Ceasca de cultura

Etichetă: Stefania Argeanu

Amalia Petrișor: “Iubesc la nebunie ce fac: aleg să mă bucur de fiecare nuanță ce o compun și aștept, cu nerăbdare, să o vad strălucind în părul tău!”

Dainuie, dintotdeauna, o fiinta inimoasa-personaj, din povestea realitatii, si darurile sale alese. Va propun, in randurile care urmeaza, sa o (re)descoperim impreuna. Scrie, pornind de la radacina firului de par, frumusetea, sanatatea de durata a parului, care, sub semnul exercitiului intalnirii cu ea, imblanzitoarea, profesionista, artista, devine matasos.
Intreaga activitate, care-i defineste "a fi-ul" existential, implica: cunostinte dobandite temeinic, cu o responsabilitate si motivatie izvorate intrinsec, din abundenta propriei pasiuni si bucurii, in intalnirea, aproape (cinema)fotografica cu zambetul celuilalt.
Efortul fizic recurent, concentrarea, precizia si buna cunoastere a imbinarii culorilor, juxtapunerii tonurilor/subtonurilor, aducerea intr-o lumina solara, tandra, incandescenta a irizatiilor, cand de ametist, cand de safir sau de topaz, cuart roz, ambra-chihlimbarie, cand pe cele diamantine sau de opal de foc; toate aceste voci ale sinelui ei imaginativ, intuitiv, creator, isi gasesc, benefic, prelungirile in: deschiderea, libertatea, ingeniozitatea, creativitatea, predispozitia spre ludic si diferitele fatete ale ipostazelor de joc si joaca, asumate de un accentuat simt al constiinciozitatii, spontaneitate si grija pentru sporirea starii de bine a celor, de al caror par se intereseaza, cu o daruire fara limite.

Si calitatile, acestui personaj real, de poveste, continua, avand la baza, dintotdeauna si in fiecare noua zi, aceeasi truda, migala, care, fotografiata din unghiul mainilor sale de aur, devine arta pura. Daruita, transmisa, adusa in tangibil, in planul realului, concretului, caruia i se adreseaza, explorand prelung, la intensitate maxima, frumosul. Ea este un pictor, o personalitate, un personaj, care te intampina, de fiecare data, in straie de sarbatoare, cu un suras declinat aparte, care pastreaza ceva din textura satinului imparatesc. Scena ei este universul in care, cu o pasiune tonica- efervescenta, cu gratie si cunostinte asimilate la cel mai superior nivel, iti daruieste picaturi de vitalitate din viata secreta a culorilor si acea stare de bine, nemaiintalnita, parului si, prin el, intregului tau organism. Aceasta zana, a zamislirii, pe teritoriul parului, a celor mai iubite si ireale culori, reflexii si irizatii, esti tu, daruita cu har, Amalia Petrisor!

Atunci cand subiectul despre care scrii sau despre care vorbesti este confirmat si in spatiul realitatii,de "n" ori, cuvintele dovedesc, inca o data, rostul pe care il au, iar imbinarea lor cu faptele propriu-zise, dubleaza capacitatea de receptare a ceea ce ti-a fost transmis, a ceea ce ai primit. Diferenta consta in atentia acordata si in disponibilitatea de a mentine trezi ochii inimii tale, oricat de obosit ti-ar fi trupul.
Cat de des te privesti in oglinda? Ce simti atunci cand iti observi chipul, ochii, parul, tenul,obrazii? Te viziteaza un sentiment de multumire, de incantare, de stima de sine pozitiva, echilibrat dozata? Daca da, cu siguranta, acea persoana careia ii multumesti atat pentru aspectul ingrijit, estetic, care iti valorifica, frecvent, calitatile tale fizice, cat si pentru sanatatea parului tau si selectia produselor de calibru, care au contribuit la starea de bine generala, accesand acel ceva ce te face sa te reindragostesti de coroana ta, este hairstylistul/hairstylista ta. Este atat de benefic, de util sa cunoastem si acest domeniu, si, mai ales, pe specialistii sai reprezentativi! In acest sens,cu cativa anisori in urma, am initiat un amplu proces de cautare a fiintelor care se remarca in profesia lor si care transmit: emotie, autenticitate, daruire, desavarsire, creativitate, substanta umana. Si i-am si gasit, mai mult, ii intalnesc pretutindeni, tot mai des, primesc infinite confirmari in ceea ce priveste domeniul lor de expresie (de exprimare si fructificare a potentialului creativ de care ei dispun), incat planetele se aliniaza favorabil si, o data cu ele, si rostul meu de a vi-i prezenta, de a vi-i aduce mai aproape de dvs., prin scris, de a le reda un prim portret, din intrebari si raspunsuri, despre ce ii anima si cum au ajuns sa dea sens vietii lor, facand doar ce-i anima, autodepasindu-si abilitatile, atributele, atuu-rile, in fiecare zi, astfel incat, pentru acestia, fiecare zi este ALTFEL, iar povestea lor de viata se bucura de o diversitate dorita, placuta, doar pasiunea investita in exprimarea potentialului ramanand aceeasi, baza ce acorda durata, atemporalitate in privinta prelungirii bucuriei de a transmite partea esentiala din eul creator. Un astfel de om si de profesionist este si invitata mea la dialog, din acest moment, de profesie & vocatie: hairstylist. Numele zanei culorilor, cum imi place mie sa-i spun, este Amalia.

Amalia Petrisor este ieseanca si si-a dublat sensul existentei, prin felul rar de a profesa si de a darui, fiind o romanca de nota 10 plus infinit, al carui cromatic univers artistic am sansa si onoarea de a vi-l aduce, astazi, in atentia inimii, la Ceasca de Cultura. Perseverenta din fire, spirit antreprenorial, obiectiva, precisa si, in egala masura,cautatoare neobosita a: povestilor culorilor, profunzimilor dintr-un buchet de imagini atent gandite si pictate, ulterior, de retina fina a fotografului, si a inepuizabilelor forme, contexte, varietati de exprimare, explorand, de fiecare data, o alta unduire, o alta nuanta, o conotatie distincta, dozand, mereu, secventialitatea clipelor cu firesc, pasiune, daruire a tot ce are mai bun, mai frumos, mai intens, trezeste in celalalt, sentimentul nobil al admiratiei si, implicit, cel de raportare la propria persoana, sub semnul increderii si intelegerii, la un nivel profund, al importantei si al impactului pozitiv pe care il are acordarea de timp si de informatie sanatoasa, aplicata responsabil, avizat, propriei noastre persoane, eului, imaginii. Are o capacitate de a se bucura de fiecare lucrare la care contribuie pe…teritoriul firelor de par, de la etapa de diagnosticare a starii in care se regaseste parul clientelor, la cea de consiliere, in privinta alegerii culorii/culorilor/ a tratamentului personalizat, incat cea de pigmentare, de coafare, de utilizare a acelor potiuni-secrete de care dispune laboratorul ei magic, este un demers ce curge atat de lin, in desfasurarea unei programari, incat tendinta de a mai fi atenta la timp, dispare, si nici nu mai contituie o prioritate, pentru tine, cea care te simti rasfatata plenar de zana culorilor, de mainile ei, despre care ai crede ca pregatesc un concern de pian, atat de bland si de relaxant se plimba pe clapele cunostintelor de specialitate aprofundate!

Iti sunt recunoscatoare, Amalia, pentru ca ai raspuns cu un multitonal "Da!" propunerii mele de a documenta, direct de la sursa, cum se manifesta fabuloasa ta profesie, a carei "fisa de post" (ne)oficiala si atipica in firescul ei, presupune iubirea de a aduce culorile in viata noastra, ceea ce a si generat aparitia acestui material jurnalistic despre arta hairstylist-ului de a aduce, la lumina, culorile si viata lor secreta!:)

________________________________________________________________________

“Cum ne preocupam, pentru un eveniment, ca parul sa fie aranjat, tot asa ar trebui sa gandim ca zilnic avem un eveniment. Parul este coroana noastra, o purtam mereu, de cum se aseaza, dimineata, ne influenteaza starea de spirit.

Prefer cartile, imi place sa iau notite, ma fascineaza dezvoltarea personala, psihologia. Imi caut timp sa citesc, imi doresc sa il gasesc mai des. Nici un om nu traieste vesnic, dar cartile si ideile pot dainui!

…Se petrec ore in sir pe drumul spre destinatie, ore in care eu fac cunostinta cu parul tau, si, de fiecare data, ma surprinde! Este nemaipomenit cum se pot transforma culorile!”

Amalia Petrisor, artist & hairstylist

________________________________________________________________________

Stefania Argeanu: Iti propun, pentru inceput, sa trecem culoarea prin trei stari: cea de verb – "a colora/colorand", cea de adjectiv – colorat (a)/ coloratele", cea de substantiv – "ea, culoarea…" Sa calatorim, asadar, prin cele trei ipostaze ale culorii…

Amalia Petrisor: Colorand… zilele, clipele, momentele, le traiesc cu zambetul pe chip, traiesc colorand. Cum ar fi viata fara culoare? O umbra… Aleg lumina, aleg o viata colorata, aleg sa ma bucur de fiecare nuanta ce o compun si astept, cu nerabdare, sa o vad stralucind in parul tau!

Prin ce etape-statii calatotesc culorile pana ce ajung sa ne pigmenteze, in totalitate, coroana capilara?

Culorile nu calatoresc singure, pornim impreuna doar dupa ce sunt convinsa ca eu am inteles ce iti doresti si tu ai inteles destinatia trasata de mine. Restul sunt detalii tehnice, de multe ori le spun “ nesemnificative”, pentru tine, dar atat de importante pentru mine! Se petrec ore in sir pe drumul spre destinatie, ore in care eu fac cunostinta cu parul tau, si, de fiecare data, ma surprinde! Este nemaipomenit cum se pot transforma culorile!

Sa ne oprim, macar putin, la felul in care chimia este un adjuvant in acest amplu demers de transfigurare, de alipire, transpunere a culorii dintr-un tub pe buchetul firelor de par…

Doar traind intens fiecare moment, de la etapa de cand te asezi pe scaun si pana te ridici, ajungi sa dobandesti, sa castigi acea satisfactie a muncii, a dedicarii, a imaginatiei si creativitatii tale! Este fascinant sa fii creatorul unei culori ce natura a creat-o! Functionam pe baza de imagini si, uneori, ne dorim sa asociem o anumita culoare cu ceva ce, deja, vizualizam, insa, cu atat mai placut este atunci cand nu gasim o denumire, o definitie a unei culori si, atunci, ce ne ramane? Doar sa ne bucuram de ea, sa o purtam cu mandrie, sa ne purtam coroana cu capul sus.Vopseaua, singura, nu face nimic, catalizatorul sau "vinovatul" de schimbarea permanenta sau temporara a unei nuante este oxidantul, activatorul ce vine in concentratii si forme diferite. Impreuna intra in interiorul firului de par, se depun pigmentii si ne bucuram de culori, ce mai apoi, vor avea nevoie de ingrijire din partea noastra, pentru a ramane vibranti. Ulterior, vii cu ajutorul unor produse potrivite fiecarei structuri…

Care este menirea culorilor in… 2018?

Sunt culorile conditionate de timpul istoric, socio-cultural? Ce corelatii, conexiuni se stabilesc intre universul cromatic si fiinta umana?

Culoarea, ce o vei purta, este vital sa te caracterizeze, sa iti contureze personalitatea. Culorile oscileaza intre cele dinamice si relaxante, vesele si nostalgice, generatoare de energie, dar si de calm. Efectul? Te simti puternica, cu spirit indraznet, liber, alegem nuante in tonuri vibrante ce te vor face sa te simti: Tu!
In privinta tendintelor anului ce urmeaza, 2019, prim-planul este dat de: galben intens, de suvite in culori focus… Nuantele de maro, ciocolatiu, nuantele calde de toamna – aramiul, tehnica balayage in care ne jucam cu lumini si umbre, caracterizeaza acea persoana care se simte bine cu ea, ii plac schimbarile, dar isi doreste sa se simta in siguranta, confortabil.

Asadar, 2019 este generos, ofertant, cu o paleta luxurianta de culori…

Este. Ne vom bucura colorand!

Prin ce stadii, mecanisme, experiente te trec culorile? Care sunt starile cromatice, launtrice si faptice , deopotriva, pe care le vizitezi si care te viziteaza, la randul lor, in semn de reciprocitate, rezonanta, afinitate?

Natura este sursa mea de inspiratie. Mi se pare fantastic si provocator sa pot concepe o culoare, pe care o regasesc in natura.

In ce nuante, irizatii, reflexii alegi, cu predilectie, sa existi? Care sunt culorile tale preferate?

Iubesc culorile pastelate, gingase, culorile dulci, calde, diluate, uneori si pe cele intense, greu de definit, greu de obtinut, si, cum toate lucrurile frumoase, deosebite, tin foarte putin, ma incapatanez si ador sa le descopar.

Care sunt abilitatile/ calitatile care te redau cu fidelitate, definindu-te, in sensul de locuire, de regasire, a ta cu tine, in miezul profesiei?

Nu fac compromisuri, de nici un fel, sinceritatea o iubesc, desi, deseori, spun prea mult adevar, tot cu gandul sa intelegi tu, in calitate de clienta, ce este sau ce cred eu, ca profesionist, ca ar fi potrivit pentru parul tau, pentru tine. Pornesc cu gandul la finalul lucrarii si spun lucrurile clar, de la inceput, fac ocolisuri, daca intampin probleme in drumul trasat, dar niciodata nu abandonez ce imi propun.

De ce este esential sa si vorbim despre par si tehnici de colorare, tratamente de mentinere si ingrijire a cromaticii parului? De ce este vital sa documentam aceste subiecte, sa cautam raspunsurile si prin punerea, in practica, in concret, a informatiei primite de la fiintele avizate, de indata ce semnul de intrebare a gasit rost in destinatia sa?

Tu iti cunosti cel mai bine parul. Eu, de la prima vizita, fac cunostinta atat cu tine, cat si cu parul tau, te ascult si pun intrebari pentru a afla cat mai multe lucruri despre cum il ingrijesti, ce probleme intampini, ce nevoi ai. Apoi, impreuna, decidem ce este mai potrivit pentru tine. Procesele realizate de mine, in vizitele tale, este vital a fi continuate, in formula in care tu poti, si acasa. Iar aici, ma refer la produsele ce urmeaza sa le utilizezi, la instrumente de coafat… O buna educare ne va ajuta, de ambele parti: tu, sa te bucuri de un par frumos, iar eu, sa te surprind prin tehnici si culori noi, de fiecare data, intrucat le vom putea pune in practica, doar pe o suprafata sanatoasa.

Iti propun sa avem in vedere si urmatoarea directie a aceleiasi intrebari, si anume: De ce ar reprezenta o prioritate sa ne autoinformam si autoeducam despre starea de bine a parului, de ce este necesar ca informatii avizate sa aduca, in prim-plan, dialoguri, emisiuni in mass-media, care sa abordeze si sa documenteze tematica ingrijirii, pastrarii feminitatii, prin atentia acordata infrumusetarii parului?

Stii, multora, cred, ni s-a intamplat sa vedem in tramvai, pe strada, domnisoare, doamne, cu un par lung, foarte lung. Aparent, spui: “ Oau, ce par frumos?” Insa, asa o fi, oare? Daca te apropii, mai mult de 80 % dintre persoanele ce detin un par lung, acesta nu este si ingrijit, sanatos. In ideea preconceputa ca femeia trebuie sa aiba parul lung, evita sa il tunda regulat, iar acest lucru este gresit. Apoi, lipsa hidratarii, a utilizarii produselor adecvate, a tehnicilor simple de ingrijire, de spalare, de uscare. Cate sunt de povestit! Cum ne preocupam, pentru un eveniment, ca parul sa fie aranjat, tot asa ar trebui sa gandim ca zilnic avem un eveniment. Parul este coroana noastra, o purtam mereu, de cum se aseaza, dimineata, ne influenteaza starea de spirit.

In ce consta, practic, investitia in parul nostru? Suntem la trecerea dinspre toamna spre iarna. Ce comportamente, atitudini, obiceiuri benefice sa ne insusim, pentru a ne bucura deplin de coroana noastra? Prezenta caror ingrediente magice este de dorit, la care produse sa apelam , cu incredere si consecventa?

Resimtim schimbarile de anotimp, corpul lupta si noi trebuie sa il ajutam, sa fim cu un pas inainte. Alimentatia are o contributie enorma, aportul de vitamine ajuta parul, cu ce putem veni din exterior sunt acele masti naturale, ce le recomand cat de des se poate, nu fac nici un rau, din contra. Mai apoi, produsele organice, pentru a ne simti si confortabili, cu un miros imbietor, cum este cel de argan, de exemplu… Daca ai intrat in hora vopsitului, grija pentru hidratare creste, iar produsele profesionale, care sunt certificate, sunt special create, in acest sens, iti sunt aliate. Uitam de cele din comert, daca dorim un par sanatos, pe timp indelungat.

Ce rol are consilierea in reusita, pe termen indelungat, a demersului de hairstyling? In viziunea ta, in ce consta intalnirea dintre dorinta de infrumusetare/ mentinere/ sporire a sanatatii parului si fina cunoastere a psihologiei umane?

Inainte de orice proces pe care urmeaza sa il realizez, pe asez pe un scaun, langa tine, si discutam despre parul tau, despre dorintele tale, despre ce te supara la parul tau, si lista poate continua… La aflarea raspunsurilor, la modul in care reactionezi la ceea ce eu iti propun, urmeaza sa stabilesc ce este potrivit pentru tine. Cunostintele legate de psihologie au o stransa legatura cu ce urmeaza sa lucrez eu, astfel incat sa stiu cum ma raportez, sa identific, sa inteleg ce iti doresti. Consilierea este pasul cel mai important, cred eu. Ma voi ridica de pe scaun cand voi fi sigura ca am inteles ce iti doresti si ca tu ai inteles ce ti-am explicat ca vom realiza impreuna.

Cine este Amalia Petrisor?
Ce ai aflat, ce ai invatat despre tine si/sau de la tine, in toti acesti ani de hairstyling?

Buna intrebare! Un om ambitios, pozitiv, proactiv… Iubesc la nebunie ce fac, iubesc provocarile, iubesc zambetul tau la finalul serviciului, cu gandul la el pornesc! Acest patos, fie ca niciodata sa nu scada din intensitate, din contra, caut provocarile, imi ofera o hrana sufleteasca. De-ar fi sa ma mai nasc o data, acelasi lucru l-as face, oricand, oriunde!

Parfumurile, miresmele ce te definesc sunt:

Iubesc miresmele usor dulci…

Acel-ceva ce admiri, pentru ca iti insufla emotie…

Imi place cultura latina, muzica spaniola, greaca lenta, am 3 ani de cand nu ma mai uit la televizor… Prefer cartile, imi place sa iau notite, ma fascineaza dezvoltarea personala, psihologia. Imi caut timp sa citesc, imi doresc sa il gasesc mai des. Nici un om nu traieste vesnic, dar cartile si ideile pot dainui!

Interviul cu hairstylista Amalia Petrisor este pregatit de Stefania Argeanu, pentru Ceasca de Cultura.

Autor: Stefania Argeanu
Sursa foto: din arhiva personala a Amaliei Petrisor

2 decembrie 2018
Sergiu Nicolaescu – regizorul-aristocrat, omul – sub semnul tradiției distincției

Daca nu l-ai intalnit, daca nu i-ai zarit privirea, daca nu l-ai ascultat vorbind despre singura iubire declarata in fiecare zi a vietii sale si, anume, cinematograful… Atunci, e posibil sa te numeri printre cinefilii care ii indragesc creatiile, ii apreciaza munca, ii inteleg neintelesul.

Maestrul despre care scriu a fost un om impotriva timpului, iar oamenii de aici, din acelasi spatiu geografic nu l-au perceput. El este si acum un om interesant, pentru "ei” ramane, insa, un neinteles. Avea un dar de a vorbi, incat daca nu il inregistrai cu reportofonul, de exemplu, nu aveai cum sa retii totul.

Un aristocrat, pentru care frumosul si lectura au constituit o pasiune in intreaga sa viata. Avea traditia distinctiei, cum el insusi a afirmat, cunoastea cel mai bine realitatile proprii, orice altceva neinteresandu-l, intrucat intreaga sa energie launtrica era distribuita, intr-un singur sens, efortului de a face un lucru cat mai bine posibil. Considera ca, pentru a-i apartine un lucru, este dator sa-l infrumuseteze dupa bunul plac, insufletindu-l prin daruire, substanta propriilor certitudini si credinta. Acest om este regizorul Sergiu Nicolaescu.

Eu l-am intalnit, l-am ascultat vorbindu-mi despre filme si despre munca, deopotriva. Retina amintirilor mele cu regizorul Sergiu Nicolaescu isi aminteste de Ateneul Tatarasi din Iasi si de luna mai a anului 2012, moment cand l-am vazut pentru prima data. In acea seara, au fost proiectate doua dintre filmele sale: Poker si Orient Express. Maestrul a intrat in sala imbratisat de sunetele ropotelor de aplauze. In timpul vizionarii celor doua proiectii, a preferat sa stea pe un scaun modest din holul institutiei de cultura si sa ne impartaseasca noua, studentilor, organizatori ai Festivalului Serile Filmului Romanesc, ceea ce dumnealui a considerat de cuviinta. Mi-am notat rapid din cuvintele pe care ni le spunea, ca si cand ne-ar fi citit o poveste aleasa a cinematografului romanesc.

Am pastrat acele randuri in caietul meu cu amintiri de suflet, de la festival, pana acum, momentul in care ele devin vizibile pentru dumneavoastra: „Orice faci trebuie sa-l faci bine sau sa depui efortul de a-l face cat poti tu de bine. Sa fiti darji si munca!… Nu se poate glumi cu munca, asadar, nu va pierdeti vremea. Mie nu-mi place sa incerc sa ma port altfel decat sunt si ma port asa cum sunt. Eu nu ma pun in locul publicului pentru ca publicul se pune in locul meu, publicul merge cu mine. In film, trebuie sa respectati, in primul rand, publicul. Nu poti sa faci un rol gandindu-te doar la tine. Daca publicul simte ceva e mai atent, vrea sa inteleaga, iar un film are ceva de spus daca rezista in timp.”

A vorbit si despre filmul din 2005, 15, ecranizare care urmareste doua actiuni paralele: moartea dramatica a unui tanar marinar in decembrie 1989 la Timisoara si cautarea, dupa 15 ani mai tarziu, a unui copil nascut in zilele Revolutiei de catre o jurnalista franceza, de origine romana: "Pentru mine, 15 a fost un film ingrat. Vizionandu-l, spectatorii erau inca aproape, cu gandul, de Revolutie si, intr-un fel, l-au respins.”

Sergiu Nicolaescu a debutat, ca regizor, in 1959 cu scurtmetrajul Scoicile nu au vorbit niciodata. Insa, urmatorul scurtmetraj, Memoria Trandafirului i-a atras atentia internationala, dovedindu-se un succes la Cannes. Primul sau film de lung metraj a fost coproductia romano-franceza Dacii (1966), care a participat la cel de-al cincilea Festival International de Film de la Moscova. Filmul reprezinta debutul parteneriatului artistic dintre Sergiu Nicolaescu (regizor) si Titus Popovici (scenarist). Alaturi de Petre Salcudeanu, Mircea Mohor, Malvina Ursianu, Mircea Dragan si altii, cei doi sunt continuatori ai suitei de filme istorice declansata de filmul Tudor (1963) al scriitorului Mihnea Gheorghiu (in calitate de scenarist). Filmul Mihai Viteazul a fost urmatoarea colaborare cu Titus Popovici. A participat la cel de-al saptelea Festival International de Film de la Moscova si a fost propunerea Romaniei la Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain in 1972. Criticul de film Marian ?u?ui scria ca: „Mihai Viteazul este probabil cel mai bun film istoric romanesc… De data asta scenaristul Titus Popovici si regizorul Sergiu Nicolaescu vor avea in marturiile istorice destule elemente dramatice astfel incat desi filmul este spectaculos, respecta aproape intru totul adevarul istoric.”

Cariera sa a inceput sub apa la propriu si s-a consolidat, la modul figurat, insa tot mai vizibil, sub semnul efectului bulgarelui de zapada, astfel ca invidiile s-au accentuat pe masura ascensiunii si a profesionalismului sau. Ma refer atat la malitiozitatile trecutului, cat si la cele ale prezentului care pot fi gasite in receptarea critica a regiilor, scenariilor, rolurilor semnate de acelasi Sergiu Nicolaescu.

Referindu-se la acest aspect, maestrul, un abil cunoscator al firii umane, a punctat intr-un interviu televizat faptul ca: "Succesul altuia dauneaza grav sanatatii celor ce nu-l au.”

In cele ce urmeaza, voi cita fragmente reprezentative dintr-un interviu mai putin cunoscut, aparut in volumul „Secretul fauririi personalitatii” (Editura Albatros, 1982), al carui autor este Virgil Sorin.

Am inceput ca operator, filmand sub apa

,,Critica nu prea ma intereseaza. In rest: Am inceput in cinematografe, ca inginer, cunoscand mai intai partea tehnica a acestei arte, apoi ca operator la filmari combinate sau la filmari speciale, am continuat ca scenarist de scurt metraje, am scris scenarii de lung metraj, singur sau in colaborare. Am fost regizor, actor, interpret al rolurilor pe care mi le-am scris sau le-au scris altii. Ma consider, intr-adevar, un cineast complet, departe insa ca sa fi infaptuit tot ce as fi putut realiza. Toate aceste iubiri sunt, de fapt, una singura: marea dragoste pentru film. Intentia de a perfectiona, de a pune fiecare caramida cu mana ta si cat mai bine, m-a dus catre abordarea unor domenii diferite, mi-a dat curajul sa incerc sa scriu scenariu sau chiar sa interpretez roluri. Eu am vrut sa fac film si l-am facut asa cum conditiile m-au obligat. Am inceput ca operator, filmand sub apa, pe urma intr-o incapere cu aparate speciale inventate de mine, pregatite de mine, apoi scriindu-mi singur niste idei-pretext pentru tehnica pe care o incercam s-o aplic in filmari din domenii destul de necunoscute, cum e domeniul macrofilmarilor sau al filmarilor submarine sau al teleobiectivelor sau obiectivelor speciale, deci o tehnica cinematografica pe care ma straduiam sa o aplic si s-o demonstrez prin imagini. Dar simpla aplicare tehnica nu-mi dadea satisfactie si atunci cautam o idee si treceam la realizarea ei prin intermediul acestei tehnici. Asa am ajuns sa realizez primele filme. Cred ca, in general, a realiza filme presupune a sti sa compui imaginea, sa-ti imaginezi modul de a povesti, deci "mise-en-scene”, si la nevoie sa-ti scrii si textul necesar. Toate aceste iubiri sunt de fapt una singura: marea dragoste pentru film. Intentia de a perfectiona, de a pune fiecare caramida cu mana ta si cat mai bine, m-a dus catre abordarea unor domenii diferite, mi-a dat curajul sa incerc sa scriu scenariu sau chiar sa interpretez roluri. Desi, prima idee a interpretarii unui rol nu-mi apartine mie, trebuie s-o recunosc, ci unui prieten si colaborator al meu, scriitorul Titus Popovici. De mic copil, chiar inainte de a merge la scoala, fugeam de acasa si ma duceam la filme. Este perioada acumularii mai mult sau mai putin inconstiente, dar care mi-a influentat cariera de astazi. Sunt inginer mecanic, cum v-am mai spus. Am absolvit facultatea si am intrat la uzina, la fel ca toti colegii mei. Pe vremea aceea, nici nu stiam ca exista o cinematografie romaneasca! Nu pot spune ca nu am vazut filme romanesti sau ca eram dezinteresat total de aceasta arta. Il stiam pe Ion Popescu Gopo, vazusem unul sau mai multe filme ale lui Ciulei. Dar nimic din ceea ce vedeam nu m-ar fi atras si nu m-ar fi indemnat sa ma apuc si eu sa fac film, pentru ca diferenta mi se parea imensa intre filmul romanesc si filmul international, la acea vreme. Gândul de a face film nu ma preocupa. E drept, iubeam cinematograful de mic copil. De mic copil, chiar inainte de a merge la scoala, fugeam de acasa si ma duceam la filme. Este perioada acumularii mai mult sau mai putin inconstiente, dar care mi-a influentat cariera de astazi. Dupa ce am lucrat 2 ani la intreprinderea de optica si mecanica de precizie, a survenit ceva hotarator in viata mea. In 1954 am facut schimb cu un coleg de facultate care era repartizat la Studioul Alexandru Sahia. Schimbul l-am facut din motive de locuinta, de distanta… adica din motive foarte marunte. Ajungand in cinematografie, la inceput, mi s-a incredintat serviciul tehnic. Ma ocupasem de masini, de organizare, de aparatele de filmat. Contactul cu aparatul de filmat mi-a trezit curiozitatea. O alta veche pasiune, marea (am fost ofiter de marina), m-a dus prin 1952-1954 catre scufundarile submarine. Intrand in cinematografie, in 1954, am simtit nevoia de a inregistra imagini sub apa si de a le transmite spectatorilor. Am inceput sa construiesc aparate de filmat sub apa, aparate de respirat sub apa. Am devenit inovator, din acest punct de vedere, sau chiar inventator (cred ca sunt unul dintre primii care am filmat sub apa si care m-am scufundat, la mari adancimi, cu aparate de aer comprimat de constructie proprie). La un moment dat, am detinut chiar recordul Marii Negre la scufundari submarine. Si toate acestea dintr-o pasiune dubla: aceea a scufundarilor, a marii, dar si a descoperirilor subacvatice si a dorintei de a transmite aceste imagini spectatorilor. Asa am inceput sa ma gandesc la primul subiect pe care sa-l pun pe hartie si sa-l transpun intr-un film. Erau si unii care mi-au pus piedici directe. Toate lucrurile acestea ma dureau, dar, in acelasi timp, m-au indarjit. Am propus sa filmam sub apa unor colegi de la studioul Sahia, dar m-au refuzat. Doar Virgil Calotescu a acceptat sa faca un film cu mine, la Constanta: "Scoicile n-au vorbit niciodata”. In zilele cand am plecat, la mare, de unul singur, mi-aduc aminte ca studioul mi-a incredintat un camion incarcat cu foarte multe materiale (butelii mari cu aer comprimat, aparate de scufundat, un aparat de filmat si altele). Cum Virgil Calotescu a trebuit sa plece din tara, mi-a dat un scenariu scris si m-a lasat singur, spunandu-mi: "Am incredere in tine ca vei sti sa filmezi”. Mi-a explicat rapid, intr-o dupa-amiaza, cateva date regizorale (…). Din incapatanare, nu mi-am pierdut curajul. Am filmat sub apa, am filmat si la suprafata. Imi amintesc gustul marii. M-am intors in toamna cu materialul. Era primul film realizat la noi, in tara, sub apa, despre viata scafandrilor, efectuat la adancimi destul de mari, in imprejurari destul de dificile. M-au interesat apoi macrofilmarile si ca sa patrund in lumea florilor, sa le filmez inflorirea sau moartea, mi-am construit un aparat perfectionat. Am fost ajutat, in acest sens, de inginerul Marin, coleg cu mine de facultate care lucra pe atunci la studioul Sahia, si, impreuna, am pus la punct o serie de aparate speciale, aveam tot felul de idei noi si voiam sa le punem repede in aplicare. Asa a aparut Primavara obisnuita, experiment care a obtinut mari succese. I-a urmat Memoria trandafirului, care mi-a adus multe satisfactii. E o experienta interesanta sa prezinti un film cu unele simboluri si sa observi ca publicul din sala, chiar daca nu intelege tot ce-ai vrut sa spui, iti intuieste intentiile (…). In acelasi timp, erau si unii care mi-au pus piedici directe. La un moment dat, am fost acuzat ca nu vreau sa-mi invat un coleg de-al meu, un operator, sa se scufunde cu aparatele. Si varsta lui si pregatirea nu corespundeau pentru asa ceva: respectivul operator a facut un accident si s-a mers atat de departe, incat am fost invinuit eu ca as fi provocat accidentul, ca sa filmez in locul operatorului. Eram foarte tanar si toate lucrurile acestea ma dureau, dar, in acelasi timp, m-au indarjit. E o trasatura care m-a ajutat mult, pe care o pastrez si astazi – aceea de a nu ma lasa infrant niciodata, de a merge pana la capat, de a lupta pentru tot ceea ce obtin sau voi obtine, de-acum inainte.

Momentul propriu-zis de creatie nu apare decat atunci când cunosc bine decorul, locul filmarii de a doua zi, imi cunosc bine actorii, costumele, fiecare detaliu de recuzita. Pentru ca eu sunt unul dintre acei regizori care se preocupa, din pacate, si de organizarea filmarii, pana la cele mai mici detalii. Controlez totul, chiar si obiectele de care am nevoie in acea zi. Acestea ar putea fi, mi-ar putea replica cineva, indatoririle regizorului secund; este foarte adevarat, dar, de mai bine de zece ani, eu sunt si propriul meu regizor secund. Pentru ca acesta profesie e pe cale de disparitie la studioul Buftea. Din pacate, in cinematografia romaneasca problemele organizarii ne obliga sa sacrificam un timp imens, in dauna creatiei. Daca cineva ar sta pe margine si ar inregistra o zi de filmare, ar ajunge la concluzia ca sunt un fel de politist cam 30 la suta, un fel de organizator cam 30 la suta si abia restul imi ramane ca timp rezervat creatiei. Odata ajuns acasa, am nevoie de cel putin o ora-doua ca sa-mi pregatesc ziua urmatoare. Momentul propriu-zis de creatie nu apare decat atunci cand cunosc bine decorul, locul filmarii de a doua zi, imi cunosc bine actorii, costumele, fiecare detaliu de recuzita. O zi de filmare poate aduce si situatii hazlii, dar si stari de iritare teribila.

In decursul carierei mele am intalnit, la locurile de filmare, aproape totul. Ma gandesc la noptile cumplite din Ultimul cartus, filmand la minus 19 grade in ger, la marginea Bucurestiului printre sine de cale ferata, cu vant aspru, nopti intregi, sapte nopti de filmare; ma gandesc la Osanda, tot cu filmari de iarna, la Cautatorii de aur, sus, pe munti, cu 700 de oameni pe un ger strasnic ori la Mihai Viteazul, la noroiul, la mlastina in care am stat sa filmam mai bine de trei saptamani: figuranti, armata, actori.

Dintre toate defectele, invidia mi se pare cea mai suparatoare. Mie imi pare cea mai necreatoare, cea mai putin stimulativa. Cu totul altceva inteleg eu prin stimulare, prin competitie creatoare. Invidia este un aspect urat, al unor caractere minore. Cred ca este singurul defect pe care nu-l am. Din toate celelalte am cate ceva, mai mult sau mai putin. Invidia o consider, indiferent unde si cum s-ar manifesta, o forma jalnica a caracterului si o detest.”

Sursa foto: arteratimpului.blogspot.ro

autor: Stefania Argeanu – studenta in anul III la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, specializarea Psihologie, UAIC Iasi

19 februarie 2016
Corneliu Porumboiu: „Când mă gândesc la filmele mele, tot timpul am senzația că sunt ca într-o casă în care mai deschid câte o ușă”

In asteptarea unei comori regizorale. Undeva in Romania, 2014. L-am intalnit pentru prima data intr-o dupa-amiaza insorita si tomnatica de sambata, 27 septembrie, ora 18, la Teatrul „Luceafarul”, unde il astepta, cu nerabdare, o sala plina cu liceeni. Daca sunteti curiosi in privinta compozitiei acestei zile, va pot aduce la cunostinta faptul ca prilejul de a-l cunoaste pe omul Corneliu Porumboiu a fost dat de aparitia numarului 13 al revistei „Alecart”.

Dialogul pe care ni-l aducea seara era deja inceput de entuziasmul pe care il degaja vocea actorului Victor Vasuta, invitat si el la aceasta lansare aleasa. Incercarea de a suprinde din atmosfera momentului, cu reportofunul de-abia incarcat, a disparut o data cu lasarea intunericului in sala. Semn ca intalnirea cu literele unei noi povesti a timpului se afla, de fapt, sub semnul magiei cunoasterii si intalnirii oamenilor dincolo de cortinele de catifea, dincolo de personaje, dar in acelasi timp cu o constiinta vie a intamplarilor din culise, a intruchiparii, asimilarii unei noi vieti si a transmiterii de mesaje umane din ipostaza de personaj-artist.

Am inceput sa scriu in carnetelul meu verde, luandu-mi notite cu un entuziasm care, dupa ce a parcurs calea transferului, a deschis idei si conexiuni la mine in degete. In degetele pixului meu care a retinut energic esente si cuvinte, esente din cuvinte… Preocupat de un gen de cautare in construirea substantei filmului, marturiseste ca nu are un tip de raportare la public, in general. Pentru scenaristul roman, Corneliu Porumboiu, cadrele lungi (inclusiv cele din Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism) nu sunt neaparat dificultati de regie, cat mai ales un fel de focalizare a atentiei spectatorului, nuantat si de jocurile stilistice inserate in economia filmului. "Orice film este o materie vie. Materialul capata forma la masa de montaj, oricat de precis ai fi!"

Continua sa vorbeasca despre maniera in care priveste aceasta cultura vizuala, aducandu-ne pe noi, cinefilii, mai aproape de semnificatia personala pe care o acorda pasiunii sale: "Pentru mine, cinema-ul este un limbaj in sine. Intotdeauna, cel mai mult imi place ultimul meu film. Poate si pentru ca, atunci cand ma gandesc la filmele mele, tot timpul am senzatia ca sunt ca intr-o casa in care mai deschid cate o usa. Cu toate acestea, nu am programat aparitia nici unui film."

Despre trecerea aceasta rapida, de la ecran la ecrane, mai mici, mai multe, din ce in ce mai digitalizate si despre cum e benefic sa converseze imaginile peliculei cu publicul, cu sau fara semnul compromisului noilor tehnologii: "Eu cred ca daca ai ceva de spus, poti sa faci cinema si cu o camera de filmat normala. Cinemaul iti ofera un fel de a privi lucrurile, in asa fel incat sa ne dam seama, ca oameni, de faptul ca, pana la urma, cu totii avem temele noastre de gandire, propriile obsesii la care mintea lucreaza neincetat. Cred ca felul in care privesti lumea conteaza foarte mult."

Atrage, totodata, subtil atentia asupra existentei, in strainatate, a unor culturi mai familiarizate cu cinemaul. Despre criteriul pe care il are in vedere atunci cand isi alege actorii care vor imbraca povestea unei distributii, regizorul mi-a spus ca prefera sa lucreze atat cu actori profesionisti, cat si cu actori care de-abia acum debuteaza. Lasand loc, pe chipul sau, unui zambet odihnit care nu doar ca l-a inseninat, dar care a colorat lumina din sala de spectacol a Teatrului "Luceafarul" din Iasi, Corneliu Porumboiu a adaugat, binedispunand audienta, ca: "Cel mai usor lucrez cu actorii pe care eu ii aleg la casting."

De asemenea, mi-a impartasit trasaturi cheie din personalitatea, din resortul care defineste genul de actor pe care si-l doreste in filmele sale, accentuand incercarea sa de a lucra cu actori care il inspira, care sunt in stare sa personalizeze textul: "Un actor, ca personaj, trebuie sa aiba si fragilitate si forta si sa-si asume viziunea lui artistica. Sa aiba acest curaj. Nu cred in actori care pot juca orice."

Dupa documentarul sportiv, cu semnificatii neconventionale, Al doilea joc, a carei premiera a avut loc in Romania, la inceputul lunii aprilie a anului in curs, pentru 2015 proiectele sale regizorale vizeaza realizarea unui documentar fictionalizat care are, in prim-plan, doi oameni in cautarea unei comori. Asadar, cinefilii asteapta Comoara…

Info biografic despre Corneliu Porumboiu: Nascut in 1975 in Vaslui, el a studiat mai intai management, apoi a trecut la Regie Film (Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale", Bucuresti), absolvind facultatea in 2003. Dupa o serie de filme de scurt si mediu metraj foarte bine primite la festivalurile din tara si strainatate (Pe aripile vinului, Calatorie la oras, Visul lui Liviu), a debutat in lungmetraj cu A fost sau n-a fost? (2006). Filmul, realizat din fonduri independente, a avut premiera mondiala la Cannes, de unde s-a intors cu „Caméra d’Or" (cel mai important premiu pentru un debutant) si cu premiul de distributie „Label Europa Cinémas", incepand astfel o frumoasa cariera internationala. Al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, Politist, adjectiv, a fost selectionat si el la Cannes, in sectiunea „Un Certain Regard".

sursa foto: timpolis.ro/cinemarx.ro
sursa biografie: cinemagia.ro

12 noiembrie 2015
Nicolae Sirius : „Cititorul reprezintă pendula timpului cărților. Despre scriitor, însă, poți spune că-i întotdeauna și student și profesor.”

Uneori, imaginile amintirilor personale traseaza, cu impact, un circuit profund al devenirii umane prin sensibilitate. Filtrate de insasi cuvintele, emotiile, gandurile fiintiale, perceptiile afective refac alfabetul cunoasterii unui destin care supravietuieste frumos, demn, prin creatia sa, a carei voce poetica si dramaturgica deopotriva, contine titluri ca: Balada timpului ce plange (actul I si al II-lea), Conversatia, Dialog in vis, Furtuna de umbre, Iubirea si noaptea, Meteoriti de aur , Plansul ulmului, Popas nocturn in singuratate si lista continua, asteptand sa fie citita si descoperita de noi, romanii. Pentru ca aceasta asteptare sa se risipeasca frumos, l-am invitat la dialog pe Nicolae Sirius, poet si dramaturg roman, afiliat al Uniunii Scriitorilor din Australia.

Stefania Argeanu: Cum priviti dumneavoastra imaginile, amintirile, imaginile amintirilor? Ce sensuri, ce simboluri le developati?

Nicolae Sirius: Probabil ca mi-ati pus aceste doua intrebari pentru ca tot incerc sa descriu nostalgica sau ascunsa lume a umbrelor, a amintirilor, a culorilor legate de lucrurile de odinioara, sau, de ce nu, cum reusesc sa schimb prin scris sensuri si simboluri foarte cunoscute de altfel. Ei, bine, amintirile sunt, probabil, sursa cea mai buna de lucru pentru un scriitor. Iar simbolistica, fara a i se trada sensul original, poate fi folosita pentru interpretarea unei mari parti a tematicii zilelor noastre. In ”Amintirile unui insingurat”, printre altele, de exemplu, am incercat sa sugerez asocierea dintre labirintul lui "tezeu" si labirintul iubirii. Pornind de la ideea ca iubirea e locul unde te pierzi si de unde chiar cand incerci sa iesi nu stii cum s-o faci. In teatru, la fel, am axat tematica pe relatia vis-realitate, plecand de la fapte reale, dar trecandu-le prin prisma imaginarului unde se poate amplifica si diversifica subiectul, tocmai pentru a evita ceea ce e evident.

Care sunt amintirile cheie care va construiesc sufletul, spatiul ideilor, al emotiilor si sensibilitatii creatoare?

Una din amintirile cele mai placute e legata de o imprejurare din lagar, cand am scris o piesa de teatru. Tot atunci am fost mai constient decat oricand ca poezia mi-a salvat viata. Nu in sensul ca mi-ar fi adus bani pentru un trai decent, ci in sensul ca nu m-am simtit singur. Eram intr-o alerta totala. Insasi teama ca as fi putut fi trimis inapoi, in tara, m-a facut sa scriu piesa de teatru ”Balada timpului ce plange” intr-un timp record -, gandindu-ma si cui i-as fi putut-o trimite, in strainatate, ca sa nu se piarda. O alta amintire placuta e legata de timpul cand am scris ”Ultimul Dictator, Cain, Abel, si Dumnezeu” care a fost jucata la un festival international in Australia. Pentru mine a fost foarte important acel lucru, pentru ca plecasem din tara ca un ilustru necunoscut. Bine, da, avusesem un volum de poezie premiat de Albatros, dar in cele din urma n-a mai aparut, iar publicarea unor poeme prin revistele literare sau intr-un volum colectiv nu era cunoscuta decat de cei care urmareau evolutia poeziei in acea perioada. Literatura, din nefericire, in foarte multe imprejurari se sprijina pe aceleasi lucruri pe care le intalnesti in politica: propaganda sau sentimentul de gasca, fara de care cel putin jumatate din literatura n-ar exista. Asa se face ca un oarecare poate fi preamarit de un critic influent, la fel cum un scriitor bun care refuza canoanele criticii poate fi blocat sau ignorat. Dar, sigur, acestea sunt lucruri pe care trebuie sa stii sa le intampini. In cele din urma, tinta ta ultima, ca scriitor, este cititorul. Pentru ca el reprezinta pendula timpului cartilor. Or daca aceasta pendula s-a oprit, viata cartii scriitorului inceteaza sa mai existe. Acesta-i motivul pentru care, atunci cand te vezi blocat de critica, ti se pare ca esti chiar mult mai vulnerabil decat ai putea fi. Cei din jur, indiferent daca la inceput ti-au aratat simpatie, pe langa sugestiile pe care ti le pot recomanda, incep sa se intrebe daca nu cumva valoarea ta nu-i chiar aceea pe care ei la inceput au simtit-o. Si, usor, usor te vezi cum aluneci tot mai in jos. Singura solutie ca sa iesi din acest impas e sa te retragi, sa-ti consolidezi puterea interioara, si sa apari acolo unde ei nu te mai pot bloca.

Ati marturisit, in cadrul unui interviu televizat, ca doua dintre volumele dvs. de versuri sunt studiate la Universitatea din Japonia, tara in care locuiti de 25 de ani.

Nu e vorba de doua volume. E vorba de volumul de versuri ”Secolul alb” care a fost introdus la doua universitati. Practic e vorba de universitatile Waseda si Tokio, intre 1995-2000. Eu am ajuns in Japonia in 1997, iar de cateva luni sunt in Australia.

A existat un invatator, un profesor care v-a trasmis o stare de spirit inaltatoare? S-a intamplat ca un cuvant, o privire, un gest din partea unui dascal sa se regaseasca si astazi in fiinta dvs.?

Fiecare din noi e legat cumva de un profesor care l-a inspirat, sau pur si simplu indrumat. Numai ca pe parcurs, daca esti intr-o continua ”fierbere” cautand drumul tau ca scriitor, iti pot aparea in cale, datorita imprejurarilor, profesori care nu profeseaza, dar de la care ai multe de invatat. Asa i-am cunoscut pe Stefan Augustin Doinas, Fanus Neagu, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, etc. Pe de alta parte, noi ne ignoram in foarte multe imprejurari primii invatatori, care, in realitate, sunt chiar parintii nostri. Motivele? Am auzit povestea unei scriitoare chineze care s-a nascut in Anglia, dar mama ei, care venise acolo destul de tarziu si nu reusise sa invete limba locala, reprezenta pentru ea o povara. Adica fata se simtea foarte jenata cand cineva trecea pe la ei. Ca mai tarziu, aceeasi fiinta sa scrie o carte in care persoanjul principal era o mama (care se chinuia sa invete limba locala), facandu-si in felul acesta, din cate am inteles, debutul cu un roman foarte bun.

Daca ar fi sa descrieti anii copilariei si sa va opriti la un moment asupra caruia merita sa se intoarca timpul…

Bine ar fi ca timpul sa se intoarca… Si sa ma aflu din nou in acelasi catun sarac din inima Baraganului, de care mi-e dor. Sigur, poate sa para curios, dar sansele invatarii unei limbi straine, a cititului unor carti bune sau aflarea unor lucruri care ar fi putut, mai tarziu, sa-mi foloseasca, erau inexistente. Asa ca au fost suplinite cu scaldatul, in timpul verii, in garla din apropiere sau de datul cu patinele pe gheata, iarna. Lucru pe care de altfel nu-l regret. Primele povesti mi-au fost citite de cineva mai mare, seara, in jurul focului, unde, practic, ne adunam toti copiii de pe strada si ascultam. Pentru noi era o adevarata sarbatoare. Mai mult chiar, acele jocuri de umbre care erau proiectate de limbile focului peste tot din jur, mareau intr-un fel atmosfera basmului pe care-l ascultam. Credeam in tot ce ni se citea. Ca sa nu mai spun ca, intr-o zi, am decis sa intrebam pe cineva cum se numeste locul unde apune soarele. Iar omul ne-a spus ca e o balta mare. Dar, auzind ca vrem sa mergem acolo, ne-a sugerat razand ca nu-i nevoie, fiindca se vede si de la cativa km. Numai ca noi ne-am hotarat s-o luam peste camp, ca sa scurtam drumul, si sa vedem evenimentul chiar la fata locului. Si-am mers noi… Ni se parea ca ne apropiem si ca soarele merge tot mai incet, de parca ar fi vrut sa ne astepte. Dar ne era sete si ne uitam dupa un put cu cumpana pe care, dupa ce l-am reparat si ne-am apropiat de el, am constatat ca nu avea ce trebuie ca sa scoatem apa. Si cum nu mai puteam nici sa pasim bine prin tarana fierbinte, dupa cateva ore de mers, am hotarat, desi bantuiti de regret, sa ne intoarcem.

Ati debutat cu poezie in Tribuna Ialomitei, cand aveati 18 ani. A fost aceasta prima incercare literara? Cand a aparut dorinta de a scrie?

Tribuna Ialomitei avea un supliment literar care aparea o data pe luna. Iar, ca sa ajungi sa publici in acel supliment, trebuia sa treci pe la cenaclul redactiei care se tinea, si el, o data pe luna. Acolo erau discutate poeziile de scriitori consacrati, iar selectarea lor pentru urmatoarele numere ale acelui supliment era facuta de redactorul care raspundea de pagina literara. Pentru mine a fost o surpriza, pentru ca nu mi s-a spus c-o sa fiu publicat. Vestea mi-a adus-o regretatul poet Marin Lupsanu, consateanul meu.

Presupun ca ati urmat o facultate de factura umanista. Ce a contat in alegerea acestui pas? Ce activitati, ce preocupari v-au adus anii studentiei? A existat vreodata dorinta de a fi la catedra?

Nu, n-am facut o facultate de factura umanista. Cineva a scris candva acest lucru. Desi nu stiu de unde a avut informatia. Despre scriitor, insa, poti spune ca-i intotdeauna si student si profesor. Pentru ca trebuie mereu sa-si contureze mai bine stilul, sa fie la zi cu ce se mai publica, sa aprofundeze lucrurile dintr-o alta perspectiva daca trece de la poezie la teatru sau de la teatru la roman, sau sa incerce sa aduca, in lumea artei, informatii din domenii foarte indepartate, care trebuiesc filtrate in asa fel incat ele sa poata fi acceptate. In cele din urma, esti si dincolo de stadiul de student sau profesor, pentru ca indiferent cat de citit ai fi, nu poti produce ceva de calitate daca starea necesara scrierii unei lucrari nu ti-e data.

Aprecierile venite din partea lui Constantin Noica au contat foarte mult pentru dvs., constituindu-se in esentiale resorturi launtrice. Cum l-ati cunoscut? Ce ati invatat citindu-l pe filozoful Constantin Noica? Care sunt ideile filozofice pe care, ulterior, le-ati interiorizat?

Nu, nu l-am cunoscut personal pe Constantin Noica. De citit, da, l-am citit. Cu intelesul… Nu trebuie sa ne grabim sa-l afirmam, ca sa nu demolam ce-a fost deja spus sau, din contra, sa aratam putinul din noi. Insa, as vrea sa va povestesc ceva care are un farmec aparte. A fost o perioada in care Noica a inceput sa spuna ca la noi se scrie prea mult si ca temele mari, in poezie, sunt abandonate. Daca nu gresesc, foarte multa lume a crezut ca n-ar fi fost treaba lui asta. Eu, insa, m-am gandit ca e bine sa-i scriu si le-am spus catorva scriitori. Ei au ras, considerand ca Noica, ajuns deja in varful piramidei, n-ar avea cum sa-mi raspunda. Dupa ce am primit raspuns de la el, aceeasi oameni mi-au spus ca Noica e un batran care nu stie ce face. O intamplare asemanatoare am trait-o in Australia cand, proaspat ajuns acolo, i-am cerut unui traducator roman adresa de la ministerul culturii. Spunandu-i de ce-mi trebuie acea adresa, omul a izbucnit in ras: ”Pai, pentru asta ai venit dumneata, aici, domnule? Vrei sa le trimiti astora poezii cu iz patriotic? Pai, dumneata esti Eliade sau Cioran?” Dupa ce, la scurt timp, acea institutie m-a invitat la un festival international de literatura, alaturi de Cees Nooteboom din Olanda, care se mira ca nu-s cunoscut in Europa, acelasi om a venit sa-mi spuna ca australienii au procedat asa fiindca le-a fost mila de mine. Aceste intamplari peculiare (la care as putea sa mai adaug cateva zeci) au, totusi, o importanta aparte. Pentru ca in viata nu invatam numai din ideile marilor filozofi si nu ne ajuta sa treccem dincolo de marile obstacole numai ce-am dobandit de la dascalii din scoli. In lumea literelor, practic, trebuie sa inveti sa ”inoti” ca sa nu te ineci in valurile pe care, in marea lor majoritate, cei care alcatuiesc aceasta breasla au grija sa le faca fara rost.

Cine a fost persoana careia v-ati confesat si care v-a incurajat atunci cand aveati cea mai mare nevoie?

Cu confesiunile e mai greu. Nu-i ceva care sa ma caracterizeze. incerc sa-mi rezolv ceea ce tine de mine, asa cum cred ca-i mai bine. In copilarie, da, am avut prieteni pe care m-am putut baza. Ne aparam reciproc indiferent de imprejurare. Dar, odata plecat de-acasa si intrand intr-o lume pe care incercam s-o cunosc, a trebuit sa invat si sa ma apar.

Ce rol au, pentru dvs., obstacolele?

Unul pe care n-as fi vrut sa-l stiu. Dar, daca tot am avut mai multe obstacole decat mi-as fi putut imagina c-o sa am, am incercat sa scot ceva din ele. Daca am reusit… e altceva. Ele apar in ceea ce ce scriu, ca: ”exil”, ”poarta cu patru fete”, ”suava otrava a gandurilor ”… Sau, pur si simplu, sugerand ca ar fi o forma de invidie din partea celor care cred ca, odata ajuns dincolo de poarta exilului, as detine un adevar la care ei n-au acces. Formele literare absorb foarte usor aceste lucruri si ele pot justifica, pana la un punct, nedreptatile pe care fiinta umana le suporta. Insa, un lucru va pot spune cu certitudine: n-am scris mai bine in lagar decat am scris inainte de a pleca din tara. Da, sigur, pot spune ca despartirea de parinti sau prieteni, ca obstacol, a fost importanta pentru mine, daca e sa ma refer la un subiect pe care as vrea sa-l incorsetez intr-o carte. Dar nu mai mult.

Ce a descoperit Nicolae Sirius despre Nicolae Sirius prin scris si prin intentia reusita de a face literatura?

Un lucru pe care, poate, altfel nici nu l-as fi banuit. Si asta pentru ca, atunci cand scrii teatru si te prinzi sa analizezi fiecare personaj in parte, implicit descoperi si lucruri despre care n-ai stiut ca sunt ascunse-n tine. Sigur, poti fi laudat daca ai scris despre un despot, pentru ca se crede ca tu esti sau ai fost intotdeauna opusul lui. si, poate chiar asa e. Dar nu tebuie uitat ca omul uraste uneori chiar si fiinta pe care a iubit-o.

Scrieti din placere, asa cum ati marturisit in repetate randuri. Receptati, transmiteti subtil, in compozitia cuvintelor, o dimensiune ludica. Cartile dvs., Exilul si Amintirile unui insingurat si, implicit, titlurile lor, sunt si ele impregnate de un strop de ludic, la nivelul discursului diegetic?

Da. Iar unul din motive e insasi faptul ca poezia, ca si romanul, s-a diversificat. Practic, scriitorul zilelor noastre are de lucru mai mult pentru a iesi la lumina cu ceva foarte bun. Asa ca, atunci cand iei tematica pe care vrei s-o adopti, o intorci pe toate partile, inainte de a o scrie. Cu atat mai mult cand, prin tematica pe care o abordezi, incerci sa faci si o punte de legatura cu o legenda sau un concept filozofic. Pentru ca un concept filozofic bine cunoscut trebuie filtrat pana cand cedeaza spre a putea fi incorporat intr-un vers, asa cum un mit pe care-l folosesti pentru o anume comparatie sau il interpretezi din varii motive, trebuie sa apara in ceea ce scrii in asa fel incat, cititorul sa creada ca s-ar fi cazut sa fie acolo.

Ce poveste spun, in acceptia dvs., "Amintirile unui insingurat"?

Amintirile unui insingurat? O inlantuire de povesti de dragoste, unele asemeni unui labirint, altele pasagere sau impregnate de durere, frustrare, dezamagire, revansa intr-o lume traumatizata, neputincioasa, dar care, inca, incearca macar prin umor sau puterea disimularii sa nu se lase definitiv ingenuncheata. Desi, te poti, desigur, intreba daca nu cumva acesta este un simplu joc al destinului.

In iunie 2014 a avut premiera radiofonica una din piesele de teatru a carei semnatura v-o poarta si care se numeste: Insomniile lui Gregor. Adaptarea radiofonica a fost realizata de Pusa Roth, iar de regia artistica s-a ocupat binecunoscutul Vasile Manta. Din distributie au facut parte indragitii actori: Dorel Visan, Virgil Ogasanu, Mihai Constantin, Maia Morgenstern, Petre Lupu, Mihai Niculescu, Daniela Ionita. Redactor a fost: Costin Tuchila. De muzica si regia muzicala s-a ocupat George Marcu, iar la vioara a fost: Marian Grigore. Regia de montaj poarta numele: Danei Lupu si Florinei Istodor, iar regia de studio, pe cel al Janinei Dicu. Cum a fost aceasta experienta? Dar intalnirea cu maestrul Dorel Visan (care a interpretat rolul imparatului Gregor)?

Spre regretul meu, n-am avut sansa sa merg la Bucuresti cand s-a facut inregistrea. Dar, prin intermediul redactorilor Costin Tuchila si Pusa Roth, le-am transmis actorilor gandurile mele de bucurie si respect.

Cum s-a nascut aceasta colaborare cu Teatrul National Radiofonic?

Simplu. Mai simplu decat m-as fi asteptat. I-am trimis textul doamnei Pusa Roth, despre care stiam ca lucreaza la radio. Dumneaei a citit piesa si mi-a spus ca i-a placut si ca doreste s-o propuna pentru inregistrare la radio. Dupa aceea, piesa a fost citita de domnul Costin Tuchila, de la sectia de teatru radiofonic, si regizorul Vasile Manta. Dupa ce a fost acceptata, s-a trecut la formarea trupei. Iar, in cele din urma, la gasirea unui sponsor. Cu studioul Radiodifuziunei am avut cea mai frumoasa colaborare.

Ce carti, ce autori v-au modelat personalitatea, d.p.d.v. etic si estetic, deopotriva?

Eminescu, Blaga, Noica, Whitman, Kafka, Tolstoi, Marquez si multi altii. De la fiecare mare scriitor poti invata ceva. Mai intai, tehnica de lucru, pentru ca aceasta e ceea ce te intereseaza cel mai mult. Dar, daca artistul e si un exemplu de omenie, atunci poate sa-ti devina model daca, fireste, tu insuti esti interesat de asa ceva.

Ati trait sase luni intr-un lagar din Austria. Ce avem de invatat din aceasta experienta de prizonierat? Celor ce nu stiu cum arata un lagar, le puteti oferi o succinta descriere prin care sa poata vizualiza, un astfel de loc, cu ochii mintii?

Lagarul din Austria avea un centru in apropiere de Viena, pe unde trebuia sa treaca oricine incerca sa emigreze. Era un complex de cladiri folosite candva de armata. Si, fireste ca erau pazita de politie. Acolo, aveau un grup de specialisti care vroiau sa vada din ce motive doresti sa emigrezi si un grup de traducatori pentru intocmirea documentelor pe care intentionai sa le trimiti unei ambasade a carei tara sperai sa-ti aprobe emigrarea. Cand trebuia sa fii chemat pentru interviu nu stiai. Asteptai. In primul rand, pentru ca era foarte aglomerat. Veneau continuu oameni din toate tarile fostului sistem comunist. Pentru buna desfasurare a lucrurilor, ordinea se cerea sa fie respectata cu strictete. Altfel, puteai fi expulzat. Dar, problema cea mai grea, in lagar, era cea psihologica, legata de faptul ca nu stiai daca cererea de emigrare ar fi putut sa-ti fie acceptata. Sau cand acel lucru ar fi fost posibil. Erau acolo oameni de doi ani, fara nici o confirmare de acceptare de la nicio tara. Pe de alta parte, se dusese vestea ca e cu putinta sa fim trimisi de unde venisem, ceea ce s-ar fi incheiat cu cativa ani de puscarie si ”onoarea” de a fi pe lista neagra. Asa ca, fiecare incerca sa gaseasca pe cineva care i-ar fi dat o informatie cat de cat corecta. Eu am aflat adresa criticului de arta, Marin Nicolau-Golfin, care locuia in Elvetia. Criticul/scriitorul a fost foarte bucuros ca i-am scris si a incercat sa ma incurajeze, dandu-mi, in acelasi timp, sfaturi cum sa ma feresc de anumite persoane, printre care era si un agent care se ocupa de artisti. Individul cu pricina probabil ca fusese inlocuit, pentru ca m-a cautat dupa ce-am ajuns in Australia – unde a locuit pana la evenimentele din decembrie 1989. Numai ca, intamplarea facuse sa intalnesc, putin mai din vreme, un spion roman – care lucrase sub acoperire prin tarile arabe, dar fugise atunci cand a plecat Pacepa – si mi-a soptit cateva lucruri despre cei pe care-i stia ca lucreaza pentru serviciile secrete de la noi. Si nu erau numai dintre cei care imbratisau comunismul, erau si din garda veche, care se opusesera aceluiasi sistem. Asa ca, daca vrem ca lucrurile acestea sa nu se mai repete, trebuie sa ne aducem si noi aportul la buna desfasurare a societatii.

Biografie Nicolae Sirius (sursa: http://www.poezie.ro/ ) Nicolae Sirius (n. 1950, Lupsanu, Calarasi) este poet si dramaturg. A parasit Romania in 1986. A trait sase luni intr-un lagar din Austria. Devine cetatean australian din 1988. In 1995, ajunge in Germania, impreuna cu sotia, Hiroko Minakami, o valoroasa pianista japoneza. Cativa ani mai tarziu (1990), se stabileste în Japonia, unde traieste in prezent, alaturi de sotie si de cele doua fetite ale lor. A debutat cu poezie in Tribuna Ialomitei (1968), publicand apoi versuri în Luceafarul (1974) si in Caietul Debutantului (Editura Albatros, 1979). Consiliul Australian de Cultura si Arta i-a oferit doua burse guvernamentale (1989, 1990). Piesa sa de teatru : Ultimul dictator, Cain, Abel si Dumnezeu a fost jucata in limba engleza de La Mama Theatre, in colaborare cu Melbourne International Festival (1990), iar Court House din Melbourne i-a pus in scena Castelul (1993). Balada timpului ce plange, piesa de teatru scrisa in lagar, în 1986, a fost publicata in romana si, sub titlul Times weeps, in engleza (ambele volume au aparut la AMB, 2000). In Romania, a publicat volumul Poezii fara tara (Editura Proteus, 1995). In Japonia, poemele sale din Secolul alb (traduse in engleza de dr. Walter Tonetto de la Waseda University) ia forma unui text electronic destinat cercetarii literare (1996).Cel mai recent volum al scriitorului, Poeme vechi si noi, este in curs de aparitie in limba japoneza. Din anul 1991, Nicolae Sirius este membru al Uniunii Scriitorilor din Australia. In iunie 2014 a avut premiera radiofonica piesa de teatru care ii poarta semnatura: Insomniile lui Gregor.

15 aprilie 2015
Dorel Vișan: E greu să respecți și să iubești un om cu inima schimonosită

Oamenii acestia cu care, poate ca te intalnesti o data in viata, ai impresia ca raman in decorul in care ati discutat pentru totdeauna, ca si cum clipa timpului ar prelungi acele ceasornicului- le-ar potoli mersul, domolindu-le somnoros. Dar ei vin si pleaca. Onoreaza invitatia dialogului uman si se retrag cu modestie. Ceea ce ramane in inima, in constiinta rememorarii este ceea ce s-a infiripat in spatiul cuvintelor, pe parcursul celor 30 si ceva de minute alocate intrebarilor curioase si raspunsurilor rostite de glasul experientei ziditoare, de cel care traieste si si-a dedicat viata in numele literelor frumoase ce alcatuiesc numele profesiei sale, cea de actor.

Eu am aflat cine este nu doar in fapt, ci si de fapt, Dorel Visan. Aveti optiunea de a alege sa-l cunoasteti, citind cu atentie randurile ce s-au inscris, initial, in mecanismul reportofonului meu. Ulterior, ele s-au cerut transcrise pentru a ajunge la voi si la dumneavoastra, cititorilor intelepti!

Traim intr-o lume in care ambalajul ne fura, parca, ochii… si nu mai au unii puterea sa vada dincolo de el. Uneori nici nu conteaza daca e gol, apreciaza doar ce e pe dinafara, iar continutul nu mai conteaza absolut deloc. Asta e lumea nebuna care ne-nconjoara; ce e ciudat e ca, atunci cand ti se pare ca cineva a vazut dincolo de ambalaj, parca revine la ce a vazut initial… Ce a fost inainte de aceasta lume furata de mirajul ambalajului?

A fost o lume mai ordonata, a fost o lume care se cauta pe sine. Acum nu se mai cauta pe sine, ci se multumeste cu ambalajul. Ba dimpotriva, se ambaleaza, cum spunea Schiller, isi impodobeste lanturile, pentru ca nu e in stare sa le sfarame. Si, pe mine, nu numai ca ma deruteaza sau, cel putin, m-a derutat – acum nu ma mai deruteaza, pentru ca m-am obisnuit cu ea. Dar am o pozitie de respingere a acestei lumi. Nu pot sa ma adaptez, ea e prea superficiala, e prea zgomotoasa, e prea mizerabila si, in lumea asta, un artist care se respecta pe sine si publicul lui, nu are bucurii. Un artist care nu are bucurii nu e nimic. Oamenii au pierdut nuanta de libertate a relatiei.

Cum arata radiografia valorilor de altadata?

Inainte nu se vorbea atat de mult de valori cum se vorbeste astazi, pentru ca valorile functionau. Intr-o lume, care functiona, dupa o ideologie careia i s-a spus comunista, puteai sa ocolesti ideologia respectiva si sa transmiti un mesaj. Aici este problema fundamentala astazi. Nu se mai transmit mesaje sau, daca, se transmit mesaje, nu se transmit mesaje de potolire a patimilor. Ci se transmit mesaje de rascolire a patimilor. Deci, exact invers fata de cum se facea odata. Si-atunci se creeaza o lume fara puncte de sprijin, in special pentru cei tineri-care nu mai au puncte de sprijin si nu mai stiu in ce sa creada. Unii se descumpanesc, iar altii urmeaza lumea asta a marilor magazine, a mall-urilor, a sclipiciului, a virtualului. Si isi formeaza o realitate proprie, renuntand la realitatea-realitate – pentru ca, in realitate trebuie sa functioneze adevarul. De fapt, oamenii, o data cu evenimentele acelea din decembrie ‘89, au iesit, in strada, pentru marea lor sansa, fara sa stie ce e sansa aceea si nu stiu nici astazi, dupa 20 si ceva de ani. Nu stiu ce este sansa pentru care au iesit. Au numit-o libertate, la un moment dat. Si asa au si strigat, dar au inteles-o total gresit. Au pierdut nuanta de libertate a relatiei. Nu poti sa fii liber daca nu ai lant, daca nu renunti la alte lucruri si daca nu esti atent sa nu-i deranjezi pe ceilalti si libertatile lor. Aici este problema fundamentala a existentei noastre, a vremii noastre: o societate care tot timpul flutura cuvantul libertate, dar nu stie sa o foloseasca si nu stie ce este. Teatrul si filmul sunt locuri de intalnire a adevarului.

Ati vorbit, la un moment dat, despre credinta pe care o propavaduiti, ori de cate ori se iveste ocazia. Citez : ”…un artist nu trebuie sa faca roluri, ci sa recreeze destine.” Cu ce se hraneste, in acceptia dumneavoastra, o credinta, o pasiune, astfel incat sa reziste in memoria timpului?

Se hraneste cu adevar. Daca nu se hraneste cu adevar, nu rezista mai departe. Asta fac teatrul si filmul – ele sunt, in general, locuri de intalnire a adevarului, nu a falsului. E adevarat si faptul ca acum teatrul se raspandeste in asa-zisele spatii neconventionale, ceea ce, dupa parerea mea, este o mare prostie. Nu poti sa pui o conventie intr-un spatiu neconventional. Teatrul este o conventie si nu poti sa-l pui intr-un spatiu neconventional. El trebuie sa fie intr-un spatiu conventional – acolo este o relatie. Publicul stie ca artistii de pe scena nu chiar dau cu cutitul unul in celalalt, ci se fac, dar nu asta trebuie sa-l intereseze pe el, ci ceea ce transmit de-acolo, de pe scena, mesajul. Si mesajul asta trebuie sa fie plin de adevar – numai ca este o credinta, potrivit careia, omul toata viata lupta sa gaseasca adevarul si, in momentul in care il gaseste, incurca adevarul. Astazi pe noi ne incurca foarte tare. Am ajuns, cum spunea Molière acum 400 de ani, incat, in zilele noastre nimeni nu se mai rusineaza. Traim o vreme in care nimeni nu se mai rusineaza. Si vedem pe artisti cum nu se rusineaza, pe scena, in situatii mizerabile; ii vedem pe politicieni, ii vedem pe vanzatorii care nu se rusineaza sa iti vanda un medicament fals sau o paine, in care nu se mai pune faina, drojdie si sare, ci glutumat, potentator de culoare si niste potentator de gust. Si, uite asa, in libertate mancam o paine nenorocita! Si, tot asa, luam doua pastile inainte si dupa ce am consumat painea. In nenorocire, asa este si in arta – si in arta spectatorii trebuie sa ia pilule. Mai e si cate-o paine care se mananca si, care, iti face placere, cum e filmul acesta la care am lucrat (Despre oameni si melci, in regia lui Tudor Giurgiu) – este facut pentru oameni si-atunci nu mai trebuie sa iei pilule. Omul are puterea de a-si scutura lanturile si de a-si cere drepturile, in felul lui.

Prezent in peste 50 de roluri in teatru, va remarcati si in cele 70 de roluri interpretate in productii romanesti si internationale, deopotriva. Laureat cu numeroase premii -intre care se disting Premiul pentru cea mai buna interpretare masculina la Festivalul Filmului Romanesc de la Costinesti (1981) si Premiul de Excelenta la TIFF pentru activitatea neintrerupta in slujba artei (2003). In fapt sunteti: actor, director si poet roman. Cine este, de fapt, Dorel Visan?

El insusi incearca sa fie. Director nu mai sunt, m-am lasat de directorat. Teatru nu mai fac, pentru ca nu e in acord cu mine. Teatrul care se face astazi, nu mai urmeaza perceptele lui Aristotel. Urmeaza perceptele noilor regizori scoliti la scoala libertatii, care nu mai stiu ca teatrul este un dialog intre oameni. Au impresia ca este un dialog al gargaunilor din propriul lor cap si propria lor nestiinta si nepricepere. Dar lumea suporta, incepe sa suporte aceste spectacole si chiar sa se obisnuiasca cu ele si chiar sa–i placa. Aici este gravitatea: ne obisnuim sa mancam si furnici. Incet, incet, spunem: Domnule, vezi ce prosti am fost ca n-am mancat de la inceput? Asa este si cu teatrul romanesc. Foarte putine productii mai sunt de teatru. Restul sunt de spectacol, care, in acceptiunea mea, nu intra. Asa cum nu intra muzica data tare. Muzica data la maxim este o forma de animalizare. Asa cum au spus o data Schopenhauer si Nietzsche: ca omul, daca se trage din maimuta, a devenit, in zilele noastre, mai maimuta decat maimuta. Nu pot sa sufar atitudinea asta. Si aseara am plecat de la petrecere mai repede decat ceilalti pentru ca nu puteai vorbi cu nimeni. Pe vremuri, dupa premiera, sarbatoream. Ascultam muzica, dar era o muzica placuta, subtila, frumoasa. Dar ca sa-ti urle nste zbateri, niste tobe de cand intri si pana iesi, acelasi ritm in cap, sa iesi ragusit, sa nu poti sa vorbesti cu cel din fata ta, de la masa; sa nu poti sa schimbi un gand, o parere , s-auzi ce spune despre film, despre teatru… Nu ma pot adapta la muzica asta tare. Nu mai este muzica aceea, despre care spunea Caragiale ca “gadila urechile in mod placut”, ci aceea care le gadila in mod neplacut.

Asadar, preferintele dumneavoastra muzicale…

Preferintele mele muzicale sunt legate de muzica buna si de muzica care se bazeaza pe muzica. Adica, in general, muzica clasica, populara, usoara, care spune o poveste. Si muzica trebuie sa spuna o poveste. Pana si cersetorul trebuie sa spuna o poveste-ca, daca nu, nu-i pune nimeni nimic in palma. Asa trebuie sa fie si artistul: sa spuna o poveste care sa transmita un mesaj, in special un mesaj de bine si de frumos, pentru ca asa au spus toti marii ganditori ai lumii. Ca arta trebuie sa propavaduiasca frumosul, nu uratul. Din pacate, omul asa este facut-nici cultura, nici civilizatia nu pot schimba conditia umana. Conditia umana ramane la fel. Omul este la fel de sublim si la fel de mizerabil ca pe vremea lui Shakespeare, ca pe vremea lui Molière, ca pe vremea lui Goethe, ca pe vremea lui Eminescu si ca pe vremea noastra. E la fel de sublim si mizerabil. Depinde in care parte cade. Si-acum foarte multi cad spre mizerabil. Spre mizeria din om. Aici gresim – ca nu-l consideram pe om asa cum trebuie – omul este mai puternic decat credem noi, dar si mai mizerabil decat il credem. Insa, are puterea de a-si scutura lanturile si de a-si cere drepturile, in felul lui. Dar, cand ajunge acolo, de multe ori, e prea tarziu. Suntem o lume de surzi si de orbi si de muti!

Si cum credeti ca ar putea fi reprimata dorinta aceasta de a accede la mizerabil (grotesc)?

Dorinta asta poate fi reprimata prin mai multe cai. Ea este oprita sau cel putin ameliorata prin institutiile care se bazeaza pe iubire: familia, relatia dintre sot si sotie, relatia dintre parinti si copii, relatia dintre frati si frati, relatia dintre prieten si prieten, relatia dintre sef si subaltern. Astea, daca nu se bazeaza pe iubire, se strica pe urma. Clenciul este in aceste relatii. Familia, in primul rand, trebuie sa creasca copiii intr-o forma cinstita, intr-o forma curata, sa nu-i lase sa se strambe. Este un proverb turcesc care spune: „Copilul e ca si copacul; daca de mic se stramba, anevoie se mai indreapta!” Familia nu mai functioneaza normal, pentru ca, o data – nu mai are timp pentru ca trebuie sa faca bani si, a doua oara, ideea de familie nu mai are fundatia pe care a avut-o odata. Acum am ajuns la considerentele lui Don Juan care percepea familia ca pe un fleac, cum spune Moliere: ”Putea sa se casatoreasca si cu cainele si cu pisica.” Asa este familia astazi. Pe urma, o alta institutie este scoala si ea ii manipuleaza pe copii. Nu mai este ce-a fost odata scoala, in care copiii sa invete rezistenta la anumite impulsuri care vin dinafara. Tebuie sa-i invete pe elevi cu anumite greutati, cu anumite sarcini. Eu sunt dascal, la baza, si eu stiu de la dascalii mei ca singurul drept al unui elev este de a invata, toate celelalte sunt obligatii. Pe urma, nu mai e buna societatea, e bolnava. Si-atunci se imbolnavesc si oamenii. Institutiile sociale, institutiile care ar trebui sa-l potoleasca pe om si sa-i inhibe pornirea spre rau, dimpotriva, o accentueaza. Ii dau senzatia de libertate, de spontaneitate, ii dau senzatia de om care isi constientizeaza impulsurile. Aici este necazul, marele necaz al lumii. Nu este numai al nostru, este al lumii. Pentru ca oamenii nu mai mor in razboaie, cum se murea in vremea lui Maltus, acum mor de medicamente, de exemplu. Este un paradox. Moartea, din cauza medicamentelor si din cauza greselii doctorilor, este pe locul patru in lume, dupa un studiu. Deci, toate astea il fac pe om sa nu mai fie ziditor, ci sa fie daramator. Si-atunci el darama, in loc sa zideasca. Chiar a ajuns sa se simta foarte bine in aceasta situatie. Pentru ca nu are oprelisti. Nu sunt legi. Legea familei e asa cum e, codul moral e asa cum e, foarte multa violenta, foarte multa ura. Omul creste si se formeaza in acest climat. Pentru ca omul este extraordinar de adaptabil. Nu mai stie societatea ca ceea ce intra in urechile si mintea copilului de mic, va rezona toata viata.Daca intra lucurui bune, toata viata vor rezone lucruri bune. Daca intra lucuri rele, toata viata vor rezona faptele rele. Nu stiu, parca nimeni n-aude. Suntem o lume de surzi si de orbi si de muti! Am scris o carte de psalmi. Unul din psalmi se incheie cu o apocalipsa si-acolo chiar descriu aspectul acesta.

Trecutul fascinant le oferea romanilor accesul la cutia magica din care ieseau voci care se intipareau adanc in sufletul ascultatorului noptatic. Ce semnificatie are, pentru dumneavoastra, povestea teatrului radiofonic?

Teatrul radiofonic era un lucru extraordinar. Dadea povesti umane, foarte frumoase. Ascultatorul, pentru ca nu vede ceea ce se intampla, isi foloseste propria lui imaginatie. Si el vede cu ochii mintii ce aude la radio. Si-atunci, implicarea lui, desi e o cale nemijlocita – nu e ca la teatru unde e mijlocita – unde il vezi pe actor cum respira, il vezi cum se misca-il mobileaza si il mobilizeaza mai tare. Si este si o cale mai economica de a-l face pe om sa se apropie de propriul lui suflet. In ultima vreme, aceste lucruri s-au rarit si nu e in folosul oamenilor, si nici a radiourilor. Radioul nostru national este inca o institutie buna, care transmite lucruri minunate si rascoleste.

Ce traditii – specifice comunei Tauseni(din Cluj)- v-au impregnat firul copilariei?

In primul rand, bunul simt. Acolo functiona bunul simt. In al doilea rand, cultul muncii, dragostea pentru munca, preocuparea pentru relatiile dintre oameni – care erau mai calde. Si multe alte lucruri care erau ziditoare: credinta – oamenii mergeau la biserica, respectau sarbatorile, traditiile, obiceiurile. Craciunul era extraordinar, sarbatorirea Pastelui era nemaipomenita! Era o forma si un prilej de primenire a omului si in suflet si in comportament si in imbracaminte. Trebuia sa ai ceva nou… Ce mai!… Era o atmosfera omeneasca! Asa spune Goethe: “Daca binele se ajunge in lume pe cale omeneasca, atunci mai binele e nebunie si amagire!” Noi acum nu mai luptam pentru bine, ci pentru mai bine. Si luptand pentru mai bine, am innebunit si ne-am amagit pe noi insine si ne amagim in continuare. Asta este!… (ofteaza)

Va mai amintiti imaginea mamei?

Da, imi amintesc mereu. Am scris si un psalm despre un cantec: femeia-mama, pe care o compar cu un izvor din care curge neincetat iubire. In viata, caile sunt intortocheate

Daca ar fi sa evocati un personaj din literatura care v-a modelat spatiul ideilor, spatiul sentimentelor… si o fiinta pentru care ati simtit admiratie, cu care v-ati identificat si care a avut un rol in devenirea dumneavoastra artistica, spirituala, umana…

L-am modelat pe Creanga cat am putut. Poate ca altii au putut sa o faca mai bine. Dar eu atat am putut. Consider ca a fost unul din pragurile vietii mele pe care l-am depasit cu placere si cu efort, dar si cu bucurie, pentru ca ori de cate ori aud si imi amintesc de Badia Ion si il am mereu in suflet. Ar mai fi si alte personaje, dar pe acesta l-am facut si nu mai trebuie sa-l reiau. Sunt mai multe fiinte. In primul rand, sunt toti profesorii mei. Si la scoala pedagogica, pe care am facut-o la inceput si la Institutul de teatru, unde am avut niste profesori eminenti, de mare pregatire, de mare cultura, de mare omenie! Profesionisti… care ne-au indreptat pe caile pe care, pe urma, noi le-am urmat. Un parinte, cand venea la scoala ii spunea directorului: ”D-le director, ti l-am adus aici ca sa-l faci om!” Acum nu mai mergi la scoala ca sa te faci om, acum mergi la scoala sa te faci vagabond. Asta e diferenta. E o diferenta mica. (spune cu o fina ironie)

Stiu ca ati publicat 4 volume de versuri, pana in prezent, printre care si Vremea cireselor amare…

Ciresele amare aveau semnificatia pragurilor din viata omului si, in special, calea iubirii care are foarte mult amar, dar care are si foarte mult dulce. Nu pot exista unele fara celelalte. Se contrabalanseaza. Am scris acum o carte pe care am publicat-o chiar la Iasi – inca nu este lansata, dar s-a facut la editura Princeps, la domnnul Corbu, care se intituleaza: Cine ii pazeste pe paznici. Este o carte de eseuri si articole cu prefata domnului Mircea Iacoban – care a scris si scenariul filmului despre Ion Creanga. Am scris si o carte de psalmi, de factura religioasa, pentru care am avut onoarea sa ma numar printre cei 12 finalisti dint-un numar de 208, la un concurs din Spania. Am fosi invitat din partea Uniunii Scriitorilor din Peru sa-mi lansez cartea acolo, in luna noiembrie. Am relatii la Iasi mai bune si mai temeinice si mai durabile decat la Cluj. La Cluj, mai putine, de cand m-am despartit de teatru – “ce-a fost verde s-a uscat.” Asa e-n viata, caile sunt intortocheate. Acum am intrat intr-o perioada a omului cu carje, care nu se mai poate tine pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de carje oamenii noi si societatea

Doi, trei autori preferati pe care i-ati recomanda unui student.

Am foarte multi. Preferati sunt, in primul rand, cei care au scris teatru: Shakespeare, Goethe, Schiller, Molière, dar si Eminescu – sunt singurul actor din Romania care recita monologurile din textele lui Eminescu si sunt niste fragmente geniale! Pe urma, sunt marii scriitori de literatura: Cosbuc, de exemplu, Blaga, Goga. Pe toti acestia i-am cultivat tot timpul si ii cultiv in continuare. Mai sunt scriitorii de beletristica, marii scriitori ai lumii si ai nostri, pe care i-am citit si ii citesc in continuare. Din pacate, nu mai avem timp sa mai citim si nu stiu ce se intampla cu noi, in acest sens. Chiar zilele trecute am cautat in biblioteca mea personala o carte de Cervantes si, uitandu-ma dupa ea – nu stiam unde e asezata – m-am speriat de cate lucruri nu stiu si de cati autori erau acolo, pe care i-am citit o data, poate superficial sau doar i-am rasfoit si care, poate, ar trebui acum reluati si cititi din nou: Kafka, Volkmer, Homer si atatia altii despre care nu se mai vorbeste! Nu mai vorbesc cate carti de teoria teatrului, teoria filmului pe care nu le-am mai citit intrucat am considerat ca nu-mi mai sunt necesare. Si, in general, nu se mai citeste, nu se mai face teatru si nici film, ci schimonoseli. E greu sa respecti si sa iubesti un om cu inima schimonosita.

Sa spunem ca studentia va provoaca la rememorare…

(cu entuziasm, revenindu-i zambetul pe buze): Studentia era o viata cu mai putine griji, era o etapa a copilariei, pentru ca asa se si jucau piesele – intr-o forma de joc al spiritului, bineinteles! A fost ca o a doua copilarie! Imediat dupa ce am terminat facultatea, m-am apucat de munca. Am facut teatru, film… Acum am intrat intr-o perioada a omului cu carje, care nu se mai poate tine pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de carje oamenii noi si societatea.

Poate schimba teatrul oamenii?

Da, poate sa-i schimbe. Si nu-i face mai destepti, ii face mai intelepti. Un om care iese de la o piesa de teatru, de la un spectacol primeste o anumita intelepciune care intra, intr-un fel, daca nu o uita, in cultura lui. De altfel, cultura ramane dupa ce am uitat tot. Si-aunci, daca informatia pe care ai primit-o a ramas in sufletul si in mintea ta, e bine.

Reporter: Stefania Argeanu – studenta in anul II la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, specializarea Psihologie, UAIC Iasi

3 ianuarie 2014
Vladimir Găitan: “Cartea și teatrul rămân salvările noastre”

Ziua de marti, 15 mai 2012, a insufletit Ateneul Tatarasi. Cu fiecare privire, cu fiecare intentie de a pasi, de a inainta pasind, mai intai cu gandul emotiei curate si a bucuriei licurinde din suflet stiind ca, din moment in moment, vei cunoaste doua fiinte a caror inima pulseaza de placerea de a crea personaje daruindu-se, cu seriozitate, credinta si profunzime teatrului, emotia devenea o locuinta neincapatoare a intalnirii dintre oameni.

Serile Filmului Romanesc, alaturi de cinefili, echipa organizatoare a Asociatiei Studentilor Jurnalisti, reflectoarele trosnind a joc de culoare, scaunele inmuiate-n albastrul calimarii au prins viata la Iasi, in cea de-a doua zi de proiectii, multumita prezentei celor doi maestri ai vietii filmului romanesc: Sergiu Nicolaescu si Vladimir Gaitan. Marturisiri despre amintiri, prietenii reorchestrate sub semnul admiratiei, o descoperire a identitatii printr-o permanenta raportare la traditiile ortodoxe.Toate acestea impregnate de simtul istoriei apasatoare, unde “Tot ce aveai in spate te urmarea ca un blestem.” In acest cadru, aflam ca sentimentul libertatii exista datorita muzicii cu substanta ascultate, care era singura evadare pentru maestrul Vladimir Gaitan.

Daca ar fi sa dati o definitie amintirii, aceasta ar fi…

A le da o definitie amintirilor mi se pare destul de complicat. Nu m-as hazarda in momentul acesta. Amintirile pot fi coplesitoare, pot fi placute si pot sa fie cumplite…Pentru mine, definitia amintirii e o definitie in care nu stii ce sa cuprinzi. Imagineaza-ti ca pot fi niste amintiri cumplite care nu se pot exprima, dar pot exista si amintiri foarte placute intr-o viata de om. Si-atunci, cum sa formulezi toata aceasta stare? (…)

Ce amintiri pretioase aveti din anii de liceu?

In primul rand, sfintele sarbatori care aveau o poezie si o bucurie extraordinare! Mirosurile care imbracau casa ca un brad de Craciun sau ca un cozonac de Paste… Spatiul in care casa parinteasca era asezata, cu biserica Mirauti la cativa metri – unde ma jucam si unde fusese miruit Petru Rares, cu o incarcatura de istorie si de cultura fantastica, cu Cetatea Sucevei, care era chiar in spatele gradinii noastre. Tin minte ca saream, cum se spune, parleazul si locul meu de joaca erau zidurile Cetatii Sucevei. Ce poate sa-si doreasca un copil mai frumos decat atat, un spatiu atat de generos? Am refuzat sa ma apropii de computer pentru a nu renunta la carte.

Ce reprezinta cartile pentru dumneavoastra?

Enorm. Reprezinta un lucru de care nu ma pot desparti nici acum, in epoca aceasta moderna. Am refuzat sa ma apropii de computer pentru a nu renunta la carte. Si, crede-ma, ca sta plin de praf, abandonat de feciorul meu si nu ma apropii de el. Fiica mea mi-a facut o propunere: sa il donam unui copil necajit, si o sa o fac pentru ca, deocamdata, nu doresc sa ma apropii de el. Prefer sa citesc o carte.

O carte pe care nu ati lasa-o nicicand din mana…

Acum il citesc pe Djuvara, care ma incanta cu al lui condei si cu povestile lui extraordinare.

Cum si de cine era interpretata lectura adolescentei dumneavoastra?

Era o literatura ruseasca, care era si obligatorie si care era, te rog sa ma crezi, si foarte bine facuta. Imi amintesc titluri ca: Timur si baietii lui (Arkadi Gaidar), Strada mezinului (Lev Kassil), Tanara garda (Alexandr Fedeev)… Era foarte multa literatura ruseasca.

Ce muzica asculta adolescentul Vladimir Gaitan? Intre timp s-au schimbat preferintele dumneavoastra muzicale? Care sunt acestea?

Ascultam Demis Roussos, dar aveam si cultul muzicii romanesti. Nu am fost rasfatat cu masinarii si aparate. Faceam si noi ceaiuri. Aveam un tes pe care il caram cu randul pentru ca era extraordinar de greu si, crede-ma ca aveam sentimentul ca suntem destul de liberi, chit ca, in jurul nostru, dictatura incepea sa-si faca treaba. Au existat si pentru noi foarte multe evadari, si ele, erau in zona aceasta a muzicii. Preferintele mele muzicale nu s-au schimbat, sunt tot potolite si linistite, se duc in zona unei muzici serioase. Imi place jazz-ul foarte mult, imi plac cantaretii seriosi, cu substanta. Nu pot sa inteleg muzica actuala, house, care bubuie neintrerupt si are o singura tonalitate. Imi fac probleme mari pentru cei ce o asculta.

Va mai amintiti de colegul/colega de banca din liceu?

Da. Am avut placerea si onoarea sa fiu coleg de banca cu Alex Stefanescu, marele critic literar, un om de cultura, un model, deci nu pe oricine (zambeste).

Ati marturisit, in repetate randuri, faptul ca tineti foarte mult la breasla medicilor.V-ati fi dorit sa fiti medic? A existat ideea de a face medicina?

Atunci nu. Iti marturisesc ca prima oara am dat la geologie. Am fost pasionat de ideea de munte, de cercetare si, in conditiile acestea, am si dat la geologie. Afland ca am cazut cu o medie foarte mare, am fost uimit si, cineva, a avut rabdarea sa-mi explice ca aveam un dosar foarte prost- tatal meu era detinut politic, iar geologia era un domeniu controlat de institutiile de stat si cei cu un dosar prost nu aveau acces la o asemenea informatie. Sora mea a trebuit sa plece la Cluj, unde era o deschidere mai mare. Am trait perioadele acelea cumplite. Tata fiind intelectual, absolvent de Drept, sora mea trebuia sa aiba o medie peste opt, in timp ce un copil de proletar putea sa aiba si 5 si 4.80 si intra. Ce am trait a fost cumplit! Tot ce aveai in spate te urmarea ca un blestem. De exemplu, intr-o zi, profesorul meu de sport a dat plasa de la volei mai jos si a jucat tenis si a fost la un pas sa fie dat afara din scoala, pentru ca tenisul era considerat un joc burghez. La Suceava era interzis, de altfel, in fiecare orasel era un zbir care iti spunea: Nu, tovarase! Tenisul e un joc burghez. Ideea de a face medicina nu a existat nici o secunda. Exista simpatia pentru breasla, de cand cu rolurile acestea multe de medic, cu care am reusit sa ma identific. Mi le-am insusit si vreau sa spun ca am avut placerea ca, la un moment dat, intr-un spital in care eram cu fiica mea, sa se opreasca un medic distins si sa-mi spuna: Domnule Gaitan, eu nu sunt fanul serialului in care joci. Nu te supara pe mine. Dar, fara sa vreau, am vazut cateva episoade si dumneata faci breslei mele un mare serviciu, cu personajul asta luminos si omenos pe care-l joci – profesorul Toma. Ne faci un serviciu tocmai acum – cand noi trecem printr-un moment foarte urat, in care presa si mai multa lume, din spagari nu ne scoate si vreau sa-ti spun, pentru toate acestea un sincer: Multumesc! Am avut un moment de satisfactie pentru ca sunt anumite lucruri pentru care esti rasplatit in acest fel. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte multi oameni il iau in mana si il framanta.

Cine a fost persoana care v-a daruit cuvintele potrivite in momente potrivite, cine v-a calauzit pasii si v-a modelat continutul sufletului? Cine a fost mentorul dumneavoastra?

Primul a fost, fara doar si poate, Petre Gheorghiu, care m-a pregatit pentru facultate. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte multi oameni il iau in mana si il framanta. Unul din acesti brutari cu mare talent, care m-au framantat, a fost si Lucian Pintilie, a fost si Sergiu Nicolaescu, a fost si Giurchescu, regizorul si directorul teatrului in care am fost angajat. Fiecaruia ii datorez o bucatica din nasterea mea ca actor.

Pe cine a admirat Vladimir Gaitan si inca mai admira? Ce conotatie va trezeste acest cuvant, admiratie?

(nostalgic, cu lacrimi in ochi): Imi trezeste o conotatie absolut speciala pentru ca ma gandesc la doua umbre – una este a lui Stefan Iordache si cealalta este a lui Gheorghe Dinica, care m-au onorat cu prietenia lor… a lui Emil Hossu, care mi-a fost un prieten apropiat. Odata cu varsta, intelegem ce colegi si ce prieteni extraordinari am avut langa noi si cat de mult ne lipsesc pe scena si in viata civila, cum spun eu. Oamenii acestia imi lipsesc foarte mult, foarte mult si mi-e dor de ei. Mi se face dor si de Amza…

Cand spuneti istorie, la ce va ganditi prima data?

La existenta noastra, in primul rand, la originea noastra, la identitatea noastra. Trebuie sa aflam, sa gasim istoria si sa o respectam. Generatia voastra are dreptul sa stie istoria reala. Generatia mea a fost indopata cu sloganuri si minciuni care n-au nicio legatura cu istoria romanilor.

Ce ar trebui sa retinem despre Suceava si oamenii acelor tinuturi?

Ar trebui sa retinem teoria mea. Si anume, o ocupatie straina, de calitate, are si bile albe. Si cand spun asta, ma gandesc la ocupatia austriaca, care a existat in Bucovina. Bucovina este vanduta de turci austriecilor si granita se face la Burdujeni. Austriecii ne iau foarte in serios si ne invata sa scoatem animalele din casa, sa le facem grajd separat, sa ne facem actele in ordine, sa dam Buna ziua!, sa fim curati, sa ne spalam, sa varuim casa in fiecare primavara. Si toate astea se vad in Bucovina, se vad si-acum. Este o educatie facuta, initial, prin constrangere, care se rasfrange si astazi asupra oamenilor si tinuturilor. Erau acele legi foarte dure care te obligau sa fii civilizat. Stau acum si ma intreb daca a fost rau. Eu zic ca n-a fost rau.

Faceti parte dintr-o familie ale carei origini contin atat elemente poloneze, evreiesti, cat si de factura romana. in care din acestea va regasiti, cu predilectie?

Ma regasesc, in toate, cate putin. Am facut si afaceri bune si partea asta as spune ca e cea evreiasca, cea de inginerie o regasesc in bunicul meu, care era un tip aprig si foarte gospodar, in blandete, ma recunosc in mama (mama era poloneza nobila, de origine nordica). Si toate astea fac, ca atunci cand observ anumite comportamente de-ale mele sa zic: aici a functionat polonezul, aici a functionat romanul, aici a functionat partea mea evreiasca.

Ce insemnau traditiile in familia dumneavoastra?

Enorm. Erau traditii ortodoxe. Eram langa biserica Mirauti. Sunt un om cu frica de Dumnezeu, respect aceste lucruri si cred ca fara ele n-am avea nicio identitate. Fara aceste simple lucruri. M-ai intrebat initial despre amintiri, respectul fata de traditii, frica de Dumnezeu, sunt lucuri care ne fac sa fim adevarati. Prefer bisericile astea simple…

Va amintiti cu placere de o amintire pe care ati conservat-o pe parcursul vietii de familie?

Sunt multe, pe cele mai frumoase din ele si acum le traiesc. Am luat-o pe fata mea si am dus-o de sarbatori la Vorodnicu de Sus, langa Putna, unde am niste prieteni si, inainte de-a ajunge la ei, am dus-o la cimitir si, acolo, fata mea, la 25 ani a descoperit niste nume. De exemplu, ea n-a stiut niciodata ca eu am mai avut o surioara, Oltea. E prima oara cand povestesc… care a murit din cauza unui soldat rus, betiv, care a tras cu mitraliera in timp ce mama o alapta si rafala aceea a trecut prin parul mamei si, din cauza spasmelor, a socului, in cateva saptamani, surioara mea s-a stins. Eu am convingerea ca este ingerasul meu pazitor si intotdeauna vorbesc cu ea. Si faptul ca s-a nascut in Oltenia cand mama era in refugiu, – cand venea valul de rusi, care erau odiosi, nevestele de ofiteri erau trimise in Oltenia, pentru a fi protejate… Si mama, care era nevasta de ofiter, a fost trimisa in Oltenia. Si acolo s-a nascut surioara mea, pe care mama a botezat-o Oltea, in semn de respect. Si asa, fiica mea a descoperit ca si mama a fost infiiata de o familie de nemti bogati care au divinizat-o si au maritat-o cu tata. Si numele acestea nemtesti erau toate trecute pe cruce. Eu nu am luat-o pe Gloria niciodata sa-i povestesc lucurile astea. A fost momentul in care a ramas uimita si m-a intrebat: Cine sunt oamenii astia?. I-am raspuns ca sunt neamurile noastre si a inceput sa planga, ea fiind foarte sensibila. Recent, am descoperit o biserica cu hramul Doamna Oltea, care mi-e foarte draga si are si ceva din Sf. Parascheva si acolo ma duc. E o biserica simpla, de cartier, foarte saraca. Prefer bisericile astea simple. Eram dispus la compromisuri din dorinta de a nu lipsi nimic familiei mele

Daca ar fi sa faceti o radiografie morala si lumeasca, deopotriva, a valorilor actuale si a culturii romanesti, cum ar arata aceasta?

Trebuie sa-ti mai fac o marturisire, pentru ca azi suntem la momentul marturisirilor. Eu nu sunt foarte mandru de tineretea si de viata mea. Am facut multe compromisuri. Am fost generatia compromisurilor. Eram dispus la compromisuri din dorinta de a nu lipsi nimic familiei mele. Eram decis sa fac orice ca sa fie bine acasa. Noi asa am trait, in frica si in dorinta ca voi, copiii, sa nu simtiti umilintele… Mi-aduc si acum aminte de cozile imense la unt. Cand am gasit o casa pe pamant, primul lucru pe care l-am facut au fost sobele, in zece zile, din dorinta de a-mi proteja familia. Am furat 100 de caramizi pentru ca nu se gaseau de vanzare. Am furat dintr-un santier socialist 100 de caramizi. Sunt lucruri pentru care eu ma intreb, de multe ori, daca am dreptul sa dau sfaturi de moralitate. Cum sa vin eu acum si sa tin lectii de morala? Ar fi total necinstit. Pentru ca pe toate astea le-am facut. Nu mai am timp sa mai spun povesti si minciuni. Nu vreau sa duc povara unei minciuni a la long ca ce… am fost un Fat-Frumos pe cal alb? Nu, am fost un om cu multe slabiciuni, cu multe pacate si defecte si imi asum, nu sunt mandru de ele, dar am singura consolare ca, acolo, unde am putut, am facut bine, nu am facut rau la nimeni. Ce am facut eu, au fost doar porniri egoiste si satisfactii personale, sper ca fara sa ranesc si sa fac rau si lucrul asta ma face sa ma accept asa cum sunt.

In ce mod credeti ca sustine teatrul puterea valorilor contemporane?

Este o salvare a voastra si vad in teatru salvarea noastra, a tuturor. Are o poveste. Trebuie sa va agatati de ea si sa n-o lasati sa dispara. Eu mi-am facut datoria si cu multe sacrificii. Am salvat spectacolul de teatru, am jucat in niste conditii ingrozitoare, pe un frig…! Ce frig era in teatre! Oamenii stateau cu paltoanele pe ei, cu fulare, cu caciuli, mainile erau inmanusate… aplauzele erau innabusite… sunau innabusit… Asta nu se uita.

Poate schimba teatrul oamenii?

Da! Sunt convins ca e o forma de intoarcere la cultura, absolut necesara. De cate ori reusesc eu, Vladimir Gaitan, sa ma duc la teatru la colegii mei, sa vad un spectacol, plec de-acolo alt om. Sunt mai bogat, sunt mai frumos, sunt mai drept… Parca s-a intamplat ceva, parca am facut o cura de seruri minunate. Cartea si teatrul raman salvarile noastre.

Despre filmul Ultimul corupt din Romania

Filmul Ultimul corupt din Romania este o ironie adusa societatii de astazi, o continuare a povestii din Poker, in regia lui Sergiu Nicolaescu, care surprinde protagonistii in momentele- cheie ale profesiei lor. Referindu-se la acest aspect, actorul Vladimir Gaitan precizeaza: Filmul lui Sergiu, comedia pe care ati vazut-o asta seara, s-a nascut dintr-un spectacol de teatru, pe care, culmea ironiei, il jucam, si acum, in Teatrul de Comedie, cu mare succes. Poker este la seria a II-a. Am schimat doar titlul, personajele sunt aceleasi, bineinteles ca sunt si unele personaje noi. in personajul meu, ca doctor estetician, imi doresc sa ajung Ministrul Sanatatii, si ajung Ministrul Sanatatii. Visul meu este sa hotarasc eu ce salvari comand si sa-mi cumpar un Ferrari pentru a ma deplasa. Acest film este, fara doar si poate, o operatie destul de dureroasa, pe viu, cu un bisturiu destul de bont, fara anestezie si este societatea noastra, in care regasim multe personaje – in toti ministrii si in toata lumea asta care se invarte in jurul nostru si pe care ii recunoastem. Ultimul corupt este o poveste care ne priveste pe toti.

Reporter: Stefania Argeanu

31 decembrie 2013
Dr. Popovici Anton Teodor: „Binele învinge întotdeauna!”

Cu toate ca este un Om care se dedica comunitatii, avand principii statornice si un mod de a exista demn de a fi apreciat, exista si indivizi carcotasi, asa-zisi colegi care apartin breslei si care nu inceteaza a mai adauga un cuvant otravit cu invidie si rautate la adresa acestui profesionist. Imi doresc ca numele si povestea acestui maestru sa fie facute cunoscute, in semn de rasplata pentru munca depusa din dragoste pentru oameni si medicina, pentru ca avem capacitatea de a recunoaste CALITATEA UMANA.

Materialul curent, despre un maestru al medicinei romanesti, s-a lasat asteptat indelung, daca ma raportez strict la intervalul cronologic ce a trecut de la prima mea intalnire cu domnul doctor si ziua de astazi-momentul afisarii articolului pe blog. Ma refer la aproximativ 2 ani. In tot acest timp cred ca ne-am vazut de 4, 5 ori. Si a fost deajuns pentru ca impresia sa devina imagine statornica. Asadar, va invit sa priviti, prin ochi de arlechin, o poveste de viata, ale carei semnificatii contin ferestre de adevar profund, poate si pentru ca e firesc, e esential sa admitem ca: ”Opusul unei afirmatii corecte este o afirmatie incorecta. Insa opusul unui adevar profund poate fi foarte bine un alt adevar profund.” Niels Bohr

Formula de calcul a unui destin nobil, aflat sub semnul medicinei: Munca = Cinste = OM = Progres = Civilizatie

Luminozitatea sa launtrica, din care izvorasc blandete, bunatate, daruire pentru pacientii sai -"micutii iepurasi" asa cum obisnuieste sa-i alinte cu duiosie – transforma cele 3 cuvinte magice din "Binele invinge intotdeauna!": un substantiv, un verb si un adverb de timp, dintr-o iluzie efemera a secolului XXI, intr-o convingere a realitatii. Conditia sine qua non este sa il intalnesti. Dupa, iti vei dori sa stai cat mai mult in preajma sa si sa il cunosti. Intr-un moment socotit TABU de unii, am curaj sa vorbesc despre un OM de sorginte neasemuita, un smarald unic in felul sau, atat de luminat de bunatate, rabdare, intelepciune! Are o capacitate subtila si sensibila de a-si continua calea povestii de viata, chiar daca au fost momente in care umilintele ce i-au fost adresate au sarit de la etajul numit OMENIE. Este un invingator prin curajul aratat in fata nedreptatilor. Este OM: isi iubeste profesia de medic de mai bine de 40 de ani modesti, cu aceeasi masura iubeste si alina suferinta copiilor, un artist desavarsit in sala de operatii, un chirurg cu experienta in toate palierele domeniului CHIRURGIEI si ORTOPEDIEI PEDIATRICE. Pentru domnul dr. Popovici Anton Teodor din Iasi, intreaga existenta umana sta sub semnul cuvintelor: MUNCA = CINSTE = OM = PROGRES = CIVILIZATIE." Sanatatea este un domeniu cu oferta totala, fara a astepta si a dori recunostinta. Un om-pasare, al caruii zbor desavarsit a mai fost intrerupt si de pietre grele, dureroase. Un om care nu inceteaza sa spuna tuturor si sa creada in ideea ca Binele invinge intotdeauna!: “Daca te intreaba cineva daca l-ai intalnit pe cel mai fericit om din lume, sa-i spui de mine. Eu sunt cel mai fericit, dar si cel mai nefericit om… Omul cu viata chinuita este Doctorul Iepuras “. Acestea au fost cuvintele pe care mi le-a incredintat in decursul celei de-a doua convorbiri. De altfel, mi-a marturisit ca diminutivul “iepuras”, ce ii este atribuit si la momentul actual cand ofera consultatii, a aparut in timp, ca un alint al copilului bolnav, in a suporta mai usor durerea ortopedico-chirurgicala. Atata bunatate, respect, iubire pentru semeni si profesie, atata optimism si blandete, intr-un singur om, eu nu am mai vazut! Ofera neconditionat consultatii copiilor si nu accepta compromisurile, considerand ca “sanatatea este un domeniu cu oferta totala, fara a astepta si a dori recunostinta.” Aproape ca nici nu l-am privit in decursul celei de-a doua intalniri, de la Cafeneaua ceainicelor aburinde. Despre fiinta aceasta valoroasa aflasem ca este un artist cu suflet cald in sala de operatii. De fiecare data cand vorbesc cu Dr. Iepuras particip la un dialog al cuvintelor intelepte. Dumnnealui imi spune, cu zambetul sau blajin, cu vocea sa melodioasa, ca asta se datoreaza faptului ca este uns cu toate alifiile, adica are experienta. Il priveam la un anumit interval de timp, stabilit de necesitatea rostirii urmatoarei intrebari dornice de a primi un raspuns. E esential sa marturisesc ca mi-as fi dorit sa pot inregistra cu un mecanism ultraperformant, de la momentul intrarii noastre in cafeneaua romantata, asezarea la masa cuvintelor, gesturi, emotii, pauze de priviri, zambete si pana la idei nespuse, nedeclarate, si asta pentru ca ideile stau la rand. Cand aveam pixul in mana simteam ca pot nota orice cuvant, orice expresie a fetei, orice detaliu din incapere, astfel incat randurile acestei intalniri sa fie asa cum le-am receptat, eu insami, de la sursa. Cu toate ca nu l-am privit de mai multe ori, privirea mea rasfoia atat omul – prezent acolo, asezat in stanga mea, cat si rememorarile sale. ”Sunteti o fiinta rara!”, am rostit cu o nuanta de curaj, preluata chiar de prezenta Dr. Iepuras. Aveam in fata mea o opera de arta, o nestemata, o carte vie, o carte cu suflet si nu stiam cum ar fi cel mai potrivit sa reactionez, cum sa-mi exprim admiratia. “Nu mint, nu fur niciodata, castig intotdeauna!” M-a intrebat, la un moment dat, despre ce imi doresc sa scriu: despre drama unei istorii trecute (sau drama trecutului), despre figura unei personalitatii sau despre o viata chinuita…Iar eu nu pot trece peste drama unei vieti chinuite… Cred ca vi s-a intamplat, fie si pe furis sa zariti, sa patrundeti in fasii de povesti, recompuse, reasamblate dupa ce si-au spus oful, cu sau fara batista din apropierea ochilor – martori. Sa cunoasteti dramele oamenilor buni, care au daruit, au iubit sincer si frumos, au ajutat semenii si, drept rasplata, au primit palme, cuvinte otravite, lovituri in toate incheieturile. Apoi, au fost marginalizati, asezati pe marginea prapastiei. Cine mai stie ce s-a intamplat cu ei? Nu pot sa nu schitez o jumatate de suras zvacnind a puncte de ironie cand ma intreb: dar oare cine i-a cunoscut? Cine s-a oprit intr-o zi, pe o strada obisnuita, pentru a le privi munca din suflete? Cine le-a odihit, macar cu dorinta de a le sti versiunea despre viata lor, sufletele aceastea bune, calde, umane, obosite in adancurile inimii?…

Repere biografice

data nasterii: 24.05.1945

Studii: Institutul de Medicina si Farmacie Iasi–actualmente UMF GR. T. POPA, Iasi–(1964 – 1970) – medic primar, specialitatea Chirurgie pediatrica – ASISTENT UNIVERSITAR la UNIVERSITATEA DE MEDICINA SI FARMACIE ”GR. T. POPA” IASI, Iasi, din decembrie 1979 pana in anul 2009, astfel a contribuit la formarea carierelor a nenumarati medici (1979-2009) – MEDIC PRIMAR CHIRURG, SPITALUL CLINIC DE COPII ”SFANTA MARIA” IASI, (1991 – 2009) – MEDIC SPECIALIST IN CHIRURGIE SI ORTOPEDIE INFANTILA, SPITALUL JUDETEAN VASLUI(1974-1979) – MEDIC SPECIALIST IN CHIRURGIE SI ORTOPEDIE PEDIATRICA, INSTITUTUL DE MEDICINA SI FARMACIE BUCURESTI (1973-1974) – In prezent, realizeaza garzi in cadrul departamentului Chirurgie generala, la Spitalul Municipal de Urgenta "Elena Beldiman" din Barlad.

22 iunie 2013
Simplitatea, dincolo de imagini

Vladimir Gaitan: Simplitatea este un cuvant pe care am inceput sa-l uitam foarte mult!

Alex Iordachescu: Trebuie imaginat un nou mod de a rezista, nu prin IMAGINI, ci dincolo de IMAGINI!

Despre o tehnologie care a acaparat toate mijloacele de comunicare. Despre trecerea, intr-un ritm alert, de la ecranul-spectacol – care era calea predominanta de relationare intr-o raza a omenirii apusa parca, la ecranul omniprezent, cu impact global. Am punctat certitudini ale realitatii cinematografice, am avut curiozitatea de a sti care este, la ora ecranului hipermodern, destinul gandirii si al expresiei artistice. In esenta, am adresat tntrebari si am primit raspunsuri. De la doi maestri: actorul Vladimir Gaitan si regizorul Alex Iordachescu.

Pentru inceput, l-am invitat la dialog pe iubitul Horia Vrabete – personaj pe care si l-a insusit relativ recent, sub bagheta regizorului Sergiu Nicolaescu, in Ultimul corupt din Romania, din 2012:

Mi-am refuzat orice implicare in aceste intamplari – 3D, 4D… Mi-am prelungit placerea de a citi o carte

Vladimir Gaitan: Trebuie sa-ti marturisesc ca eu nu am deschis in viata mea un computer si nici macar un laptop. Nu sunt dusmanul acestor lucruri, copiilor mei le-am luat de-acum 10 ani, la primele aparitii. Dar, efectiv, mi-am prelungit placerea de a citi o carte. Referitor la ce se intampla cu acest domeniu: sunt atehnic. Mi-am refuzat orice implicare in aceste intamplari – 3D, 4D, ecran tactil, miniatural. M-am retras in cochilia mea si ma uit la filme normale. Am vazut Avatar, care a fost mai ciudat pentru mine, l-am acceptat ca atare, dar, in general, ma feresc de zona asta, pentru ca din punct de vedere profesional o consider foarte falsa, artificiala. In curand se va renunta la noi, probabil… Unde va mai fi Dustin Lee Hoffman, unde va mai fi Robert De Niro, Pacino(Alfredo James)? Acestia sunt cativa din actorii uriasi a caror interpretare m-a fascinat dintotdeauna. Consider aceste tehnici nocive, mai ales pentru copii. As introduce un program foarte bine controlat asupra acestui fenomen despre care aud ca se vorbeste tot mai des si care se poate razbuna foarte urat pe noi toti: acum se bat recorduri, prin toate mijloacele, avand ca miza violenta. Acest gen de cinematografie duce la infantilitate, la imbecilitate.

S-a uitat de Alain Delon, Lino Ventura, Jean Gabin, Michel Serrault…

Chiar daca este de acord cu afirmatia despre cinematograf a criticului de film, Jean Serroy, Gaitan nu ezita sa fie sincer, pastrandu-si calmitatea si diplomatia definitorii. Astfel, ne impartaseste opinia sa: “Eu am depre critici o parere destul de rezervata, pentru ca ei nu au o opera proprie si se ocupa cu a fi contra muncii celuilalt.”

"Cinematograful este un mijloc de a spune ceea ce nimeni nu poate spune prin cuvinte, in afara poate de poezie. El este in sine un limbaj, care e combinatia mai multor arte, un limbaj infinit de frumos, infinit de profund si care poate nara orice poveste." ( afirma, intr-un interviu, criticul de film, Jean Serroy)

Coordonatele amintirilor domniei sale contin nume sonore ale cinematografiei italiene si nu numai, marturisind: Vladimir Gaitan: “Eu nu am sa uit niciodata filmele rusesti exceptionale, care mi-au bucurat tineretea sau cinematograful italian, despre care tanara generatie nu stie: Alberto Sordi, David Kaufman… Din punctul meu de vedere, cinematografia americana a facut foarte mult rau Europei, pentu ca a venit cu o forta financiara uriasa, iar Europa nu a putut sa tina pasul. Vorbesc de marile industrii de fim, gen Cinecittà (care a fost unul din cele mai mari studiouri de film din lume si, totodata, supranumit "Orasul filmului" ) Urmatoarea generatie s-a opit la Depardieu si cam atat! Dar s-a uitat de Alain Delon, Lino Ventura, Jean Gabin, Michel Serrault… Actori minunati, minunati…!!! Vorbim de niste vremuri care s-au cam dus si trist este ca nu vine nimic in loc. Iar despre ceea ce vine, pot spune ca sunt niste accidente. E putin! Inainte vorbeam de o scoala, iar acum vorbim de niste accidente.”

Inainte de a afla ce lipseste acestei ere a cumulului, ce inregistreaza transformari profunde, resimtite, mai ales, la nivelul formei originale, prototipice a salii de spectacol, i-am adresat intrebarea: La ce tip de ecran ar trebui sa revina cinema tograful, astfel incat sa aiba loc o diminuarea consistenta a mutatiei culturale?

“Fenomenul mutatiei culturale afecteaza, astazi, tot mai multe aspecte ale creatiei, dar si ale existentei insasi. Voi fi sincer. Eu consider ca ar tebui sa revenim la ecranul clasic, normal, la asa-zisul ecran plat. Sunt un bun spectator de cinema, prefer sa ma deplasez din fotoliul meu pentru un film bun, un film de calitate, la ecranul actual din salile de cinema, care ma satisface, dar nu-mi prea place nici acest sunet foarte eficient, dat foarte tare. Am intalnit aceasta realitate a sunetului dat la maxim, in ultimele mele vizionari (The Ladykillers, de Tom Hanks), dar cred ca acest apect tine si de operator, care realizeaza setarile intr-o asemenea maniera. Am fost si in alte sali de cinematograf unde acest sunet dolby surround era prezent, dar era placut, nu era agresiv. Sunt genul de spectator care vrea masura si-atata tot”.

Vladimir Gaitan a mai spus si ceea ce scapa, de fapt, acestui univers, aflat intr-o continua expansiune: ”Simplitatea… ador si, in acelasi timp, imi este dor de acest cuvant, pe care am inceput cu totii sa-l uitam foarte mult! Simplitatea si normalitatea. Dorinta asta permanenta de epatare, de agresivitate, dorinta asta exasperanta, indusa, de a fi in pas cu… Dar nu mai vreau sa fiu in pas cu..! Mi-e dor de lucrurile retro, de tehnicile mai putin avansate de altadata! Sunt lucruri care tin de placerea, intimitatea noastra si nu de a fi in pas cu ceva anume.”

Indragitul actor Vladimir Gaitan le pregateste cinefililor o intalnire cu Pescarusul, invitandu-ne, in acest sens, la frumoasa premiera a piesei cehoviene, din luna aprilie, in aceeasi locatie: Teatrul de Comedie, din Bucuresti.

…………………………………………………………………………………………………………

Imaginile si-au pierdut substanta si legatura cu sacrul

L-ati cunoscut in Periferic (in regia lui Bogdan George Apetri), unde a facut parte din distributie alaturi de Ana Ularu, Andi Vasluianu, Mimi Branescu, in 2010. A regizat scurtmetrajul Andreea si tramvaiul in 2004. Este producatorul filmelor: La cosmétique du bonheur (2013), Lullaby to My Father (2012), Ryna (2005) si L’enfance d’Icare / Copilaria lui Icar (2009). Cea din urma productie mentionata a starnit interpretari controversate din partea mass-mediei romanesti, care neintelegand dorinta umano-regizoriala de a traduce o viziune interioara, a spus despre debut ca este “pretentios” .

Regizorul Alex Iordachescu mi-a spus, in interviul acordat in mai 2011 despre "Copilaria lui Icar" ca ”Este un film relativ ermetic, nu pentru ca mi-am dorit sa fie asa, ci pentru ca am privilegiat intuitiile pe care le-am avut pe moment, formelor mai conventionale. Nu e neaparat o calitate, idealul este sa le imbini in mod armonios. Am remarcat ca filmul a atins deseori oameni foarte sensibili si/sau cu o educatie care ii face sa-si puna intrebari ( stiinte sociale, filozofie, etc..). A explicat ce inseamna, in viziunea sa, “discursul despre cinema”, printr-o trimitere eficienta si practica la filmul realizat, Copilaria lui Icar:

Alex Iordachescu: “Am lucrat intuitiv pe aspectul cinematografic, cu dorinta de a traduce o viziune interioara. Am scris note de intentii, dar ce e important, pana la urma, este ce aduce acest film in lume, fie mica sau mare contributia lui. Cred ca el este bogat la nivel de interpretare. Si imi place cand fiecare poate sa-si croiasca filmul lui, sa existe o plasticitate a "materiei" filmului. Mi se pare ca lumea in care traim nu e lineara sau binara si imi doresc sa fac filme care sa traduca "tesutul" acesta. Cel putin, imi place ideea asta, ma face sa ma simt mai liber si imi permite sa fac lucruri neasteptate.”

In stare de dependenta, nevoia de a satisface pulsiunea scopica depaseste capacitatea de a intelege di a asimila imaginile

De asemenea, regizorul Iordachescu a mentionat ca: “S-a trecut de la ecran la ecrane, mai mici, mai multe. Raporturile s-au inversat, atat in talie, cat si in proiectie/emisie. Prin multiplicarea lor, imaginile si-au pierdut substanta si legatura cu sacrul, au devenit "iluzii adevarate", "realitate virtuala", droguri ieftine. In stare de dependenta, nevoia de a satisface pulsiunea scopica depaseste capacitatea de a intelege si a asimila imaginile, care trebuie sa-si indeplineasca funciiunea din ce in ce mai repede, din ce in mai intens (in sensul: violent, vulgar, etc). Cinematograful despre care vorbesti nu cred ca va mai "reveni" ca atare, sau, in orice caz, nu in civilizatia noastra. Trebuie imaginat un nou mod de a rezista, nu prin imagini, ci dincolo de imagini. Altfel zis, dat fiind ca imaginea nu va mai regasi dimensiunea sacrului, ( sau cel putin nu va mai fi recunoscuta ca atare) devine urgent sa-i luam puterea nociva de a se prezenta sub chipul realitatii, deci sa o "dezvaluim" ca iluzie. Ultimul film al lui Amos Gitai, "Lullaby to my father", merge pe linia asta. Asta nu inseamna ca nu e poezie si "cinema" in filmul lui, dar reuseste sa se desprinda de orice fascinatie pentru imagini si, tocmai, prin cinematografie (cadraj, montaj, alternanta fictiune/documentar), sa mearga "dincolo" de imagini. Este inutil sa precizez ca majoritatea oamenilor nu inteleg nimic din filmul asta sau nu le place… Dar cred ca e calea cea buna pe care Amos o exploreaza.”

Stefania Argeanu studenta,

Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, specializarea Psihologie, UAIC, Iasi, http://auraedaile.blogspot.com/

27 aprilie 2013