Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • Florăreasa

    La varsta sa zambetul ii este lipiciul in relatiile cu cei din jur, in solduri i se pot ghici urmele lasate de cei 3 copii nascuti acasa, cu moasa, buzele stralucesc, dar nu accepta rujul, ochii te citesc si iti asilimileaza mult din inteles, urechile stiu sa iti asculte adevaratele dorinte, iar glasul moale, de femeie sfatoasa, iti spune exact ceea ce vrei sa auzi.

    De cand se stie vinde flori.
    A inceput la pravalia bunicii, in diminetile de vara.
    In loc sa se joace toata ziua ca ceilalti copii, prefera sa aleaga cu atentie cele mai proaspete flori si sa isi imagineze cate o poveste despre cei care le cumparau.
    Si prima parte din viata i-a trecut printre flori, fara prea multe studii, fara povesti personale impresionante.

    A avut o singura iubire ale carei urme in prezent sunt cei trei copii despre care stie mult mai putin decat stie despre clientii sai.
    Ii place sa ii asculte pe ceilalti.
    Oamenii vin sa cumpere flori, de cele mai multe ori pentru ca se simt vinovati, obligati, tristi sau indragostiti si este imposibil sa nu le scape cate o frantura din propria viata.

    De exemplu, pe fata aceea atat de absenta si, totusi atat de plina de viata pe care a intalnit-o cand lucra intr-un spital de boli psihice nu o va uita cat va trai.
    S-a legat intre ele o prietenie care sfideaza timpul, statutul social, educatia, varsta.
    Spitalul acela a reprezentat pentru ea locul cel mai trist, cel mai incarcat de viata jupuita de stratul de convenienta.
    A ajuns acolo din intamplare, intr-o perioada in care rautatea gratuita a vecinei care ii era si concurenta a indepartat-o de oameni si de povestile lor si a vandut flori personalului, pacientilor si vizitatorilor timp de doi ani.
    “Locul de asteptare”, antecamera din fata biroului managerului era locul sau preferat, incarcat de atatea emotii si liniste tinuta sub control, incat te atragea ca un magnet, mai ales daca iubeai oamenii si povestile lor.
    Statea acolo si asculta minute in sir, trangad cu urechea la franturi de conversatii in care nu era implicata sau aruncand replici capcana celor pe care ii simpatiza la prima vedere.
    Intr-una din zilele in care isi savura pauza in "locul de asteptare" a intalnit-o pe ea.
    Din intrebarile pe care le punea celor din jur a reiesit ca nu era acolo in calitate de pacienta, ci venise sa vada pe cineva, pe cineva extrem de apropiat dupa cum s-a simtit in vibratia din vocea sa.
    Florareasa a indragit-o pe loc si s-a oferit sa o indrume.
    Era evident ca fata venise pentru prima data acolo si ca locul acela ii starnea o suferinta profunda.
    Dupa nici cinci minute florareasa si fata erau prietene, iar fata, o neindemanatica cand venea vorba de controlul cuvintelor, a inceput sa scape franturi din propria viata.
    Venise pentru barbatul pe care il iubea pana la suferinta, barbat care intr-o zi se trezise fara sa se mai recunoasca, desi stia cine este si care a trebuit internat.
    Iubirea pentru el ii starnea fetei, pe langa suferinta, o tandrete incomensurabila si o nevoie aproape patologica de a-i reconstitui viata pentru a i-o povesti si a-l face sa se doreasca asa cum este, de fapt.
    Barbatul avea zile cand nu o recunostea, iar ca straina nu ii intra deloc in gratii. 
    Dimpotriva.
    O privea cu rautate si ii intorcea spatele, prefacandu-se ca fumeaza, desi era nefumator si fireste ca nici nu avea tigari in dotare.
    Fumatorul era alter-ego-ul sau pentru momente ca acestea.
    Se intampla, insa, uneori, desi destul de rar, sa aiba momente de luciditate in timpul acestor crize de instrainare.
    In acele momente o mangaia pe par si ii spunea: "fetito, noi doi vom prinde multe rasarituri impreuna si vom infrunta multe apusuri" si o tinea de mana, ii vorbea despre orice  pana se pierdea din nou in nebunia lui.
    De cate ori nu si-a zis ca e ultima zi cand se mai apropie de el.
    Dar pur si simplu dorinta de a-i fi alaturi era mai puternica.
    Dorinta si acel amestec de ciuda, iubire, incapatanare, senin si intunecat din sufletul sau.
    Florareasa aceea rotofeie si trecuta era singura careia ii putea vorbi despre asta fara sa ii fie rusine.
    Dupa ce a cunoscut-o, statea ore in sir si isi radiografia impreuna cu ea vina, iubirea, neputinta, limitele, iar spre finalul zilei se simtea ciudat de linistita.
    Prietenia si impletirea povestilor care iti compun viata, isi spunea inainte de a adormi, sunt singurele deprinderi care te ajuta sa traiesti cu esecul unei iubiri si cu propriile neputinte.

    Singuratatea este doar pentru cei nebuni sau care sufera de vreo infirmitate emotionala de netratat.
    Poate intr-o zi voi reusi sa ies din lumea lui fara sa las urme de suferinta si praf de intrebare.
    Florareasa imi arata rascrucea.

  • Îmi placi, nu crezi?

    Am dat peste tine intamplator in timp ce intorceam spatele nici nu mai stiu cui.

    Te-am privit dormind, de la o oarecare distanta, e drept, pentru ca nu te cunosteam si am uitat ca imi incepusem ziua cu o cafea amara si rece, cu un zambet trist si cu acea indiferenta care face pe oricine sa isi doreasca sa ii intorci spatele.

    Dormeai, desi ar fi trebuit sa fii pe undeva si sa iti traiesti viata,
    Dormeai pentru ca ai avut un moment de slabiciune, 
    Dormeai in fund, pe un scaun, intr-o sala de asteptare, 
    Dormeai fara sa visezi, fara sa tresari, fara sa sforai, fara sa iti pese daca esti simpatic sau nu.

    Si eu m-am oprit inexplicabil si ridicol induiosata, ti-am acordat 5 minute, desi eram in intarziere si te-am privit.
    Te-am privit si m-am intrebat cui ii pasa de tine,
    Daca ai cu cine vorbi cand esti trist,
    Daca iti mai amintesti cand ai iubit ultima data, pentru ca iti simteam, din felul in care stateai nonsalant picior peste picior, nepasarea.

    Intrebari stupide, de altfel, pentru ca nu te cunosteam, eram in intarziere si nu aveam chef sa cunosc pe nimeni o vreme dupa ce am intors spatele acelui nu mai stiu cine.
    Stiam asta si totusi imi puneam intrebari si te priveam.
    Sa fie de vina acea nepasare pe care se pare ca o aveam in comun si acel fior de solidaritate ostentativa pe care il simteam?
    Poate.
    Oricum stiu sigur ca as fi vrut sa-ti dau un ghiont de realitate, sa te vad cum faci ochi mari si mirati, sa incropesc cu tine o conversatie pornind de la singurele replici care imi veneau atunci in minte: "Buna!" si "Imi placi, nu crezi?"

    In schimb mi-am lasat simtul ridicolului sa preia controlul,
    M-am intors cu spatele pentru a doua oara in acea dimineata, am calcat apasat pe tocuri si te-am lasat in urma sa iti vezi de cele 5 minute furate de somn, de viata amanata, de nepasare.

  • Arta spectacolului ia din nou amploare internaţională la Iaşi – FITPT, Ediţia a VI-a

    In perioada 5-11 octombrie, la Iasi, se va desfasura editia a VI-a a Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar (FITPT). Sub genericul LUDIC, tematica din acest an a festivalului,  artisti din 10 tari, Marea Britanie, Italia, Rusia, Olanda, Belgia, Germania, Cehia, Franta, Polonia si Romania isi vor demonstra talentul in peste 40 de evenimente pentru spectatori de toate virstele.
    Organizat de Teatrul "Luceafarul" cu sprijinul financiar al Consiliului Judetean si Consiliului Local Iasi, Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar (FITPT) aduce si in 2013, atat in interior, cat si in aer liber, companii teatrale de top si artisti indragiti din Marea Britanie, Olanda, Belgia, Germania, Franta, Cehia, Italia, Rusia, Polonia, Romania cu sustinerea unor parteneri importanti si fideli ca British Council, Ambasada Regatului tarilor de Jos, autoritatile landului Baden Würtemberg, Centrul Cultural German Iasi, Institutul Italian "Vito Grasso", Institutul Polonez, Centrul Ceh.

    11225_743282229031406_1786273330_n

    In ochii curiosi ai publicului iesean se vor reflecta, asadar, in cele 7 zile de festival, spectacolele unor teatre de elita din tara si din strainatate precum: Odeon, Act, Nottara Bucuresti, Teatrul National Sibiu, Teatrul Tandarica, Puck Cluj Napoca, Gulliver Galati, Teatrul Tineretului Piatra Neamt, JES Stuttgart.

    De asemenea, in program mai sunt incluse si expozitii, lansari de carte, spectacole coregrafice. Este suficient sa amintim lansarea albumului George baron Löwendal, un aristocrat in luminile rampei, lansarea cartii lui Radu Afrim – Tesuturile fragilitatii, spectacolele lectura cu texte de Lucian Dan Teodorovici, Saviana Stanescu, Mihaela Michailov si Michal Walczak (Polonia), Hop la Iasi, spectacol in cadrul caruia patru tineri ieseni laureati ai Galei Hop Costinesti isi vor prezenta monoloagele care le-au adus premii in competitie pentru a lasa de inteles ca prezenta celor care iubesc arta contemporana la Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar (FITPT) este obligatorie.
    Singura manifestare teatrala de asemenea amploare internationala din regiune si una dintre putinele de gen din tara, Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar (FITPT) a atras pe editie cca 200 de artisti si specialisti din intreaga lume si promite si in 2013 zile si seri memorabile. Cei care doresc sa urmareasca artistii prezenti in cea de-a VI-a editie au posibilitatea de a alege din oferta pe care organizatorii au facut-o deja publica. Si nu este una de neglijat.
     
    1378422_744279635598332_663213857_n

  • Singuratatea unghiilor roșii

    E liniste in camera in care doua maini cu unghiile rosii, ce denota o feminitate incontestabila, inca, tin o carte.
    Nu asa isi imaginau destinul lor scurt de cateva zile, unghiile rosii.
    Ele se stiau reprezentantele sexualitatii dezlantuite dincolo de aparente,
    Visau la alte doua maini, ferme, reale care sa le cuprinda ca si cum ar fi fost de o fragilitate aproape patologica
    Si acum sfarseau in culisele unei zile de vara, intr-o camera in care soarele era filtrat de perdele semitransparente de un albastru senin dar ireal, sustinand cu puterea lor eroi de fictiune si povestile acestora.
    Li se spusese, cat timp isi visau aventura vietii lor scurte pe curbele unor unghii, ca singuratatea ar putea sa fie una dintre variante,
    Dar niciodata pana in acest moment, in care culoarea li se ducea usor dar sigur, nu constientizasera cat de trist este sa fii complicele unei singuratati care nici macar nu este a ta, dar devine a ta prin simplul fapt ca e molipsitoare.
    Timpul parea sa-si fi pierdut din fluiditate,
    Romantismul se trata de amnezie pe frunzele unui trandafir care-si usca petalele la soare,
    Rochiile din sifonier erau prea botite de indiferenta pentru a avea chef sa se asorteze cu lacul rosu de unghii,
    Iar insasi stapana unghiilor nu mai credea in zambetul pe care si-l afisa in oglinda pentru a-si demonstra ca inca mai cunoaste regulile mecanicii propriului corp.
    Toata atmosfera avea un gust de tristete deghizata in incercare,
    De maine anticipat gresit,
    De efort supralicitat.
    Nicicand nu fusese mai usor, in acea camera, pentru doua maini cu unghii rosii sa devina dependente de acetona
    Si pentru particulele de praf ale singuratatii sa se aseze ca si cum totul li s-ar fi cuvenit.

  • Briscan Zara – Dezmăţ în unu

    Romanul pare a fi un gen literar la indemana oricui. Are poveste inchegata, are personaj principal si alte cateva care migreaza pe langa acesta, are o structura care face usoara reluarea lecturii si urmarirea firului narativ din punctul in care a fost abandonat din motive diverse, lipsa de timp, oboseala, obligatii sociale, lipsa de chef, are o miza sigura si potential de a umple un gol emotional. Desi, discutiile care vizeaza veridicitatea datelor, a personajelor si a actiunii sunt interminabile, in fiecare scriitor exista motivatia propriilor experiente. In ce masura isi condimenteaza, insa, scrierea cu parfumul copilariei, cu dezamagirea iubirilor traite pana in momentul luarii deciziei de a scrie acea carte, cu propriile lasitati si acte de curaj, nu se stie cu exactitate. Dar un lucru este cert. Stradania unui scriitor de a se face placut cu orice pret este sanctionata de cititorul avizat. Atrag mult mai mult firescul, asumarea unui stil si siguranta in gestionarea informatiilor, a personajelor si a misterului finalului. Previzibilul povestii intinde capcana plictiselii.  
    Aparut pe piata de carte inca din 2010, cu un tiraj preluat de catre Editura Adeniumdin Iasi, Dezmat in unu de Briscan Zara, este un roman care, desi exploateaza locuri comune in literatura, copilaria, prima iubire, procesul arid al maturizarii, nu plictiseste. Dimpotriva. Dezmat in unu te “starneste” de la primele pagini. Incepe cu o confesiune a autorului pentru a nu exista nici un fel de dubiu in privinta motivatiei si apoi ii ofera cititorului bucuria privitului prin gaura cheii: “In schimbul alcoolului am cumparat de la un yard sale laptopul asta la un pret de nimic si m-am hotarat sa ma fortez sa scriu, sa vars tot ce ma apasa, sa-mi creez un scop zilnic, o sarcina, un accelerator de timp, o pastila de uitat. Cred ca am sa scriu toata ziua, am atatea lucruri de amintit, a trecut atata de cand am plecat, plus ca am nevoie sa imi creez un rezervor de idei si un refugiu care sa ma ajute in momentele grele si sa ma sfatuiasca atunci cand am nevoie. Recunosc deja cateva simptome Holden Caulfield pe care le aveam la pubertate.” Personajul principal isi dezbraca, rand pe rand, hainele propriei vieti si danseaza sub ochii din ce in ce mai mirati si mai curiosi ai cititorului pe ritmurile misterioase si schimbatoarea ale unor certitudini ca “m-am nascut”, “cresc”, “ma dezvolt”, “invat”, “voi muri” si ale unor incertitudini ca “iubesc, dar pentru cat timp?”, “ invat, dar ce?”, “ma transform, dar in cine?”, “mor, dar cand?”
    Sfasaiat in doua parti de degetele prin intermediul carora ideile, trairile si frazele lui Briscan Zara au capatat o forma, Sub Muntele Raiut si Fata Morgana Americana, romanul Dezmat in unu este la fel de surprinzator si de indraznet ca autorul insusi. Ceva din felul in care personajul principal alege sa isi traiasca viata te imbie sa dai pagina dupa pagina, sa te impotmolesti intr-un punct si sa te inseninezi la vederea unui nou aliniat. Sa fie dezinvoltura, sa fie umorul cu potential de sarcasm, sa fie nebunia aceea a omului care nu are nimic de pierdut, doar multe de invatat? Oricare ar fi raspunsul, personajul lui Briscan Zara, scriitorul insusi cu diverse masti, nu este unul de abandonat. 
    Si, pentru ca nu putini sunt cititorii care aleg sa isi strice putin placerea lecturii, inainte de inceperea propriu-zisa a lecturii, prefata unei carti este, de multe ori, o tentatie si adevaratul inceput al acesteia. In cazul romanului Dezmat in unu prefata este si ea feliata in doua: confesiunea lui Florin Lazarescu, scriitor, si randurile de sinteza critica semnate de Bogdan Cretu. Ce aflam din aceasta prefata? Cate ceva din felul de a fi al omului Briscan Zara, Bris cum ii spun prietenii, si din trasaturile definitorii ale stilului pe care scriitorul Briscan Zara il imprima textului in care isi ambaleaza viziunea asupra lumii. Iti rascoleste aceasta prefata si mai mult curiozitatea? Cu siguranta! Scriitorul Florin Lazarescu, prieten cu autorul romanului, nu se jeneaza sa ii developeze franturi din viata de zi cu zi si din pornirile sale de individ nascut intr-o societate controversata: “Stiu bine ce spun – Bris e imprevizibil. A facut la viata lui traforaj, aeromodelism, chitara clasica, tobe, yoga, dansuri moderne, karate, litere, filosofie, teatru, constructii si mecanica auto, alpinism, film. Il asociez cumva cu lumea noua in care am pasit si am mers, cot la cot, din momentul in care ne-am trezit colegi de banca, dupa Revolutie.“ Criticul, pe de alta parte, ne pregateste pentru intalnirea cu un Holden Caulfield al perioadei comuniste din Romania. Aventurierul din De veghe in lanul de secara, autohtonizat de Briscan Zara, rataceste in Dezmat in unu pe dealurile dintr-un sat romanesc, isi imprima in personalitate cate ceva din naturaletea aceea a vietii traite in mediul rural, isi imparte experientele in esentiale si de neglijat, ironizeaza cu minte de copil, de adolescent si de adult tot ce vede in jurul sau si asimileaza din intelesurile vietii putin cate putin, lasand loc, din cand in cand, “digestiei existentiale” sa isi faca treaba.
    Iar cand, dupa privirea aruncata pe prefata, pagina cu pagina, incepi sa ai propria relatie cu personajul lui Briscan Zara, te feliciti sau, dimpotriva, te certi ca ai ales sa iti strici placerea lecturii. Dar, cu siguranta, iti formezi o viziune proprie. Pentru ca, oricat de usor ar fi de incadrat intr-un tipar, textul cere exclusivitate. Scris cu mult umor, marcat de “aici si acum-ul” si de “atunci si acolo-ul” personajului central care isi trage radacinile din insusi cel care ii da contur, romanul Dezmat in unu ridica amintirile din copilarie, starile de depresie ale unui adult aflat departe de casa si de tot ce iubeste si escapadele sale amoroase la rang de intamplari demne de a fi citite. Desi, initial, textul a fost publicat de catre autor pe pagina de internet www.brizar.ro, in prezent are si o fata tiparita si este pus la dispozitia cititorilor de catre Editura Adenium.

    In Dezmatul lui Bris le avem pe Zoe si pe Amalia, iubiri din registre diferite, dar modelatoare, o avem pe bunica autoritara, dar cu o coloana vertebrala si cu o pofta de munca demne de un model in viata, ii avem pe prietenii din copilarie care stiu sa puna la dospit aluatul prieteniei si sa ofere o retata personalizata pentru ceea ce inseamna camaraderie, impartasire, avem “pofta de mai mult si mai bine” prost inteleasa care duce spre excese materiale si spre indepartarea de adevaratele valori, avem singuratate sfredelitoare, avem copilarie traita in comunism si avem adult purtat pana in America pentru a-si potoli cheful de aventura, avem caracterizari pana la grupa sanguina facute personajelor care migreaza in jurul personajului principal transformandu-l in ceea ce este de fapt, un subiect de discutie cu valente multiple. Avem, asadar, o carte care ne face legaturile cu propriul trecut, cu propriile etape ale eu-ului, o carte care ne imbie sa ne amintim si sa comparam. 

  • InimăRea – Damele din pălarie

    Cand alegi sa cumperi o carte si apoi sa ii oferi minute, ore, zile din timpul tau liber cazi la o intelegere cu motivatia. Fie ca te plictisesti, fie ca vrei sa incerci altceva sau sa iti completezi o colectie, fie ca mai dai o raita pe un teren de joaca cunoscut pentru ca ti-e familiar si ti-e bine acolo, fie ca vrei sa iti largesti orizontul, pui ochii pe o carte. Acea carte pe care in acel moment simti ca vrei sa o ai in biblioteca. Orice te poate convinge. Cronicile pe care le-ai citit, recomandarile altora, amabilitatea librarului, coperta, zambetul irezistibil al persoanei care a pus mana pe un alt exemplar in acelasi timp cu tine, notorietatea autorului sau, dimpotriva, prezenta sa inedita pe piata de carte, dispozitia cu care ti-ai inceput ziua. 
    Hai sa spunem, totusi, ca mergi pe recomandari. In acest caz ar trebui sa te intrige mai mult ce nu se spune despre cartea cu pricina, ce poti afla singur, ce poate confirma sau infirma parerea celui care face recomandarea si sa iti doresti, dupa ce ti-ai facut o idee despre ce iti ofera autorul, sa o rasfoiesti, sa o pui intr-un context, poate cel personal, si sa ii adaugi finalul in colectia de finaluri pe care memoria o supravegheaza cu ochi critic. 
    Editura Adenium din Iasi a lansat deja pe piata de carte, in varianta revazuta, un titlu care sigur nu te va lasa indiferent pentru ca vizeaza tocmai acea curiozitate a cititorului mereu in cautare de altceva. Este vorba despre volumul Damele din palarie: Pseudospionologykos semnat cu pseudonimul InimaRea. De ce ar trebui sa te intereseze acest titlu? In primul rand pentru ca tu si parintii tai ati trait intr-o Romanie comunista supravegheata 24 de ore din 24 de Big Brother-ul Sistemului, Securitatea, si v-ar placea sa stiti ce este in mintea unui fost securist, care dupa 1989 isi continua activitatea la Serviciul Roman de Informatii. Cui nu i-ar placea sa treaca dincolo de declaratiile oficiale si de comunicatele de presa si sa traga cu urechea la discutiile unor angajati ai Ministerului Afacerilor Extrene (MAE), Serviciului Roman de Informatii (SRI), Ministerului de Interne (MI), Ministerului Apararii Nationale (MApN)? Ei bine, paginile de proza pe care le propune spre lectura InimaRea fac posibila aceasta fantezie, personajul principal fiind unul din interiorul Sistemului.
    Osciland intre ironie, autoironie, pseudospionaj si satira politica, autorul volumului pe care Editura Adenium il propune spre lectura semneaza cu pseudonim amintind de numele de cod pe care angajatii serviciilor secrete si le insusesc. Pe numele sau adevarat George Tudor, InimaRea patrunde cu ajutorul condeiului in insasi inima bantuita de fantomele trecutului, de afacerile murdare ale prezentului si de dramele personale a unui colonel ratacit printre securisti de 25 de ani, hranit si haituit de acestia in mare parte a vietii sale de adult. Desi le uraste felul de a fi, le si pupa mana pentru a se bucura de beneficiile care vin la pachet cu o astfel de “meserie”. Duce o viata dubla, ca orice securist care se respecta, stie asta, dar are suficient umor pentru a se autoironiza si a-si injura printre dinti colegii. Are de facut atat de multe confesiuni induiosator de murdare si de imbibate de felul de a fi al securistilor si al victimelor securistilor, incat pe unele chiar ai vrea sa ti le notezi undeva. “Inainte era patriotic sa fii ticalos, asa cerea Partidul, Tara sau cauza socialismului si comunismului. Dar acum cine-ti mai cere sa furi, sa minti, sa inseli si  sa aduni ca disperatul-sa  razi tot, nimic sa nu ramana in urma ta, de parca ai fi vesnic? Fara alibiul patriotismului, ticalosul patriotic a ramas ticalos pur si simplu, fiindca asa era- nu devenise prin educatie. Eu nu am fost asa-asta-i toata povestea! Nu ca n-am vrut. N-am putut, cum n-am putut fugi mai departe…” spune el in una dintre cele 157 de pagini ale volumului Damele din palarie: Pseudospionologykos.
    Jongland cu familiaritatea discutiilor intre prieteni si cu stilul pamfletar, Theo, personajul-povestitor din Damele din palarie, omul din interiorul Sistemului de Securitate, nu incearca o secunda sa se faca placut. Mai degraba isi face un bine si pozeaza in incomodul de serviciu. Isi leapada pacatele din trecut ca pe niste haine murdare si se imbata cu libertatea aparenta a cuvantului, isi face radiografia propriului schelet de securist din dulap si merge pe firul relatiilor personale pentru a-si intelege viata. Nu ezita sa cocheteze cu insasi trivialitatea, fara insa a o lasa sa detina controlul, pentru a-si atinge scopul. Lipsit de pudoare, dar lucid, extrem de lucid si transant, omul lui InimaRea se deda la caracterizari de o exactitate care accelereaza pulsul. Fie ca este vorba de sefi, de subalterni, de femei, de prieteni sau de el insusi, Theo calca in picioare superficialitatea si “trebuie sa-ul” si intreaba, marturiseste, investigheaza, merge pe firul adevaratelor intentii. Despre felul de a fi al unui un ministru, de exemplu ii avertizeaza amical pe cititori: “Un tip afabil, chiar putin onctuos-ii simti nevoia de a fi aprobat, semn ca e inca nesigur, nu si-a format reflexele de stapan.”

    Asadar, nu exista dubii, odata facuta alegerea de a citi Damele din palarie, in privinta stilului. Pe parcursul celor 157 de pagini ai placutul sentiment ca esti la o bere prelungita cu un prieten care isi scrie memoriile si iti vrea mai intai parerea. Apostroful si liniile de dialog folosite cu generozitate, povestirea la persoana intai singular, umorul te urmaresc si te atrag de partea povestitorului, iar jargonul securistilor si limbajul codificat te fac sa simti ca informatii de o importanta capitala iti sunt picurate in ureche. De la “zic si eu”, “va spun, doar ma stiti”, “alde”, “dom’ne”, “momarlanul”, “bulangii”, la “fripturisti”, “are balta peste”, “ce s-o mai mermelim”, “ce se tace, nu se fluiera”, “Marea Vrajeala” (Revolutia din ’89) trecerile sunt atat de firesti, inca nu are cum sa nu iti fie simpatic colonelul Theo, informatorul la dispozitia ta.
    Totodata, tonalitatea pe care InimaRea o da povestirii are ceva din ritmul discursurilor batranilor care se conving odata in plus ca era mai bine pe vremea lor, asa rau cum era, ca prea multa libertate duce la comportament incontrolabil si citindu-l te gandesti ca da, ceva din senilitatea batranetii se zbate in mintea unui securist cu vechime care nu mai poate functiona ca un om obisnuit. 
    La inceputul paginilor de proza cu valente autobiografice puse cap la cap de InimRea il gasim pe acest Theo-securistul vorbaret la Biroul de Presa al Serviciului de Informatii ocupandu-se de surse, de ce apare si de cum apare in presa. Este mult mai relaxat si mai dispus sa se spele pe maini decat sefii sai infipti in posturi cheie. Isi da cu parerea despre aproape orice: despre situatia economica si politica a tarii, despre afacerile frauduloase de dupa ’89, de genul SOV Invest si FNI, despre deteriorarea relatiilor cu femeile din viata sa, despre viata sexuala a sefului, despre ipocrizia oamenilor din presa pe care ii are colaboratori. Practic este o enciclopedie ambulanta a vietii de birou a unui securist. Pe masura ce avanseaza, insa, in desfasurarea intrigii propriei vieti, ca intr-un joc de sah, isi schimba strategia. Preia unul dintre posturile acelea cheie pe care le detesta intr-o vreme si face loc protocolarului in comportamentul sau. Incepe sa ii placa gustul ordinelor si aroganta, autosuficienta barbatului important. Pana spre final da, insa, peste noi si noi indicii care il ajuta sa inteleaga ca numirea sa nu este una intamplatoare. Ba, mai mult, afla cu stupoare ca femeia cu care are o relatie a apelat la oamenii sai din interiorul sistemului pentru a-l vedea pe un scaun de sef. Astfel, ultimele pagini il surprind indreptandu-se cu o viteza ametitoare spre cele mai crunte necunoscute din viata sa: cine sunt eu, de fapt? cine este femeia aceasta de langa mine?
    Dincolo de “subiectele de presa” abordate cu un ton zeflemitor si transant  si dincolo de incursiunea in “planul de evacuare al Serviciului de Informatii” din Romania comunista si postcomunista, Damele din palarie exploateaza umanul, intorcandu-l pe toate fetele. Diferentele de gen, teama de singuratate, nevoia de recunoastere si de autoflagelare, invidia, ispita tradarii, gustul dulce-amarui al barfei sunt aceleasi, fie ca lucrezi cu informatia, fie esti in fruntea unei tari, fie ca faci curatenie in toaletele publice sau lucrezi pamantul, pare sa ne spuna InimaRea prin intermediul personajului sau. Indiferent cat de important, cat de puternic sau cat de mic te simti poti fi urmarit si pe intuneric si macinat in orice secunda pana in maduva oaselor de iubire, de ura, de indiferenta, de glorie sau de nimicnicie, de ratare. Ce face, insa din stilul lui George Tudor, alias InimaRea unul original? Raspunsul este cat se poate de simplu. Umorul purtat prin toate registrele si cu o tinta precisa: placerea cititorului si curiozitatea acestuia.
    Damele din palarie: Pseudospionologykos, volum de proza scos in editie revazuta de catre Editura Adenium in 2013, in cadrul colectiei Punct Ro. Proza, este, in cele din urma, o incursiune lipsita de pudoare in trecutul si prezentul “informatorilor”, in instructiunile de folosire ale vietilor acestora si nu lasa loc plictiselii sa saboteze ascensiunea spre final. Se citeste usor, cu zambetul pe buze, cu spranceana ridicata din cand in cand a mirare si poate a dezaprobare, dar cu placerea mereu la panda. 

    banneradenium

  • Povestea aripilor autiste

    I se spusese ca atunci cand esti fericit, cand stii in ce sa crezi , simti ca prinzi aripi.
    Nu a inteles foarte bine de la inceput, nu ii permiteau varsta, experienta, inaltimea, structura interioara.

    Inca depindea de scutece, de starile emotionale ale mamei, de jumatati de cuvant, de ascunzisurile pe care le cauta cu fervoare pentru a-si pune in aplicare, in liniste, strategiile de joc pe care imaginatia sa peste medie, asa cum avea sa constate, i le inghesuia in sinele atat de bine ferecat.
    Pe masura ce timpul trecea observa, insa, ceea ce pentru cei din jurul sau devenise, deja, motiv de ingrijorare, tacerile in care se infipsese.
    Privea in jur, nu cu tristete, ci cu intelepciune si cu o oarecare resemnare, se misca in spatii care nu ii spuneau nimic pentru ca in interiorul sau se desfasura o cu totul alta poveste.
    Incepuse sa simta cum ii cresc acele aripi care i se tot promisesera in schimbul unei cumintenii, a unei corectitudini, a unei simplitati exemplare si a unei libertati cu masura, pentru ca isi spunea povesti care o faceau fericita si dependenta de un cadru propice.
    Oamenii, pe de alta parte, pe masura ce ii cunostea, o dezamageau din ce in ce mai mult.
    Aveau imbibate in ei, unii pana in esenta, egoism, superficialitate, duplicitate.
    Iar ea nu isi dorea ca aripile, care incepeau sa i se desfaca ca mugurii unei primaveri timpurii, sa se retraga incet, incet lasandu-se prinse in capcana frustrarilor.
    Si-a dat seama ca nu ea, in ciuda parerii celorlalti, ci acele aripi pe care atat de mult si le dorise, sufera de autism.
    Aripile nu puteau si nici nu isi doreau sa comunice cu exteriorul, se plamadisera din ea insasi, din fericirea pe care singura si-o oferea, de aceea si izolarea.
    Asa ca zilele i se macinau intre nefericirea starnita de relatiile cu ceilalti si linistea interioara cu iz de aripi desfacute.
    A trait asa ani de zile.
    Ii cunostea pe unii, se despartea de altii, dar nimic nu o lega de nimeni, ci doar de zborul interior al propriilor impliniri.
    Intr-o zi, totusi, ceva s-a schimbat.
    Cineva a intervenit intre ea si ea.
    Nici macar nu era un tip deosebit.
    Ii placea sa se ascunda dupa gesturi, dupa taceri, dupa treceri pe langa, dar ea l-a indragit din prima fara a simti, insa, fericire, ci o nefericire profunda.
    Isi pierduse echilibrul, aripile se inchisesera cu un falfait trist, iar pe el, desi il avea aproape, il cauta incontinuu ca si cum prezenta lui ar fi anuntat o absenta insuportabila.
    Se priveau de la distanta cu o intensitate care ar fi egalat orice apropiere, se respingeau cand apropierea fizica devenea iminenta si se asteptau cu o fervoare patologica.
    Nefericirea castiga teren, aripile refuzau orice deschidere, convenienta, standardul, trebuie-ul faceau presiuni insuportabile.
    Incapabila sa distinga intre acum si durabil ea l-a atins, si-a transferat toate asteptarile asupra  presiunii care ii sabota lui interiorul si a cedat.
    Din acel moment nefericirea ii vaneaza atat in particular, cat si in acel impreuna usor fortat pe care l-au construit pe renuntari.
    Din moment in moment unul dintre ei va ceda.

  • Amintiri din penarul chinezesc

    Suntem copii, elevi, prieteni, subordonati, poate sefi, colegi, parinti.
    Inca din primele momente de viata invatam, asadar sa facem parte dintr-un grup.
    Familia este grupul care ne pregateste pentru celelalte grupuri in care va trebui sa ne integram pe parcursul vietii.
    Suntem dadaciti la inceput, protejati, pentru a afla, pe masura ce crestem si ce sunt regulile, restrictiile, responsabilitatile.
    Urmeaza apoi grupurile sociale, educationale si profesionale.
    In fiecare din aceste grupuri indeplinim un rol, avem un statut, anumite functii si responsabilitati, dam si primim in mica sau in mai mare masura, dupa cum simtim sau dupa cum ne constrang normele sa o facem.
    Participarea la activitatile unui grup sau altul se bazeaza pe afectivitate, pe inclinatii si abilitati practice, sau si pe afectivitate si pe abilitati practice, in functie de natura grupului.
    Ca orice persoana care a urmat ciclul educational firesc, scoala generala, liceu, facultate si a acumulat experienta in relationarea in grupuri mici si medii, cu cei sapte ani de acasa bine manageriati de mama, liderul grupului numit familie si cu tot bagajul de cunostinte din facultate, treci de la teorie la practica si esti pusa in fata realitatii unui grup profesional, a unei echipe.
    Inveti ce presupune munca in echipa atunci cand ti se atribuie responsabilitati concrete si esti platit pentru asta.
    Intri in prima echipa ca orice tanar entuziast care termina o facultate.
    Vii cu experienta lucrului in echipa pentru diverse proiecte sau activitati practice, cu inclinatiile si deprinderile sociale preluate din grupurile de prieteni si din grupul de colegi de la facultate, cu multa energie, dorinta de a profesa, de a progresa, de a cunoaste oameni noi, de a da si de a primi.
    De asemenea ai experienta relationarii, identificarii diverselor caractere din grupurile de prieteni prin care ai trecut, impreuna cu care te-ai maturizat afectiv si social. Nu stii, insa, cu adevarat ce inseamna un grup profesional, o echipa, cat de mult te poate schimba, pana nu faci parte propriu-zis din ea.
    Practic esti, in mare masura ceea ce profesezi.
    Ce stiai inainte despre o echipa?
    Stiai ca este formata dintr-un numar mai mare sau mai mic de oameni care au un scop comun si care se straduiesc impreuna sa indeplineasca acel scop, respectand, insa anumite reguli.
    Banuiai ca pot aparea si nemultumiri, frustrari, pentru ca existenta unui sef, pe langa faptul ca asigura respectarea unor reguli dupa care trebuie sa funtioneze echipa, are si astfel de efecte.
    Dar lucrand efectiv sub tutela unuia intelegi ca e mult mai mult de atat.
    Astfel, pe cat poti fi de motivat, pe atat de multe si mari iti pot deveni frustrarile.
    Ceea ce ti-ai propus tu sa faci si ceea ce poti sa faci trece prin mai multe filtre pana la forma finala.
    De asemenea, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le inveti muncind inechipa este ca tu esti o rotita dintr-un mecanism, ca nu totul depinde de tine, ca ce inseamna lucru bine facut pentru tine, poate fi lucru facut pe jumatate pentru ceilalti.
    Echipa se caracterizeza si prin spiritul de cooperare care trebuie sa existe intre membrii sai, prin fuziunea lor emotionala, printr-o atitudine pozitiva si dorinta de a inlatura tensiunile si blocajele socioafective.
    Simti asta in fiecare zi si cand ajungi seara acasa si ramai singur cu gandurile tale, cu cartile, filmele si muzicile tale, cu linistile tale, cu visele tale, cu iubirile tale, intelegi adevaratul sens al lui a te odihni.

    foto: Ema Olariu

  • Din altă viață din viața asta

    Nu stie, inca, de ce zambeste si se simte odihnita.
    S-a trezit mai devreme decat de obicei si o liniste insuportabila apasa imprejurul. 
    Totusi, are senzatia aceea pe care  o  ai atunci cand taci langa un prieten bun:
    Ii este lene, ii este bine si nu ii este dor de acasa.
    Parca a mai trait ce traieste acum, dar se simte stanjenita.
    Oare nu fura din viata altcuiva?
    Ii este strain si, in acelasi timp, atat de familiar sentimentul care ii defineste dimineata.
    Parca ar bea o cafea cu topping de ceata:
    Totul este atat de limpede si de revigorant si totusi extrem de confuz, de neclar, de usor de pierdut.
    Este una din acele dimineti in care simte ca a trait prea putin si ca traitul o copleseste.
    Candva a mai zambit cuiva asa cum isi zambeste siesi acum si s-a simtit atat de pregatita sa daruiasca incat si-a impachetat sarutul, bataile inimii, tacerile, imbratisarile, te iubesc-urile cu cea mai rosie si mai matasoasa fundita din colectia personala de firescuri si naivitati.
    Pe atunci ar fi fost pierduta fara dor.
    Seara, dupa o zi lunga, ii era dor de orice o facea sa fie atat de sincera incat ii induiosa pana si pe mincinosii incurabili:
    Ii era dor de o cafea bine facuta, de o tinuta care sa emane caldura interioara, de oameni simpatici si de oameni antipatici care o provocau si alungau aura de monotonie a unei zile, de umorul care se putea ascunde chiar si intr-un sandwich daca stia cum sa muste din el, de momentele de singuratate care o faceau sa pretuiasca orice impreuna care i se daruia, frumos impachetat sau intr-o aparenta, dar fermecatoare dezordine, de muzica de care nu se despartea nici macar in somn pentru ca intorsul ei de pe o parte pe alta din timpul somnului implica miscari a caror maiestrie te duce cu gandul la pasii de tango, de ea privita in ochi de catre ceilalti si de ceilalti priviti in ochi de catre ea.
    Acum ii este mult mai rar dor, de aici si senzatia ca fura viata altcuiva.
    De cele mai multe ori se epuizeaza incercand sa faca jocul conventiilor fara a se pierde pe sine, incat spre finalul zilei se lasa prada unei amorteli care poate fi amagita doar cu un film bun si o sticla de vin la fel de bun, o carte posmedernista, zambetul cuiva drag cuibarit in conversatii line, revigorante si care nu se tem de sfarsit sau o sesiune de rasete cu gura pana la urechi care sa ajunga si la urechile altora.
    In astfel de momente o linistesc si o reechilibreaza definitiile, propriile definitii si jocul de-a improvizatia de care mintea ei nu se satura niciodata.
    Reteta este destul de simpla: ia primele cuvinte care ii vin in minte si le rasuceste pe toate partile pana capata un sens care ei ii creaza un confort emotional suficient pentru o zi intreaga si le asociaza fete cunoscute care o relaxeaza.
    In dimineata asta i-au venit in minte imediat ce s-a trezit sintagma tu ce-ti mai amintesti despre tine? si cuvantul dor si de aceea, dupa ce si-a dat raspunsurile, odihna a inceput sa ii curga prin sange.

    Ce isi mai aminteste despre ea?
    Isi aminteste ca este plina de viata si o optimista incurabila, in ciuda pesimismului aparent pe care uneori il afiseaza, poate doar pentru a-i pedepsi pe ceilalalti, ca nu ii este frica de stanjeneala in momentele ei de franchete extrema, ca nu stie sa se prefaca fara a-si face un dusman de moarte din stangacie, ca ii place la nebunie sa rada cu gura pana la urechi, ca intepaturile ironiei ii dau fiori de placere, ca prietenia aceea curata si care miroase a proaspat si a neconventional si a acasa este cea mai buna reteta pentru regasire atunci cand viata iti da motive sa te pierzi, ca nu ar rata un film bun, o carte buna sau o muzica buna indiferent cat de lipsita de chef ar fi, ca stie sa iubeasca chiar si atunci cand crede ca nu mai stie, ca are o colectie de zambete pentru orice ocazie.
    Dorul?

    Dorul este un copil rasfatat care te face sa plangi si sa razi in acelasi timp, sa te joci cu el, sa il iubesti si sa inghiti in sec de nesuferit ce iti este, un copil care adoarme greu si a doua zi se comporta de parca nici nu te-ar mai recunoaste.
    Dorului ii plac personajele rabdatoare, cu o rezerva bogata de amintiri si jocul de-a v-ati ascunselea.
    Odihna esti dor, esti eu, esti muzica, esti prietenie, este o cafea savurata pe indelete, esti joc, esti zambet, esti ironie, esti rochia preferata accesorizata cu o brosa vintage, esti sfarsit de somn si inceput de dimineata isi sopteste ea pregatita sa-si traiasca o noua zi, instrainata si atat de apropiata de propria viata, incat amorteala si dorul nu isi mai gasesc locul in maruntaiele existentei.

  • Fericiri premature

    Stiau.
    Ar recunoaste asta si cu ochii inchisi.

    Stiau inainte de a se cunoaste ca, dupa un timp, rasul ei va redeveni ceea ce a fost intotdeauna, un ras acid si usor isteric.
    Ca gestul lui de a-si aprinde tigara, de o nervozitate niciodata disimulata sau discreta, va capata o forma netratabila de insuportabilitate si isi va pierde aerul sexy inchipuit,
    Ca tacerile vor deveni din ce in ce mai sufocante si in cele din urma, dupa ce vor incerca sa le trateze cu pilule de vorbarie seaca in supradoze, le va anihila noi-ul,
    Ca ea il va certa la inceput cu duiosie si treptat, cu din ce in ce mai multa neimplinire in voce,
    Ca el ii va mangaia parul cu tandrete pana cand, intr-o zi, firele care ii cad pe perna il vor face sa isi doreasca sa doarma singur,
    Ca vor adormi imbratisati ca si cum aerul respirat impreuna ar avea nevoie de protectie, pana cand intr-o dimineata se vor trezi dependenti de gurile de aer proaspat,
    Ca ea ii va calca camasile si ii va aseza gulerele pana intr-o zi cand va recunoaste in fata propriei sinceritati ca de fapt nu si-a dorit niciodata sa faca asta,
    Ca el va zambi de fiecare data cand ea va abandona cartile pe noptiera injunghiate pe mijloc de lemnul aspru pana isi va descoperi gestul nervos de a le inchide imediat ce ea pare sa fi adormit,
    Ca se vor plimba in parc glumind pe seama mersului ei lent si a pasilor lui de urias si jucandu-se de-a prinselea pana cand ea va ramane incet-incet in urma lipsita de orice chef de a-l ajunge,
    Ca se vor uita la filme impreuna fara ca ea sa dea semne ca o deranjeaza faptul ca el comenteaza scene ca si cum ar fi singurul care le intelege si fara ca el sa ii potoleasca rasul prostesc si plansul siropos pana intr-o dupa-amiaza ploioasa in care se va produce o ruptura ireversibila intre gusturile lor niciodata comune si vor degusta cinefilia in singuratate,
    Ca vor incepe impreuna si se vor insingura pe parcurs.
    Stiau multe despre esecul in doi.
    Stiau si totusi au fost complici la falsificarea unui impreuna care iti smulgea involuntar zambete.
    Au trait fericiri inainte ca acestea sa se nasca intre ei,
    Au imitat atat de bine compatibilitatea incat nimic nu parea sa ii desparta,
    Au construit vise deja naruite,
    S-au tinut cu drag de maini deja instrainate,
    Au iubit iluzii,
    Dar, de la inceput, si-au asumat riscul de a fi demascati de propriile eu-ri si conectati pe viata la aparate care sa le amelioreze astm-ul nefericirii.