Ceasca de cultura

Etichetă: Ramona Iacobute

  • Colecționara

    Nu am stiut asta de la inceput, pe parcurs mi-am dat seama. 
    Prima data mi s-a intamplat cand aveam vreo 5 ani si m-am pierdut de mama. 
    Am vazut multi oameni mari, asa cum imi doream si eu atunci sa fiu, agitandu-se in jurul meu de-a lungul si de-a latul unei strazi care mi se parea ca duce spre nicaieri. 
    Cu mintea de acum as zice ca in acea zi mi-am dat seama ca strazile fara sfarsit nu duc spre cer sau spre capatul lumii ci spre o alta strada pe care nu o cunosti si pe care te simti pierdut si ca agitatia traspirata a celor care vor sa te ajute nu e decat mirosul propriei lor nevoi de a se simti bine cu ei insisi. 

    Si nu am vrut decat la mama. 

    Caldura mainii ei nu mirosea a egoism, ci a acasa, a hai sa-ti spun o poveste si a mangaiere de noapte buna.
    Da, asta este prima mea piesa din colectia de rataciri si replici de despartire pe care memoria o atesta. 

    Mai tarziu am inceput sa imi doresc strazi care duc spre alte strazi. 

    Rasfoind paginile colectiei ma amintesc pe strada cu indicatorul "Atentie la virajele emotionale, la dreapta prima iubire, la stanga prima despartire, tot inainte nopti fara insomnii!" si incercand sa-mi dau seama incotro sa o iau. 
    Bineinteles ca am luat-o la dreapta ca orice incepator. 
    Bilantul a fost destul de nefericit: 
    Prima confruntare cu neputinta, cu egoismul emotional, cu lasitatile nascute de rutina, cu nevoia de a lua o decizie.

    Acum, azi, chiar in momentul in care scriu aceste randuri usor desuete si aducand a literatura de taraba pentru cei care prefera regula de trei simpla in viata, pot spune ca am reusit sa-mi imbogatesc colectia intr-atat, incat am ajuns sa creez subcolectii pentru ca nu am vrut sa nedreptatesc pe nimeni. 

    Adica nu ar fi mers sa pun la un loc badaranii cu uitucii, sau lasii cu tupeistii. 
    Acum stiu. 
    Strazile cu soare sunt cele pe care nimeresti cand te inchei la sireturi si uiti sa mai privesti spre cer, strazile cu intersectii sunt cele pe care te trezesti cand esti prea sigur pe tine, iar strazile spre plus infinit sunt doar pentru matematicienii care-ti vand formule ale optimismului. 

  • Fascinația sărbătorii – Iașii în carnaval

    Asteptari, senzatii contradictorii, dezamagire sau bucuria asteptarii satisfacute, pareri prefabricate si unele neformate, inca, sunt ingredientele care fac din mersul la un spectacol de teatru o experienta intotdeauna altfel. Iar atunci cand este vorba despre o premiera care deschide o stagiune, experienta este cu atat mai dorita si mai intensa. Fie ca starneste dezamagire, fie ca incurajeaza entuziasmul sa topaie in conversatiile de dupa vizionare, experienta nu este usor de uitat.
    O astfel de experienta o reprezinta vizionarea spectacolului Iasii in carnaval de Vasile Alecsandri, spectacol regizat de cunoscutul si apreciatul Alexandru Dabija si care a inaugurat sala mare a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, pe 5 octombrie 2012, dupa ani buni de reparatii. Si se pare ca a avut un succes teribil la public, intrucat s-a jucat cu sala plina de fiecare data cand a figurat in programul nationalului iesean.
    Spectatorul s-ar putea intreba dece s-a deschis stagiunea de toamna a Teatrului National din Iasi cu un text de Alecsandri si nu cu un text mai actual, care sa cocheteze cu modernitatea? Ca scriitorul si omul de cultura este parintele spiritual si primul director al celui mai vechi teatru din tara o stie orice iubitor de teatru. De aceea, alegerea schiteaza gestul palariei scoase in semn de respect fata de dramaturgul care a si imprumutat numele sau institutiei de cultura. Ce l-a impins pe regizorul Alexandru Dabija spre acest text aflam chiar de la el: „Il iubesc pe Alecsandri fara ipocrizie si fara festivism, imi place pur si simplu. Nu am adaugat nimic la textul lui Alecsandri, din contra, am mai taiat de acolo, fiindca am incercat sa-l facem destul de dinamic, sa nu ostenim publicul. Surpriza e ca am mutat accentul din vodevil inspre teatru popular si ne bucuram de participarea unei fanfare dintr-un sat, a fratilor Lucan din Chetris, care va face bucurie in sala, pentru ca suna extraordinar, se integreaza foarte bine in spectacol.”
    Dar tu, spectatorule, tu esti cel care da masura succesului unei puneri in scena. Sa spunem ca iti place sa mergi la teatru periodic, ca nu ratezi aproape nici o piesa. Bineinteles ca daca te recunosti in descriere, nu aveai cum sa nu fii in sala la Iasii in carnaval. Si daca nu ai reusit sa gasesti bilete la primele trei spectacole, cele de pe 5, 6 si 7 octombrie, ai apucat sa citesti cate ceva despre spectacol si, vrand-nevrand, ai ajuns insala cu un bagaj de opinii care nu sunt ale tale dar pe care arzi de nerabdaresa le validezi sau sa le invalidezi. Si probabil ca ai identificat si plusurile si minusurile viziunii dabijiene.
    Care sunt plusurile spectacolului Iasii in carnaval? Colaborarea cu un regizor apreciat atat pe plan national, cat si international, Alexandru Dabija, regizor care a mai montat la Iasi in 2010 ”O noapte furtunoasa” de I. L. Caragiale, cat si numele actorilor implicati in proiect in rolurile principale, 28 dintre cei mai cunoscuti actori ai trupei Teatrului National din Iasi, Doru Aftanasiu (Postelnicul Tache Lunatescu),Annemarie Chertic (Tarsita), Calin Chirila (Jignicerul Vadra), Teodor Corban(Satrarul Sabiuta), Pusa Darie (Safta), Catinca Tudose (Cati), Petronela Grigorescu (Marghiolita), Daniel Busuioc (Alecu) si Dumitru Nastrusnicu (Leonil) il incarca de asteptari, de curiozitate si de comercial, de vandabil.
    De asemenea, coloana sonora, asigurata in mare parte de catre Fanfara de la Chetris printr-o prestatie live nu este una care sa poata fi acuzata de banalitate sau monotonie. Ba, dimpotriva. Aceasta alegere da senzatia unui spectacol in spectacol. Pentru ca pe langa trairile personajelor lui Alecsandri, spectatorul asista si la un concert de fanfara.
    Apoi, nu-i asa, spectatorule, nu poti ramane indiferent la amestecul de culoare, muzica si dans pe care Alexandru Dabija, ajutat de catre Dragos Buhagiar, cel mai titrat scenograf din tara si de catre Florin Fieroiu care a inchipuit coregrafia, il imprima textului lui Alecsandri?! Chiar te trezesti in mijlocul unui carnaval, dai retinut din picior din pozitia stand pe scaunul din sala si fredonezi in gand melodia care ti-e mai aproape de suflet. Dar ca orice carnaval, sarbatoarea plina de culoare gandita de Alexandru Dabija poate obosi prin intensitate si sincretism. Trecerile de la muzica evreiasca la muzica populara romaneasca nu sunt usor de digerat de catre oricine. Scepticii ar spune ca tocmai ai gasit un punct slab al spectacolului. Si daca mai pui sub lupa si usoara timiditate si stangacie a membrilor fanfarei, poti tese chiar un discurs critic. Alegerea iti apartine, fireste. Butonul de validare sau invalidare al unei astfel de perspective se cere din nou activat.
    In ceea ce priveste ambalajul de prezentare al textului propriu-zis, asa cum si-a obisnuit Alecsandri publicul, piesa Iasii in carnaval este o in primul rand un „vodevil micut" si o comedie de situatie, o satira. Spectacolul face multe trimiteri spre cultural si politic, spre multime si boierime, spre schimbare si nevoia de pastrare a unor norme si straturi sociale, spre modernism si conservatorism.
    In atmosfera de carnaval creata pe scena de catre regizorul caruia ii place sa se joace si sa surprinda, fara a se indeparta, insa, prea mult de spiritul piesei, isi gasesc locul si papusarii care distreaza multimea in piata publica si nelipsita roata de lemn a balciurilor si „protipendaua" bonjurista, imbracata in „haine nemtesti” si plebea in costume populare. Putin cate putin, pe parcursul intregii reprezentatii, spectatorul respira aerul epocii la care Alecsandri face referire prin personajele sale, dar din cand in cand este inghiontit, prin trimiterile regizorale, de realitatea in care traieste. Astfel, un steag tricolor agitat intr-un decor de secol XIX trimite cu gandul la Revolutia din 1989. Revolutia este, de altfel, unul dintre subiectele principale de discutie ale personajelor piesei Iasii in carnaval, jupan-postelnicul Tache Lunatescu fiind urmarit si in somn de frica de comploturile bonjuristilor, de rasturnarea ordinii sociale existente.
    Spectacol fidel atat viziunii lui Dabija cat si celei a lui Alecsandri, doua viziuni in esenta compatibile, Iasii in carnaval mai figureaza in programul Teatrului National, luna aceasta, pe 17 si 20 noiembrie, dupa 4 reprezentatii cu casa inchisa si aplauze indelungate la scena deschisa in luna octombrie si este de neratat, o bucurie si o sarbatoare a simturilor.
    Umorul cu accent de burlesc specific carnavalului pe care il daruieste cu generozitate Vasile Alecsandri prin replicile protagonistilor din Iasii in carnaval, o sala de spectacol stralucitoare, care indeamna la visare, plina de incarcatura emotionala, de rasul si plansul si aplauzele trecutului si prezentului, jocul actorilor si capacitatea lor de a contura personaje care starnesc si rasul si dorul de un Caragiale, muzica de fanfara, dinamismul transpus in muzica, dans si decor, diversitatea cadrelor, efectul de multe ori tamaduitor al sarbatorii asupra sufletului, povestile de dragoste si intrigile lor care isi fac loc inorice coltisor de lume, in orice secol, atat in timp de pace, cat si in timp de razboi, dar mai ales in plina sarbatoare, imbinarea a doua lumi intr-un singur cadru, cea a protipendadei bonjuriste si cea a oamenilor simpli din popor care se amesteca pentru a gusta din tentatiile carnavalului bucura spectatorul, ii incurajeaza zambetul sa isi simta libertatea, iar la finalul reprezentatiei aplauzele curg si  grupuri vesele  parasesc sala dezvaluind fete luminoase si relaxate.

    iasi-in-carnaval-600

  • Femeia

    Incep sa o cunosc.
    A copilarit cu mine.

    M-a invatat ca e mai elegant sa sar ata, sa imbrac papusile si sa ma dau in leaganul agatat de marul din curtea bunicilor decat sa bat mingea cu baietii, sa ma catar in marul din curtea bunicilor si sa dau cu prastia in randunici.

    Mi-a facut cunostinta cu fetii-frumosi si cu zmeii din cartile cu povesti in unele seri iar in altele m-a sfatuit sa nu uit ca sunt doar personaje de poveste.

    A mancat intotdeauna impreuna cu mine vata de zahar pe la balciurile de la care plecam neaparat cu un inel modelat in aurul tiganilor care isi purtau falsa stralucire atat in zambet cat si in valijoarele cu nimicuri pe care le vindeau la pret de bijuterii. Imi intindea mana discret spre norocul zburator care parea sa se gaseasca la orice pas pe atunci si mi-l lipea in dreptul batailor inimii si al feminitatii.
    A crescut cu mine centimetru cu centimetru fara ca eu sa-i constientizez prezenta pana intr-o zi. In acea zi m-am privit in oglinda si am vazut-o.
    Ar fi dat orice pentru rujul de un rosu aprins din poseta mamei si mi-a zambit cochet cu buzele mele, cu ochii mei cu obrajii mei.
    Nu am putut sa nu o indragesc, era eu.
    Ea m-a invatat sa imi pieptan parul pentru a-l descalci de toate zilele trecute, sa zambesc pentru a-mi sclipi in priviri optimismul, sa ascult pentru a ma imprieteni cu gandurile celor pe care ii doresc aproape, sa am rabdare cu picioarele care bat nervos tactul pe asfalt in pantofii cu toc.

    Ei ii plac florile, bijuteriile, hainele care fac formele corpului sa se simta bine cu ele insele, cartile, cafeaua calda si cu mult caimac, castanele coapte, oamenii care stiu ca un deget e prea mic pentru a te ascunde dupa el, echilibrul intre debitele si creditele sentimentale, blandetea bunicii si harnicia bunicului, ironiile jucause si onestitatea.
    Ea incepe sa ma invete ce este feminitatea:
    Gustul de zambet al lacrimilor, incapatanarea corpului de a face loc in interiorul sau copilului, demnitatea mersului pe tocuri, intelepciunea compromisului, cochetaria mainilor, mintea de contabil pentru treburile casnice, curajul de a avea curaj pentru doi, siretenia poznasa a privirii care flirteaza.
    Niciodata nu esti pregatita.
    Vine incet, dar intotdeauna cand trebuie, si te schimba pentru ceea ce trebuie sa fii pana la ultima farama de tine.
    Te confrunta cu fiecare gest al tau, cu fiecare bataie de inima, cu fiecare gand, cu fiecare sentiment pana ajungi sa spui da, femeia asta sunt eu!

    (sursa foto: http://vi.sualize.us/view/629c512a862048baf57620f231e08f5f/)

  • Alergii

    Varsta are ritmul unei mari iubiri esuate.
    La inceputul tau iti plac atat de mult joaca, aventura, emotia incat nu te-ai desparti de tine nici pentru o clipa.
    Apoi, pe masura ce imbatranesti, incepi sa iti cauti din ce in ce mai multe colturi de altceva si de altcineva in care sa te retragi, fara a te uita, insa, asa cum esti de fapt cand inima iti bate a viata, a pasiune.
    Cand ai primele simptome nu constientizezi ca ai putea sa te imbolnavesti de tine si ca poate fi o boala incurabila.
    Inca iei totul ca pe o provocare.
    Cand, insa, iti simti ca pe o respiratie urat mirositoare primele semne ale imbatranirii si ale alterarii bucuriei in starea ei pura, nefabricata artificial iti dezvolti alergii cu care trebuie sa inveti sa traiesti.
    Incepi sa te uiti cu mai multa intelegere la cei care pierd, la cei care fac fata cu demnitate singuratatii, sa lucrezi zile, uneori si nopti in laboratorul tau interior pentru a gasi un compus chimic care sa iti asigure imunitate impotriva depresiei si a acelei tristeti care determina caderea parului, a dintilor si lasarea pielii fara nici un rost.
    Una dintre alergii este provocata de stereotipiile care se construiesc in jurul persoanelor cu varsta sau in varsta (de parca s-au catarat pe varsta ca pe un munte al carui varf erau obligate sa il atinga pentru ca asa era firesc din moment ce au inceput catararea).
    In momentul in care ai adunat ceva ani in straturile superficiale sau profunde ale pielii, ale sufletului si ale sinelui social devii automat mult mai demn de respect si de compasiune, de intelegere.
    Asa ca te trezesti intr-o dimineata metamorfozat in ochii celorlalti din tu in dumneavoastra si tratat cu formule de politete care mai de care mai mieroase.
    Daca esti  femeie, un saru’ mana ti se serveste de obicei, in afara de momentele in care esti curtata de catre barbati care folosesc buna crestere ca pe o arma in seductie, cand incepi sa iti arati varsta.
    Pentru mine un saru’mana primit de la copiii sau adolescentii si tinerii din fata blocului, de pe strada pe care ii privesc cu simpatie si poate cu pofta de a ma juca cu ei, este un semn clar ca ma indrept spre destinatia "doamna aceea".
    Singurul remediu pare a fi  firescul si conservarea embrionului bucuriei si al optimismului, iar de fiecare data cand sunt tratata cu un saru’mana imi amintesc de doamnele cochete, grabite, ingrijite, cu grijile copiilor pe fata si in gesturi pe care le salutam cu respect in copilarie si imi zambesc uitand pentru moment de alergie sau poate doar facandu-i in ciuda.
    Un saru’mana primit inseamna viata traita, experienta si o colectie impresionanta de saru’mana daruit.

  • Singurătate şi ficţiune – Variaţiuni enigmatice

    Dragostea, o suferinta si o bucurie si cea mai buna lectie in viata si moartea, mai ales moartea sufleteasca, o insingurare care te impinge sa uiti sa traiesti, sunt doua dintre temele fundamentale ale literaturii universale. Daca iei din biblioteca un roman, un volum de poezie sau cu texte dramatice, depinde pe ce iti cade privirea mai intai, si te dedai la o rasfoire, nu ai cum sa nu zaresti, in graba, macar o data, formulari  de genul “te iubesc”, “a murit”, “simteam ca…”,  “suferea”. 

    Dar cat de reale sunt starile expuse de un scriitor in textele sale? Cat la suta din viata interioara si din intamplarile personajelor vandute publicului se inspira din realitate si cat la suta sunt inchipuiri? Un raspuns exact la aceste intrebari nu ar putea da nici scriitorul insusi. Pentru ca, in mintea si in sufletul sau, traitul si inchipuitul se amesteca ca ingredientele dintr-un aluat si, dupa ce se framanta unele pe altele, incep sa se coaca si sa aiba gust de emotie. Iar emotia, transpusa cu intensitate in cuvinte, naste la randul sau emotie. Si daca se intampla ca un scriitor, acel scriitor al carui text il digeri intr-un moment anume, sa fi avut o mare iubire, ii vei regasi urmele peste tot.

    La sfarsit de aprilie si inceput de mai, Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi a surprins publicul cu trei premiere, variate prin forma de prezentare, dar dominate de un numitor comun, emotia, starea, indiferent care ar fi numele ei, in toata puritatea si firescul sau. Astfel, dupa Prapadul si Domnul Swedenborg vrea sa viseze, una dintre scenele nationalului iesean, cea a Salii Studio “Teofil Valcu”, a inceput sa vibreze impulsionata de Variatiunile enigmatice ale scriitorului Eric Emmanuel Schmitt. 
    In regia lui Liviu Manoliu si cu o scenografie semnata de catre  Axenti Marfa, un om de teatru premiat la Gala Premiilor UNITER pentru intreaga activitate, textul lui Eric Emmanuel Schmitt tulbura prin intensitate, prin dramatism si prin tensiune si reflecta exact destinul acelui scriitor bantuit de o mare iubire, scriitor care, prin cartile sale, cheama si alunga aceasta mare iubire, in incercarea de a se elibera si de a se intalni, in acelasi timp, cu inspiratia, cu linistea, cu implinirea. 

    Eric Emmanuel Schmitt, un autor francez in voga, laureat al mai multor premii literare de prestigiu si unul dintre cei mai jucati dramaturgi in aceasta perioada in lume, alaturi de romanul Matei Visniec, reuseste in Variatiuni enigmatice sa radiografieze sentimentele cele mai intense care pun stapanire pe omul aflat in apropierea mortii, a propriei morti sau a mortii celei mai dragi fiinte si in apropierea iubirii. 

    In piesa sa, doi barbati, un scriitor celebru izolat pe o insula si un asa-zis jurnalist care ii studiaza viata si opera, evoca imaginea aceleasi femei iubite si disparute, Helen. Marele scriitor, Abel Znorko, laureat al Premiului Nobel, a renuntat la prezenta ei fizica pentru a si-o putea pastra in memorie, pentru a putea sa-i scrie si sa-i dedice volume. Celalalt barbat, un barbat obisnuit, Erik Larsen, s-a casatorit cu aceasta femeie, a iubit-o o viata, iar dupa moartea sa a continuat, in numele ei, corespondenta cu scriitorul. Dramaturgul francez nu prezinta, insa, aceasta poveste, in aparenta banala, folosindu-se de la inceput de artileria grea a spusului pe nume, ci construieste o lume a ritmicitatii si a suspansului, inspirat fiind si de structura piesei muzicale cu acelasi titlu a compozitorului englez Edward Elgar. Notele care compun muzica dragostei, pe cea a mortii si pe cea a tradarii, a manipularii se amesteca incet-incet, iar spectatorii pot intui acordurile ascutite ale finalului. Cu toate acestea, incordarea este aceeasi, deznodamantul dorit si asteptat cu la fel de multa mirare, iar curiozitatea nu isi pierde din intensitate. Ceea ce fiecare spectator intuieste, probabil, cu usurinta, dupa prima jumatate a spectacolului, nu devine o certitudine decat in momentul in care personajele isi rostesc replicile.

    Insusi regizorul, Liviu Manoliu, privind in ansamblu spectacolul pe care il pune pe picioare ajutat de catre actorii Emil Coseru si Octavian Jighirgiu si de catre scenograful Axenti Marfa, marturiseste: “In cascada de revelatii distilate savant, partiturile protagonistilor compun un rafinament si o simplitate aparte. Un text de o mare sensibilitate, despre dragoste si moarte, despre jocul crud si sinuos al adevarului, despre relativitatea minciunii, presarat cu fine observatii asupra naturii umane. Cu doi actori extrem de inzestrati care apartin unor generatii diferite, intr-un decor al recluziunii si pe acordurile „Variatiunilor” lui Elgar va chem sa impartasiti alaturi de noi emotia unei aventuri artistice pline de tensiune si mister pana la ultima replica”.

    Axenti Marfa, scenograful spectacolului Variatiuni enigmatice, se rezuma la un decor minimalist pentru a le contrui spatiul de joaca celor doua personaje, dar se ocupa cu grija de detalii, putine si incarcate de semnificatii. Astfel, intreaga desfasurare de forte si descarcarea emotionala au ca fundal o incapere marcata de simplitatea materiala in care isi duc existenta, de obicei, scriitorii, incapere care seamana cu interiorul unui vas naufragiat. Totul este din lemn, iar in mijloc troneaza o masa pe care sunt imprastiate carti si un caiet de insemnari. Din tavan atarna un corp de iluminat cu un bec stangaci si tremurator, creand o atmosfera de camera de interogatorii. Nu lipseste nici vaza cu flori, detaliu care incurajeaza romantismul sa isi gaseasca si el un loc intr-un ungher al actiunii din Variatiuni enigmatice.
    Plasata intr-un astfel de cadru, distributia din piesa regizata pentru nationalul iesean de catre Liviu Manoliu nu dezamageste catusi de putin. Dimpotriva. Experimentatul si talentatul actor Emil Coseru induioseaza pana la lacrimi in  rolul scriitorului care isi sacrifica marea iubire si traieste din firimiturile aruncate de aceasta in scrisori si face un cuplu reusit cu mai tanarul Octavian Jighirgiu. Singuratatea, suferinta, frustrarea domina ambele personaje, dar in registru diferit.  
    Daca personajul lui Emil Coseru, scriitorul Abel Znorko, desi extrem de fragil emotional, isi stapaneste pana spre final foarte bine sentimentele si reuseste sa pastreze nota de mister, personajul lui Octavian Jighirgiu, asa-zisul jurnalist Erik Larsen, este primul care cedeaza nervos in demersul sau de a-l demasca pe scriitor, “amantul din scrisori” al sotiei decedate. Pe cei doi ii leaga strans, pana la sangerare chiar, cordonul ombilical al iubirii pentru aceeasi femeie. Faptul ca dupa moartea acesteia au continuat corespondenta intre ei, le invenineaza existenta, si asa trista, cu vinovatie.

    Variatiuni enigmatice, un spectacol care rascoleste suflete, jongleaza, in primul rand, cu adevaruri de multe ori tabuu in viata de zi cu zi: nevoia de a fi mintit pentru a crede intr-o iluzie a propriei tinereti, iubirile secrete perpetuate ani de zile din egoism sau din dependenta de mister, singuratatea incurabila nascuta dintr-o iubire ratata, incapacitatea de a accepta moartea celei mai dragi fiinte si de a iesi din depresia de dupa. Jucat in forta de doi actori cu vana, numarul acesta de prestigitatie emotionala pune pe ganduri, starneste amintiri si nostalgii, intristeaza si bucura, in acelasi timp, gratie amestecului de talent, expresivitate, muzicalitate, sensibilitate si duritate pe care il expune ochilor formati sau de incepator ai celor care aleg sa il vizioneze.

     

  • Florăreasa

    La varsta sa zambetul ii este lipiciul in relatiile cu cei din jur, in solduri i se pot ghici urmele lasate de cei 3 copii nascuti acasa, cu moasa, buzele stralucesc, dar nu accepta rujul, ochii te citesc si iti asilimileaza mult din inteles, urechile stiu sa iti asculte adevaratele dorinte, iar glasul moale, de femeie sfatoasa, iti spune exact ceea ce vrei sa auzi.

    De cand se stie vinde flori.
    A inceput la pravalia bunicii, in diminetile de vara.
    In loc sa se joace toata ziua ca ceilalti copii, prefera sa aleaga cu atentie cele mai proaspete flori si sa isi imagineze cate o poveste despre cei care le cumparau.
    Si prima parte din viata i-a trecut printre flori, fara prea multe studii, fara povesti personale impresionante.

    A avut o singura iubire ale carei urme in prezent sunt cei trei copii despre care stie mult mai putin decat stie despre clientii sai.
    Ii place sa ii asculte pe ceilalti.
    Oamenii vin sa cumpere flori, de cele mai multe ori pentru ca se simt vinovati, obligati, tristi sau indragostiti si este imposibil sa nu le scape cate o frantura din propria viata.

    De exemplu, pe fata aceea atat de absenta si, totusi atat de plina de viata pe care a intalnit-o cand lucra intr-un spital de boli psihice nu o va uita cat va trai.
    S-a legat intre ele o prietenie care sfideaza timpul, statutul social, educatia, varsta.
    Spitalul acela a reprezentat pentru ea locul cel mai trist, cel mai incarcat de viata jupuita de stratul de convenienta.
    A ajuns acolo din intamplare, intr-o perioada in care rautatea gratuita a vecinei care ii era si concurenta a indepartat-o de oameni si de povestile lor si a vandut flori personalului, pacientilor si vizitatorilor timp de doi ani.
    “Locul de asteptare”, antecamera din fata biroului managerului era locul sau preferat, incarcat de atatea emotii si liniste tinuta sub control, incat te atragea ca un magnet, mai ales daca iubeai oamenii si povestile lor.
    Statea acolo si asculta minute in sir, trangad cu urechea la franturi de conversatii in care nu era implicata sau aruncand replici capcana celor pe care ii simpatiza la prima vedere.
    Intr-una din zilele in care isi savura pauza in "locul de asteptare" a intalnit-o pe ea.
    Din intrebarile pe care le punea celor din jur a reiesit ca nu era acolo in calitate de pacienta, ci venise sa vada pe cineva, pe cineva extrem de apropiat dupa cum s-a simtit in vibratia din vocea sa.
    Florareasa a indragit-o pe loc si s-a oferit sa o indrume.
    Era evident ca fata venise pentru prima data acolo si ca locul acela ii starnea o suferinta profunda.
    Dupa nici cinci minute florareasa si fata erau prietene, iar fata, o neindemanatica cand venea vorba de controlul cuvintelor, a inceput sa scape franturi din propria viata.
    Venise pentru barbatul pe care il iubea pana la suferinta, barbat care intr-o zi se trezise fara sa se mai recunoasca, desi stia cine este si care a trebuit internat.
    Iubirea pentru el ii starnea fetei, pe langa suferinta, o tandrete incomensurabila si o nevoie aproape patologica de a-i reconstitui viata pentru a i-o povesti si a-l face sa se doreasca asa cum este, de fapt.
    Barbatul avea zile cand nu o recunostea, iar ca straina nu ii intra deloc in gratii. 
    Dimpotriva.
    O privea cu rautate si ii intorcea spatele, prefacandu-se ca fumeaza, desi era nefumator si fireste ca nici nu avea tigari in dotare.
    Fumatorul era alter-ego-ul sau pentru momente ca acestea.
    Se intampla, insa, uneori, desi destul de rar, sa aiba momente de luciditate in timpul acestor crize de instrainare.
    In acele momente o mangaia pe par si ii spunea: "fetito, noi doi vom prinde multe rasarituri impreuna si vom infrunta multe apusuri" si o tinea de mana, ii vorbea despre orice  pana se pierdea din nou in nebunia lui.
    De cate ori nu si-a zis ca e ultima zi cand se mai apropie de el.
    Dar pur si simplu dorinta de a-i fi alaturi era mai puternica.
    Dorinta si acel amestec de ciuda, iubire, incapatanare, senin si intunecat din sufletul sau.
    Florareasa aceea rotofeie si trecuta era singura careia ii putea vorbi despre asta fara sa ii fie rusine.
    Dupa ce a cunoscut-o, statea ore in sir si isi radiografia impreuna cu ea vina, iubirea, neputinta, limitele, iar spre finalul zilei se simtea ciudat de linistita.
    Prietenia si impletirea povestilor care iti compun viata, isi spunea inainte de a adormi, sunt singurele deprinderi care te ajuta sa traiesti cu esecul unei iubiri si cu propriile neputinte.

    Singuratatea este doar pentru cei nebuni sau care sufera de vreo infirmitate emotionala de netratat.
    Poate intr-o zi voi reusi sa ies din lumea lui fara sa las urme de suferinta si praf de intrebare.
    Florareasa imi arata rascrucea.

  • InimăRea – Damele din pălarie

    Cand alegi sa cumperi o carte si apoi sa ii oferi minute, ore, zile din timpul tau liber cazi la o intelegere cu motivatia. Fie ca te plictisesti, fie ca vrei sa incerci altceva sau sa iti completezi o colectie, fie ca mai dai o raita pe un teren de joaca cunoscut pentru ca ti-e familiar si ti-e bine acolo, fie ca vrei sa iti largesti orizontul, pui ochii pe o carte. Acea carte pe care in acel moment simti ca vrei sa o ai in biblioteca. Orice te poate convinge. Cronicile pe care le-ai citit, recomandarile altora, amabilitatea librarului, coperta, zambetul irezistibil al persoanei care a pus mana pe un alt exemplar in acelasi timp cu tine, notorietatea autorului sau, dimpotriva, prezenta sa inedita pe piata de carte, dispozitia cu care ti-ai inceput ziua. 
    Hai sa spunem, totusi, ca mergi pe recomandari. In acest caz ar trebui sa te intrige mai mult ce nu se spune despre cartea cu pricina, ce poti afla singur, ce poate confirma sau infirma parerea celui care face recomandarea si sa iti doresti, dupa ce ti-ai facut o idee despre ce iti ofera autorul, sa o rasfoiesti, sa o pui intr-un context, poate cel personal, si sa ii adaugi finalul in colectia de finaluri pe care memoria o supravegheaza cu ochi critic. 
    Editura Adenium din Iasi a lansat deja pe piata de carte, in varianta revazuta, un titlu care sigur nu te va lasa indiferent pentru ca vizeaza tocmai acea curiozitate a cititorului mereu in cautare de altceva. Este vorba despre volumul Damele din palarie: Pseudospionologykos semnat cu pseudonimul InimaRea. De ce ar trebui sa te intereseze acest titlu? In primul rand pentru ca tu si parintii tai ati trait intr-o Romanie comunista supravegheata 24 de ore din 24 de Big Brother-ul Sistemului, Securitatea, si v-ar placea sa stiti ce este in mintea unui fost securist, care dupa 1989 isi continua activitatea la Serviciul Roman de Informatii. Cui nu i-ar placea sa treaca dincolo de declaratiile oficiale si de comunicatele de presa si sa traga cu urechea la discutiile unor angajati ai Ministerului Afacerilor Extrene (MAE), Serviciului Roman de Informatii (SRI), Ministerului de Interne (MI), Ministerului Apararii Nationale (MApN)? Ei bine, paginile de proza pe care le propune spre lectura InimaRea fac posibila aceasta fantezie, personajul principal fiind unul din interiorul Sistemului.
    Osciland intre ironie, autoironie, pseudospionaj si satira politica, autorul volumului pe care Editura Adenium il propune spre lectura semneaza cu pseudonim amintind de numele de cod pe care angajatii serviciilor secrete si le insusesc. Pe numele sau adevarat George Tudor, InimaRea patrunde cu ajutorul condeiului in insasi inima bantuita de fantomele trecutului, de afacerile murdare ale prezentului si de dramele personale a unui colonel ratacit printre securisti de 25 de ani, hranit si haituit de acestia in mare parte a vietii sale de adult. Desi le uraste felul de a fi, le si pupa mana pentru a se bucura de beneficiile care vin la pachet cu o astfel de “meserie”. Duce o viata dubla, ca orice securist care se respecta, stie asta, dar are suficient umor pentru a se autoironiza si a-si injura printre dinti colegii. Are de facut atat de multe confesiuni induiosator de murdare si de imbibate de felul de a fi al securistilor si al victimelor securistilor, incat pe unele chiar ai vrea sa ti le notezi undeva. “Inainte era patriotic sa fii ticalos, asa cerea Partidul, Tara sau cauza socialismului si comunismului. Dar acum cine-ti mai cere sa furi, sa minti, sa inseli si  sa aduni ca disperatul-sa  razi tot, nimic sa nu ramana in urma ta, de parca ai fi vesnic? Fara alibiul patriotismului, ticalosul patriotic a ramas ticalos pur si simplu, fiindca asa era- nu devenise prin educatie. Eu nu am fost asa-asta-i toata povestea! Nu ca n-am vrut. N-am putut, cum n-am putut fugi mai departe…” spune el in una dintre cele 157 de pagini ale volumului Damele din palarie: Pseudospionologykos.
    Jongland cu familiaritatea discutiilor intre prieteni si cu stilul pamfletar, Theo, personajul-povestitor din Damele din palarie, omul din interiorul Sistemului de Securitate, nu incearca o secunda sa se faca placut. Mai degraba isi face un bine si pozeaza in incomodul de serviciu. Isi leapada pacatele din trecut ca pe niste haine murdare si se imbata cu libertatea aparenta a cuvantului, isi face radiografia propriului schelet de securist din dulap si merge pe firul relatiilor personale pentru a-si intelege viata. Nu ezita sa cocheteze cu insasi trivialitatea, fara insa a o lasa sa detina controlul, pentru a-si atinge scopul. Lipsit de pudoare, dar lucid, extrem de lucid si transant, omul lui InimaRea se deda la caracterizari de o exactitate care accelereaza pulsul. Fie ca este vorba de sefi, de subalterni, de femei, de prieteni sau de el insusi, Theo calca in picioare superficialitatea si “trebuie sa-ul” si intreaba, marturiseste, investigheaza, merge pe firul adevaratelor intentii. Despre felul de a fi al unui un ministru, de exemplu ii avertizeaza amical pe cititori: “Un tip afabil, chiar putin onctuos-ii simti nevoia de a fi aprobat, semn ca e inca nesigur, nu si-a format reflexele de stapan.”

    Asadar, nu exista dubii, odata facuta alegerea de a citi Damele din palarie, in privinta stilului. Pe parcursul celor 157 de pagini ai placutul sentiment ca esti la o bere prelungita cu un prieten care isi scrie memoriile si iti vrea mai intai parerea. Apostroful si liniile de dialog folosite cu generozitate, povestirea la persoana intai singular, umorul te urmaresc si te atrag de partea povestitorului, iar jargonul securistilor si limbajul codificat te fac sa simti ca informatii de o importanta capitala iti sunt picurate in ureche. De la “zic si eu”, “va spun, doar ma stiti”, “alde”, “dom’ne”, “momarlanul”, “bulangii”, la “fripturisti”, “are balta peste”, “ce s-o mai mermelim”, “ce se tace, nu se fluiera”, “Marea Vrajeala” (Revolutia din ’89) trecerile sunt atat de firesti, inca nu are cum sa nu iti fie simpatic colonelul Theo, informatorul la dispozitia ta.
    Totodata, tonalitatea pe care InimaRea o da povestirii are ceva din ritmul discursurilor batranilor care se conving odata in plus ca era mai bine pe vremea lor, asa rau cum era, ca prea multa libertate duce la comportament incontrolabil si citindu-l te gandesti ca da, ceva din senilitatea batranetii se zbate in mintea unui securist cu vechime care nu mai poate functiona ca un om obisnuit. 
    La inceputul paginilor de proza cu valente autobiografice puse cap la cap de InimRea il gasim pe acest Theo-securistul vorbaret la Biroul de Presa al Serviciului de Informatii ocupandu-se de surse, de ce apare si de cum apare in presa. Este mult mai relaxat si mai dispus sa se spele pe maini decat sefii sai infipti in posturi cheie. Isi da cu parerea despre aproape orice: despre situatia economica si politica a tarii, despre afacerile frauduloase de dupa ’89, de genul SOV Invest si FNI, despre deteriorarea relatiilor cu femeile din viata sa, despre viata sexuala a sefului, despre ipocrizia oamenilor din presa pe care ii are colaboratori. Practic este o enciclopedie ambulanta a vietii de birou a unui securist. Pe masura ce avanseaza, insa, in desfasurarea intrigii propriei vieti, ca intr-un joc de sah, isi schimba strategia. Preia unul dintre posturile acelea cheie pe care le detesta intr-o vreme si face loc protocolarului in comportamentul sau. Incepe sa ii placa gustul ordinelor si aroganta, autosuficienta barbatului important. Pana spre final da, insa, peste noi si noi indicii care il ajuta sa inteleaga ca numirea sa nu este una intamplatoare. Ba, mai mult, afla cu stupoare ca femeia cu care are o relatie a apelat la oamenii sai din interiorul sistemului pentru a-l vedea pe un scaun de sef. Astfel, ultimele pagini il surprind indreptandu-se cu o viteza ametitoare spre cele mai crunte necunoscute din viata sa: cine sunt eu, de fapt? cine este femeia aceasta de langa mine?
    Dincolo de “subiectele de presa” abordate cu un ton zeflemitor si transant  si dincolo de incursiunea in “planul de evacuare al Serviciului de Informatii” din Romania comunista si postcomunista, Damele din palarie exploateaza umanul, intorcandu-l pe toate fetele. Diferentele de gen, teama de singuratate, nevoia de recunoastere si de autoflagelare, invidia, ispita tradarii, gustul dulce-amarui al barfei sunt aceleasi, fie ca lucrezi cu informatia, fie esti in fruntea unei tari, fie ca faci curatenie in toaletele publice sau lucrezi pamantul, pare sa ne spuna InimaRea prin intermediul personajului sau. Indiferent cat de important, cat de puternic sau cat de mic te simti poti fi urmarit si pe intuneric si macinat in orice secunda pana in maduva oaselor de iubire, de ura, de indiferenta, de glorie sau de nimicnicie, de ratare. Ce face, insa din stilul lui George Tudor, alias InimaRea unul original? Raspunsul este cat se poate de simplu. Umorul purtat prin toate registrele si cu o tinta precisa: placerea cititorului si curiozitatea acestuia.
    Damele din palarie: Pseudospionologykos, volum de proza scos in editie revazuta de catre Editura Adenium in 2013, in cadrul colectiei Punct Ro. Proza, este, in cele din urma, o incursiune lipsita de pudoare in trecutul si prezentul “informatorilor”, in instructiunile de folosire ale vietilor acestora si nu lasa loc plictiselii sa saboteze ascensiunea spre final. Se citeste usor, cu zambetul pe buze, cu spranceana ridicata din cand in cand a mirare si poate a dezaprobare, dar cu placerea mereu la panda. 

    banneradenium

  • Povestea aripilor autiste

    I se spusese ca atunci cand esti fericit, cand stii in ce sa crezi , simti ca prinzi aripi.
    Nu a inteles foarte bine de la inceput, nu ii permiteau varsta, experienta, inaltimea, structura interioara.

    Inca depindea de scutece, de starile emotionale ale mamei, de jumatati de cuvant, de ascunzisurile pe care le cauta cu fervoare pentru a-si pune in aplicare, in liniste, strategiile de joc pe care imaginatia sa peste medie, asa cum avea sa constate, i le inghesuia in sinele atat de bine ferecat.
    Pe masura ce timpul trecea observa, insa, ceea ce pentru cei din jurul sau devenise, deja, motiv de ingrijorare, tacerile in care se infipsese.
    Privea in jur, nu cu tristete, ci cu intelepciune si cu o oarecare resemnare, se misca in spatii care nu ii spuneau nimic pentru ca in interiorul sau se desfasura o cu totul alta poveste.
    Incepuse sa simta cum ii cresc acele aripi care i se tot promisesera in schimbul unei cumintenii, a unei corectitudini, a unei simplitati exemplare si a unei libertati cu masura, pentru ca isi spunea povesti care o faceau fericita si dependenta de un cadru propice.
    Oamenii, pe de alta parte, pe masura ce ii cunostea, o dezamageau din ce in ce mai mult.
    Aveau imbibate in ei, unii pana in esenta, egoism, superficialitate, duplicitate.
    Iar ea nu isi dorea ca aripile, care incepeau sa i se desfaca ca mugurii unei primaveri timpurii, sa se retraga incet, incet lasandu-se prinse in capcana frustrarilor.
    Si-a dat seama ca nu ea, in ciuda parerii celorlalti, ci acele aripi pe care atat de mult si le dorise, sufera de autism.
    Aripile nu puteau si nici nu isi doreau sa comunice cu exteriorul, se plamadisera din ea insasi, din fericirea pe care singura si-o oferea, de aceea si izolarea.
    Asa ca zilele i se macinau intre nefericirea starnita de relatiile cu ceilalti si linistea interioara cu iz de aripi desfacute.
    A trait asa ani de zile.
    Ii cunostea pe unii, se despartea de altii, dar nimic nu o lega de nimeni, ci doar de zborul interior al propriilor impliniri.
    Intr-o zi, totusi, ceva s-a schimbat.
    Cineva a intervenit intre ea si ea.
    Nici macar nu era un tip deosebit.
    Ii placea sa se ascunda dupa gesturi, dupa taceri, dupa treceri pe langa, dar ea l-a indragit din prima fara a simti, insa, fericire, ci o nefericire profunda.
    Isi pierduse echilibrul, aripile se inchisesera cu un falfait trist, iar pe el, desi il avea aproape, il cauta incontinuu ca si cum prezenta lui ar fi anuntat o absenta insuportabila.
    Se priveau de la distanta cu o intensitate care ar fi egalat orice apropiere, se respingeau cand apropierea fizica devenea iminenta si se asteptau cu o fervoare patologica.
    Nefericirea castiga teren, aripile refuzau orice deschidere, convenienta, standardul, trebuie-ul faceau presiuni insuportabile.
    Incapabila sa distinga intre acum si durabil ea l-a atins, si-a transferat toate asteptarile asupra  presiunii care ii sabota lui interiorul si a cedat.
    Din acel moment nefericirea ii vaneaza atat in particular, cat si in acel impreuna usor fortat pe care l-au construit pe renuntari.
    Din moment in moment unul dintre ei va ceda.

  • Fericiri premature

    Stiau.
    Ar recunoaste asta si cu ochii inchisi.

    Stiau inainte de a se cunoaste ca, dupa un timp, rasul ei va redeveni ceea ce a fost intotdeauna, un ras acid si usor isteric.
    Ca gestul lui de a-si aprinde tigara, de o nervozitate niciodata disimulata sau discreta, va capata o forma netratabila de insuportabilitate si isi va pierde aerul sexy inchipuit,
    Ca tacerile vor deveni din ce in ce mai sufocante si in cele din urma, dupa ce vor incerca sa le trateze cu pilule de vorbarie seaca in supradoze, le va anihila noi-ul,
    Ca ea il va certa la inceput cu duiosie si treptat, cu din ce in ce mai multa neimplinire in voce,
    Ca el ii va mangaia parul cu tandrete pana cand, intr-o zi, firele care ii cad pe perna il vor face sa isi doreasca sa doarma singur,
    Ca vor adormi imbratisati ca si cum aerul respirat impreuna ar avea nevoie de protectie, pana cand intr-o dimineata se vor trezi dependenti de gurile de aer proaspat,
    Ca ea ii va calca camasile si ii va aseza gulerele pana intr-o zi cand va recunoaste in fata propriei sinceritati ca de fapt nu si-a dorit niciodata sa faca asta,
    Ca el va zambi de fiecare data cand ea va abandona cartile pe noptiera injunghiate pe mijloc de lemnul aspru pana isi va descoperi gestul nervos de a le inchide imediat ce ea pare sa fi adormit,
    Ca se vor plimba in parc glumind pe seama mersului ei lent si a pasilor lui de urias si jucandu-se de-a prinselea pana cand ea va ramane incet-incet in urma lipsita de orice chef de a-l ajunge,
    Ca se vor uita la filme impreuna fara ca ea sa dea semne ca o deranjeaza faptul ca el comenteaza scene ca si cum ar fi singurul care le intelege si fara ca el sa ii potoleasca rasul prostesc si plansul siropos pana intr-o dupa-amiaza ploioasa in care se va produce o ruptura ireversibila intre gusturile lor niciodata comune si vor degusta cinefilia in singuratate,
    Ca vor incepe impreuna si se vor insingura pe parcurs.
    Stiau multe despre esecul in doi.
    Stiau si totusi au fost complici la falsificarea unui impreuna care iti smulgea involuntar zambete.
    Au trait fericiri inainte ca acestea sa se nasca intre ei,
    Au imitat atat de bine compatibilitatea incat nimic nu parea sa ii desparta,
    Au construit vise deja naruite,
    S-au tinut cu drag de maini deja instrainate,
    Au iubit iluzii,
    Dar, de la inceput, si-au asumat riscul de a fi demascati de propriile eu-ri si conectati pe viata la aparate care sa le amelioreze astm-ul nefericirii.

  • Linia fierbinte a prieteniei

    Ati sunat la linia fierbinte a prieteniei. Pentru… apasati tasta…
    In singuratate, dupa ce iti pui in ordine relatia cu tine insuti, tanjesti dupa ea.

    O adulmeci, o atragi, o supui  propriului ritm si ii aplici calificative, voluntar sau involuntar.
    Prietenia nu tine cont de discutiile despre vreme sau de politetea aceea care te face sa pari fara cusur.
    Prietenia este varianta de rezerva atunci cand pierzi, repetitia de dinainte de marea reprezentatie a zambetului de fericire si a lacrimilor nascute din tristetea care trebuie tratata si nu neglijta sau uitata intr-un colt pentru nimicuri al eu-lui.
    Prietenia cere timp, cere firesc, cere cunoastere de sine si disponibilitatea de a invata iar si iar cum esti de fapt, cere generozitate si sinceritate lipsita de orice forma de pudicitate.

    Prietenia este in acelasi timp o doamna cocheta si o dansatoare de cabaret, un copil neastamparat si un preot cu har, un moment de liniste profunda urmat de unul de dezmat, un numar usor ridicol al propriilor experiente executat cu dezinvoltura si finalizat cu aplauze sau intelegere, dupa caz, este ego vazut prin ochii altcuiva si psihanaliza pe o canapea pe care sa te simti intotdeauna confortabil, cu un Freud avatarizat dupa propria chimie, este doza de sarcasm si de blandete de care ai nevoie pentru a ingradi fortele raului care ataca intotdeauna in singuratate sau in momentele in care prizezi ambitie, lacomie, narcisism fara a te gandi la consecinte.
    Pentru unii prieteniile vin in urma indeplinirii unor reguli extrem de stricte si a aplicarii unor principii de nelepadat, iar de altii prieteniile se lipesc ca pisicile in cautare de stapan, dar cea mai mare incercare pentru orice tip de prietenie este schimbarea.
    Exista multe tipuri de prietenie.
    Imi vin acum in minte: prietenia plasture, prietenia sotron, prietenia pauza, prietenia alter ego, prietenia lama de cutit, prietenia oglinda, prietenia cafeaua de dimineata, prietenia eveniment monden,  prietenia dama de consumatie, prietenia linie fierbinte. 
    Pentru fiecare tip de prietenie pe care te hotarasti sa o construiesti dupa forme deja prefabricate, dar dupa propriul ritm, trebuie sa alegi cu atentie piesele si sa le asezi la locul lor, la momentul potrivit, ca intr-un joc de puzzle.
    Prietenia plasture te ajuta sa acoperi rani superficiale care au tendinta de a sangera, sa gasesti o solutie temporara inainte de marea decizie care iti apartine numai tie, sa te calmezi pentru a vedea lucrurile cat mai clar si a evita adancirea ranilor.
    Poate fi usor confundata cu alte forme de relationare, de aceea trebuie aleasa cu grija.
    Prietenia sotron este cea mai vesela dintre prietenii si raspunde nevoii tale de joaca, de inocenta, de naivitate.
    De cele mai multe ori se leaga in combinatie cu alte tipuri de prietenii pentru ca nu isi este siesi suficienta, iar de fiecare data cand se pierde iti lasa un sentiment de nostalgie de netratat.
    Prietenia pauza este cel mai greu de identificat in sacul fara fund al relatiilor de zi cu zi si este una dintre cele mai extravagante si mai de pret piese de pe piata prieteniilor.
    Prietenia pauza te invata cat de linistitor poate sa fie sa taci langa cineva si sa iti fie atat de bine incat sa iti poti palpa echilibrul interior.
    De fiecare data cand o intalnesti sufletul iti zambeste.
    Prietenia alter ego este cea mai buna lectie despre cum ai putea fi daca ai incalca propriile limite, fobii si neputinte.
    Este tentanta in masura in care iti ofera o perspectiva constructiva asupra sinelui, iti alimenteaza admiratia si iti imbunatateste rezerva de sfaturi utile in situatii de criza.
    Prietenia lama de cutit se dovedeste a fi una dintre cele mai greu de mentinut prietenii, dar in acelasi timp una dintre cele mai purificatoare.
    Putini sunt cei care ii fac fata pentru ca putini suporta adevarul in forma sa neslefuita.
    Este o relatie constructiva daca este corect inteleasa, o relatie care detesta superficialitatea si taie ranile pentru a le vindeca, o relatie asemanatoare celei dintre un chirurg si pacientul sau si se bazeaza pe incredere, curaj, disponibilitate de a asculta si de a actiona.
    Prietenia oglinda este una dintre acele forme de prietenie care creeaza dependenta pentru ca se apropie cel mai mult de nevoia de a te vedea asa cum esti cu adevarat si pentru ca rezista cel mai bine schimbarii.
    Aproape nimic nu ii slabeste luciditatea, mecanismul de functionare, ritmul, motivatia si convingerile.
    Este, in masura in care asa ceva exista, forma ideala de prietenie.
    Prietenia cafeaua de dimineata si prietenia eveniment monden alunga lenea si stimuleaza placerea de a sta la taclale despre nimicuri si de a-ti dezmorti farmecul si abilitatile sociale in pauzele pe care le pui intre obligatiile si  indeletnicirile zilnice.
    Sunt cele mai relaxante forme de prietenie si cele mai tolerante pentru ca nu exclud si prezenta altor forme de prietenie.
    Prietenia dama de consumatie este de fapt capcana pentru cei aflati in cautare de prietenie, este pseudoprietenie, experienta contracost.
    Invata-ma pentru a te invata este premiza de la care porneste, dar sfarseste in apele tulburi ale lui dezamageste-ma pentru a invata ceva din asta.
    In sfarsit, prietenia linie fierbinte este acea forma de prietenie in prietenie si gestioneaza toate celelalte tipuri de prietenie si, daca esti suficient de norocos sa intalnesti oamenii potriviti, le si include. 
    Odata  apelata linia fierbinte a prieteniei vocea interioara isi va exploata caldura si nuantele emotionale, mintea agerimea, iar sinceritatea va da o petrecere la mansarda eu-lui.
    Pentru a incheia apasati tasta pauza.
    Pentru a sterge orice urma apasati tasta 0.