Autor: Ramona Iacobuțe

Adevaratul talent reuseste sa anihileze prejudecatile legate de varsta, de experienta si de locul in care actul artistic se intampla. Daca privesti un actor de douazeci si ceva de ani interpretand pana la naturalete un personaj si ii cumperi povestea, razi sau te intristezi, iti pui intrebari dupa cum iti indica el prin fiecare gest, prin fiecare stare pe care o experimenteaza cu identitatea pe care si-a asumat-o pentru cateva zeci de minute, acel actor este un actor talentat. Ce importanta are ca a inceput sa joace pe acea scena de ieri sau ca joaca de ani buni? Nu ipocrizia, snobismul valideaza valoarea, ci emotia in stare pura care te incearca de fiecare data cand te pierzi printre necunoscuti intr-o sala de spectacol. De aceea, nu are rost sa faci un secret din faptul ca ai vrea sa il cunosti mai bine pe actorul acela care ti-a inveselit al naibii de inexplicabil dupa-amiaza, seara sau care, dimpotriva, te-a facut sa te gandesti la singuratatea din apartamentul din care pana si pisica a evadat intr-o zi. Poate nici nu mai stii exact cum il cheama, dar parca l-ai fixa minute bune in culise. Oare ce face el cu acele personaje care mor odata cu hainele abandonate in garderoba si cu machiajul sters de demachiant si de cotidian? Unde se duce, ce il bucura, ce il intristeaza, ce il plictiseste, ce il revolta? Ionut Cornila este un astfel de actor. Desi si-a obtinut diploma in 2012, daca i-ai fi vazut spectacolul de licenta Fluturi, fluturi… in care joaca alaturi de profesoara sa, actrita Mihaela Arsenescu Werner, fara sa citesti prezentarea, nici nu ti-ar fi trecut prin cap sa ii pui eticheta de debutant. Are lejeritatea si firescul actorului care reuseste sa treaca dincolo de evidenta automatismelor prezente in orice meserie si sa isi insuseasca un personaj ca pe o alta identitate. De aceea, poate, de la intrarea sa in echipa Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi este aproape nelipsit din distributie cand se anunta o noua premiera. Rand pe rand a imbracat hainele si si-a asortat machiajul in ton cu personalitatea unor personaje ca Elio din Fluturi, fluturi…, Voijn din Povesti de familie, Barmanul, Clientul, Complicele cartoforului, Predicatorul, Duhovnicul din Edmond, Egeu din Visul unei nopti de vara, Irod din Iasii in carnaval, Hitler, Chaplin din Hollywood Mirage, Fadinard din Palaria florentina, Vanek, adjunctul sau din Golem, Hamlet si altii din spectacolul Hamletmachine. Cat de mult a fumat, s-a izolat si a interiorizat aceste personaje pentru a le da viata pe care o merita pe scena, cat de mult i s-a accelerat ritmul cardiac doar el stie. Niciodata, insa, nu le-a lasat sa il domine. Le tine sub control, pe unele isi doreste sa le joace si in alte etape ale vietii, dar se detaseaza de ele in timpul sau liber, atunci cand merge la pescuit, citeste, iubeste, se implica in cauze in care crede, face sport sau pur si simplu se plictiseste, pentru ca, de fiecare data cand iese de pe scena, isi da intalnire cu autoanaliza, cu autocritica si cu linistea. 

Pai cine sa fie? Un actor de 29 de ani, un proaspat actor, ca sa zic asa, si un om extrem de pasional, un om dornic de a cunoaste cat mai multe lucruri si de a trai cat mai intens experiente frumoase.

Nici nu imi mai aduc exact aminte, pentru ca nu o sa evoc aici primele experiente asa-zis teatrale, din clasele primare. Cred ca prima data cand am urcat pe scena a fost acum vreo 10 ani, inainte de a se inchide pentru renovari Sala Mare a Teatrului National. Pe atunci eram actor la Teatrul Ludic. Si am fost invitati, eu si colegii mei, sa jucam Ultimul Godot a lui Matei Visniec. A fost prima experienta cu adevarat intensa in teatru. Sa ai o asemenea sala plina de oameni care au venit sa te vada si cu un text nu foarte usor, este o uriasa responsabilitate si o uriasa placere, in acelasi timp. 

E destul de greu. Din pacate, cred ca tinerii actori depind extraordinar de mult de sansa, de noroc, ceea ce nu e tocmai in regula, fiindca stim foarte bine numarul mare de absolventi care nu pot fi absorbiti de piata muncii. E destul de complicat, dar cred ca, daca iti doresti cu adevarat si daca muncesti foarte mult, e foarte posibil sa ajungi acolo undeva sus, mai ales ca a inceput sa ia amploare si curentul teatrelor independente si al spatiilor neconventionale. E un lucru bun, de admirat. Da, e drept, salariile sunt mici, viata e destul de scumpa. E frustrant la un moment dat, dar, repet, daca vrei, poti. Un actor care nu e angajat intr-un teatru, un actor tanar poate sa faca si proiecte independente. Cu putina dibacie se poate trai ok, zic eu.

foto © Constantin Dimitriu

Aici e vorba de responsabilitatea pe care trebuie sa ti-o asumi, dar sentimentul este extraordinar de placut si e magulitor, pe undeva, sa stii ca intri pe o scena unde inaintea ta au jucat nume mari ale teatrului romanesc. Pentru exemplificare, am o povestioara haioasa. Inainte de a face teatru, am locuit doi ani jumatate in Anglia pentru a-mi strange un capital cu care sa vin in Romania sa fac teatru. Si, cand am ajuns la teatru, am dat, am intrat si am facut doua pariuri cu mine insumi, in anul intai. Unu: venind in Iasi (mi-am dorit enorm sa dau la Iasi la facultate, iubesc acest oras, iubesc Teatrul din Iasi si niciodata nu mi-a dat prin cap sa ma duc in alta parte) m-am dus in fata Teatrului si mi-am zis ca pana termin facultatea am sa joc si eu aici, am facut un soi de legamant. Ceea ce s-a intamplat fix cand am terminat facultatea. Iar al doilea pariu, imi aduc aminte, a fost facut cand am plecat la Sibiu cu toata facultatea sa vedem Faust-ul domnului Purcarete. Si, cand am iesit de la spectacol, pe care l-am mai vazut dupa aceea de vreo cateva ori, mi-am zis ca trebuie neaparat sa ajung sa lucrez si eu cu omul acesta. Si, iata, din nou s-a intamplat. Nu stiu, poate e sansa, dar mi-am dorit extraordinar de mult si s-a realizat. Deci, sunt un norocos.

Momentan, principala satisfactie este faptul ca joc, faptul ca ajung sa cunosc oameni extraordinar de importanti din teatrul romanesc si ca invat enorm de la ei. Prin aceste intalniri ma dezvolt si eu ca actor, ca om si nu poate fi decat bine. Partea financiara vine pe planul doi. Si faptul ca vad salile pline, ca simt ca spectacolele pe care le facem au succes.

Starea de dinainte e foarte greu de descris in cuvinte: ritmul cardiac urca la cote pe care nu vreau sa le stiu, apoi, eu personal, cu un sfert de ora inainte de spectacol ma izolez, nu mai comunic cu nimeni, intru in transa, ma gandesc la ce am de facut si astept spectacolul. Cred ca am ajuns sa fiu dependent de starea asta, fiindca imi place enorm. Intru intr-o alta viata. Dupa e o liniste care se aseaza peste mine, e, poate, o autoanaliza, o autocritica pe care mi-o fac dupa spectacol. Dar sentimentul de liniste e predominant. Sunt, oricum si foarte autocritic si inca lucrez la asta. Se zice ca orice actor are o busola proprie care ii arata cand e bine, cand e rau. De asemenea, din facultate am invatat ca orgoliul este cel mai mare dusman al actorului. Asa ca fug de el cat pot de mult. Cum simt ca psihicul meu se duce in sfere din astea, de genul  “vai, stai sa vezi cine sunt eu, ce am facut” incerc sa fug. Cred ca nu am un orgoliu stupid, nu vad numai ce vreau sa vad.

Greu de zis. Sunt un tip care a facut o gramada de lucruri, am incercat multe inainte de a face teatru. Parintii mei imi spuneau ca nu sunt serios. Niciodata nu am fost constant, ma plictiseam foarte repede. Cand am descoperit teatrul, am gasit solutia impotriva plictiselii. Nu mi-am propus de mic sa fiu actor. Probabil samburele a fost. Mama mea, in momentul in care m-am nascut, era foarte indragostita de Florin Piersic, era actorul ei preferat. Si, cand m-a nascut, se gandea ca ce bine ar fi sa ajung actor. Dar nu a avut nici o legatura. Am cochetat o buna perioada de timp cu teatrul, inca din clasele primare, dar la un nivel superficial. Mi-a placut si imi place sa fiu in centrul atentiei, nu in viata de zi cu zi, ci in momentele in care trebuie. Si, dupa cum spuneam, datorita faptului ca nu am putut sa ma opresc asupra unui lucru, in teatru am gasit aceasta formula, de a face tot timpul altceva si, in acelasi timp, facand acelasi lucru in mii de fatete. 

foto © Pintilii Bogdan Stefan

Trecerea e destul de dificila, pentru ca teatrul si filmul nu sunt deloc acelasi lucru. Actoria de film e foarte diferita de actoria de teatru. Trecerea trebuie facuta cu foarte mare grija, cu foarte mult studiu. Probabil ca trebuie sa intalnesti si pe cineva care sa te initieze in actoria de film, care se face cumva in facultate, dar la un mod destul de superficial, cred eu, ma raportez la experientele mele. Iar ca sa participi la un casting, nu stiu daca exista o reteta. Cred ca trebuie sa fii cat mai natural, cat mai spontan si sa fii deschis. Mai intra in discutie si faptul ca, de foarte multe ori, regizorii au nevoie si de o anumita fata si vine cumva pe locul doi talentul tau actoricesc. Dar, ma gandesc ca din moment ce esti chemat la un casting, coincizi, in linii mari, cu cerintele lui. Sunt, insa, o gramada de tipologii de regizori. Cristi Puiu, de exemplu, are un anumit stil de a face castinguri, Porumboiu un alt stil. Trebuie sa fii deschis si sa incerci. Nu ai nimic de pierdut.

Pentru teatrul romanesc perspectivele, cred eu, sunt destul de bune. Se merge mult pe neconventional, pe teatrul postmodernist, dar totul este ciclic. E un moment in care teatrul clasic domina, dupa care vine un val care zice “nu, teatrul clasic trebuie detronat, trebuie sa facem experimente”. Insa, la un moment dat, lumea se plictiseste, se satura de experimente si vrea din nou teatru clasic. Cunosc o gramada de tineri talentati, colegi de-ai mei sau colegi de generatie, care cred ca vor face multe pentru teatrul romanesc pe viitor. Important este sa li se acorde sanse si sa nu isi piarda credinta. E un soi de casting. Treci de facultate, ai niste asteptari care de cele mai multe ori nu ti se implinesc, dar rabdarea si credinta te pot ajuta sa reusesti, sa prinzi acel tren pe care trebuie neaparat sa il prinzi. Eu l-am vanat si l-am prins, am avut foarte mare noroc. Dar, repet, credinta pe care o am este oarba. 

Pentru film, perspectivele sper sa fie tot bune. Incepe sa se mai intample cate ceva, sa se mai schimbe cate ceva. Asta vara, de exemplu, m-am intalnit cu doi regizori de film si am si filmat doua scurt metraje aici in Iasi. Unul cu Ciprian Suhar, un regizor stabilit in Italia de vreo douazeci de ani, care, culmea, vine si isi face filmele in Romania, in Iasi, mai exact. Si am mai lucrat la un scurt metraj in colaborare cu Televiziunea Romana, cu un tanar regizor iesean, Tudor Botezatu, care a venit din Bucuresti special, a facut acest film. Extraordinar este ca filmul s-a filmat dintr-un singur cadru, cumva ca o piesa de teatru, fara duble, fara taieturi, de la cap la coada. Si a fost o experienta extraordinara, fiindca s-au dat niste telefoane, s-au adunat actorii, intr-o zi l-am filmat si am inteles ca a iesit foarte bine. Zilele astea ar trebui sa apara. Deja in Bucuresti sunt niste persoane interesate, persoane carora le-a placut foarte mult. Deci, solutia pentru evolutia filmului romanesc este sa li se acorde sanse tinerilor regizori, sa li se dea un buget, minim, dar sa fie, fiindca e destul de costisitor sa faci un film si doar cu puteri proprii e foarte greu, aproape imposibil, cred eu. Acum lucrez la un alt film, de vreo 30 de minute, un mediumetraj sa ii zicem, cu un foarte tanar regizor de film. Usor, usor, speram noi sa indreptam privirile celor din tara si asupra altor orase decat Bucurestiul, pentru ca merita.

De mic copil am fost indragostit de actorii mei preferati, pe care i-am admirat si am incercat sa ii imit, nestiind pe atunci cum e sa faci teatru, Al Pacino, pe care am si avut ocazia sa il vad in Londra la lansarea unui film si Kevin Spacey. Iar din Romania, doamna Mihaela Arsenescu Werner care mi-a fost profesor la clasa si pe care o iubesc mult, care m-a ajutat si de la care am invatat enorm, in primul rand ce inseamna profesionalismul, ce inseamna sa muncesti ca nimeni altul, sa dai tot ce poti si sa fii foarte serios. Actoria e o joaca serioasa, lucrul acesta l-am invatat de la dumneaei si ii voi fi recunoscator permanent. O alta sansa pe care am avut-o a fost sa joc cu dumneaei in propria-mi licenta, ceea ce e un lucru rar, in spectacolul Fluturi, fluturi… care inca mai figureaza, si in aceasta stagiune, in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” la Sala Studio “Teofil Valcu”. Si, l-am mai avut si pe Doru Aftanasiu cu care am o relatie destul de stransa si de la care am invatat multe lucruri. Apoi, mai sunt regizorii cu care am lucrat. Fiecare regizor cu care m-am intalnit mi-a dat cate o lectie de actorie. Lucrul cu domnul Purcarete, de exemplu, a fost ca o a doua scoala pentru mine. 

Ma gandesc la rol in primul rand. Ma gandesc sa imi fac cat pot de bine treaba si sa plac cat mai multor oameni, daca nu tuturor, cu toate ca e imposibil sa placi tuturor. Dar, nu cred ca am nici notorietatea, nici experienta, nici anii de teatru in spate care sa imi permita sa spun ca as avea un public al meu.

Ma motiveaza sa fiu mai bun faptul ca cer tot timpul mai mult de la mine, vreau mai mult, vreau sa ajung mai sus si vreau sa fac lucruri mai bune si mai frumoase. De inspirit ma inspira aproape tot ce vad: un om de pe strada, o carte pe care o citesc, un film pe care il vad, anumite trairi pe care le am cand asist la un eveniment frumos. Ma inspira viata, in general, tot ce se intampla in jurul meu.

In primul rand ma ghideaza credinta, atat in Dumnezeu, cat si in ceea ce fac. Apoi seriozitatea la care tin foarte mult si care cred ca imi reuseste. Nu stiu, cred ca trebuie sa faci totul cu o mare daruire, cu o mare pasiune si va iesi bine. De asemenea cred in prietenie si in familie. Prietenii ma ajuta sa imi fac viata mai frumoasa, familia minunata pe care o am, prietena mea pe care o iubesc.

Critica in general este un lucru constructiv, numai ca nu intotdeauna oamenii care te critica iti vor si binele. Cred ca trebuie sa cerni foarte bine si sa iti dai seama cine iti vrea binele si cine nu. Critica din partea cunoscutilor si a oamenilor cu care lucrez si in care am incredere este, oricand, binevenita, fiindca te corecteaza, te remonteaza in momentele in care “sari de pe linie”. Iar critica celor care scriu despre spectacole nu pot sa spun ca o urmaresc foarte atent. Nici nu pot sa spun ca nu o bag in seama, dar incerc sa extrag din fiecare critica lucrurile care cred eu ca ma ajuta, ma fac mai atent la problemele pe care poate le am.

Aspir sa fiu un actor excelent si un om bun, un om in adevaratul sens al cuvantului.

Cat mai simplu cu putinta. Calatoresc in momentul in care nu am proiecte si am vacante, imi place muntele, merg la munte cat de des pot, imi place pescuitul. Am activitati din astea cat se poate de linistitoare.

Da, cred foarte mult si sper ca pe viitor teatrul social sa ia amploare, fiindca un artist, ca sa fie complet, trebuie sa se implice si in viata societatii, sa spuna ceva despre lumea in care traieste. Poate sa militeze pentru anumite cauze, sa nasca anumite miscari, pentru ca are o alta vizibilitate si e ascultat de mai multa lume, decat un om obisnuit sau un om care poate nu are curaj sa spuna anumite lucruri.

Da, am, sunt un fumator inrait, din pacate, sunt un consumator de vin, imi place foarte mult vinul, beau un pahar de vin dupa spectacol. De fumat fumez de dimineata pana seara, mai ales cand lucrez, fumez enorm. E o problema, am incercat sa ma las, dar cel mai mult mi-a iesit o luna.

Daca as spune o cafenea sau un bar nu ar mai fi nimic neobisnuit. Am jucat in strada, pe un trotuar, nu eram, inca, actor profesionist. A fost o experienta foarte intensa. Sa joci pe un trotuar unde oamenii vin, se uita, le place bine, nu le place pleaca, e diferit fata de teatrul din spatiile alocate pentru asta. 

Citesc aproape orice. Cel mai mult, in afara de teatru, imi place sa citesc romane politiste bune. Romanul meu preferat e Nasul lui Mario Puzo. Citesc rusi, imi place literatura rusa si orice imi cade in mana si imi starneste interesul.

Da, de multe ori. Si ma gandesc ca as putea sa il joc si cum as putea sa o fac.

Cred ca seriozitatea, puterea de munca pe care o am si constiinciozitatea.

Cred ca temperamanetul meu vulcanic care uneori ma impiedica sa vad lucruri de nuanta. 

Un bun profesionist cred ca trebuie sa aiba o anumita lejeritate in ceea ce face, pe langa seriozitate, inspiratie si devotament. De aici pleaca si talentul, din lejeritatea lucrului pe care il faci, sa ai o anumita bucurie.

 
Nu stiu daca imi ingadui eu sa ma gandesc la asta. Am facut mai multe lucruri inainte sa fac teatru, am lucrat pana si in constructii, am facut alpinism utilitar, ca sa ma conving ca ceea ce vreau sa fac cu adevarat e teatrul. Multa lume imi spunea ca o sa fie greu, ca actorii din ziua de azi nu mai sunt ce erau odata, ca se traieste greu. Dar pentru mine nu a functionat sa fac altceva si m-am intors la teatru. 

De unele reusesc sa ma detasez foarte usor, altele ma bantuie mai mult timp si cred in actorii care au o pasiune pentru un anumit personaj si care incearca sa il joace in mai multe etape ale vietii lor, la mai multe varste. Am avut o singura ocazie sa fac asta, bine, nu la un interval mare de timp. Incercasem in facultate sa joc personajul Ivanov, din piesa cu acelasi titlu a lui Cehov, dupa care, la un interval de un an, am jucat in licenta unei tinere regizoare acelasi rol. Si a fost foarte interesant, personajul placandu-mi foarte mult. Si acum ma mai gandesc la el. Cred in bantuirea asta a unui anumit personaj. In schimb, incerc sa nu regasesc din personaje in mine, dar, acasa, in spatiul meu intim, mai lucrez la unele personaje. 

Da, am. Spuneam de acest film pe care urmeaza sa il fac. Mai am un proiect la Teatrul Fix care cred ca va iesi pe sfarsit de noiembrie, o piesa foarte draga mie, pe care iarasi am mai jucat-o, Phantom Pains de Vasili Sigarev, un tanar dramaturg rus. A fost licenta iubitei si fostei mele colegi de facultate. Atunci l-am jucat la Centrul Cultural Francez si acum vom  relua spectacolul la Teatrul Fix, cu unele modificari. Deocamdata atat, fiindca timpul nu imi permite sa fac foarte multe lucruri in paralel cu activitatea de la Teatrul National. Dar, de fiecare data cand am ocazia, merg intr-un spatiu neconventional, pentru ca ma atrage, imi place, sunt doua experiente diferite. Si cred ca un actor se poate testa foarte bine mergand intr-un spatiu neconventional, unde publicul nu are acea presiune ca se afla intr-un spatiu teatral. Omul vine, bea o bere, daca ii place de tine te apreciaza, daca nu ii place, nu e obligat sa stea sa se uite. Si o sa vorbeasca in paralel cu tine si o sa bea bere si o sa fumeze.

In viata mea nu cred ca as schimba mare lucru la ora asta, fiindca sunt multumit de ce mi se intampla si de ce traiesc, iar in jurul meu as schimba o sumedenie de lucruri. As schimba politicienii, as schimba strazile, as schimba atitudinea oamenilor.