Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

Fără Dumnezeu, printre oameni

Uneori te uiti pe tine si uiti si lumea in care traiesti. Ratacesti in prezent, printre amintiri, nimicuri si fatalitati cu constiinta muta, cu reflexele emotionale inerte. Ai nevoie sa ti se reaminteasca cine esti, cum cine te insotesti, pe cine iubesti, in ce realitate traiesti, cine te domina si in cine crezi, daca mai ai vreun Dumnezeu, asa cum ai nevoie de aerul pe care il respiri.

Un astfel de sentiment te izbeste, inca de cand intri in sala cu o scena, deja, acaparata de personaje care par sa isi faca o incalzire de personalitate si astepti, pe locul care ti-e rezervat pentru placeri si dureri numai de tine stiute, sa inceapa spectacolul regizat de Radu Afrim, la Nationalul iesean, dupa textul dramaturgului italian Fausto Paravidino, Macelaria lui Iov.

Povestea din Macelaria lui Iov e ca o rana in carnea societatii in care traim, societate construita pe bani ca un imens castel de nisip. Dramaturgul italian o structureaza, cand poetic, cand cinic, prin vocea unor personaje carora alege sa nu le dea nume, tocmai pentru a le face recognoscibile in oricare dintre noi. Singurul botezat este chiar personajul central, macelarul falit, caruia Fausto Paradivino ii spune Iov, un nume cu trimiteri biblice pe care fiecare le va interpreta dupa propria intelegere. Si mai are Paravidino si niste clovni pe care ii strecoara in textul sau pentru a lega scenele intre ele, pentru a intra in poveste si a iesi din poveste in tonuri de grotesc.

“Fausto Paravidino este un dramaturg italian contemporan, un scriitor de stanga. Insa, piesele lui nu sunt teziste. Are bunul simt de a nu baga degetul in ochi. Micul intreprinzator si galceava lui cu capitalismul. Si familia prinsa la mijloc, macinata pe dinauntru. Suna cunoscut. Remuscarile, vina, cenusa in cap si esecul final. Sau poate izbavirea. Asta nu pot, nici macar eu, sa stiu. Spectatorii vor decide. E si o poveste maladiva de dragoste. Povestea asta reprezinta unul dintre motivele pentru care am ales piesa”,

justifica Radu Afrim alegerea textului.

Foto Radu Afrim

Radu Afrim a pastrat in spectacolul sau o buna parte din povestea lui Paravidino, dar a personalizat-o mult mai mult, dand personajelor numele pe care actorii le poarta in viata reala, aducand pe scena, prin replicile actorilor, si franturi din socialul in care noi insine, cei din sala, ne zbatem, zi de zi, preferand travestitii si prostituatele, in locul clovnilor, travestiti care, oricum, sunt clovnii de astazi ai societatii, inadaptatii si izolatii acesteia.

Ca in multe dintre spectacolele sale, si in Macelaria lui Iov regizorul Radu Afrim iti strecoara indicii inainte de inceperea propriu-zisa a spectacolului, scrie o prefata a spectacolului, chiar in timp ce tu astepti sa iti spuna povestea. Te izbesc vizual fragilitatea umana, neputinta, vulgaritatea, de cum pui piciorul in sala.

Desi are imprimata si o nota de naturalism, prin prezenta unor halci de carne in scena, scenografia din Macelaria lui Iov nu pune accentul pe naturalism, ci se bazeaza mai cu seama pe un minimalism care da aripi video mapping-ului si pe o multifunctionalitate care atrage atentia asupra relatiilor dintre personaje si a schimbarilor care intervin in aceste relatii. Firma luminoasa care straluceste trist in acest decor, subliniaza o fatalitate in jurul careia se invart ca orbii protagonistii povestii, KARMAngerie, si rezista stingher in goliciunea materiala si sufleteasca din jur.

Si de aceasta data, Radu Afrim a ales sa colaboreze cu Irina Moscu, scenograf cu care se cunoaste bine, intrucat au mai facut impreuna spectacolele Detalii naive, total lipsite de profunzime din viata si moartea unor spectatori, Suntrack, Intre noi totul e bine, Pasarea retro se loveste de bloc si cade pe nisipul fierbinte.

Foto Radu Afrim

Ratacirea prin lume, chiar si prin propriul univers casnic fara a-ti mai gasi locul si rostul, pierderea Dumnezeului lucrurilor marunte, putregaiul banilor care acapareaza orice relatie si o macina din interior, tipatul diperat al omului care simte ca ii fuge familiarul de sub picioare, sfasierea sufleteasca cu lama de cutit a pierderii celor mai de pret oameni din viata ta, cinismul luptei pentru supravietuire, incapacitatea de a gestiona esecul, omul-halca de carne, un mort printre vii, un corp care se misca prin lume fara a-si mai gasi insufletirea pe care doar iubirea ti-o da, pierderea oricarei sperante in umanitate prin sacrificarea delfinului, simbolul-obsesie al puritatii, boala ca lectie si drum catre moartea traita sunt doar cateva franturi de ganduri care te bantuie in timpul spectacolului lui Radu Afrim.

Afrim a ales, si de aceasta data, sa expuna fragilitatea din personaje prin dezbracarea lor de straturile de conventional, impingandu-le spre propriile slabiciuni, pana la limita alienarii si chiar a nebuniei. Totusi, nu le rapeste lirismul, ci dimpotriva, il accentueaza, prin imbratisarea calda si profunda dintre video mapping si decor, prin contrastul ravasitor intre tristetea inadaptatului si circul existential al supravietuirii, intre vulgaritate si discretie ca filosofie de viata, intre neputinta si putere prost inteleasa, intre normalitate si anormalitate intelese dupa bunul plac si interesul fiecaruia, intre kitch-ul, perucile colorate, falsa stralucire de paiete a hainelor travestitilor si aerul ponosit al celor din interiorul macelariei, intre numerele muzicale zgomotoase si tacerea sufocanta pe care o nasc intrebarile fara raspuns picurate ca sangele din animalul proaspat taiat in discutiile dintre personaje, intre sangele de pe incaltari si de pe haine si puritatea unor sentimente.

Cumva, actiunea din Macelaria lui Iov se scalda in doua ape la fel de tulburi si de agitate, ape care se amesteca si par sa susure cand „Atunci cand banii vorbesc oamenii tac”, cand „Viata nu-i pentru labagii sentimentali.”

Nimic nu e mai obsedant in viata decat relatia cu proprii parinti si relatia cu Dumnezeu. Poti sa le negi importanta si chiar existenta, dar parintii si Dumnezeu vor fi mereu prezenti in tine, mai ales prin absenta. Asta li se intampla si personajelor lui Paravidino, iar Radu Afrim le aduce in Afrimlume si le pune sub o lupa marindu-le pana la insuportabil, aproape, neputintele, ranchiuna, tristetile.

In spectacolul Macelaria lui Iov, un tata care nu accepta sa fie ajutat de fiul sau, dar care ajunge intr-un final la mana acestuia, un om care nu mai crede in Dumnezeu dar il cauta cu disperare, o fata bolnava care incearca sa se salveze prin iubire si ajunge sa se piarda pe sine pe traseul fatalitatii, un fiu care incearca sa-si demonstreze ca este independent si ca poate prelua, oricand, rolul de cap al familiei, doi travestiti si o prostituata, marginalii societatii, care sug din sangele scurs din suferinta altora, in lupta lor pentru supravietuire, si se aliaza cu raul sunt tot atatea rani ale unei societati care nu mai tine cont de poveste, ci doar de scop, care nu ofera nimic fara sa i se sacrifice ceva, in schimb.

“Ce faptura minunata e omul, bogatie si saracie, maretie si mizerie, zdrente si eleganta, toate acestea nu inseamna nimic pentru el, mereu gata sa-si recunoasca semenul…doar omul il atrage pe om…”,

spune Iov resemnat, dupa ce a trecut prin iadul vietii, dupa ce a pierdut tot.

Dar ce ne facem cand nu mai suntem oameni cu oamenii, cand banul ne dezumanizeaza si ne impinge spre disperare, spre gol, cand nu stim sa ne asumam vina si sa ne gestionam esecurile?

Foto Teatrul National Iasi

In acest spectacol, Radu Afrim nu se dovedeste doar un bun fotograf al sufletului, ci si un inspirat cunoscator al tipologiilor umane si artistice. Astfel, el face cateva alegeri in ceea ce priveste distributia care pun piesele de puzzle la locul potrivit. Actorii Irena Boclinca, Horia Verives si Ada Lupu, prin personajele carora le imprumuta numele, trupurile, vocile, gesturile sunt piesele care se integreaza cel mai firesc in acest puzzle. La debutul sau pe scena Nationalului iesean, Irena Boclina face un rol memorabil de prostituata parca atunci adusa de pe strada, cu accent moldovenesc, cu toate apucaturile, pitorescul si umorul involuntar din dotare, in timp ce Ada Lupu reuseste sa dea chip bolii, fragilitatii umane vazuta pana la ultima vinisoara si pana la ultimul strop de sange, iubirii pure, suferintei neintelesului, tradatului, dezamagitului si izolarii in aceasta suferinta.

Structura spectacolului Macelaria lui Iov inghite in scheletul sau un amestec de narativ cu numere de cabaret, cu un firesc care nu te face sa te gandesti cum ar fi fost altfel. Se intersecteaza pe tot parcursul povestii muzica, song-urile, dansul, video mapping-ul cu schimburile de replici care duc povestea spre deznodamant, si nimeni nu se mira ca remixurile de folclor si hip-hop isi fac loc printre replici de un dramatism care te amuteste.

Macelaria lui Iov, in regia lui Radu Afrim, nu este un spectacol comod, un spectacol care sa iti idea o stare de bine, desi ai sa si razi mult si amar pe tot parcursul sau, ci, dimpotriva, este un spectacol care te pune pe ganduri si te arunca fara masti, fara zidul de aparare al zonei de confort in care supravietuiesti, direct in jungla vietii. Odata ajuns acolo, desi zi de zi incerci sa te tii departe, simti cum pamantul certitudinilor cu care te minti iti fuge de sub picioare. “Let’s play!”, ne indeamna Afrim, construind scenic o lume in care laitmotivele sunt sangele, delfinul, halcile de carne. Sa ne jucam de-a uratul din noi si din ceilalalti, de-a pierderea, de-a deznadejdea, de-a dezumanizarea, de-a mieluselul ratacit in cautarea lui Dumnezeu, de-a iubirea si de-a generozitatea.

foto Teatrul National Iasi

13 martie 2017
Răvaşele din madlenele maternităţii

Me, ma, mam, mama, spune-mi cum vrei, copile, eu nu voi auzi decat rasul tau cu tot sufletul cand ma strigi.

Si cand ma gandesc ca in una din zilele acelea in care in casa mirosea a paine prajita si a viata ratacita printre cearceafuri mototolite ca niste fituiti pe care vrei sa le faci nevazute, am simtit ca nu mai stiu sa te astept, ma incearca o vina greu de stapanit.

Atunci mi-am luat gandul de la tine si l-am trimis departe, intr-o dimineata cu cer senin.

Poate de aceea ai ochii atat de albastri.

Poate tii sa imi amintesti ca gandul acela nu a vrut nicicum sa plece de langa mine.

Nu, nu iti reprosez, iti multumesc!

Nu ma intreba cat timp e de atunci pentru ca nu voi sti sa iti raspund. Niciodata memoria mea nu a avut sertarele foarte bine aranjate. Dintotdeauna amintirile mele au stat aruncate unele peste altele, intr-o dezordine desavarsita, ca hainele purtate pe o canapea. Cu toate astea, imi amintesc in detaliu ziua in care te-ai nascut.

Sertarul cu amintiri din ziua in care ne-am cunoscut este aranjat cu o meticulozitate care nu ma caracterizeaza. Stiu ce am facut in fiecare secunda din acea zi de miercuri si nu las pe nimeni sa imi tulbure ordinea: apa rupta, calmul cu care m-am imbracat pentru a merge la spital, desi in interiorul meu eram ravasita (nu, copilul me mai are o luna pana se naste, imi tot repetam in gand), taximetristul care exact atunci si-a gasit sa greseasca strazile cu sens unic, doctorul care incerca sa ma linisteasca, fetele femeilor care urcau intr-o sala, undeva la etaj, cu burtile pline si coborau cu ele goale, asistentele cu rutina adanc patrunsa pe sub unghii, tipetele mele sugrumate de o liniste stranie in sala de nasteri, prima ta gura muscata din interiorul unei camere pline de oameni cu un tipat, nelinistea mea si dorul de tine cand mi te-au dus in salon si m-au curatat pe interior de tot ce ramasese dupa venirea ta.

Tu esti 2016-le meu, esti inceputul unui calendar personal care ma face sa le ingnor pe toate cele oficiale.

Anul meu se vede in fiecare ras cu gura pana la urechile sufletului pe care l-ai lansat ca un ecou intr-un tunel, anul meu a fost mirare, daruire, privare de somn pentru a alina plans si dureri nespuse prin cuvinte, anul meu a fost o pregatire continua pentru un Craciun al lucrurilor marunte pentru Univers si atat de speciale pentru mine, anul meu a fost o evadare din lumea mea si o scufundare in apele atat de senine ale copilariei, un inceput de poveste spusa pentru a ademeni somnul, linistea, visarea.

Ai stiut sa iti pui amprenta pe fiecare zi din acest an al maternitatii si sa o fugaresti, apoi, in joaca ta de-a v-ati ascunselea cu timpul, intr-un loc al memoriei unde numai impreuna avem acces si unde nu lasam pe nimeni altcineva sa intre, mi-ai scos temporar din vocabular cuvinte si expresii atat de bine stiute, precum trusa de machiaj, leneveala, dependenta de lectura, iesiri cu prietenii, calatorii si mi-ai daruit samburi de cuvinte pe care sa ii sadim impreuna pe varful limbilor noastre dornice de comunicare, me, ma, tete, ba, pa.

Mi-ai daruit lacrimi, saliva prin care ti s-au incalcit zambete si dureri de dinti, imbratisari si nelinisti cuprinse in zbateri de maini si de picioare, ore de somn agitat si insomnii, plimbari linistite prin multimi de oameni grabiti si incarcati de importanta unor zile sau de cenusiul altora.

Anul acesta am fost numai a ta pentru ca asa am simtit, anul acesta a fost depre tine si despre mine vazuta prin ochii tai.

Mi-am uitat tabieturile undeva intr-o camera de spital, am rugat pe altii sa aiba grija de ele.

Pe unele le-am recuperat pe parcurs, altele stau si acum in asteptare prin sifoniere, prin cutii cu bijuterii, prin biblioteci, prin agenda telefonica, prin foldere din calculator.

Dar nu regret nici o secunda din timpul pe care ti l-am daruit.

Acum stiu ce gust au madlenele maternitatii si nu mi-e frica sa imi hranesc memoria afectiva cu ele, chiar cu riscul obezitatii.

Orice plans de bebelus, orice miros de mancare de cantina, orice culoar ingust, orice reclama la pampersi ma transpune intr-o camera de spital, imbracata intr-o camasa de noapte alba, singura camasa de spital de care iti poti aminti cu placere, asteptandu-mi randul la fericire, la nesomn, la un loc in caruselul emotiilor greu de controlat.

De aceea, copilul meu, iti propun un joc: hai sa lasam impreuna cate un ravas in cateva dintre aceste madlene.

Ravas din madlena 1, ziua in care te-ai nascut: frica e ca un drops pentru dureri de gat, uneori, din amara se face dulce si din dulce din nou amara.

Ravas din madlena 2, primul tau tipat catre lume: mersul prin intuneric intr-o camera in care simti prezenta cuiva extrem de apropiat pe care vrei sa il atingi cat mai repede e o senzatie de neegalat.

Ravas din madlena 3, alunecarea in somn a bebelusului: copilul si lumea din pumnul lui se lupta cu somnul si ii cad prada cu seninatate; nici o batalie nu a fost candva mai duioasa.

Ravas din madlena 4, lumea din interiorul lumii: incapatanarea femeii de a face loc in interiorul sau copilului da lumii culoare.

Ravas din madlena 5, panaceul universal: te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc…

Ravas din madlena 6, viata intr-o maternitate: mirosul de dezinfectant poate fi cel mai placut parfum, daca langa pieptul tau e copilul pe care abia l-ai adus pe lume.

Ravas din madlena 7, prospect pentru utilizat mama: mama, cel mai popular sinonim al efectului placebo.

Ravas din madlena 8, prospect pentru utilizat tatal: tata sau joaca de-a cel mai cool prieten.

Ravas din madlena 9, vocea mamei: indiferent cat de prost canta, mama iti va canta intotdeauna pana la sfarsitul oboselii si te va conduce prin labrintul somnului.

Ravas din madlena 10, primii pasi: curajul iti vine din privirea framantata cu iubire a mamei si din siguranta de sine a tatei.

30 decembrie 2016
Viaţa într-o cafenea veneţiană

Regizorului Silviu Purcarete pare sa ii priasca vodevilul pus in scena la Nationalul iesean. Sau poate ca Nationalul iesean a gasit in vodevil o reteta care-i asigura succesul la public.

Dupa “Palaria florentina”, spectacol care s-a jucat mai mult de o stagiune in Sala Mare a Teatrului National “Vasile Alescandri”, Silviu Purcarete a ales sa monteze la Iasi “Cafeneaua” lui Carlo Goldoni. Desi, vodevilul este un tip de comedie usoara, cu rasturnari de situatie care schimba raporturile dintre personaje si centrul de greutate al actiunii si care conduc spre un final fericit, Silviu Purcarete reuseste sa-si contureze personajele dincolo de comicul de situatie si sa le arate drumul spre metafizic, sa le injecteze melancolia si indoiala in felul de-a fi. Poate de aceea, de fiecare data cand acest regizor, atat de atasat de lumea sa si de codurile pe care le foloseste pentru a o construi, alege sa puna in scena un vodevil, nonconformismul cu care o face te convinge sa treci de umorul facil al acestui gen dramatic si sa te afunzi in profunzimi nebanuite.

In “Cafeneaua” lui Silviu Purcarete asistam la un joc al mastilor, al fetelor multiple care se exfoliaza, una cate una, pe masura ce patrundem in miezul textului, al actiunii, al relatiilor dintre personaje. Carnavalul venetian cu misterul, cu diversitatea, cu exuberanta si cu petele sale de culoare ofera desfasurarii de forte din spectacolul montat la Nationalul iesean un fundal pentru intrigi, povesti de iubire, neimpliniri, patimi, prietenie.

Actiunea din “Cafeneaua” se desfasoara in timpul Carnavalului de la Venetia si arunca in scena personaje contrastante, din diverse clase sociale. Tocmai de aceea, pentru a intra in atmosfera spectacolului, fiecare personaj al lui Carlo Goldoni, preluat de Silviu Purcarete si schitat pana in cele mai mici detalii, cu atentie de colectionar de caractere, poate fi decupat si luat ca atare sau stors de trairi in interactiunile cu ceilalti.

Indiferent de povestea de viata a celor care populeaza lumea pusa in scena de Silviu Purcarete, cafeneaua, locul in care cafegiul Ridolfo isi primeste clientii este acea canapea freudiana pe care totul iese la suprafata.

Scenografia spectacolului, gandita de talentatul Dragos Buhagiar, scenograf pe care, de altfel, Purcarete l-a ales si pentru celalalt vodevil de pe scena Nationalului iesean, se remarca printr-o fluiditate si mobilitate care indeamna la visare si la fapte, in acelasi timp, recompune o atmosfera venetiana care poarta protagonistii intre prezent si trecut, care pandeste granita dintre vis si realitate, dintre intuneric si lumina. Aceasta ambiguitate, fragilitatea liniei trasate intre real si imaginar, intre firesc si teatral, jucat, mimat este intretinuta de regizorul insusi, prin introducerea personajelor cu nas de clown si infatisare fantomatica, cu tuse de alb si negru, asa-zisii servitori ai cafegiului, plasmuiri regizorale misterioase care opteaza pentru mima si pantomima pentru a sublinia anumite momente si replici-cheie ale spectacolului.

In acelasi decor fluid si mobil, scaunele joaca un rol extrem de important. Ca o prelungire a pesonajelor, uneori, ele sunt introduse si scoase din scena, mutate ca intr-un joc de sah pentru a sublinia balansarea de pe un picior pe altul a prim-planurilor scenice.

Cafeneaua, un loc public in care oameni dintre cei mai diversi se opresc pentru o vreme din ritmul vietii, isi trag sufletul sau il elibereaza de prea plinul sentimentelor, cad prada barfei, isi intersecteaza destinele cu ale altora este pentru Ridolfo, proprietarul, interpretat, cu aceeasi naturalete cu care ne-a obisnuit, de actorul Teodor Corban, mai mult decat o afacere, este un gest de iubire pentru semenii sai. Onest, generos si plin de intentii bune si sfaturi, Ridolfo isi primeste intotdeauna oaspetii cu jovialitate, le schimba starea de spirit, le dezleaga limbile. Ii vin in ajutor servitorii-clowni, naluciri ale tuturor viciilor, slabiciunilor si neputintelor din lume, cu gesturi ca un ecou al dialogurilor cu clientii.

Dincolo de comicul de situatie de care nu te poti desparti cand pui in scena un vodevil, Silviu Purcarete se joaca mult cu poeticul, cu melancolia, iar unul dintre cele mai sugestive personaje care se nasc din aceasta joaca este Placida, mereu pe urmele sotului, nobilul falit Flaminio. Cu o valiza imensa dupa sine, o valiza cat o viata de om, Placida se plimba dintr-o parte intr-alta a scenei in momente cheie ale actiunii, undeva in fundal, pana sa isi faca aparitia in prim-plan. Pare o naluca, o amintire dintr-o alta lume, dintr-un alt timp care prevesteste ceva, poate o istorie care se repeta la nesfarsit.

Fiecare personaj din “Cafeneaua” lui Carlo Goldoni care intra in localul lui Ridolfo si cere o cafea, pe un ton imperativ sau mai jucaus, pare adus in scena pentru a exemplifica o tipologie. Un proprietar de tripou, Pandolfo, un colectionar de barfe din tot orasul, Don Marzio, un nobil falit care ii face curte unei balerine, desi are sotia pe urmele sale, Flaminio, un dependent de jocuri de noroc, Eugenio, o balerina obisnuita sa atraga in plasa sa barbatii, Lisaura sunt doar cateva dintre personajele care se aduna in cafeneaua lui Ridolfo pentru a da jos mastile si a-si pune altele, pana la adevarata demascare, cea din final.

Din distributia spectacolului lui Silviu Purcarete se remarca cateva prestatii. Reusesc sa contruiasca personaje memorabile Teodor Corban, caruia i se potrivesc blandetea si generozitatea lui Ridolfo, Calin Chirila, dracusorul din cafenea a carui coada ajunge peste tot, Petronela Grigorescu, care se serveste de nonverbal pentru a-si face loc, putin cate putin, in miezul actiunii si a-si varsa continutul “valizei-destin”, Horia Verives, prin apelul la grotesc.

In “Cafeneaua”, rasturnarile de situatie starnesc rasul, cum este firesc la vizionarea unui vodevil, insa, spectacolul lui Silviu Purcarete nu este doar o comedie usoara, ci si un sir de intamplari si situatii pe care personajele le parcurg pentru a-si intelege cu adevarat destinul. Semne se arata in fiecare clipa, iar cafegiul insusi este un soi de “comerciant de alternative” pentru clientii sai, gata in orice clipa sa faca o greseala, intruchipari ale binelui si raului, ale slabiciunii si vointei, ale iubirii si frivolitatii.

Realismul de care se ajuta regizorul pentru a contura caractere este “spart” de la un capat la altul al spectacolului de simbolismul pe care il duc in carca servitorii-nas-de-clown ai cafegiului Ridolfo, corul femeilor care intruchipeaza opinia publica, haina de drac pe care o imbraca la inceput si la final colectionarul de barfe din tot orasul, Don Marzio. Aceasta abordare ii ofera “Cafenelei” lui Silviu Purcarete, un spectacol ca un zbor cu parasuta cu aderizari dese in realitate, doza de originalitate de care are nevoie pentru a nu fi inca un vodevil pus in scena mult dupa ce perioada de glorie a acestui gen dramatic a apus.

7 iulie 2016
Reconstruirea memoriei personale și colective prin intermediul discursului regizoral în secolul XXI

In zorii secolului XX, regizorul a inceput sa se afirme ca un lider al artei spectacolului teatral, pentru a ajunge sa imparta aceasta responsabilitate cu actorii si chiar cu publicul, la inceput de secol XXI. Nu a fost un drum usor pentru cei care au luat in mana fraiele scenei, dar, desi de multe ori temerarii au parcurs cai necunoscute, pentru a-si urma vise si a calca bariere, rezultatele au fost, in mare parte, in favoarea teatrului.

„Teatrul s-a modificat odata cu aparitia regiei, ai carei protagonisti, de la Stanislavski si Meyerhold la Artaud si Brecht l-au criticat sau i-au intentat procese violente, pentru a-l ameliora si integra in modernitate”, crede si teatrologul George Banu. El este convins, de asemenea, ca secolul XX a fost secolul reformelor, secol in care „se succed utopiile modurilor de comunicare ce isi raspund, dialogheaza si construiesc impreuna arhitectura unui teatru dorit, chiar daca nu intotdeauna implinit.” Efectele acestor modificari la nivelul creatiei se vad mai bine in anii de dupa, cei de inceput ai secolului XXI, cand regizorul apare, deja, in ochii tuturor ca un batran intelept al scenei care mai poate, insa, din cand in cand, sa stea in scaunul sau si sa contemple roadele propriei revolutii.

Au avut de castigat, deopotriva, spectatorii, actorii, regizorii. S-au facut sacrificii, au avut loc experimente mai mult sau mai putin reusite, s-au conturat „coltii” unei dialectici a regiei de teatru, s-au estompat distantele dintre spatiul scenic si public, publicul a trebuit sa invete sa se implice in actul de creatie, sa isi lase rezervele la intrare si sa paseasca pe scena, totul pentru un secol XXI a teatralitatii dezlantuite.

Regizorul, omul de teatru care pune in scena un text, nu mai este doar un subordonat al dramaturgului, se desprinde de rigoarea didascaliilor si a structurii unui text dramatic si isi impune propria creativitate, propria prerspectiva asupra unui text sau a unei teme tratate. Ii vin in ajutor si textele ramase in asteptarea unor astfel de initiative, dar marele efort si sacrificiu tine doar de propria vointa, de propria dorinta de schimbare.

„In timp ce, la sfarsitul secolului al XIX-lea, pe scenele Europei triumfa teatrul-divertisment, mari autori, de la Cehov la Ibsen, de la Strindberg la Maeterlinck, i se opun propunand texte noi, derutante, texte in asteptare de… regizor. Din obligatia de a raspunde acestor provocari, regizorul va contesta teatrul epocii si va incepe lupta pentru teatrul de arta. Teatru in cautarea unei dimensiuni scenice si a unei reinoiri radicale, teatru ce isi cauta o forma proprie, capabila sa impuna autonimia scenei prezervand totodata energiile vietii. Forma si viata, aceasta-i alianta pe care, dincolo de diferente, marii regizori au dorit-o si au obtinut-o. Teatrul de arta e orizontul regiei care, de-a lungul secolului XX, a purificat si a reinoit scena, integrandu-o in domeniul artei. Teatrul de arta conduce inevitabil catre arta teatrului, arta in cautarea careia toti marii regizori s-au lansat: teatru democratic si critic, teatru public, teatrul placerilor scenice comunitar impartasite, „teatru de elita pentru toti”, dupa cum spunea Antoine Vitez”,

se precizeaza pe coperta volumului „Teatrul de arta, o traditie moderna”, coordonat de George Banu si aparut in 2010 la Editura Nemira din Bucuresti.

Ca fasie teritoriala si culturala a Europei, Romania graviteaza in jurul curentelor artistice lansate pe batranul continent si incearca, la randul sau, sa creeze precedente si sa isi impuna vocile regizorale care au ceva de spus la nivel international. In perioada interbelica, in Romania, regizorul devine figura dominanta a vietii teatrale, asa cum se intampla de ceva vreme in alte tari europene, de numele sau legandu-se, aproape in intregime, viziunea asupra unei puneri in scena.

„Aducerea in discutie a principiilor lui Gordon Craig, a reformelor lui Max Reinhardt, a experientelor lui Tairov si Vahtangov, a teatrului biomecanic a lui Meyerhold, a sistemului lui Stanislavski, a conceptiei lui Jacques Copeau, Gaston Baty, Firmin Gemier, Louis Jouvet si Georges Pitoeff devine un fapt obisnuit”,

scrie Ileana Berlogea in „Teatrul romanesc in secolul XX”.

In unele puneri in secena se anima dezbaterile si se extrag acele date proprii teatrului expresionist. Printre regizorii romani care au scris istoria teatrului in aceasta perioada se numara Ion Sahighian, Sica Alexandrescu, Ion Sava. Parcurgand pe repede inainte atmosfera teatrala din Romania secolului XX se poate constata ca, daca inceputul veacului a stat sub semnul lui Alexandru Davila, cea de a doua jumatate sta sub semnul complexului om de teatru, Liviu Ciulei. Dupa Liviu Ciulei, si alti regizori romani au cautat afirmarea internationala, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu, Vlad Mugur sau Andrei Serban. O contributie la procesul „reteatralizarii” din Romania a avut si Crin Teodorescu care sustine prezenta in punerile in scena a unor elemente ce tin de concret si reusesc sa modereze abstractizarea. La mijlocul deceniului al saptelea, aceasta prima etapa a „reteatralizarii” se incheie, miscarea regizorala romaneasca impunanu-se si pe plan european ca una care respecta marile idei ale artei si realismul. Totusi, de la mijlocul aceluiasi deceniu sapte, se observa o incercare de resurectie a conventiilor scenice, iar noile generatii de regizori simt nevoia sa se evidentieze prin originaliatea viziunii scenice si sa renunte la imaginile teatrale care dau aparenta realitatii. Oamenii de teatru de la noi il redescopera pe Bertolt Brecht ca autor politic, ii dau lui Shakespeare ce este al lui Shakespeare, se uita cu interes spre clasicii dramaturgiei, dar nu rezista tentatiei noului, modernitatii.

„Regizorii tineri nu se mai multumesc cu asumarea obligatiei simple de a conspecta teatrul dramatic, ci il raporteaza din nou la realitatea care l-a generat, reconfruntandu-l cu mediul, cautand a depista liniile de forta ale contextului social si istoric”,

precizeaza Valentin Silvestru in „Spectacole in cerneala”.

Schimbul de generatii se face si in teatrul romanesc, lasand loc atat traditiei, cat si „salbaticiei” artistice, indraznelii, altfelului. Daca inainte de 1989 si de Revolutia care a reinstaurat libertatea de exprimare in mediul artistic regizori marcanti s-au dovedit a fi Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Silviu Purcarete, David Esrig, Sanda Manu, Gyorgy arag, Ion Cojar, dupa 1990 Andrei Serban, Vlad Mugur, Catalina Buzoianu, Mihai Manutiu, Victor Ioan Frunza, Tompa Gabor, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Claudiu Goga, Felix Alexa, Bocsardi Laszlo par sa isi doreasca schimbarea de perspectiva mai mult ca orice si stiu si cum sa o faca, astfel incat sa aiba un cuvant de spus si la nivel european, sa fie invitati la festivaluri internationale, sa creeze un limbaj scenic usor recognoscibil.

Extragadu-l din aceasta enumerare pe Radu Afrim si studiindu-i parcursul in lumea teatrului si a regiei de teatru de la noi, nu ii putem neglija importanta, ba chiar unicitatea si ineditul in peisajul artistic autohton. Radu Afrim monteaza mult, este o prezenta vie in peisajul teatral romanesc, iar discursul sau regizoral poate da nastere la un adevarat dictionar de expresii si imagini scenice. Tocmai de aceea, analiza evolutiei sale in context national si european este una care se justifica.

Cu influente wilsoniene (Robert Wilson), vizibile in special in importanta acordata luminii scenice si tehnicii fragmentarii situatiilor dramatice, de formatie filolog, Radu Afrim isi alcatuieste singur dramatizarile, chiar daca in multe din spectacolele sale porneste de la un text dramaturgic bine cunoscut de catre public. El foloseste acest text doar ca suport pentru o rescriere scenica personala in care trebuie sa prinzi firul narativ initial, dar, in acelasi timp, sa ii descifrezi propriile metafore si expresii ale limbajului regizoral, se foloseste mult de naratiunile secundare, iesind din povestea initiala si trimitand la alte teme de discutie. Acest joc al sau cu naratiunea primara si cu cele secundare il face incadrabil intr-un intertextualism pur si ii usueaza pendularea intre realitate si fictiune, intre atunci si acum. Afrim insusi marturisea, definindu-si stilul: „Sunt agresiv vizual, sunt agresiv din toate punctele de vedere, pentru ca in secolul nostru numai asa merge.”

Montarile lui Radu Afrim, chiar daca socheaza prin aceasta violenta, nu raman numai la nivelul „prea multului”, exploreaza cu sensibilitate si lirism omul cu tot ce are mai urat si mai frumos in el.

Lumea regizorului Radu Afrim este o lume-puzzle, o lume pe care el o desface in miile de bucati care o compun, cu fiecare spectacol pe care alege sa il regizeze. Iar spectatorii, nu se vor simti nici o clipa pasivi in aceasta lume, pentru ca li se atribuie un rol precis, acela de a recompune puzzle-ul, niciodata acelasi, desi unele bucati se repeta.

Procesul de reconstituire a afrimlumii nu este unul la indemana oricui si necesita minte deschisa, gust pentru postmodernism, imaginatie, umor si multa atentie la detalii. Detaliul este, de altfel, prietenul cel mai bun al lui Radu Afrim, unic prin stilul pe care alege sa il imprime prin discursul sau regizoral unor texte din dramaturgia nationala sau internationala. Decorurile, muzica, miscarea scenica, jocul actorilor din spectacolele sale te vor urmari, te vor indemna la visare, la atatarea propriei nebunii.

De la adaptarea unor texte dramatice, la aducerea publicului pe scena sau chiar la mutarea scenei in zona de confort a spectatorilor, de la minimalism la exces de mijloace de exprimare, de la teatrul sarac la teatrul luxuriant, dicursul regizoral actual a acumulat expresii care ii scriu istoria. In ani in care tehonologia poate fi pe cat de utila, pe atat de inselatoare, regizorul, fie el din Romania sau din oricare tara europeana cu traditie teatrala, a pornit de la o nevoie personala de a-si exprima creativitatea si a sfarsit, fie subjugat de tehnicile multimedia sau de manierism, fie in pielea cautatorului neobosit, dornic de a invata si de a crea noi expresii ale discursului regizoral.

Sunt de analizat incercarile regizorului de a se desprinde de textul dramatic si de a-l rescrie in limbaj propriu in punerile in scena, de a trece prin istorie, de a lupta cu vremurile si de a tine pasul cu ele, de a blama prejudecati, de a trece de la diverstisment la meditatie profunda si chiar la “chirurgie” pe creier pentru indepartarea unor tumori provocate de stereotipiile in exces, de a infrumuseta si a imbogati o arta in continua trasformare, de a se adanci intr-un autism scenic sau, dimpotriva, de a face din scena un spatiu al limbajului universal. Modul in care se contureaza discursul regizoral in Europa si in Romania, ce presupune un astfel de discurs, intensitatea la care incep sa se auda vocile regizorale in spatiul cultural european si autohton, in special dupa finalul anilor ’90 si inceput de secol XXI sunt puncte esentiale in paginile acestui demers. De la Konstantin Stanislavki la Giorgio Stehler, de la Jacques Copeau si Louis Jouvet la Liviu Ciulei si Lucian Pintilie, de la Gordon Craig si Otomar Krejca la Patrice Chereau si Luc Bondy, scena a trecut prin tot felul de revolutii artistice si ideologice, mai intai personale si apoi generalizate, din nevoia de a scrie o gramatica a scenei care sa corespunda tipului de discurs regizoral abordat.

Intrucat nici un demers teoretic nu trebuie sa se instraineze de partea sa practica, iar un anumit fenomen, de orice natura ar fi acesta, nu poate fi detasat de ceea ce a gasit lasat de predecesori, de ceea ce si-a propus, de sursele de inspiratie si de rezultatele efective, nici acesta nu va evita aspectele care tin de inceputurile regiei de teatru, de pionerii sai, de contextul social-politic in care artistii adusi in discutie aici au ales sa se desfasoare. In secolele XX si XXI, de la raboaie mondiale la cele cu sine, de la reconstruirea memoriei personale la reconstruirea celei colective, de la traumele individuale la cele ale semenilor, discursul regizoral isi cauta sursele de inspiratie si nu se mai multumeste cu semintele dramaturgiei care isi arata roadele pe scena.

sursa foto1: pixabay.com // sursa foto2: revuejeu.org

8 iunie 2016
Duşmanii adevărului

Cati dintre noi avem curajul sa luptam pana la capat pentru un adevar in care credem si care este sustinut si de dovezi, daca ne aflam singuri pe baricade, iar cei din imediata noastra apropiere, direct vizati de acest adevar, par sa bata in retragere?

Raspunsul il aflam in intamplarile din viata de zi cu zi. Tocmai de aceea, un text ca cel scris de Henrick Ibsen cu doua secole in urma celui in care traim, “Un dusman poporului”, ramane valabil, nu isi pierde din relevanta, da jos valul de pe ipocrizia umana adunata in social ca pamantul sub unghii.

In textul lui Ibsen, doctorul Thomas Stockmann, personajul central, descopera ca apa folosita pentru baile din orasul in care locuieste este contaminata si se hotaraste sa faca public acest lucru, pentru a-si salva semenii de boala. Aceste bai sunt, insa, si principala sursa de venit a orasului, iar comunitatea si autoritatile vor sa il reduca la tacere. Luptand pentru adevarul sustinut de probele de care vorbeam, Stockmann pune in pericol prosperitatea orasului si primeste eticheta de dusman al poporului.

Asa cum este creionat de dramaturg, acest Stockmann devine simbolul idealistului incapatanat, al justitiarului de nevoie care se poate naste in orice perioada istorica, intrucat esenta naturii umane ramane aceeasi. Manipularea, discursul care transforma un personaj pozitiv intr-unul negativ si un personaj cu o constiinta si intentii putrede intr-unul pozitiv sunt oricand de actualitate.

Asa se face ca adaptarea lui Arthur Miller, laureat al Premiului Pulitzer pentru dramaturgie, a piesei lui Ibsen, “Un dusman al poporului”, starneste inca interesul regizorilor de la noi sau de peste granitele tarii.

De altfel, Arthur Miller scria in prefata ca “niciodata nu a existat o societate capabila sa sprijine individul care insista ca are dreptate, in timp ce majoritatea sustine contrariul”.

Claudiu Goga, regizor care a oferit publicului iesean si spectacolul “Acasa, in miezul verii”, a adus pe scena Nationalului iesean adaptarea lui Arthur Miller si a ales, asa cum a facut-o si in spectacolul anterior, sa puna accentul pe tipologiile umane dezgolite pana la os, pe relatiile dintre personaje, pe acea inversunare a individului de a-si trada adevarata natura, in incercarea de a supravietui, de a castiga statut si putere, de a lupta pana in panzele albe pentru o idee.

In desfasurarea de forte de pe scena, griul care predomina in costumele gandite de Lia Dogaru si in decorurile semnate de Andu Dumitrescu nu face decat sa evidentieze si mai mult extremele la care se situeaza cele doua tabere care dau contur actiunii din spectacolul regizat de Claudiu Goga. Binele si raul, albul si negrul, asa cum sunt ele asumate de personaje, par sa absoarba aceste nuante de gri din realitate si sa le proiecteze asupra hainelor, a bucatelor si bauturilor de la o masa in familie, pentru a evidentia tirania impusa de un discurs manipulator unor minti slabe, uratenia si insipidul unei vieti lipsita de stralucirea principiilor.

Pentru distributia generoasa a spectacolului de la Nationalul iesean, regizorul Claudiu Goga i-a ales pe actorii Constantin Puscasu, Teodor Corban, Petronela Grigorescu, Adi Carauleanu, Cosmin Maxi, Doru Aftanasiu, Andreea Boboc, Dumitru Nastrusnicu, Ionut Cornila, Pusa Darie, Flavius Hotaranu, Gabriel Anton, Emil Coseru, Cosmin Panaite, Dumitru Florescu, Sorin Cimbru, Lucian Valacu, Nicolae Ionescu, Delu Lucaci, Gelu Zaharia, Radu Homiceanu, Adrian Marele, propunandu-i in rolurile principale, cel al doctorului Thomas Stockmann si cel al reprezentantului primariei orasului in care se petrece actiunea, pe Constantin Puscasu si pe Teodor Corban.

Constantin Puscasu construieste un personaj condamnat la insingurare, paradoxal, tocmai datorita iubirii pe care o poarta semenilor si soliditatii principiilor dupa care se ghideaza in viata, un personaj care, odata intrat in contact cu adevarul, nu mai poate trai fara a lupta pentru dezvaluirea acestuia. Actorul reuseste sa ii dea eroului lui Ibsen nuante de idealism, de tristete, de melancolie si de inversunare care il poarta intr-o calatorie emotionala la finalul careia se trezeste singur si aratat cu degetul ca un tradator.

Teodor Corban si Constantin Puscasu in spectacolul Un dusman al poporului

Pe de alta parte, personajul lui Teodor Corban, reprezentantul primariei orasului in care se petrece actiunea piesei Un dusman al poporului scoate la suprafata resurse de ipocrizie, de ambitie si de cameleonism discursiv care tin de zona politicului, a formelor fara fond, a manipularii. Viclenia sa, infiltrata cu indemanarea si firescul care il caracterizeaza pe actorul Teodor Corban in fiecare gest si cuvant al personajului in pielea caruia intra, accentueaza si mai puternic naivitatea cu care Thomas Stockmann lupta pentru adevar.

Cu o intensitate a schimburilor de replici care creste si descreste pe tot parcursul reprezentatiei, spectacolul Un dusman al poporului este, in primul rand, unul care isi are centrul de greutate in text. Decorul si constumele nu fac decat sa imbrace acest text in semnificatii pe care regizorul isi doreste sa le evidentieze. Liniaritatea mobilierului care compune decorul spectacolului gandit de Claudiu Goga domina prim-planurile si planul secundar, pune o bariera intre inima si minte, schiteaza scheletul izolarii care il pandeste din orice colt pe doctorul transformat peste noapte dintr-un personaj indragit si respectat in „dusman al poporului”.

Tristetea, neputinta, uratul sunt redate in Un dusman al poporului si prin tehnica moderna a proiectiilor video, proiectii care apartin aceluiasi om care semneaza si decorurile, respectiv Andu Dumitrescu. Ploaia ca fundal prezenta in aceste proiectii intregeste atmosfera de singuratate, de gri existential.

De la un capat la celalalt al spectacolului sau Un dusman al poporului, regizorul Claudiu Goga pune sub ochii spectatorului, cu fiecare element pe care l-a ales pentru a-si concretiza perspectiva asupra textului lui Ibsen, minciuna sociala in care ne place sa traim atunci cand adevarul este prea incomod si presupune sacrificii.

Capacitatea individului de a se lasa mintit si de a se minti pe sine este una inepuizabila. Vorbesc despre asta, in Un dusman al poporului, cei care ieri jucau si mancau la acceasi masa cu om care a doua zi le arunca in fata un adevar pe care ar prefera sa nu il stie, trasformandu-i, astfel, in contestatarii sai cei mai vehementi, jurnalistii dispusi sa publice acel adevar, pana in momentul in care primesc o oferta mai buna.

Spectacolul Un dusman al poporului e pana la urma o discutie despre lupta cu ipocrizia sociala, despre nevoia omului de a fi mintit, despre lasitatea vietii de zi cu zi care se intinde ca lepra printre cei dispusi doar sa supravietuiasca, nu sa si lupte pentru credinte si idealuri, despre manipularea care spala creiere, despre singuratatea individului intr-o societate care il exclude, despre “rastignirea” sociala a celui care indrazneste sa fie impotriva curentului, o succesiune de cadre gri dintr-o societate corupta.

Claudiu Goga alege in asa fel decorurile, proiectiile video, abordarea relatiilor dintre personaje, incat sa redea cat mai sugestiv cenusiul unei vieti traita in minciuna si suferinta nascuta din nevoia de a-ti pastra intacta coloana vertebrala, consecintele luptei pentru adevar intr-o societate corupta, nebunia celui ramas singur cu adevarul impotriva tuturor si reuseste un spectacol care te pune pe ganduri, un spectacol despre fiecare dintre noi. Tabara ne-o alegem singuri.

sursa foto: Teatrul National Iasi

3 iunie 2016
Pântecele cu iubire

Ii auzeai rasul linistitor inainte de a te naste si de a se naste.

Nu stiai de unde vine, cand va veti intalni, dar simteai ca va fi parte din tine, ca veti imparti impreuna seninul cerului, nopti albe, ploi de vara care-ti bat in geam, lacrimi cu gust de lectii invatate, de renuntare sau de speranta renascuta. Era copilul tau nenascut, era in sangele tau, i-a curs prin vene mamei tale si apoi tie, prin cordonul ombilical.

Ai stiut de la primul tipat pe care l-ai adus cu tine pe lumea asta ca ti-l doresti.

El era acolo, oricum, in pulsul tau, dar puteai sa ii refuzi prezenta, nasterea, puteai sa te indepartezi de el pentru totdeauna prin uitare. Insa, ai ales sa il chemi.

Mergeai pe strazi aglomerate, strangeai in brate oameni pe care deja i-ai pierdut, iubeai irosindu-ti bucati din suflet si ii simteai incapatanarea de a-si face loc in pantecele tau cand nici nu te-ai fi asteptat. Il simteai si iti traiai experientele care te purtau spre el.

El te invata ce este rabdarea, pe tine, o neastamparata, o curioasa si o neindemanatica in ale vietii.

Il mai intrebai din cand in cand, in incaperi pustii, cand va veni si apoi te certai pentru indiscretie.

El, insa, copilul tau te iarta. Esti o idealista neimblanzita, ii place asta la tine si deja si-a ales data nasterii.

Cand va veti cunoaste, vei fi o femeie cu fata de copil si veti rade impreuna cu gura pana la urechile sufletului, va veti asculta bataile inimii ca pe cea mai frumoasa simfonie a vietii, va veti juca de-a v-ati ascunselea cu tot ce nu ati trait pana atunci.

Desi iti era tot timpul dor de el, nu erai pregatita atunci cand a venit.

Ai aflat intr-o zi de vara ca si-a facut loc in pantecele tau si ti-ai simtit pantecele plin de iubire, acea iubire care nu se va pierde niciodata in monotonie si rutina, ci va creste in intensitate zi de zi pana iti va cuceri fiecare celula.

I-ai vorbit pantecelui cu iubire, l-ai purtat prin lume si l-ai mangaiat pentru a nu simti nici o clipa pericolul, indiferenta sau rautatea, iar el te-a rasplatit cu zvarcoliri de aripi de future in stomac, cu o caldura de paine care creste si se coace, cu o fericire care nu cunoaste cuvinte si nici piedici.

V-ati cunoscut mai bine cu fiecare gest, cu fiecare privire, cu fiecare zambet, cu fiecare tristete, cu fiecare pofta de ceva, cu fiecare ora de somn, cu fiecare vis adus de noapte, cu fiecare renuntare si cu fiecare alegere facuta.

Ati devenit cei mai buni prieteni, iar intr-o zi el a ales sa paraseasca pantecele si sa intre in lume cu ajutorul inbratisarilor tale, a vocii tale.

Tipatul sau de bun venit a anuntat primul mama rostit, prima privire incarcata de uimire si iubire, primul zambet, primii pasi spre propriul destin.

Din acel moment ti-ai cautat linistea si odihna in linistea si odihna sa si ti-ai pregatit armura pentru fiecare lupta pe care va trebui sa o duci pentru el pentru a-i face mai usor drumul spre bucurie.

sursa foto: radio1d.gr

31 mai 2016
Rătăciri şi regăsiri

In fiecare dintre noi se naste cate un calator ratacit de propriul suflet pentru care o noua zi inseamna o calatorie pentru regasirea acestui suflet in intreaga sa frumusete si liniste. Dar, unii devin dependenti de drum. Ii mai arunca cate o privire linistii, insa nu se opresc pentru a o simti, se amagesc ca distanta pana la ea e prea mare, ca mai au de umblat. Ne place sau nu sa o recunoastem, pentru unii zbuciumul sufletesc, nuantele sentimentelor, nehotararea, capriciile emotionale au castig de cauza, poate si pentru o viata.

Lectura unei carti care iti vorbeste despre sufletul altcuiva, despre calatoria altcuiva spre propria fericire, despre amintiri si trairi care nu fac parte din lumea ta, dar cu care te-ai putea identifica, este, pana la urma, o lectura care iti da senzatia ca nu esti singur si ca, in acelasi timp, evadezi din propria calatorie sufleteasca.

E ca si cum ai privi prin gaura cheii fara sa-ti fie teama ca vei fi prins, ba chiar o faci la indemnul si cu acordul celui urmarit, in timp ce iti odihnesti sufletul trecut prin furtuni emotionale sau ploile cu gheata ale singuratatii si indiferentei.

Cartea „Camere de hotel”, aparuta la Editura Herg Benet cu semnatura Andei Docea, poate fi o astfel de lectura.

Ce vei observa inca din primele pagini ale cartii, tu, cititorule, este ca sufletul Andei Docea are atat de multe nuante, incat nici ea insasi nu stie cu care ii sta mai bine, care o aduce mai aproape de un popas in calatorie.

Structurat in patru parti, volumul „Camere de hotel” te duce cu gandul atat la un jurnal din calatoria aceea catre propriul suflet de care tot amintesc, cat si la o schita a unei vieti traita la limita dintre rational si inconstienta celui care risca totul pentru a-si urma o dorinta, un vis sau poate doar un moft de moment.

Anda Docea nu isi elaboreaza frazele, propozitiile, textele, care se intind fie pe o pagina, fie pe mai multe, gandindu-se doar la frumusetea felului in care suna, ci, mai ales, la cum ii pot servi pentru a varsa din prea plinul pe care il duce cu sine dupa ce a ratat trenul catre o mare iubire, dupa ce a riscat totul pentru cine nu merita, dupa vizionarea unui film prea intens pentru a ramane doar un flash in memorie, dupa lectura unei carti modelatoare sau dupa o calatorie catre locuri unde totul vibreaza a ea.

O alta specialitate a Andei Docea sunt analogiile. Le creste in interiorul sau, de fiecare data cand traieste un moment care merita redat in scris, le hraneste cu propriile sentimente si ganduri, le imbraca apoi in cuvinte si le trimite catre cititori. In fiecare text al sau pe care a ales sa il includa in „Camere de hotel”, se vede experienta de blogger si de jurnalist. Reuseste sa personalizeze, dar si sa sintetizeze, sa “inchege” mici reportaje ale cotidianului, astfel incat sa nu scrie doar pentru sine, sa ii faca si pe cei care o citesc parte din experienta.

In cartea sa, Anda Docea se rataceste de sine si se regaseste pe sine, se mai joaca pe ici, pe colo cu personajele fictionale, dar nu uita ca ea este personajul central. Viata de zi cu zi, viata interioara si viata imaginara se imbina in tuse de real, fictional si romantism si te intampina inca din titlu, atat cel al volumului, cat si al fiecarui text inclus in volum.

Nu e usor sa tii un jurnal de calatorie atunci cand iti cauti sufletul, bucuria, linistea. Cumva, Anda Docea reuseste sa ne faca partasi prin cuvintele pe care le asterne pe hartie la aceasta calatorie a sa. Totul este in esente tari, condensat, miniaturizat. Desi „Camere de hotel” este volumul sau de debut, nu te intalnesti in paginile cartii cu un stil stangaci. Dimpotriva, se observa o coerenta a stilului, o perseverenta in a reda sentimente, stari, momente intr-o anumita cheie, stiut fiind ca stilul unui scriitor se formeaza in timp si se maturizeaza cu fiecare fraza adaugata la colectia de fraze transformate apoi in carti.

“Camere de hotel” se citeste usor, se citeste cu sufletul odihnindu-se intr-o camera de hotel dupa o zi grea, obisnuita sau mai lipsita de intamplari din calatoria spre suflet in care cititorul se afla in propria viata. Franturi de aici, acum sau atunci si acolo, de fericire si tristete, de dezamagire si amagire, de naivitate si maturitate se aduna cu fiecare text parcurs pentru a forma, la final, un intreg.

20 aprilie 2016
Un ieşean a inventat „Sosul iute de Doamne Fereşte“

Ioan Dan Niculescu (37 de ani), manager al unei agentii de creatie si indragostit de bucataria asiatica, a inventat un condiment absolut delicios: „Sosul iute de Doamne Fereste, primul sos picant romanesc cu atitudine“. Ioan Dan Niculescu (37 ani) a absolvit Facultatea de Drept la Iasi in 2002, dar nu a profesat nici o zi ca avocat, ci a intrat in publicitate ca freelancer, imediat dupa terminarea studiilor. In prezent manager al propriei agentii de creatie, Argo Media, Ioan Dan Niculescu este cunoscut si pentru Sosul Iute de Doamne Fereste, supranumit si „primul sos picant romanesc cu atitudine“.

Ioan Dan Niculescu sta in prima parte a anului in Asia, in special in Thailanda, dar si in tarile vecine. Calatoreste mult pe acest continent, impreuna cu iubita sa Roxana, dar asta nu il impiedica sa isi coordoneze afacerea principala pe care o are in Iasi, respectiv agentia de creatie, chiar daca comunica prin intermediul internetului cu oamenii cu care lucreaza. „Acum cinci ani am plecat prima data spre Asia. Aveam o varsta, un business care functiona, dar exista o parte din mine care tot timpul visase sa calatoreasca. Visam la insula aceea cu palmieri, la oaza aceea de liniste“, isi aminteste ieseanul.

Inceputurile unei afaceri rezistente in timp

In 2002, atunci cand a absolvit Dreptul si a trebuit sa isi decida viitorul profesional, s-a simtit mai compatibil cu domeniul publicitatii intrucat, spune el, de mic i-a placut sa aduca lucruri si oameni impreuna, sa creeze o fuziune exploatandu-si imaginatia si creativitatea. „Nu m-a incurcat niciodata aceasta facultate, au fost ani in care m-am familiarizat cu sistemul de drept, lucru care este folositor oricui, si stiu sa imi fac singur contractele pe firma. Dar ce am facut si fac in continuare sunt lucrurile care m-au pasionat cu adevarat“, crede Ioan Dan Niculescu.

A lucrat pentru Iohannis

La doi ani dupa terminarea Dreptului, in 2004, Niculescu si-a deschis agentia axata in special pe branding. A inceput singur, dar si-a luat, treptat, colaboratori copywriteri, programatori, oameni din zonele conexe celei de branding si de comunicare, si a facut si angajari. In prezent, are sase angajati. Printre proiectele de la Argo Media se numara si crearea manualului de brand si a sistemului de identitate vizuala al PNL, iar printre clienti s-a aflat si presedintele Klaus Iohannis, pentru care Ioan Dan Niculescu a lucrat, alaturi de Radu Negulescu si Vlad Tausance, la crearea si implementarea strategiei de comunicare online, in campania electorala din 2014.

Un produs care a aparut din gluma

In 2011, dupa ce isi incepuse lunga lista de calatorii in Asia de Sud-Est, Ioan Dan Niculescu a devenit clientul propriei agentii, incercandu-si puterea de branding cu un produs propriu, „Sosul iute de Doamne Fereste".

Ideea sosului i-a venit tanarului iesean in timpul calatoriilor in Asia, in momentul in care a realizat ca este greu sa stai pe un alt continent, sa ai o cu totul altfel de dieta, alte obiceiuri culinare, iar cand te intorci sa combini dieta de acolo cu cea de acasa. In plus, lui Ioan Dan Niculescu i-a placut de cand se stie sa se joace in bucatarie. De la 3-4 ani amesteca gusturi si arome prin bucataria mamei sale.

„Realizarea acestui sos a fost o gluma la inceput. A ramas asa vreo doi-trei ani si am vazut ca prietenii si apropiatii o gusta si la propriu, si la figurat. Ce pot sa spun este ca sosul, gandit in editie limitata, era cel mai iute de pe piata romaneasca la momentul la care am inceput sa il producem. Acesta a ajuns sa fie produs pentru comercializare si datorita branding-ului, felului in care am comunicat povestea sa. Astfel, am starnit interes inca de la primul lot mai mare. Prima data am facut 14 sticlute cu sos si am primit solicitari instant pentru mai multe“, marturiseste barbatul.

Principiile bucatariei Thai

„Doamne Fereste“ este un sos fusion bazat pe principiile bucatariei regale Thai si se produce la o firma din Iasi. Ingredientele sale cer o pregatire speciala si stau la macerat si cate trei ani. Cele uscate sunt trimise din tarile prin care Ioan Dan Niculescu calatoreste, iar cele pastrate secrete sunt descoperite in Thailanda si in Nepal si importate de acolo.

„Suntem proroci si deschizatori de drumuri pe un taram inca neexplorat in Romania. Doamne Fereste aduce schimbarea la fata si izbavirea de plictis. Aducem impreuna continente si condimente, pogorand bucurie in farfurie, flacari in priviri si pofta de viata celor ce ne deschid”, se precizeaza cu umor pe site-ul doamnefereste.ro.

A facut si un mustar-crema

Pentru ca este destul de dificil de facut, sosul a ramas in continuare in editii limitate, asa cum a fost de la inceput. In plus, din dorinta de a aduce pe piata produse unice, produse pe care i-ar placea si lui sa le gaseasca mai des pe rafturi, Ioan Dan Niculescu a mai scos si „Mustarul-crema de Doamne Fereste“. Intrucat vine cu o serie de ingrediente de provenienta indiana, acesta nu este un mustar clasic, desi porneste de la reteta mustarului de Tecuci care se facea inainte de 1989, de la o baza curata, fara chimicale si aditivi.

„Este un produs de fuziune pe care l-am si botezat crema de mustar, pentru ca nu il poti folosi ca pe un mustar obisnuit, nu merge bine cu mici, cu carnati. In schimb, sta foarte bine pe feluri de mancare pe care nu te-ai astepta, de exemplu falafel“, mai spune Ioan Dan Niculescu.

Unde se vand sosurile

„Ioan Botezatorul“ de la Doamne Fereste, asa cum isi spune in gluma creativul iesean, nu are planuri corporatiste pentru sosurile sale. Acestea se vand in bacaniile din Iasi, Bucuresti, Bacau, Roman, Sibiu, dar si in reteaua de librarii Carturesti din Iasi, Bucuresti, Constanta. „Sosurile sunt un alt business, pe care l-am facut din pasiune, din dorinta de a aduce pe piata produse unice si vrem sa ramanem nisati, sa scoatem produse in editie limitata“, subliniaza acesta.

„Sosul iute de Doamne Fereste“ si „Mustarul-Crema de Doamne Fereste“ se adreseaza acelui consumator rebel, care vrea sa experimenteze si care gusta o ironie, o picanterie. „Mi-a fost usor sa lansez produse pentru un astfel de consumator, pentru ca si eu ma incadrez in aceeasi categorie. Am fost sincer cu mine si am ales sa fac lucrurile asa cum mi-ar placea mie sa le vad, sa le primesc, sa ma bucur de ele“, recunoaste Ioan Dan Niculescu.

Tanarul intreprinzator iesean crede ca Romania este o tara in care pot fi puse in practica povesti si vise ale unor oameni creativi, pentru ca, pe anumite segmente, pe anumite tipuri de business-uri, concurenta este destul de scazuta, iar majoritatea oamenilor hotarati sa faca treaba fie au plecat din tara, fie lucreaza in corporatii. Tocmai de aceea, a ales sa isi construiasca aici propria afacere.

Articolul a fost publicat pe adevarul.ro

29 martie 2016
Matematică existențială

Dorinta de a imbraca mai multe identitati ale eului artistic este aproape o necesitate pentru cei care aleg calea creatiei. Este si cazul scriitorului iesean Lucian Dan Teodorovici care din lumea literaturii a plonjat, firesc, dupa cum o demonstreaza spectacolele de pana acum, in lumea regiei de teatru si a dramaturgiei. I-au iesit doua puneri in scena pornind de la textele altor scriitori, Prapadul si Sint o baba comunista si un spectacol dupa un text propriu, Unu+unu…

Diferite prin tematica si abordare, toate cele trei spectacole ale scriitorului-regizor Lucian Dan Teodorovici sunt un curs in imagini despre experienta pe care acesta a acumulat-o pe parcursul calatoriei sale prin lumea regiei, calatorie care nu pare catusi de putin incheiata. Asa ca, fiecare dintre cele trei puneri in scena poate fi si o ilustrata trimisa din aceasta calatorie. Au, totusi, in comun minimalismul decorului si accentuarea importantei textului, a ideilor expuse, tragicomicul situatiilor prin care trec personajele.

Unu+unu…, spectacol in care dramaturgul Lucian Dan Teodorovici se intalneste cu regizorul Lucian Dan Teodorovici ofera mai multe chei pentru intelegere, intrucat se intredeschid in text multiple usi prin care spectatorul poate patrunde in miezul sau. Poate fi, in primul rand, dupa cum anunta insusi autorul, “un joc de-a viata si de-a moartea” la care publicul este facut partas. Nici una dintre situatiile expuse de Teodorovici nu este straina de cotidian, de intamplarile de zi cu zi. Drama lui Cristian, personajul central, este una a omului modern coplesit de propria existenta si prizonier al pseudovietii pe care societatea in care traieste il incurajeaza sa o accepte. Una dintre usile spre miezul spectacolului Unu+unu… te duce cu gandul, asadar, la viata ca un calup publicitar care ruleaza inainte de cel mai important jurnal de stiri al zilei la o televiziune aflata in topul audientelor si spre viata ca un subiect senzational in acelasi jurnal de stiri. Dar autorul-regizor isi propune mult mai mult.

Ca structura scenica, Unu+unu… nu este strain de teatrul in teatru. Unul dintre personaje, povestitorul, da indicatii regizorale celorlalte personaje, incurajandu-le, daca este cazul, sa isi reia replicile pana nimeresc tonalitatea potrivita. Astfel, spectatorii se pot simti parte din reprezentatie, in aceeasi masura in care actorii de pe scena isi cauta in acesti spectatori surse de inspiratie si se comporta, aparent, ca la una dintre repetitiile spectacolului, nicidecum ca la reprezentatia propriu-zisa.

Cu o scenografie gandita de Rodica Arghir si o coloana sonora asigurata de Ana Teodora Popa, punerea in scena de la Nationalul iesean se bazeaza, in mare masura, pe o distributie din care fac parte actori tineri. Ada Lupu, Ionut Cornila, Dumitru Nastrusnicu, Horia Verives, Doru Aftanasiu, Delu Lucaci, Radu Homiceanu sunt cei pe care pariaza regizorul Lucian Dan Teodorovici. Si nu iese in pierdere. Unii dintre ei se arata extrem de versatili, Ada Lupu, Ionut Cornila, Delu Lucaci, altii previzibili pe alocuri, Horia Verives, Doru Aftanasiu, Dumitru Nastrusnicu.

Pe Delu Lucaci, de altfel, cei care si-au facut un obicei din a merge la spectacolele lui Teodorovici au putut-o vedea atat in Prapadul, cat si in Sint o baba comunista. In Unu+unu… responsabilitatea care ii revine in desfasurarea de forte de pe scena este, insa, mai mare decat in celelalte doua puneri in scena, intrucat, in partea a doua a spectacolului, prezenta lui Cristian, uns ca personaj central inca de la inceput, este eclipsata de cea a personajului interpretat de Delu Lucaci, jurnalista in cautare de senzational si de celebritate.

In Unu+unu… nimic nu e ceea ce pare a fi, razi, desi ar trebui sa te simti contrariat si chiar sa ai lacrimi greu de tinut in frau, te uiti amuzat la expunerea unor tipologii umane care, de fapt, te intristeaza, te pun pe ganduri. Intri din primele secunde de actiune in culisele vietii, in ceea ce este dincolo de aparente, simti miros de laborator in care se fac experimente, asisti la realitatea adusa intr-un mediu artificial si prelucrata. Ada Lupu, povestitorul si asistentul de regie din piesa, cu versatilitatea si prospetimea pe care le-a demostranstrat, deja, si in alte spectacole in care a fost distribuita, e peste tot, in monitorul care reflecta viata distorsionata, in spatele personajelor dandu-le indicatii, cu privirea indreptata spre spectatori pentru a stabili cu acestia o relatie intima si a le impartasi nespusul din actiunile protagonistilor lui Lucian Dan Teodorovici.

In viziunea lui Lucian Dan Teodorovici, intr-un decor minimalist, trei schele din lemn cu valoare simbolica, de esafod al existentei, Cristian isi spune povestea unei vieti golita de rost si isi intersecteaza destinul cu cel al unor necunoscuti, doi pierde-vara, o jurnalista in goana dupa senzational si cameramanul din dotare, necunoscuti care ii strica planul initial, cel al sinuciderii. Lor li se adauga cumnatul lui Cristian, reprezentantul rudei oportuniste si vocea critica din viata acestuia. In functie de cel care priveste inspre josul realitatii, cocotat in varful unei schele, fiecare dintre aceste trei constructii auxiliare provizorii din decor poate fi o perspectiva asupra unei situatii in aparenta simpla: un nemultumit de soarta hotaraste sa isi ia viata. Avem perspectiva unor pierde-vara care joaca de obicei barbut in zona stalpului ales de Cristian pentru a-si pune capat zilelor, perspectiva cumnatului care nu se gandeste decat la profitul pe care ar putea sa il scoata din orice situatie si perspectiva jurnalistei care vede in acest caz unul din care poate face audienta, daca il imbraca in formele fara fond ale senzationalului discursiv.

Personajele lui Teodorovici sunt imbracate cu ce-au gasit prin sifonier, iti dau acea senzatie de veridicitate, de parca ar fi venit pe scena teatrului din strada pentru a impartasi cu spectatorii franturi din rutina lor de zi cu zi.

Cazul Cristian pune in discutie dramele personale tratate cu superficialitate de o societate consumerista pentru care suntem doar niste date statistice, potentiali soareci de laborator pe care se pot testa noi tehnici de manipulare prin intermediul discursului publicitar si mediatic. Incercarea sa de a imbraca intr-o aura filosofica situatia in care a ajuns, tot din cauza unei societati in care nu se poate adapta, plictiseste, starneste ironii, il izoleaza si mai mult de semenii sai.

In Unu+unu… publicului i se prezinta atat realitatea de dincolo de ecrane, in starea sa bruta, cat si realitatea prelucrata de mass-media si este, pana la urma, un spectacol despre manipulare, despre falsificarea realitatii si despre soarta trista a inadaptatilor, a celor care indraznesc sa sfideze normele sociale, sa caute radacinile filosofice ale vietii, a celor carora li se rade in fata in momentul in care aleg sa se expuna, sa elibereze un tipat disperat de revolta . De altfel, pe langa cele trei schele, singurul element care intregeste decorul este un televizor, proiectorul unei realitati filtrata si cosmetizata.

Cu un text care se foloseste de umor pentru a-si atinge intelesurile, cu note accentuate de tragicomic, cu o crestere si o descrestere a tensiunii scenice care foloseste raspandirii luminii reflectoarelor pe toate personajele, oricat de banale ar fi in aparenta, cu o importanta sporita acordata actualului, temelor la zi ale societatii in care traim, actiunea din Unu+unu… pune un pariu cu spectatorii pe care ii provoaca sa treaca de primul nivel al spectacolului, cel care prezinta o realitate nu cu mult diferita de cea care le este prezentata zilnic la televizor. Tine numai de acesti stapani pentru o ora si cincisprezece minute ai locurilor din sala de teatru, daca accepta sau nu provocarea.

8 martie 2016
O călătorie prin Sumeria iubirii

Iubirea va fi intotdeauna una dintre marile teme ale literaturii. Merge infiltrata in orice tip de roman, in proza scurta, in biografii. Indiferent de perioada istorica, de meseria si statutul social al personajelor, felul in care acestea iubesc da savoare povestii, incurca itele firului narativ, naste simpatii sau antipatii, creeaza tipologii. Cu cat sufera mai mult din iubire sau cu cat simt mai intens, cu atat aceste personaje sunt mai vii, mai aproape de sertarul secret cu sentimente al cititorului care, intorcand pagina dupa pagina, scoate de acolo placere, tristete, empatie, revolta sau orice alta stare potrivita lecturii.

Iubirea domina si cele 413 pagini ale romanului semnat de autorul ceh Tomas Zmeskal, Scrisoare de dragoste in scriere cuneiforma, chiar daca contextul este unul cu profunde conotatii politice, viata din Cehoslovacia dominata de ura si fricile impuse de un regim comunist represiv. Alice, Maximilian, Kveta si Josef, personajele centrale ale cartii isi amesteca povestile de viata, traiesc iubiri cu final trist, dar care vorbesc despre inceputul, mijlocul si finalul unor sentimente care se intind pe parcursul a ani de zile si care, in acelasi timp, isi dovedesc atemporalitatea. Oricine poate suferi din cauza infidelitatii partenerului, la fel cum i se poate intampla oricaruia dintre noi sa iubeasca o data in viata atat de intens, incat sa nu mai poata gasi in nimic altceva acea intensitate, indiferent ca a trait in Evul Mediu, in perioada interbelica sau ca este cetatean al satului global, o lume in care sistemul informational joaca un rol esential. Nu sunt, insa, singurii protagonisti ai lui Zmeskal, intrucat autorul le intersecteaza destinele cu altele, care, desi par secundare in mersul firesc al naratiunii, isi dovedesc prin intensitate importanta. Nu rar se intampla, de altfel, ca una dintre cheile de lectura ale unui text sa se gaseasca tocmai in aparitia unor astfel de personaje. Un bucatar internat intr-un spital de psihiatrie, un prieten din copilarie devenit peste noapte cel mai mare dusman, un unchi medic psihiatru, un verisor stabilit in alta tara care se intoarce pentru a-si cunoaste radacinile sunt doar cateva exemple de eroi care vin sa imbogateasca povestea cu alte si alte povesti, sa imbie arborele narativ sa dea muguri pentru a-si intensifica frumusetea.

Actiunea din Scrisoare de dragoste in scriere cuneiforma se petrece, in mare parte, in Cehoslovacia comunista, intrucat autorul este unul dintre cei mai in voga autori cehi contemporani si nu avea cum sa nu exploateze resursele pe care trecutul tarii natale, mai ales unul plin de controverse, le pune sub ochii unui scriitor. Kveta si Josef, fiica lor Alice si sotul acesteia Maximilian domina inceputul povestii. Apele naratiunii par linistite, chiar limpezi, dar prin felul in care reuseste sa le tulbure, Tomas Zmeskal isi dovedeste abilitatea de a construi personaje puternice, carismatice, misterioase si de a pune, unde trebuie si cand trebuie, fiecare piesa din romanul sau puzzle.

“Ma inspaimanta faptul ca nu voi mai avea timp sa-ti vorbesc despre dragostea mea nestinsa pentru tine”, ii scrie Josef Kvetei dupa o despartire de ani de zile, cauzata de infidelitatea Kvetei. Aceasta suferinta reprimata si iesita prin fisurile unei inimi facuta tandari insoteste cititorul pe parcursul intregului roman, timp in care acesta se intoarce in Cehoslovacia comunista pentru a-i cunoaste traditiile, tiranii si eroii, lipsurile si bucuriile de zi cu zi. De altfel, intregul roman vorbeste despre slabiciuni, despre iubirea care nu moare, daca prinde radacini suficient de puternice, indiferent de pamantul arid in care este mutata si nevoita sa supravietuiasca, despre cai de incurcate pot fi, uneori, caile pe care te poarta o astfel de iubire.

Kveta, Josef si Alice compun impreuna prototipul familiei prinsa in capcana regimului comunist. Inginerul Josef, ajuns in inchisoare prin contributia prietenului din copilarie, tortionar al regimului care viseaza sa ii fure iubirea sotie, pune in discutie tema detinutului politic din anii ’50, sotia acestuia, Kveta, portretizeaza membrul familei care, in incercarea de a-si salva partenerul, ajunge victima propriilor slabiciuni si isi inseala sotul cu tortionarul, iar fiica lor, Alice joaca rolul copilului care se refugiaza intr-o relatie care ii face mai mult rau decat bine, afectata si de nefericirea propriilor parinti.

Cititorul romanului lui Tomas Zmeskal va fi prins pana la capat de povestea de dragoste care ii are in prim-plan pe Kveta si Josef, tocmai pentru ca autorul amesteca finalul povestii cu inceputul si inceputul cu mijlocul si nu lasa urme de previzibilitate. Invins de propria iubire, Josef este, in acelasi timp, si un invingator pentru ca nu se lasa prada urii, in ciuda izolarii la care se supune si a suferintei profunde care il macina pe interior si il deterioreaza fizic, tocmai pentru ca personajele autorului ceh sunt extrem de umane, supuse greselii, manjite cu uratul traiului intr-o tara condusa tiranic. Iertarea convietuieste cu dezamagirea, in fiecare dintre protagonistii romanului Scrisoare de dragoste in scriere cuneiforma, dar iese prea tarziu la lumina din temnita celui care o stapaneste, a tradatului, o temnita mult mai greu de deschis decat orice temnita comunista.

Construita pe scheletul a 22 de capitole, intr-un stil care permite trecerile de la frazele arborescente la cele revigorante prin concizie si claritatea de raport de activitate, cartea lui Tomas Zmeskal se joaca cu realismul, cu romantismul, cu miticul, cu politicul si cu socialul, creeaza legaturi, uneori greu de imaginat, intre viata de zi cu zi a unei familii obisnuite din Cehoslovacia, cenzura, muzica lui Haydn, civilizatia hititilor, scrierea cuneiforma, clonarea lui Hitler si omorarea pestilor in piata publica in cinstea Craciunului.

Neputinta, batranetea, puritatea iubirii care nu cunoaste varsta, dezamagirile vietii de zi cu zi, cruzimea tortionarului care face in primul rand un pact cu propriile placeri sadice si abia apoi cu regimul care ii permite sa si le manifeste liber pentru a-i servi interesele, demnitatea, slabiciunile unor oameni supusi greselii sunt manuite cu indemanare de autorul ceh pentru a-si duce cititorul intr-o lume deopotriva inchipuita si extrem de reala, pentru a reconstitui cu migala o perioada istorica in care a patruns viermele dezumanizarii fara, insa, a ajunge la miez, la acea iubire care nu cunoaste ingradire si pentru care nici moartea nu este o piedica sau un dusman.

Tomas Zmeskal, Scrisoare de dragoste in scriere cuneiforma

Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2014

25 februarie 2016