea, o intrebare al carui raspuns ar veni in ajutorul multor purtatori de bijuterie mereu in cautare de altceva. In Romania, bijuteria contemporana, bijuteria de autor isi gaseste expunerea la doua mari targuri de specialitate: Autor, cu o frecventa bianuala si sectiunile Focus Designer, New Entry, International, Design de Obiect si JDF – Jewelry Design Fair.

“Bijuterie unicat cu valente de obiect artistic care inmagazineaza concepte originale si conectate la tendintele contemporane”, asa cum marturiseste initiatorul Targului de Bijuterie Contemporana Autor, Dan Piersinaru, bijuteria contemporana isi face loc, la inceput sub forma de idee si poveste, in mintea tot mai multor oameni talentati, care aleg sa se exprime astfel, fie ca au terminat o scoala de specialitate, fie ca nu. De altfel, in Romania unul dintre acesti oameni, David Sandu, a pus bazele unei scoli pentru cei care vor sa isi desavarseasca tehnica, Scoala de Bijuterie Contemporana Assamblage, cu o oferta de cursuri atat pentru incepatori, cat si pentru perfectioniosti: Basic 1, Basic 2, Cursuri de seara, Workshop-uri, Alternative-curs de rasina, Curs de fotografie de bijuterie, Curs de modelare de ceara si turnare centrifugala. Printre absolventii sai se numara si Bianca Grin, un creator de bijuterie care si-a descoperit acest talent dintr-o joaca. Si, pentru ca puterea exemplului nu poate fi contestata atunci cand vrei sa afli mai multe despre un domeniu care iti este strain, gandurile Biancai isi propun sa interactioneze cu intrebarile tuturor curiosilor pentru care bijuteria de autor este acel ceva care ii starneste. Argintul, povestea, pietrele pretioase si semipretioase, formele geometrice sunt parte din stilul care o fac pe Bianca Grin o prezenta cu impact pe piata de bijuterie contemporana.

photo credit Doru Oprisan Photography

Cine este Bianca Grin si de ce bijuterie contemporana?

Bianca Grin este, in primul rand, un om norocos, un om care a muncit mult pentru a ajunge unde a ajuns si care-si permite sa faca ce-i place si poate sa traiasca din asta. M-am apucat de bijuterie contemporana printr-o intamplare fericita, desi cred ca pana la urma nimic nu e intamplator. Am terminat Medicina Veterinara, am lucrat in vanzari si marketing, apoi in publicitate si de acolo am pornit pe drumul meu. Am inceput sa ambalez cadouri din placere, apoi sa le creez, sa le produc si sa le vand. Si asa am ajuns sa fac din asta o mica afacere care sta in picioare de mai bine de 6 ani. Am muncit mult, dar ma mandresc ca am reusit sa ajung unde sunt astazi pornind la drum cu doar cateva "monede" in buzunar: cuvantul meu, disciplina, hotararea si entuziasmul. De la decoratiuni si podoabe, trecerea la bijuterie a fost oarecum fireasca. M-am jucat cu o margica si un inel de cristal, le-am insirat pe un fir de guta si de aici s-a declansat totul. Intamplarea a facut ca a doua zi sa-l intalnesc pe David Sandu, fondatorul Scolii de Bijuterie Contemporana Assamblage, si, sub indrumarea lui, am devenit un an mai tarziu primul absolvent.

photo credit Doru Oprisan Photography

Pentru cei care nu stiu, ce este bijuteria contemporana, cum poate fi ea definita? Este o forma de a relationa cu propria personalitate si de a transmite un mesaj celor din jur?

Bijuteria contemporana este, in primul rand, un act artistic si trebuie privita ca atare. Este construita in baza unui concept, a unei povesti si asta o face sa depaseasca granitele bijuteriei clasice, cea cu menire stricta, de podoaba. Este o forma de a relationa cu propria personalitate, este expresia unor ganduri, a unor trairi dar si un mod de interactiune cu exteriorul. Este un dialog permanent cu tine si cu cei din jur, este o evadare din cotidian, o izbucnire de emotii.

Cat de receptivi sunt romanii la un astfel de concept?

Romanii sunt in general receptivi daca reusesti sa le starnesti interesul si ii faci sa te asculte. Sa le povestesti ce inseamna bijuteria de autor, cum se realizeaza, ce ai vrut sa exprimi. Sa le arati, sa-i lasi sa puna mana, sa interactioneze. Eu ii intreb mereu ce parere au pentru ca este important sa stabilim un dialog. Exista, uneori, o parte delicata a discutiei, respectiv cea financiara. "De ce costa atat de mult?", "Cat este gramul?", "Pretul este negociabil?", "Pot sa platesc la salariu?", sunt cele mai frecvente intrebari. Bijuteria de autor, la fel ca orice obiect cu valoare artistica, nu se evalueaza la gram, asa cum pictura nu se evalueaza in centimetri patrati de panza. Pretul nu este negociabil, decat in situatii speciale, iar atunci reducerea este simbolica. Si nu, nu se poate plati la salariu, asa cum nici in magazin nu se poate. Artistul traieste din munca lui, nu are un venit fix si nici sigur. Investeste foarte mult in pregatire, in materiale si scule si la fel ca toate lumea are nevoi si plateste taxe. Sa explici asta cu delicatete, dar in acelasi timp cu fermitate, nu este intotdeauna usor. Unii iti intorc spatele bombanind, altii raman. Cei din urma sunt cei care conteaza cu adevarat pentru ca deja ai stabilit o conexiune. Sunt cei care, fie vor cumpara, fie, daca nu-si permit, vor povesti despre tine.

Cum ai defini piata de bijuterie contemporana din Romania? Ce o pune in miscare, ce o face vizibila?

Piata din Romania este la inceput, dar are perspective reale. Conteaza ca suntem din ce in ce mai multi artisti-bijutieri, as zice ca suntem o comunitate. Impreuna construim piata, pentru ca mereu avem ceva de spus, de aratat, un mesaj de transmis. Noi suntem motorul, o punem in miscare, o facem vizibila. Bijuteria contemporana este expusa si comercializata in galerii de arta, in boutique-uri, concept stores si la expozitii special dedicate. In Romania sunt la ora actuala 2 targuri bianuale dedicate acestor bijuterii: Targul de Bijuterie Contemporana Autor, aflat deja la editia a 10-a, desfasurat in perioada 16-17 noiembrie la Sala Dalles si JDF – Jewelry Design Fair care tocmai s-a incheiat.

photo credits Angie Li Photography

Care este drumul de la idee la bijuteria propriu-zisa?

Pai, este posibil sa am materialele si apoi sa imi vina ideea unei colectii sau, dimpotriva, sa am deja ideea si sa caut materialele potrivite pentru a o pune in aplicare. Totul depinde de comenzile pe care le primesc, de targurile la care particip si de inspiratie. Daca am povestea in cap, ma apuc de lucru imediat, nu astept prea mult.

Ce te inspira?

Orice, oriunde, oricand. Poate fi o carte, o floare, un zambet, o stare, un gand, o fotografie, un mesaj scris pe un zid, un vis. Inspiratia insa nu vine intotdeauna din frumos, uratul poate fi o sursa la fel de buna. Tin un carnetel langa pat, pentru ca uneori ma trezesc noaptea cu o idee si trebuie sa o notez, altfel pana dimineata o pierd. Exista si momente "oarbe" cand te uiti la foaia de hartie si nu stii ce sa faci mai departe, cand te simti un izvor secat, cand orice desenezi ti se pare dupa 10 minute o idee proasta. In momentele acelea ma duc la mare si ma uit in valuri.

Acolo se spala indoielile, se ineaca framantarile si totul devine limpede.

Ma mai inspira povestile. Cele din carti, dar si cele din viata, povesti pentru copii si pentru copiii mari. De exemplu, ECO, prima colectie, a fost inspirata de "Micul Print".

Care este ritmul tau de lucru? Mai faci si altceva pe langa?

Nu este un ritm anume, sunt perioade mai incarcate si perioade in care nu fac ceva neaparat productiv. Asta nu inseamna ca stau, ci doar ca lucrez cu capul, nu cu mainile. De bijuterie ma ocup cca 6-8 ore in fiecare zi, iar in restul timpului de cadouri. Si visez cu ochii deschisi. Asta cred ca e de fapt ocupatia principala: locuiesc in capul meu.

Ce materiale iti place sa folosesti?

Cel mai mult imi place argintul. E un material viu, cu personalitate, in permanenta interactiune cu mediul. Cochetez si cu lemnul, portelanul si materialul textil.

Imi plac si pietrele naturale, dar le prefer pe cele brute sau cu taieturi speciale, pentru ca ma atrage orice iese din anonimat. Cel mai inspirant, insa, este ca sunt un artist ECO. Lucrez in metal reciclat, atat cat este posibil, iar acesta este felul in care am ales sa lupt pentru protectia mediului. Practic, topesc bijuterii vechi si le transform, le dau o noua viata

Ai un creator de bijuterie pe care ti-l iei drept model? Simti ca semeni ca stil cu un alt personaj de pe piata de bijuterie contemporana?

Am multi creatori pe care ii admir, mi-e greu sa "pun degetul" pe unul anume. Iau ideile asa cum imi vin si nu ma las canalizata intr-o singura directie. Daca ar fi asa, cred ca m-as plictisi. Azi pot sa fac motive geometrice, maine flori si fluturi, peste o saptamana orice altceva. Deci nu am un stil anume care sa ma defineasca, sa fie recognoscibil si asta ma face sa ma aseman cu mai multi, nu doar cu unul singur.

Iti imaginezi un public-tinta sau doar creezi si astepti sa vina spre bijuteriile tale cei care se simt atrasi de ele?

Si una si alta. Uneori creez pentru un public tinta, iar alteori las lucrurile sa curga si vad ce se intampla. Prima situatie se aplica atunci cand primeaza partea materiala sau dorinta expresa a clientului pentru ceva anume. Atunci incerc sa simt piata si sa ii ofer ceva ce poate asimila usor pastrand, totusi, o linie personala. Tratez creatia ca pe un brief si asta vine cu usurinta din experienta de vanzari, marketing si publicitate. Este acea situatie in care cererea creeaza oferta si mergi oarecum la sigur. A doua situatie, insa, este atunci cand lucrez pentru mine, din bucuria pura de a creea si piesele sunt mult mai incarcate de emotie, de substanta. Cu ele poti obtine feed-back, recunoastere, publicul te valideaza sau nu. Atunci trebuie sa fii cel mai bun, sa dai tot ce poti si sa fii pregatit pentru orice reactie.

Cum te stimuleaza pe tine concurenta si ce inseamna, practic, concurenta pe aceasta nisa? Ai o buna relatie cu ceilalti creatori de bijuterie contemporana?

Da, am o relatie foarte buna cu ceilalti colegi, ne sustinem si ne ajutam reciproc, ne sfatuim, facem schimb de bijuterii si, de multe ori, ne recomandam clienti unii altora. Sincera sa fiu, nu cred ca prezenta noastra pe aceasta nisa este neaparat o concurenta, ci o vad mai degraba ca pe o forma de stimulare a creativitatii. Activam toti intr-un spatiu restrans, avem acces la o scoala, cativa furnizori si invatam aceleasi tehnici de baza. Pornind toti din acelasi punct, practic numai creativitatea face diferenta. Eu ma consider singurul meu competitor real, nu-mi place sa ma compar cu altii ci doar cu mine cea de ieri. Si asta ma stimuleaza sa fiu mai buna.

Cum facem diferenta intre bijuterie contemporana de calitate si kitch?

Eu as zice ca, in primul rand, prin educarea gustului ii putem ajuta pe cei care cumpara si creeaza sa faca diferenta intre calitate si kitch. Cel mai important este sa te uiti, sa citesti, sa asculti, sa te documentezi, sa scormonesti, sa porti, sa compari, sa analizezi reactiile celor din jur dar si pe ale tale. Poate la inceput este mai greu, dar cu timpul incepi sa intelegi diferenta intre hand-made, bijuterie comerciala si bijuterie contemporana, iti dai seama care este kitch asumat sau care este de prost gust si atat. Simti daca are in spate un fundament, sau este doar un obiect estetic sau inestetic.

Recunosti cand cineva e mai bun decat tine? Il recomanzi pe acel creator de bijuterie?

Absolut! De multe ori vad creatii ale unor artisti care ma lasa muta si imi vine sa ma las de asta si sa fac altceva. Mi se pare ca nu am ce sa caut alaturi de ei. Cred ca fiecare artist trece prin asta, la un moment dat. Eu insa ma ambitionez si incep sa studiez mai mult, si mai mult. Incerc tehnici noi, uneori gresesc, dar o iau de la capat, iar si iar, pana sunt multumita de mine.

Cum vezi evolutia bijuteriei contemporane?

In bijuteria contemporana mai sunt foarte multe de spus. La noi acum se construieste viitorul, se pun pietrele de temelie. Dar la felul in care vad ca evolueaza lucrurile, in cativa ani sigur ne vom putea compara cu tari care au deja "traditie".

photo credits Angie Li Photography

9 decembrie 2019
Bogdan-Alexandru Stănescu: „Nu cred în ideea de progres ci, mai curând, în dispersarea înțelepciunii. Sunt mult mai înclinat să cred în adevărul mitologiei decât în cel ştiinţific.”

Pe Bogdan-Alexandru Stanescu il intelegi cel mai bine citindu-l, pentru ca, la randul sau, se intelege citind pana la epuizare si scriind. Nu iti garanteaza nimeni ca veti fi cei mai buni prieteni, dar, daca apreciezi umorul cu trimiteri la note de subsol si discutiile argumentate pe marginea unor intamplari care se ciocnesc cu literatura, daca ai pus mana macar pe cateva dintre aparatiile din colectia „Biblioteca Polirom”, al carei coordonator este din 2006, veti avea ce sa va spuneti. Scriitor, eseist, editor, presedintele Festivalului International de Literatura de la Bucuresti (FILB), Bogdan -Alexandru Stanescu a debutat cu o cronica in revista Luceafarul (1999), pe cand era junior editor al Ziarului de Duminica, a publicat vreme de cativa ani in Ziua literara si Adevarul literar si artistic, a lucrat pentru emisiunea TV Parte de carte, iar din 2006 este director editorial al Editurii Polirom. Urmarit de poezie ca de propria-i umbra, in 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, dupa batalie, ne-am tras sufletul (Cartea Romaneasca), volum nominalizat la premiile revistei Observator cultural si la premiile Radio Romania Cultural pe anul 2012. Si, tot din acelasi an, este doctor in literatura, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. Un bun povestitor, cu o imaginatie mult peste medie, cu fire de sarcasm in podoaba discursiva, BAS, cum ii spun prietenii, a stiut mereu ca va avea doi copii, ca se va casatori cu o moldoveanca si continua sa scrie si sa citeasca Marile Carti pentru a-si auzi inima cum bate si pentru a respira. Asa ca, in intimitatea propriului camin, alaturi de fiul sau Marc, de Sara, fiica sa si de sotia Oana Boca, a adunat material pentru o noua carte, Enter Ghost. Scrisori imaginare catre Osip Mandelstam, publicata pe final de 2013, o carte care se vrea a fi “un exercitiu de spiritism, un act de exorcizare, dar si o alungare a temerilor” care l-au „paralizat toata prima tinerete”, o asumare a felului in care citeste si intelege literatura.

________________________________________________________________

„Nu mi-e clar cand s-a desprins literatura de vocea mamei si cand a trecut in planul activ, al lecturii mele.”

________________________________________________________________

Pentru inceput, il rog pe Bogdan-Alexandru Stanescu sa faca prefata interviului cu Bogdan-Alexandru Stanescu.

Desi i s-a spus de atatea ori sa lase dracu’ veleitatile de critic literar, sa lase si poezia (pentru ca verbozitate, pentru ca…), sa nu mai publice pentru ca falimenteaza edituri, inca tanarul editor (singura calitate care i se recunoaste) s-a incapatanat si a mai scris o carte.

Care sunt primele amintiri ale lui Bogdan-Alexandru Stanescu despre Bogdan Alexandru Stanescu? Sau, ca sa il citez pe scriitorul englez Julian Barnes, care stiu ca iti place: “Imi amintesc, nu intr-o ordine anume…”

Primele amintiri despre Bogdan-Alexandru Stanescu au venit odata cu primul articol semnat (mint, nu a fost primul semnat, ci primul semnat ca atare), cu prima cronica publicata in “Luceafarul”. Pana atunci am fost, in ordinea asta, cred, Bobita, Boaba, Bogdanel, Bogdan, mai Bogdane, Stan, Stane, Stanescu. Intr-o seara de duminica, prin anul 3 de facultate, faceam corectura la Luceafarul, intra Marius Tupan in birou si-mi spune ca Octavian Soviany s-a imbolnavit si nu poate da cronica in saptamana aceea. N-as vrea sa incerc eu? M-a trimis la o masa plina de cartulii – treaba era doar de forma -, dar de fapt mi-a bagat sub nas un volum de poeme scris de un veleitar batran. L-am ras, prima mea cronica a fost scrisa cu pixul pe un caiet de matematica, probabil de aia am si retinut un vers absolut genial din volumul respectiv: Sunt un hidrocefal cu scufa… Lui Tupan cred ca i-a placut (oricum ii placeau scandalurile), asa ca mi-a propus rubrica à la longue. Am continuat cu Muzici si faze, un roman pe care l-am adorat (si inca il), dar de data asta am scris cronica la o masina veche, care batea consoanele dublu.

Cand ai citit prima data o carte si cum te-a marcat?

Imi amintesc, nu intr-o ordine anume… Nu stiu, ezit, pentru ca nu mi-e clar cand s-a desprins literatura de vocea mamei si cand a trecut in planul activ, al lecturii mele. Ce stiu insa, e ca mimam cu un talent desavarsit diverse boli ale copilariei, asa incat sa fiu lasat singur acasa si ca, desi imi era groaza de diversi monstri ai casei, ascunsi prin cotloane intunecate, frica era nimic in comparatie cu placerea de a citi Dumas tatal. Dupa ce am descoperit ca puteam citi si carti groase, fara imagini, nu m-am mai putut opri. De atunci citesc incontinuu, citesc in baie, citesc la serviciu, citesc noaptea, citesc dimineata, citesc cand mananc. E, in cazul meu, o boala a copilariei de care n-am mai scapat.

Care ar fi top 3-ul oamenilor si top 3-ul intamplarilor carora le datorezi, intr-o oarecare masura, pasiunea pentru carti, pentru scris, pentru lectura?

Primul personaj e unul colectiv: e vorba despre copiii angajatilor ITB, din Berceni, care nu scapau nici o ocazie de a mi-o da pe cocoasa in prima copilarie, lucru care m-a facut sa ma izolez in casa si sa citesc. Al doilea e Nicolae Ceausescu, cu cele doua ore de program TV. Al treilea e televiziunea bulgara, care in timpul zilei dadea foarte multa muzica folclorica din aia lalaita si sfasietoare: era fondul sonor al lecturilor. Si acum citesc avand in fundal televizorul aprins. Urmeaza cele clasice: profesoara de romana din generala, Romanul adolescentului miop cu al sau program de paidee care exclude somnul, etc. Nu in ultimul rand, cei doi, trei prieteni din facultate, care se inchinau la acelasi idol. Profesorul Cornel Mihai Ionescu…

A fost lectura, in vreun moment al vietii tale, o placere vinovata?

Intotdeauna e o placere vinovata, mai ales dupa ce-ti intemeiezi o familie. Stii ca, in timp ce tu stai cu ochii intr-o carte, alti barbati de varsta ta demareaza din parcare si pleaca sa faca bani. Stii ca ai putea sta mai mult cu cei mici, dar trebuie sa citesti, stii ca maine o sa ajungi zombi la birou, e trei dimineata, dar trebuie sa citesti. In cazul meu, pot spune fara indoiala ca e singurul lucru pe care stiu sa-l fac bine: nu sunt un editor nemaipomenit, nu sunt un tata extraordinar, nu sunt nici pe departe un sot bun, nu sunt prietenul ideal. Dar sunt un cititor sublim (zambeste).

Desi spui “nu sunt un editor nemaipomenit”, cred ca sunt destui care te apreciaza pentru ceea ce faci de ani la Editura Polirom ca director editorial si care te-ar putea contrazice. Ce inseamna, totusi, pentru tine a fi un excelent editor?

Cred ca am mai spus asta: un editor excelent inseamna, pentru mine, un editor adevarat. Iar un editor adevarat este un editor sincer. Onestitatea cu care acesta isi face meseria este prapastia care desparte idealul de proiectiile jalnice in contingent. Un editor adevarat trebuie sa nu uite nici o clipa ca meseria sa este o misiune si nu doar calea spre succesul financiar. Editorul adevarat stie sa ramana in umbra si sa-si sprijine scriitorii, stie sa-si plateasca redactorii, colaboratorii, traducatorii tocmai pentru ca face o meserie care nu e, in mod ideal, croita pentru bisnitari, tepari, mavericks de tot felul.

________________________________________________________________

„Pana acum cativa ani silueta cea mai amenintatoare era cea a ratarii. Intre timp, am inceput sa simt o atractie perversa fata de ratare, o caut in biografii si, paradoxal, o gasesc acolo unde te-ai astepta mai putin.”

________________________________________________________________

Crezi ca exista vreo urma de adevar in sintagma “criticul-scriitor ratat”?

Sintagma are la baza o formula purtand marca George Calinescu. Criticul devine critic abia dupa ce a ratat in poezie, in proza, in teatru. Insa ce spune Calinescu este ca nu poti fi un critic bun decat dupa ce ai deprins mecanismele literaturii, din interior. Nu sunt insa de acord cu distinctia, pentru ca, dupa mine – si nu numai dupa mine – scriitorul adevarat incepe un proiect doar atunci cand trebuie (ajungem iarasi la acest imperativ tutelar), nu isi alege un gen, dupa care se gandeste la ce ar trebui turnat in forma. Un critic literar britanic de secol XX, genial de altfel, V. S. Pritchett, este unul dintre cei mai buni autori de proza scurta ai aceluiasi secol. Martin Amis tine din tinerete o rubrica de cronica literara si de opinie, Kingsley Amis a scris multa poezie, Michel Houellebecq scrie poezie etc. Stampila asta castratoare e o tampenie autohtona care vine din ignoranta si din provincialism. In acelasi timp, dat fiind ca fictiunea (proza cu a ei regina incoronata, romanul), e singura care mai conteaza in industrie, ajungi sa auzi de multe ori la un targ de carte formulari de genul “he’s a writer, and also a poet”. Cred, ca sa ne intoarcem la intrebare, in critici precum James Wood sau Daniel Mendelsohn, care scriu roman, eseu, poezie, tocmai pentru ca au curajul de a se expune si pentru ca au destula incredere in propriul act critic incat sa intre “cu pieptul gol” in jungle asta a orgoliilor care e viata literara.

Inteleg ca ai un oarecare regret ca poezia e mai mult o sfatuitoare a reginei literaturii, romanul, decat ea insasi o regina. De ce crezi ca oamenii nu citesc poezie, de multe ori nici cei care se ocupa de literatura, de industria care o pune in miscare?

Nu, poezia nu e o sfatuitoare, e chiar exclusa de la masa literaturii comercializabile, joaca un rol mai lipsit de orice prestigiu decat chiar proza scurta. Nu stiu de ce nu citesc oamenii poezie, pentru ca e un fenomen pe care nu-l pot intelege decat cerebral, altfel, la modul epidermic, senzorial (cum percep literatura, in general), imi este absolut imposibil. E ca si cum mi-ai cere sa port o discutie casual cu un extraterestru fugit din Area 51, pe care l-am cunoscut acum 2 minute. O explicatie ar fi aceea ca este un gen dificil care, de la bun inceput, nu afecteaza masele. Ma refer aici la poezia adevarata, cea care-si contine propriul limbaj si care se adreseaza unui dictionar intim cititorului, dar care necesita si o educatie, o paidee. Poti citi un roman de Dan Brown fara a avea nevoie de aceasta educatie, poti citi chiar si un roman de Ian McEwan fara ea (educatia intervine cand incerci sa-ti explici de ce acel roman de Ian McEwan face parte din alta categorie – daca nu reusesti, poate ca lectura e un simplu exercitiu de trecere a timpului), devine insa mai greu in cazul literaturii modernismului umanist, a romanelor care transcend genul.

Cand ti-a trecut prima data prin cap ideea de a scrie o carte si cu ce gen literar ai cochetat mai des?

Ideea de a scrie o carte a venit foarte tarziu, adica anul trecut, cand am si scris-o. Am inceput prin a scrie poezie, in scoala, in liceu, in facultate, am scris proza scurta, am inceput roman, am scris sute de recenzii si de cronici literare. Cartea de poeme insa, s-a cerut singura, pentru ca a avut nevoie de o viziune, de un stil asumat si de un imbold pur literar, de o suprasaturare, o acumulare plina de tensiune pe care numai alte carti ti-o pot da. Acumularea, in cazul meu, a fost coabitarea timp de trei ani de zile cu Emil Botta. Deci poemele s-au nascut din critica literara.

Pe final de 2013 ai mai publicat o carte, Enter Ghost. Scrisori imaginare catre Osip Mandelstam, la Editura Art, dupa Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010) si Apoi, dupa batalie, ne-am tras sufletul (Cartea Romaneasca, 2012). Sa ne imaginam ca suntem acum la lansarea online a cartii pentru cititorii site-ului www.ceascadecultura.ro. Ce ai sa le spui?

Am oroare de repetitii, mi-e groaza sa nu devin genul de scriitor care spune acelasi lucru prin toate colturile tarii. Mi-e foarte greu sa spun ceva neprovocat. Enter Ghost e o declaratie de dragoste fata de Marile Carti (a nu se citi ca o sintagma neo-con), dar si descrierea unei metode intime de lucru. Poate un subtitlu mai direct si mai enervant pentru unii ar fi fost Cum citesc eu. E, daca vrei, un exercitiu de spiritism (mi-e groaza de fantome), un act de exorcizare, dar si o alungare a temerilor care m-au paralizat toata prima tinerete. Mi-am asumat, in cele din urma, felul in care citesc si in care inteleg literatura.

________________________________________________________________

„Viitorul cred ca apartine editurilor foarte mari, mari si mijlocii care au reusit sa treaca prin criza financiara fara a sucomba. La fel, in cazul lanturilor mari de librarii. Viitorul inseamna moartea librariilor mici, independente. Si o spun cu regret. ”

________________________________________________________________

Care sunt monstrii (temerile) cu care te lupti frecvent in viata de zi cu zi?

Pana acum cativa ani silueta cea mai amenintatoare era cea a ratarii. Intre timp, am inceput sa simt o atractie perversa fata de ratare, o caut in biografii si, paradoxal, o gasesc acolo unde te-ai astepta mai putin. Dat fiind ca citim biografiile à rebours, adica dupa ce viata a fost transformata de moarte in destin, vorba lui Malraux, suntem incapabili sa patrundem dimensiunea reala a ratarii, in cazul scriitorilor celebri, de exemplu. Dupa 30 de ani, am devenit obsedat de batranete, de boala si de moarte, mi-am facut din obsesia asta un sidekick, care-mi da cate-o palma in timpul noptii si ma face atent, prin simpla lui prezenta fantomatica, la tot ce am facut la modul superficial pana acum, la toate gesturile pe care mi le-am infranat, la toate declaratiile pe care mi le-am retezat.

Cum ti-e mai la indemna sa ironizezi teama de moarte pe care o avem cu totii in ADN?

N-o mai pot ironiza. O puteam face in facultate, apoi pana pe la 28 de ani, cand mi s-a nascut primul copil. Insa, revelatia aceasta a mortii este si una formatoare: nu poti ironiza ceva ce nu numai ca ai inceput sa intelegi, asa cum spui, cu trupul, nu doar cu ratiunea. Daca vrei, insa, o forma sublimata de ironie ar fi pasiunea pentru mitologia si pentru textele antice, pentru mistere, pentru calatoriile in lumea de dincolo. Nu cred in ideea de progres ci, mai curand, in dispersarea intelepciunii: sunt mult mai inclinat sa cred in adevarul mitologiei decat in cel stiintific.

Cred ca prietenia intre muzica, de orice gen te prinde, si literatura este una stransa si de lunga durata. In viata ta, cine cu cine s-a imprietenit, ce gen muzical cu ce gen literar?

Pentru mine, poezia este muzica. Tocmai de aceea scriu in deplina tacere, pentru a ma auzi. Nu mai pot scrie cu fundal sonor, fie el si divin: e ca si cum ai scrie, simultan citind.

Ca un observator din interior, care crezi ca sunt punctele slabe si punctele forte ale literaturii romane contemporane (pentru cei care vor sa se imprieteneasca cu ea)?

Nu cred ca “o literatura contemporana” poate fi disecata asa cum vrei tu, in sincronie. As mai lasa sa treaca ceva vreme pana la a vorbi despre punctele slabe si cele mai putin slabe ale literaturii noastre contemporane. Din moment ce abia acum incepe sa-si capete un profil din ce in ce mai clar generatia 2000, la care toata lumea parea sa se priceapa acum zece ani, m-as abtine. Iarasi, imprietenirea asta nu trebuie facuta in corpore, de fapt nici nu trebuie sa fii prietenul unei literaturi: poti fi prietenul unei miscari literare, iar atunci amicitia respectiva este una foarte serioasa pentru ca presupune aderarea la anumite idealuri estetice si extra-, la un program, la un stil de viata. In general, insa, admiratia netarmurita pentru anumite miscari literare tine de un soi de paseism, de o idealizare a trecutului care numai buna si lucida nu e. Sunt un cititor acerb al literaturii care s-ar incadra in modernismul inalt, umanist, dar asta nu inseamna ca idealizez Europa/America interbelica, ori imediat postbelica. Ar insemna sa uit in ce conditii a trait Joyce, impotriva a ce a luptat Fitzgerald, cu ce fantome s-a luptat Faulkner sau in ce tristete apasata de ratare a murit Thomas Wolfe.

Cum arata in prezent industria de carte din Romania si cum ii vezi viitorul apropiat?

Piata de carte e intr-un recul puternic, iar viitorul nu arata bine deloc. Iar asta nu tine neaparat de actantii pietei de carte, ci de un intreg complex de factori, printre care putem enumera fiscalitatea excesiva, puterea de cumparare a cititorilor, starea invatamantului etc. Viitorul cred ca apartine editurilor foarte mari, mari si mijlocii care au reusit sa treaca prin criza financiara fara a sucomba. La fel, in cazul lanturilor mari de librarii. Viitorul inseamna moartea librariilor mici, independente. Si o spun cu regret.

________________________________________________________________

„Mi-am dorit sa fiu scriitor de cand am inceput sa citesc. Am stiut mereu ca voi avea doi copii si ca ma voi casatori cu o moldoveanca.”

________________________________________________________________

Crezi ca fenomenul snobismului cultural a atins in profunzime consumatorul de carte din Romania? Se citeste pe baza premiilor castigate de un scriitor, a tendintelor de pe piata, pe baza de trend, de imagine?

Nu as numi factorii enumerati de tine snobism cultural. I-as numi cai de informare si sunt total de acord cu cei care se ghideaza dupa ele. Pana la urma, important e sa se cumpere carte, sa se citeasca din ce in ce mai mult, fie ca asta implica vampiri, templieri, orci, balene lesbiene sau vampiri vegani. Si ca ajungi la o carte fiindca a luat un premiu, fiindca e pe locul 100 pe Amazon, fiindca ai vazut doua gagici misto citind-o, in aceeasi zi, in acelasi vagon de metrou. Sau fiindca a recomandat-o Bianca Dragusanu printre lacrimi (aici exagerez, stiu).

Dintre proiectele in care te-ai implicat de-a lungul anilor care iti sunt mai dragi si de ce?

Nu m-am implicat in nimic care sa nu mi se para wow. Mi-e drag Polirom-ul, unde muncesc de 8 ani, poate si pentru ca am reusit sa fac sa apara aici niste carti pe care visam sa le vad traduse la noi, mi-e drag FILB-ul pentru ca am adus autori pe care visam sa-i vad in Romania, imi sunt dragi cartile pe care le-am scris pentru ca nu scriu usor si public chiar si mai greu.

Ce ai bifa intr-un test de personalitate la capitolul defecte pe care nu ai cum sa le ignori sau sa le ascunzi?

Sunt orgolios, nervos, pasiv-agresiv, de multe ori idiot in relatiile cu oamenii, sunt prea irascibil, intolerant, fac destule excese, bifez toate viciile (mai putin drogurile, dar asta pentru ca nu ma tine organismul), sunt din ce in ce mai chelios (zambeste).

Dar la capitolul calitati?

Am imaginatie, sunt un prieten fidel, sunt un bun povestitor (mai ales de carciuma).

Crezi in prietenia intre scriitori si critici?

Da. Pana la prima cronica negativa.

Poveste-ne o situatie hilara in care criticul Bogdan-Alexandru Stanescu l-a pus pe scriitorul Bogdan-Alexandru Stanescu.

In primul rand, cred ca un critic este mult mai mult decat am reusit eu pana acum, ma jeneaza catalogarea. Nici scriitor nu ma consider, inca. Nu stiu daca hilaritatea are calitati descriptive exhaustive, insa mi s-a intamplat de nenumarate ori sa nu-mi placa ce/cum am scris intr-o cronica literara. Am simtit ca lipsit de constrangerile implicite as fi putut spune mai bine ce aveam de spus.

Care ar fi scriitorul/scriitorii care te obsedeaza pe termen lung?

Obsesia se numeste Joyce, ceea ce nu e iesit din comun. Inca ma obsedeaza Emil Botta, desi am crezut ca o sa scap de aceasta obsesie odata cu incheierea lucrarii de doctorat. Ma obsedeaza Robert Graves, in totalitate, adica si ca istoric al religiilor, ca romancier, ca poet, ca autor al unei carti fenomenale, la fel de stranie precum tema pe care o trateaza, The White Goddess.

Ti-ai visat vreodata destinul altfel?

Nu, mi-am dorit sa fiu scriitor de cand am inceput sa citesc. Am stiut mereu ca voi avea doi copii si ca ma voi casatori cu o moldoveanca. Nu am visat la altceva, decat daca luam in considerare reveriile in care sunt pe zidurile Constantinopolului, ale Troiei, cand impiedic invaziile barbare sau cand cuceresc Alesia lui Vercingetorix. Pentru toate astea e prea tarziu.

9 decembrie 2019
Mihail Dimitrie Sturdza: „Dorul de ţară îl poartă fiecare în sufletul său. La început, când te expatriezi, e o rană deschisă, apoi, încetul cu încetul, te obişnuieşti cu străinătatea”

Mihail Dimitrie Sturdza, in varsta de 80 de ani, stranepot al domnitorului moldovean Mihail Sturdza, descendent al unei vechi familii boieresti, cu studii universitare in domeniul stiintelor istorice incheiate in Romania dupa ce a fost eliberat din inchisorile comuniste, traieste din 1963 in afara tarii.

Specializat in domeniul diplomatiei la Institutul de Stiinte Politice din Paris, Mihail Sturdza a fost angajat, in perioada 1968-1985, in cadrul Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice al Ministerului Afacerilor Externe al Frantei, servind, astfel, drept interpret oficial de limba romana a doi dintre cei mai cunoscuti presedinti ai Republicii Franceze, Charles de Gaulle si Valery Giscard d’Estaing. A lucrat, de asemenea, si la sectia romana a Institutului de cercetare al postului de radio Europa libera. Din 1989 pana in 1995 a avut aparitii constante la microfon, realizand, alternativ cu Dorina Xifta (Doina Alexandru) emisiunea “Din lumea comunista”, inlocuita dupa decembrie 1989, cu programul “De la totalitarism la libertate”.

In Franta sau in Germania, Mihail Dimitrie Sturdza a transpus preocuparea sa pentru domeniul stiintelor istorice in carti si studii publicate si apreciate. Printre cele mai ample lucrari din perioada exilului care ii poarta semnatura se numara “Grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople”, aparuta in 1983, la Paris, intr-o prima editie de autor si reeditata in 1999. Replica romaneasca a acesteia este cartea “Familiile boieresti din Moldova si Tara Romaneasca. Enciclopedie istorica, genealogica si biografica”, al carei prim volum a aparut in anul 2004, iar al doilea in 2011.

O intalnire cu Mihail Dimitrie Sturdza poate fi o regasire cu bucuria de a asculta povesti, bucurie pe care doar bunicii stiu sa o starneasca cu adevarat, dar, la fel de bine poate fi o lectie de istorie. Cu o voce placuta, o tinuta distinsa si o privire pe cat de prietenoasa, pe atat de atenta la detalii si la atitudine, istoric si mladita unei familii boieresti romanesti cu rezonanta, acesta te lasa la despartire cu un placut sentiment de familiaritate amestecata cu respect.

Iasi, Muzeul Unirii, mai 2010

V-ati nascut intr-o familie cu adanci radacini in istorie. Cand ati constientizat pentru prima data ca aveti o responsabilitate, aceea de a duce mai departe numele familiei?

Responsabilitatea nu apare decat dupa o anumita varsta, pentru ca atunci cand esti copil beneficiezi de grija si de atentia familiei si esti intr-o pozitie in care, prin forta lucrurilor, nu ai raspunderi, decat aceea de a te purta frumos. Aceasta raspundere vine cu anii. Nu as putea sa va spun la ce varsta, dar, la un moment dat, iti dai seama ca toti cei din jurul tau imbatranesc si ca generatia viitoare, daca exista, va trebui, la randul ei, sa dovedeasca o anumita responsabilitate fata de nume si fata de obligatiile pe care acest nume il comporta. Exista si exemple de familii in care nimeni nu s-a preocupat de raspunderea fata de nume si de conduita, daca nu exemplara, macar frumoasa.

Ca stranepot al domnitorului Mihail Sturdza, vi s-au deschis mai multe usi?

In ultimul timp, da. In copilaria mea, da. Sub comunisti, dimpotriva, se inchideau automat toate usile, chiar din partea unor persoane care nu ar fi avut nici un motiv sa fie ostile, dar erau prudente, din motive politice si evitau sa se compromita frecventand persoane cu nume ca al meu. Dupa ce a cazut regimul comunist, evident, incetul cu incetul s-au estompat ideile preconcepute, fara sa dispara complet, pentru ca se crede, de multe ori, ca boierimea a supt sangele poporului. Intr-un fel, se poate critica modul de viata al boierimii, compusa din persoane putine, unele dintre ele cu averi foarte mari care beneficiau de munca taranilor. Principiul de a lua de la bogati si a da la saraci este foarte frumos, dar trebuie, totusi, supravegheat. Vedem astazi cum, dintre cei mai buni asa-zisi fii ai poporului din vremea comunismului s-a ridicat o noua clasa de parveniti sau de imbogatiti care se poarta si mai rau decat boierimea de dinainte si care incearca sa puna mana pe bunurile fostei boierimi sau burghezii, sa isi trimita copii la studii in strainatate. Si, astfel, se formeaza o noua clasa suprapusa care nu respecta, catusi de putin, principiul egalitatii intre cetateni, clasa baronilor, cei care au luat locul boierilor.

Casatoria Printului Mihai Sturdza cu Printesa Isabelle, Fiica marchizului de Bagneux, in septembrie 1969, Franta

______________________________________________________________________

“Se formeaza o noua clasa suprapusa care nu respecta, catusi de putin, principiul egalitatii intre cetateni, clasa baronilor, cei care au luat locul boierilor”

______________________________________________________________________

Considerati ca ati fi putut alege un alt drum in viata sau faptul ca faceti parte din familia Sturdza v-a dus pe calea istoriei, v-a inscris istoria in ADN?

Au fost in familia mea si artisti si doctori. Cea mai cunoscuta a fost celebra Lucia Sturdza Bulandra. Era atrasa de teatru, dar la vremea aceea actritele erau prost vazute si considerate, daca nu femei usoare, atunci femei cu o moralitate mai mult sau mai putin discutabila. Cand Lucia Sturdza Bulandra a hotarat sa devina actrita si s-a si casatorit cu un actor, lucru nemaipomenit la vremea aceea, familia ei a respins-o. Si doctori in familie au fost multi, inca de cand boierimea avea privilegii, cu studii si in tara si in strainatate. Nu stiu daca eu personal as fi ales altceva pentru ca imi placea sa studiez istoria, asa ca, orice ar fi fost, tot pe calea asta as fi inaintat. Cu multe piedici, totusi, de aceea am si parasit tara. In afara tarii mi-am facut alta cariera si alta viata. Acum am revenit aici, dar tot preocupat de istorie.

Cum defineste dorul de tara cineva care face parte dintr-o familie al carei destin este legat de istoria acelei tari si care a plecat din tara respectiva?

Aveam dor de tara cand am plecat. Multi il aveau. Chiar si acum. Altii nu il au deloc. Multi dintre romanii stabiliti in strainatate si care si-au facut o viata acolo imi spun: “dar cum puteti sa va intoarceti in Romania, in brambureala de acolo?” Sunt si romani care au incercat sa se intoarca aici, dar au fost impiedicati de catre elitele comuniste. Dorul de tara este ceva greu de definit. Definitia data de versurile “fie painea cat de rea, tot mai bine-n tara ta” este o definitie gresita pentru ca nimeni nu e dispus, omeneste vorbind, sa o duca greu in tara lui, daca in alta tara i se ofera posibilitati de a trai mai bine. Nu e o tradare, e o tendinta omeneasca. Dorul de tara il poarta fiecare in sufletul sau. La inceput, cand te expatriezi, e o rana deschisa, apoi, incetul cu incetul, te obisnuiesti cu strainatatea, asa ca painea strainatatii nu e o paine de care trebuie sa te indepartezi pentru ca nu e painea tarii tale.

______________________________________________________________________

“Trecutul tarii sub comunism a fost complet deformat. Au fost evidentiate personalitati ale tarii de care nu s-a vorbit decat la modul exclusiv, Traian, Decebal, Stefan cel Mare, Mircea cel Batran, Vlad Tepes”

______________________________________________________________________

Care este perioada din istoria Romaniei de care sunteti cel mai legat?

Personal, perioada pe care o cunosc bine este perioada secolului al XIX-lea, pana la 1945, cand regimul politic s-a schimbat. Poate a fost si o reactie de respingere a comunismului, instinctiv. A trebuit, totusi, sa ma ocup de regimul comunist si de personalitatile acelui regim, dupa ce am fost angajat ca redactor la postul de radio Europa libera, pentru ca nu se vorbea decat de prezentul de atunci. La Europa libera erau si emisiuni culturale de diferit profil cum ar fi istoria romanilor, dar intamplatoare si rare. Se facea apel pentru acele emisiuni si la specialisti din afara Europei.

Cu academicianul Bogdan Simionescu, presedinte al Academiei Romane – Filiala Iasi

Ce personalitati istorice credeti ca ar trebui sa fie un model pentru romani, dar sunt lasate, cumva, in umbra?

Trecutul tarii sub comunism a fost complet deformat, au fost alese si promovate diferite personalitati, cum ar fi de exemplu Balcescu, un roman care trebuie respectat, dar care nu a fost omul care a definit destinul Romaniei. Bratienii, dimpotriva, pentru ca fusesera fondatorii Partidului Liberal, au fost cu totul pusi in umbra. Nu mai vorbesc de Monarhie care a fost cu totul uitata si criticata dinadins. Au fost evidentiate personalitati ale tarii de care nu s-a vorbit decat la modul exclusiv, Traian, Decebal, Stefan cel Mare, Mircea cel Batran, Vlad Tepes si revolutionarii, mai mult sau mai putin veritabili, pentru a nu se aduce in discutie personalitati care au avut un rol hotarator. Astazi e o tendinta foarte marcata de recuperare a trecutului si de evidentiere foarte apasata a anumitor personalitati. Anul trecut a fost sarbatorita canonizarea monseniorului Vladimir Ghica. De curand a fost declarat anul Brancoveanu, comemorarea a 300 de ani de la uciderea la Istanbul a domnitorului Constantin Brancoveanu, boier vechi si domn crestin, impreuna cu patru dintre fiii sai pentru ca nu a vrut sa treaca la mahomedani. Saptamana trecuta, la Bucuresti, a avut loc la Academia Romana comemorarea Regelui Carol I, ceea ce arata ca asistam la o reechilibrare a rostului istoriei romanesti. Unul ca mine si altii se intereseaza foarte mult de trecut. Este de evitat, insa, tendinta de a idealiza peste masura trecutul. Dar nici nu trebuie uitat.

Ce inseamna pentru dumneavoastra a fi patriot?

Eu ma consider patriot, dar nu fac parte dintre acei patrioti care tipa sus si tare ca Romania e tara cea mai grozava, ca romanii au inventat totul, ca de la Decebal porneste un soi de suprematie culturala a romanilor. Sunt niste excese, si de limbaj si de atitutine pe care eu nu le aprob pentru ca am trait ani multi in strainatate si acolo am invatat sa respect cultura si modul de viata al altora. Dar, iubirea de tara nu trebuie sa fie uitata de nici un roman.

______________________________________________________________________

“Dragostea de tara inseamna si o atentie mereu treaza in ceea ce priveste tendintele de umilire sau de injosire a romanilor”

______________________________________________________________________

Monumentul – Traditie si viitor, editia a XII-a, Iasi, octombrie 2010

Credeti ca romanii isi cunosc istoria, ca le pasa de propria istorie?

Romanii isi cunosc propria istorie, in masura in care ea este predata in scoli, pentru ca din scoala porneste cultura oricarui roman. Insa, romanii ii cunosc doar pe eroii care erau adusi in prim-plan. Cred ca astazi se incearca ajungerea la un numitor comun, evidentierea tuturor personalitatilor istorice, indiferent de originea lor sociala, personalitati care au contribuit la cultul natiunii, fara a cadea in extremism.

Ce ati invatat dumneavoastra din istoria propriului popor?

Am invatat sa am o dragoste de tara pe care o port cu mine fara a o exagera si fara a incerca sa impun ideea ca romanii sunt mai grozavi decat vecinii lor. Dragostea de tara inseamna si o atentie mereu treaza in ceea ce priveste tendintele de umilire sau de injosire a romanilor.

Considerati ca monumentele istorice sunt puse in valoare asa cum ar trebui in Romania?

Si da si nu, pentru ca nu sunt bani. Daca am face si noi in Romania ceea ce fac cele mai multe tari din Europa, inclusiv Rusia, nu am asista la o degradare a multor monumente istorice, lasate in parasire pentru ca, pur si simplu, statul nu are bani pentru a le restaura. In ultimii ani, incepand cu Bucurestiul, dar asta se constata si in Iasi si in alte orase mari, cladiri vechi sunt ochite de speculanti imobiliari, lasate sa se darame, pentru ca in locul lor sa se inalte edificii cu termopane si alte marafeturi de prost gust, ceea ce este o dovada ca monumentele istorice nu primesc toata atentia de care ar trebui sa se bucure.

______________________________________________________________________

“Am ajuns si eu, la 80 de ani, un fel de monument istoric ambulant pentru ca am un nume care reprezinta, totusi, ceva pentru tara”

______________________________________________________________________

Experienta inchisorii este una care schimba in mod esential si dumneavoastra ati trait-o de timpuriu. Se poate trece in timp peste durere sau ea revine din cand in cand?

Se poate trece peste durere, in timp. Nu ramane o durere, ramane o dragoste identica cu dragostea resimtita de tineri, o dragoste care daca nu a fost fericita, doare un timp, dar cu anii trece.

Pentru cei care vor sa va cunoasca si in scris, ca istoric, cu ce carte le-ati recomanda sa inceapa?

Am publicat o serie de lucrari si am ajuns si eu, la 80 de ani, un fel de monument istoric ambulant pentru ca am un nume care reprezinta, totusi, ceva pentru tara si am ani multi traiti care pot fi de acum povestiti si altora. La vremea tineretii mele, in Franta, la Europa libera, am trait momente cu totul exceptionale. Acum le voi trece pe hartie, sperand ca memoriile mele sa fie de interes, ca vor contribui la o cunoastere mai buna a unei epoci recente. De exemplu, aici la Iasi, am lansat la Simpozionul “Monumentul – Traditie si viitor”, Enciclopedia familiilor boieresti.

Ce va intristeaza de fiecare data cand reveniti in tara?

Nu vin cu intentia de a ma intrista, dar nu depinde numai de mine. Voi incepe cu o generalizare. Eu am fost deseori in Grecia unde am prieteni si rude. Cand eram intrebat ce imi place in Grecia, spuneam ca imi plac aceleasi lucruri ca si la romani: sunt ospitalieri si neseriosi. Cand vin in tara, dau de o caldura sufleteasca pe care nu o intalnesti nici in Franta, nici in Germania. Dar, se vede si neseriozitatea. Se fac promisiuni care nu se tin, cand ai de-a face cu anumite formalitati oficiale te poti astepta ca ele sa nu se indeplineasca, dupa cum ai surpriza sa vezi ca se indeplinesc. De intristat nu ma intristeaza decat faptul ca exista o intreaga mentalitate acum, foarte bine descrisa de Lucian Boia, in cartea “De ce e Romania altfel?”, prin sintagma “peste Romania s-a intins mahalaua”. La tot pasul pe strada, lumea iti da branci, toti vor sa treaca primii. Este o lipsa se consideratie si de simt civic.

______________________________________________________________________

“Regimul comunist a impus cetateanului roman o decadere morala”

______________________________________________________________________

Cu Neagu Djuvara si Dan Berindei

Declarati intr-un interviu pentru “Ziarul de Iasi” ca “pana la varsta de aproape 80 de ani am ramas cu un fel de subconstient si visez, cateodata, ca ma aflu intr-un mediu communist”. Cum descrieti dumneavoastra experienta comunista?

Regimul comunist a impus cetateanului roman o decadere morala, prin obligatia de a-si denunta vecinii, rudele, cunostintele, colegii. Eu nu spun ca nu trebuie sa existe servicii de informatii care sa fie la curent cu lucruri serioase, indreptate impotriva oamenilor politici sau a statului roman, dar obligatia de a-ti denunta matusa cu care te-ai certat, sub pretextul de progres al omenirii, este ceva injositor care va ramane timp de inca o generatie, cel putin, in subconstientul romanilor.

De ce credeti ca sunt, totusi, oameni astazi in Romania care il regreta pe Ceausescu, desi in perioada regimului sau se saturasera de viata pe care o duceau? Le joaca memoria feste?

Nu, nu le joaca memoria feste. Sunt foarte multi oameni care il regreta pe Ceausescu. M-am intrebat de multe ori de ce poti regreta un regim care a dus la decaderea morala a societatii. Il regreta pentru ca introducerea oranduirii capitaliste la noi a adus si ideea de concurenta. Concurenta este fara mila, deseori. Sub Ceausescu exista o lozinca binecuvantata care spunea “noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc”. Deci, cei care il regreta sunt cei care au fost obisnuiti sa nu prea faca nimic, sa aiba ce manca, chiar daca stateau la cozi, sa aiba o locuinta. Astazi, cei care nu regreta deloc regimul comunist sunt cei care tind sa atinga o bunastare economica, materiala prin efort. Acel efort este, cateodata, sabotat chiar de patura care il regreta pe Ceausescu, din invidie.

______________________________________________________________________

“Acasa e locul unde te simti bine. Eu la 80 de ani, pot sa imi ofer privilegiul de a evita locurile sau persoanele cu care stiu ca nu m-as simti bine”

______________________________________________________________________

Veniti destul de des la Iasi, cat de des puteti.Cum definiti conceptul de acasa?

Acasa e locul unde te simti bine. Eu la 80 de ani, pot sa imi ofer privilegiul de a evita locurile sau persoanele cu care stiu ca nu m-as simti bine. Este, poate, unul dintre putinele privilegii pe care ti le aduce varsta. Nu e nici o bucurie sa ajungi la 80 de ani, sa vezi cum lucrurile incep sa scartaie.

Va asteptati dupa1989 la o alta evolutie a Romaniei?

In primul rand, a fost ceva cu totul neasteptat. In 1989 ma aflam la Europa libera, in plin centru al informatiilor venind din Romania, in plin centru al vartejului la care era supus intreg sistemul comunist. Nu ma prea asteptam la nimic si multa vreme nici nu am crezut ca lucrurile se vor schimba. Si, intr-adevar, s-au schimbat extrem de putin si de greu. Daca ne gandim la Carol I si la ce s-a intamplat la 25 de ani de la venirea sa la putere, ce dezvoltare enorma a avut loc in Romania si daca vom compara cu cei 25 de ani care s-au scurs de la 1989 incoace in Romania, ne dam seama ca e un adevarat dezastru.

V-ati visat vreodata destinul altfel?

Nu sunt o fire visatoare si destinul meu il consider, la varsta mea, implinit in mod satisfacator. Am o familie despre care nu pot spune decat de bine, o sotie devotata, baieti capabili si muncitori, pentru ca, desi au crescut intr-un mediu si intr-o tara unde exista prosperitate, considera efortul ca pe ceva normal, nu traiesc de pe o zi pe alta, asteptand de la bunul Dumnezeu sa le cada banii din cer. Realitatea m-a invatat ca nu ma pot plange de modul in care s-a defasurat viata mea.

Cu sotia, printesa Isabelle Sturdza, si fiul, printul Dimitri Sturdza

9 decembrie 2019