Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • De dinainte să ne naștem trăim prin ceilalți

    Regizorul Florin Caracala vine in 2024 cu o noua propunere pentru repertoriul Teatrului National „Vasile Alecsandri” din Iasi. Cine i-a vazut macar unul dintre spectacolele la care a lucrat de-a lungul timpului a putut constata ca este preocupat de jocurile de culise ale socialului si ale umanului, dar si de teatrul in teatru, de iesirea din conventii. Personajelor pe care le alege nu li se potrivesc mastile, ele sunt demascate, de fapt, si apar in toata goliciunea. Ratarea, ura, instinctele violente, setea de putere nu sunt ocolite de catre regizor.

    Si de aceasta data, Caracala propune un text greu de digerat, semnat de David Vann, tradus de Marius Chivu si dramatizat de Maria Manolescu, De dinaintea amintirii. Materialul cu care s-a lucrat la Iasi, asa cum detaliaza si Marius Chivu, traducatorul textului, este o povestire hibrid despre religii cu o vechime de peste 3250 de ani.

    In punerea in scena de la Nationalul iesean, actorii se desfasoara intr-o furtuna de ritualuri si dialoguri, intr-un decor multifunctional, modular ale carui celule-povesti se activeaza imediat ce lumina scenica le imbratiseaza. In fiecare celula a decorului se regasesc cuburi transparente cu cranii care parca vor sa isi povesteasca destinul si personaje impovarate de milioane de ani de cutume sociale si spirituale. Mortii sunt agatati in copaci, inveliti in piele de taur netabacita, conform traditiei preistorice din Georgia sovietica, iar ritualurilor pagane li se atribuie semnificatii profunde, spirituale.
    In De dinaintea amintirii se vorbeste atat la persoana I-ii, cat si la persoana a III-a, ceea ce demonstreaza abilitatea autorului, dar si a regizorului, de a oscilita, ori de cate ori le serveste, de la personal la general si invers. Cum imbatranesc oamenii, acest subiect delicat care deschide punerea in scena nu este decat o capcana care ii arunca pe spectatori in haul discutiei filosofice despre sensul vietii, religie, ritualuri, menire, putere si supunere, dictatura ideologica. Personajele lui Caracala preluate de la David Vann sunt la limita dintre sinistru si balci al desertaciunilor. Cand le joaca, actritele Malina Lazar, Pusa Darie, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Andreea Boboc, Mara Barbarie, Alexandra Azoitei, Alexandra Budau si actorii Ionut Cornila, Razvan Contu, Dumitru Georgescu, Robert Agape, Marian Stavarachi, Luca Gumeni nu uita de cochetarie, de sexualitate, le imbraca in dorinte si pasiuni de necontrolat. De altfel, spectacolul este marinat intr-un amestec de senzualitate si putreziciune fizica care iti da fiori.
    Distributia spectacolului este suficient de echilibrata, incat nici un rol nu pare in plus sau insuficient de intens jucat. Chimia dintre personajele principale este evidenta, iar Malina Lazar, alaturi de mult mai experimentatele Pusa Darie, Tatiana Ionesi si Livia Iorga, straluceste. Ea construieste un personaj greu de uitat, omul insusi, relatia sa cu timpul, cu trauma, cu varsta si drumul spre adevaratul sine, spre spiritualitate, spre identificarea unei religii care sa ii ofere un rost vietii, dar si un sens dincolo de aceasta lume.
    Domina in spectacolul lui Florin Caracala perspectiva feminina asupra religiei, a varstei, a vietii si a mortii. Nimic nu este ales la intamplare in De dinaintea amintirii. Detaliile care tin de vestimentatie se tes in firul si intelesurile povestii. Hainele albe cu tul rosu pe margini fac trimitere la un mediu rece, de spital si, in acelasi timp, la viata, la sangele care clocoteste in vene sau e varsat, la cochetarie (tull-ul din ele, mai ales). Fascinanta este in viziunea lui Caracala si fuga continua, pe aripi de fiinte mitologice, dinspre prezent intre trecut si dinspre trecut inspre prezent, ancorarea si in realitatea imediata si multitudinea de planuri expuse. Unul dintre personajele feminine, de exemplu, interpretat de Tatiana Ionesi, se hraneste din placerea de a face poze si selfieuri, din accesul la retelele de socializare.
    Dupa intro-ul pe care il fac personajele in universul lor, cadrele-case se desfac prin rotire si apare in prim-plan un copac imens, ritualic, in care atarna cadavre in saci negri, un soi de arbore al vietii uscat, a carui seva a fost supta de duhul mortii. In fundal, un cor antic intruchipeaza cohorta gri prezenta la inmormantari si repeta incantatii demne de ritualurile satanice. Un membru al acestui cortegiu straniu, un tanar chipes, aproape gol (din nou contrastul viata, sexualitate/moarte, inertie, viata in toi si sfarsit de drum), cu o coroana pe cap desface unul dintre sacii cu cadavre. Se pune la cale un ritual de inmormantare barbar, cu topoare si dezumanizare, se fac trimiteri la ghilotina si se nasc discutii despre viata de apoi si despre Dumnezeu.
    Personajul feminin cel mai in etate, Maxine (jucata de Malina Lazar, care face un rol de exceptie) este in viziunea regizorala o intruchipare a memoriei colective. Dupa ducerea la indeplinire a ritualului se revine la decorul modular mobil si se intra intr-un teatru in teatru, personajele stau pe scaune si privesc un show cu eroi diversi. Aici, Caracala strecoara cu abilitate idei despre teatru si conventiile teatrale, totul sub forma unui freakshow, in care intervine si Shakespeare. Spiritul marelui dramaturg este, de altfel, des invocat in punerea in scena. In spatiul modular in care isi concentreaza obiectele-simbol ale propriei vieti, Maxine are chiar si Hamletul in format tiparit.
    In tot acest colaj de ritualuri se apeleaza des la resursele video care imbraca spectacolul si il dinamizeaza. Imagini demne de un road trip movie se succed cu repeziciune pe o fasie de panza, in timp ce pofta de viata, moartea, rolurile sociale si leadership-ul intr-o societate anima sau chiar incing discutiile dintre personaje. Structura spectacolului este cusuta solid in capitole cu titluri semnificative ca o carte despre istoria omenirii. Unul dintre capitole, Noaptea intunecata a sufletului scufunda spectatorii in mlastina sufletului si a constiintei si ii lasa aproape fara suflare. 
    Memoria si mecanismele sale de activare, traditie, gandul sinuciderii si credinta in Dumnezeu toate plutesc pe fundul acestei mlastini.
    Alaturi de Marius Chivu, cel care traduce textul lui David Vann, de Maria Manolescu, cea care semneaza dramaturgia adaptata, de scenograful Bogdan Spataru si de video artistul Andrei Cozlac, Florin Caracala reuseste sa creeze la Iasi un spectacol hipnotizant, complex, multidimensional, o spirala de planuri de intelegere si de interpretare a umanului, un show in care personajele centrale sunt viata si moartea, fete ale aceluiasi destin.

    In De dinaintea amintirii, fragilitatea fiintei razbate din intunericul istoriei si se expune in selfiuri, dezumanizarea pandeste la orice colt si isi asteapta liderii potriviti pentru a o ghida prin multime, Dumnezeu este tradat pentru a fi apoi cautat cu disperare in orice practica cu iz ritualic, dragostea fata de celalalt si fata de sine iese ferfenita din lupta suflet la suflet, haurile existentiale se casca la orice pas.

    Cronica aparuta in revista Teatrul azi, nr. 11-12/2024

  • Pe aripile prieteniei

    Copilaria este acel taram magic pe care incercam sa poposim din cand in cand si la maturitate. Bucuria, prietenia, dragostea neconditionata, rasul si plansul care se imbina pentru a da glas emotiilor puternice si modelatoare de caractere acolo isi au radacinile. Tocmai de aceea, sunt sursa de inspiratie pentru multe spectacole de teatru care li se adreseaza spectatorilor de toate varstele. La Teatrul pentru Copii si Tineret „Luceafarul” din Iasi a avut loc recent premiera spectacolului Cu avionul printre stele, o joaca de-a toate aceste stari prin care trecem din primele zile de viata.
    Cu textul, regia si elementele scenografice gandite de Beatrice Iordan, Cu avionul printre stele ii poarta pe spectatori intr-un univers senzorial care le deschide inimile. 
    Tomi si Ani, doi buni prieteni, iubesc povestile si le impartasesc cu toti cei care ii asculta. Din imaginatia lor se nasc personaje care ii invata ca in viata prietenia poate trece peste orice obstacol si ca dupa lacrimi poate veni un ras vindecator. Trebuie doar sa speri, sa crezi, sa fii bun si sa nu renunti la vise si la oameni care te ajuta sa cresti si sa iti faci viata mai frumoasa. De altfel, Beatrice Iordan, absolventa a sectiei Arta Actorului Manuitor de Papusi si Marionete a Facultatii de Teatru – Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica coordoneaza o trupa de teatru independent, Hopa-trop, dedicata copiilor pana in sase ani si gandita pentru a-i ajuta pe acestia sa  isi dezvolte inteligenta emotionala, prin spectacole nonverbale bazate pe miscare, joc, imagine, sunet, culoare.
    Teatru de Copii si Tineret Luceafarul Iasi | Cu avionul printre stele
    Jucat in intimitatea salii mici a Teatrului pentru Copii si Tineret „Luceafarul” din Iasi, Cu avionul printre stele ii imbie pe cei mici sa isi lase bucuria si curiozitatea sa zburde libere. Actorii Claudiu Galateanu, Raluca Pintilie si Camelia Dilbea ii insotesc cu personajele pe care le anima si ii incurajeaza sa exploateze multifuntionalitatea oricarui obiect. Pentru ca da, decorul spectacolului este gandit in asa fel, incat toate obiectele folosite sa aiba intrebuintari diverse. Astfel, o bucata de panza imprietenita cu luminile scenei intruchipeaza peisaje diverse si se lasa prinsa in jocul magic de lumini si umbre.
    Teatru de Copii si Tineret Luceafarul Iasi | Cu avionul printre stele
    Bunii prieteni Tomi si Ani spun povestea unei alte prietenii care trece peste orice obstacol, cea a baietelului Robin si a maimuticii Tichi. Cand Tichi este luata de vant si dusa departe de Robin, acesta pune imediat la cale un plan pentru a-i da de urma. Nimic nu ii sta in cale atunci cand singura sa dorinta este de a-si regasi prietenul. Aceasta cautare este ca un drum initiatic pentru el. Este expus pericolului, dar intalneste si tot felul de alte personaje carora nu ezita sa li se destainuie si sa le ceara ajutorul.
    Teatru de Copii si Tineret Luceafarul Iasi | Cu avionul printre stele

    Cu avionul printre stele are in structura sa si teatru de papusi si intreactiune intre actori si public si teatru de obiecte si teatru de umbre pentru a-i purta pe micutii spectatori in miezul actiunii. Ghidusia marionetelor manuite cu talent si experienta de actorii Teatrului Luceafarul, dinamica spatiului scenic, umorul, ineditul intamplarilor prin care trec protagonistii, magia luminilor care mangaie materiale fluide si le fac translucide, toate fac din spectacolul de la Iasi unul care indeamna la incantare, la apauze, la lectii invatate. La reusita spectacolului contribuie din plin si muzica originala semnata de Daniel Pop si Florin Iordan, cantecele si versurile lui Daniel Pop, interpretarea muzicala a lui Daniel Pop, Florin Iordan si Maruca Iordan.

  • Cum a apărut „Ţara lui Papură Vodă”? Blestemul din vremea unui mare domnitor: ciumă, foamete cumplită, jafuri şi invazie de lăcuste peste popor

    "Tara lui Papura Voda", desi a intrat in vocabularul colectiv cu secole in urma, este o expresie folosita si in prezent de romani pentru a-si descrie nemultumirea si o tara fara stapan, o tara in care legile nu mai sunt respectate. Stefanita Lupu, poreclit Papura Voda, a fost fiul domnitorului Vasile Lupu si al  Ecaterinei Doamna si a domnit in Moldova intre anii 1659-1661. Documentele istorice atesta faptul ca, la doar 16 ani, la insistentele si rugamintile tatalui sau aflat la Constantinopol, Stefanita este numit domnitor in locul lui Gheorghe Ghica. Stefanita Voda a avut o istorie de familie controversata. 
    La virsta de 12 ani Stefanita a fost intemnitat in fortareata de la Buciulesti-Bistrita, impreuna cu mama si sora sa Ruxandra, dupa ce logofatul Gheorghe Stefan l-a detronat pe Vasile Lupu. Dupa cativa ani de captivitate, Stefanita a fost eliberat, iar Poarta Otomana l-a numit in 1659 voievod. A intrat solemn in Moldova insotit de tatari si o mie de albanezi. Cronicile vremii precizeaza ca, desi Stefanita era firav la trup din cauza indelungatei detentii, avea mintea agera. 
    Totusi, cronicarul muntean Radu Popescu spunea despre tanarul domn ca „facea lucruri copilaresti, sau sa zic mai bine nebunesti”.
    Contextul politic si economic in care a domnit Stefanita Voda
    Pe timpul domniei acestui “copil fara nici o experienta", cum a fost numit Stefanita Lupu, Moldova a trecut prin numeroase evenimente politice si militare. In scurta sa domnie (noiembrie 1659 – septembrie 1661), Stefan-Voda i-a “deranjat” pe aproape toti vecinii, Transilvania, Polonia, Crimeea, Tara Romaneasca, Ucraina, fara a iesi din cuvant  vizirului Koprulu. Una dintre primele actiuni externe ale tanarului voievod a fost participarea contingentului moldovenesc la operatiunea de inlaturare din Scaunul Munteniei a voievodului Radu Mihnea. La doar citeva zile de la inscaunare, Stefanita Lupu poruncea parcalabilor si altor dregatori ai statului sa scuteasca provizoriu de dari populatia tarii.
    Si cu mediul bisericesc a reusit sa mentina o relatie buna. In timpul domniei sale, a fost finisata construirea manastirii Golia din Iasi, au fost scutite de dari manastirile si inzestrate cu mosii si sate. Tocmai de aceea, Patriarhia de la Constantinopol l-a apreciat  pe Stefanita Lupu. Acesta s-a dovedit un bun aparator al intereselor Moldovei, a intarit relatiile cu vecinii, in special cu Muntenia, a dezvoltat comertul si economia, i-a scutit pe tarani de biruri.
    In ceea ce priveste relatiile cu tarile vecine ele erau si bune si rele, dar neaparat pe placul Inaltei Porti. Astfel, in vara lui 1660, Stefanita Lupu a poruncit sa fie atacata urbea “cazaceasca” Raszkow, unde locuia sora-sa Ruxanda, vaduva lui Timos Hmelnitki. Unii cercetatori pretind ca ea ar fi fost prizoniera cumnatului ei, Iurie Hmelnitki, altii, ca ar fi  refuzat sa se intoarca in Moldova la solicitarile tatalui si fratelui sau. Rezultatele campaniei au fost altele decat cele asteptate.
    La inceputul anului 1661, cazacii l-au pus in Scaun pe Constantin Serban, dar carmuirea acestuia nu a durat decat  o luna. La mijlocul lui februarie 1661 Stefanita, impreuna cu protectorii sai, il invingeau pe uzurpator la Tatarasi. Mai dificile au fost raporturile cu Transilvania, unde lupta pentru tron se ducea intre mai multi pretendenti: Gheorghe II Rakoczy, Acacius Barcsay si  generalul Ioan Kemehy, invingator devenind ultimul.
    In ceea ce priveste raporturile diplomatice cu statul polon,  se poate vedea in documentele din acea perioada ca Stefanita a insistat pe langa Ian Kazimir sa-i fie restituita o suma “de patru ori o suta de mii si cincizeci de mii de zloti polonezi, bani gheata, precum si bijuterii care ramasera dupa moartea surorii sale Maria Radziwill”. In aceasta privinta, edificatoare este cartea lui Corfus I., "Documente privitoare la storia Romaniei culese din arhivele polone. Sec.XVII".
    Totusi, in plan intern, domnul avea sa se  confrunte cu o situatie economica precara. Lupta pentru tron si raidurile turco-tatare au agravat si mai mult viata oamenilor de rand. Acestor conflicte politice si militare li s-a adaugat si foametea. Ca sa le salveze vietile, oamenii acceptau sa-si vanda copiii. Din lipsa de bani si produse alimentare, ei se hraneau cu coaja de copac si papura. Domnia lui Stefanita s-a consolidat treptat, dar moartea tatalui sau, in  1661, si febra tifoida i-au pus capat. La sfarsitul lunii septembrie a anului 1661, Inalta Poarta a instalat in Moldova un alt domn, pe Eustratie Dabija (1661-1665).
    Originile poreclei Papura Voda si ale expresiei "Tara lui Papura Voda"
    De numele domnitorului Stefanita Lupu se leaga si una dintre cele mai plastice expresii intrate in vocabularul si mentalul colectiv, "Tara lui Papura Voda". Pentru a afla originile acestei expresii, care sunt cauzele care i-au dat nastere, este necesara o privire aruncata pe cronicile acelor vremuri. Astfel, se poate vedea ca, in anul 1660, an in care Stefanita Lupu era inca domnitor al Moldovei, o ciuma si apoi o foamete cumplita, provocata de jafurile tatarilor si de o mare invazie de lacuste, au afectat provincia. 
    Foamea oamenilor din tinut era atat de mare, incat acestia, nemaiavind hrana, au ajuns sa foloseasca coaja de copac si papura macinata in loc de paine. De aici i s-a tras tinarului domnitor porecla de Papura Voda.
    _______________________________________________________________
    Martor ocular al acestor evenimente, Miron Costin scria: “oamenii manca(u)…papura uscata in loc de paine…, poreclea si pre Stefanita-Voda, de-i dzicea Papura-Voda”.
    _______________________________________________________________
    Desi, cronicarul Radu Popescu preciza in "Istoriile domnilor Tarii Romanesti" ca Stefanita Lupu mai era supranumit si "Stefan slabanogul”, “necoptu in varsta sa”, “dezmierdat si inimos”, “la manie rapitoriu”, tot "Papura Voda" a ramas cea mai cunoscuta porecla a sa.
    In secolul in care traim, expresia "Tara lui Papura Voda" nu s-a pierdut din vocabularul curent al romanilor, asa cum s-ar putea crede. Dimpotriva. Desi multi nu stau sa ii mai cerceteze originile, in folclor ea este folosita atunci cand se doreste sublinierea unei nemultumiri legata de felul in care este condusa tara, face trimitere catre o tara fara stapan, unde legile nu mai exista sau sunt incalcate.

    Articolul a fost publicat si in adevarul.ro

  • Doina Azoicăi: „Vaccinurile pot crea un mecanism de imunitate colectivă“

    Vaccinarea este un subiect fierbinte, de actualitate, mai ales ca voci ale unor activisti antivaccinare, cum este Olivia Steer, sunt din ce in ce mai vehemente, in ciuda evidentelor stiintifice care-i contrazic. De aceea, o discutie cu un medic specializat pe vaccinologie poate desfiinta unele mituri antivaccinare si poate aduce mai multa liniste celor care au ales acest tip de imunizare. Am discutat cu profesor doctor Doina Azoicai despre importanta vaccinarii, despre reticenta la vaccinare, in crestere si la noi in tara, despre principalele scheme de vaccinare, aplicate atat copiilor, cat si adultilor.
    Doina Azoicai este specialist in epidemiologie si presedinte al Societatii Romane de Epidemiologie, din 2018. De asemenea, a elaborat, dupa anul 1990, prima carte din Romania in domeniul vaccinologiei, cu obiectiv principal de crestere a interesului pentru dezvoltarea conceptului de vaccin, vaccinare si vaccinologie. Prof. dr. Azoicai a activat si ca expert in Comisia de Vaccinologie a Ministerului Sanatatii, la inceputul anilor 2000, si s-a preocupat de modernizarea schemei de vaccinare folosita in Romania, prin sustinerea introducerii unor preparate vaccinale utilizate in tarile europene, cum ar fi vaccinuri combinate si conjugate, vaccinul antipneumococic, vaccinul antirotavirus, vaccinul anti-infectie cu Papilloma virus.
     
    prof.-dr.-doina-azoicai-3
    Doina Azoicai

    Ramona Iacobute: Sunteti experta in epidemiologie. De ce ati ales vaccinologia ca domeniu de cercetare si de practica in profesia dumneavoastra?

    Prof. dr. Doina Azoicai: Problema aceasta a vaccinarii este o dragoste a mea de mai mult timp. Medicina a evoluat extraordinar in ultimele decenii, este exploziva in informatii, in cunostinte, in descoperiri si nu s-a intamplat numai in cardiologie, nefrologie sau in gastroenterologie, s-a intamplat si in domeniul acesta al vaccinologiei. Vaccinurile au salvat omenirea.

    Ati fost si intr-o Comisie Nationala de Vaccinare, la inceputul anilor 2000. Povestiti-ne putin despre aceasta experienta.

    La un moment dat, in perioada 2008-2013, Ministerul Sanatatii a initiat o activitate intr-o comisie multidisciplinara, asa cum trebuie sa fie o structura de decizie pentru politicile de sanatate dintr-o tara, din care am facut si eu parte. Am interactionat cu oameni extrem de implicati in problema, cum ar fi profesorul Adrian Streinu-Cercel, profesorul Alexandru Rafila, pediatri ca doamna profesor Doina Plesca. Din pacate, aceasta Comisie de Vaccinologie nu mai exista in prezent, a fost desfiintata, nu pe motivul ca nu ar fi fost necesara. A fost extrem de utila, de exemplu, atunci cand s-a lansat oportunitatea introducerii vaccinarii antipneumococice in Romania. Vaccinul deja se utiliza in SUA si in Europa, iar preparatul era validat de catre structurile de acreditare a medicamentelor. Minsterul Sanatatii a solicitat atunci Comisiei sa analizeze si sa concluzioneze daca este oportun de introdus vaccinul in programul national de imunizare. Vaccinul conjugat era o noutate, o provocare. Dupa acea experienta, sunt convinsa ca vaccinarea antipneumococica in Romania a salvat multe vieti si a adus beneficii prin limitarea riscurilor de infectie pneumococica.

    doina-azoicai-2

    Si pentru cei mici, si pentru cei mari
     
    Vorbim mai frecvent despre vaccinarea copiilor. Este aceasta o necesitate numai pentru cei mici sau si adultii ar trebui sa se vaccineze mai dess

    S-a schimbat o paradigma in medicina moderna: vaccinarea nu este o actiune care protejeaza numai populatia infantila. Cu cat au crescut mai mult grupurile de risc, s-a constatat ca si copiii mai mari, si adultii trebuie vaccinati. Dar, intr-adevar, copiii si varstnicii sunt cei mai vulnerabili. De asemenea, se discuta acum mult despre vaccinarea pacientului cu boli cronice. Medicii stiu ca un pacient cu o afectiune cronica, de exemplu cu o boala pulmonara, primeste recomandarea de vaccinare antigripala anuala si vaccinare antipneumococica. Din 2005, cand am devenit medic epidemiolog, am avut sansa sa lucrez cu profesorul Traian Mihaiescu. Acesta mi-a propus sa facem un program pentru bolnavul pulmonar cronic care sa includa vaccinarea antipneumococica.
    Cand l-am initiat in Iasi, vaccinarea era gratuita. Programul a avut mare succes, a fost impartasit si la nivel national. Din pacate, nu a putut fi asumat de catre Ministerul Sanatatii. Dar cred ca pentru astfel de initiative ar trebui sa se faca un efort, pentru ca ele constituie o metoda de preventie eficienta, chiar daca preparatele vaccinale nu sunt ieftine.

    ________________________________________________________________________

    ”O singura boala a fost eradicata: variola"
    ________________________________________________________________________

    Citisem pe site-ul Organizatiei Mondiale a Sanatatii ca a inceput sa creasca la nivel global numarul persoanelor care refuza vaccinarea si, in consecinta, au inceput si sa reapara boli care fusesera tinute mult timp sub control sau chiar eradicate. Pentru ca sunteti un medic cu experienta in epidemiologie, spuneti-ne cum erau privite vaccinurile in trecut si cum sunt percepute in prezent.

    O singura boala a fost eradicata: variola, iar in momentul de fata se fac eforturi la nivel mondial pentru eradicarea poliomielitei. Apropo de faptul ca exista aceste opinii contra vaccinarii, va dau un exemplu cifric. Acum 30 de ani, prin 1988, erau la nivel mondial peste 300.000 de cazuri de poliomielita. In momentul de fata, in intreaga lume se inregistreaza 33 de cazuri de acest fel, in zone in care programele de vaccinare au fost convulsionate de situatii politice, de razboi – cum sunt Pakistan, Afganistan. Acolo unde nu a existat o politica de vaccinare si nu s-a aplicat sistematic vaccinarea in randul populatiei persista acest risc de a reaparea boli tinute sub control sau aproape de a fi eradicate. Deci vaccinurile au salvat omenirea.

    In cazul variolei cum a fost?

    Variola, o boala care a decimat in urma cu sute de ani populatii intregi, nu mai exista. De fapt, medicina are aceasta mare realizare, eradicarea unei boli. Rujeola este o alta boala care trebuie tinuta sub control, si vaccinarea face foarte bine acest lucru. In momentul in care nu a mai fost tinuta sub control prin vaccinarea cohortelor de populatii, a inceput sa reapara. Noi numim acest fenomen procesul de reemergenta. Din 2016 pana in prezent, in Romania s-au inregistrat peste 16.000 de cazuri de rujeola. Enorm! Este o epidemie, inca suntem intr-o epidemie. Au fost inregistrate si peste 60 de decese, nu numai la copii, ci si la adulti nevaccinati. Procesul de reemergenta a aparut si in cazul difteriei, desi la noi nu prea se vorbeste despre aceasta boala. Difteria este intr-o forma epidemica intr-o tara foarte apropiata de noi, Ucraina.

    Cate boli pot fi prevenite prin vaccinare in prezent?

    ________________________________________________________________________

    Prin vaccinare, putem preveni aparitia a peste 26 de maladii infectioase. Dar vaccinarea care nu se face sistematic in populatia susceptibila de a face boala nu are efectele scontate. Vaccinurile au aceasta caracteristica de a crea un mecanism de imunitate colectiva. Daca 80%-90% din cohorta de copii care ar putea sa fie susceptibili la o boala se vaccineaza, protectia este asigurata chiar si pentru cei nevaccinati ca urmare a mecanismului de <<herd immunity>> (n.r. – <<imunitate colectiva>>). Oricum, este bine de stiut ca nu se vaccineaza <<la intamplare>>, exista indicatii si contraindicatii de vaccinare. Cei care, din nefericire, nu pot fi vaccinati pentru ca au o contraindicatie sunt protejati prin acest mecanism de imunitate colectiva de care spuneam. Sunt foarte multi parinti care refuza vaccinarea copiilor lor, insa acesti copii se duc in colectivitate. De aceea, tari ca Franta si Italia, de exemplu, au luat o masura mai drastica: aceea de a introduce obligativitatea vaccinarii. Daca intr-o colectivitate vine un copil nevaccinat si colectivitatea nu este protejata in proportie semnificativa, copilul nevaccinat este o potentiala sursa de imbolnavire pentru ceilalti.

    ________________________________________________________________________

    Cum ne afecteaza hidroxidul de aluminiu

    Care este structura unui vaccin? Ce contine acesta? Este important de stiut, pentru ca principalele reticente la vaccinare se nasc pornind de la aceasta compozitie si efectele secundare care pot sa apara.

    Vaccinurile nu au fost preparate ieri sau in momentul in care noi am inceput sa dialogam pe Facebook. Din secolul al XVIII-lea, cand a fost lansat primul vaccin antivariolic, aceste preparate au evoluat, s-au imbunatatit. Nu numai ca sunt mai multe fata de acum 100 de ani, dar putem preveni mai multe boli care apar din cauza a numerosi agenti patogeni, cum ar fi, cel mai recent, Papillomavirusul uman, vinovat de anumite forme de cancer. Stiam altadata ca aceasta boala, cancerul, nu este cauzata de infectie, de agenti patogeni. Vaccinurile nu sunt facute ca sa creeze un risc celui caruia i se administreaza. Evident ca siguranta nu este de 100%, la fel cum nu este nimic in viata. Vaccinul contine acea structura antigenica, care stimuleaza raspunsul imun specific, fara sa contina elementele care pot sa imbolnaveasca omul. Si, ca in orice alt comprimat – antibioticul, de exemplu -, exista substanta activa si excipientii (n.r. – substantele care ajuta substanta activa sa ramana stabila si sa fie bine asimilata de organism). Vaccinurile au avut adjuvanti dintotdeauna. Acesti adjuvanti au un rol esential in stimularea eficienta a imunitatii. Adjuvantii fac ca vaccinul sa-i ofere celui vaccinat o protectie de peste 90%.
    Toata lumea reticenta la vaccinare face referire la hidroxidul de aluminiu, unul dintre adjuvanti. Acest hidroxid de aluminiu exista ca adjuvant in preparatele vaccinale intr-o cantitate infima fata de cantitatea pe care noi o ingeram, pentru ca nu traim intr-un mediu steril sau lipsit de prezenta diverselor substante nocive. Inhalam o gramada de toxice, mancam o gramada de toxice. In legatura cu hidroxidul de aluminiu s-au facut studii care au demonstrat ca acea cantitate care se gaseste in vaccinuri nu este in masura sa puna in pericol viata sau sanatatea pacientului.
     

    Doina-Azoicai-12

    Epidemiologul Doina Azoicai FOTO Arhiva personala

    Falsul studiu nefast

    Olivia Steer, una dintre cele mai vehemente voci antivaccinare din Romania, are ca principal argument in lupta sa asocierea aparitiei autismului cu vaccinarea. Ce parere aveti?

    Nu as vrea sa fac reclama unor astfel de personaje. Oricum, vreau sa subliniez ca acesta este clar un mit. Legatura nu a fost demonstrata stiintific. Sunt studii care se fac pentru a demonstra relatii de cauzalitate intre structurile antigenice dintr-un preparat vaccinal si o anumita manifestare. A fost un singur studiu care a venit in sprijinul acestei relatii de cauzalitate, dar a fost combatut si chiar rejectat din lumea stiintifica pentru ca s-a dovedit a fi un fals.

    Bolile autoimune sunt si ele invocate ca o consecinta a vaccinarii de catre activisti antivaccinare precum Olivia Steer.

    E tot o fantasma care a fost introdusa in mintea oamenilor. In momentul de fata, un pacient cu o boala autoimuna, lupus sau scleroza multipla, de exemplu, trebuie sa intre intr-un program de terapie biologica, iar pentru el, recomandarea este de vaccinare. De cer Imunosupresia, scaderea raspunsului imun poate sa-i fie potrivnica in apararea fata de diverse infectii circulante. Un astfel de pacient, daca vine in contact cu un agent patogen, va face boala intr-o forma grava si poate sa moara prin boala infectioasa, nu prin boala de baza. Unui astfel de pacient, vaccinul nu-i accentueaza autoimunitatea, acest lucru a fost demonstrat tot prin studii. Evident ca vaccinul nu se administreaza oricand. De exemplu, nu se face in momentul in care boala lui este intr-o perioada de acutizare. Iar cand vaccinarea se realizeaza, nu ne vom astepta la o protectie de 100%, avand un deficit al raspunsului imun, nu va fi la fel de protejat prin vaccin ca un pacient cu o imunitate normala.

    ________________________________________________________________________
    ,,In Romania, tuberculoza inca face multe victime, este exploziva"
    ________________________________________________________________________
    La noi in tara, care sunt principalele scheme de vaccinare?
    Inca de la nastere este oportun ca, pentru teritoriul nostru, copiii sa primeasca BCG-ul (n.r. – vaccinul impotriva tuberculozei). In unele tari, ca Franta si Germania, BCG-ul nu se face copiilor imediat dupa ce s-au nascut, dar in Romania, tuberculoza inca face multe victime, este exploziva. Tocmai de aceea, medicii nu pot lasa un copil sa intre in contact cu persoane potential a fi infectate cu Mycobacterium tuberculosis, deoarece copilul poate sa dezvolte forme invazive de tuberculoza, de meningita tuberculoasa. Se recomanda totodata, inca de la nastere, vaccinarea antihepatita B. La doua luni, copilul primeste vaccinuri care-l protejeaza fata de mai multe infectii. Se face vaccinarea diftero-tetano-pertussis, polio, anti-haemophilus influenzae si antipneumococic. In acelasi timp, mamicilor trebuie sa li se explice ca nu este niciun pericol pentru copil, desi pare ca numarul structurilor antigenice este mare. Dimpotriva, aceste asocieri sunt chiar recomandate pentru a proteja copilul. O tuse convulsiva in primul an de viata al copilului, de exemplu, poate duce la deces. Aceasta bacterie care poate da tuse convulsiva circula si in prezent pe teritoriul tarii noastre.

    Vaccinuri cu 14 zile inaintea unei calatorii
    Dar pentru adulti ce vaccinuri se recomanda?
    In primul rand, adultul care pleaca intr-o calatorie, indiferent unde, trebuie sa intrebe medicul de familie daca exista o recomandare pentru o protectie speciala in zona respectiva. De multe ori sunt sunata si intrebata de vaccinare atunci cand pacientii pleaca intr-o zona exotica, cum o numesc ei, adica in Africa si Asia, in special, dar si in America Latina. In Europa, in principiu, nu exista riscuri, dar daca ma duc intr-o tara ca Turcia, in zona asiatica, de unde se mai poate contracta, inca, febra tifoida, trebuie sa ma informez foarte bine. De asemenea, trebuie urmarite si anunturile lansate de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii. Vaccinarea antifebra galbena este si ea obligatorie cam in toate statele africane si in America Latina. De alfel, la aeroport nici nu sunt lasati sa intre in teritoriile acestea turistii nevaccinati. O solutie ar fi ca acestia sa fie vaccinati acolo. Insa este de preferat ca orice vaccin sa fie administrat cu 10-14 zile inainte de data calatoriei pentru a-si putea face pe deplin efectul.

    In afara de vaccinurile facute atunci cand se pleaca intr-o calatorie, ce alte vaccinuri mai sunt disponibile pentru persoanele adulte?

    Foarte important, atat pentru copii, cat si pentru adulti este vaccinul antigripal. Acest vaccin este ideal sa fie facut in perioada aceea a anului in care pot sa evolueze infectii respiratorii acute, inclusiv infectii de tip gripal – din septembrie pana in aprilie, inclusiv. In cazul gripei se vaccineaza in principal extremele de varsta si gravidele, daca nu exista o contraindicatie. Cat ii priveste pe sugari, eu cred ca este eficienta o protectie de tip ”cocon", o protectie asigurata prin vaccinarea tuturor celor din jur. Sugarul are un anumit program de vaccinare si trebuie sa i se dea timp fiecarui vaccin sa isi faca efectul. Dar, daca se decide sa nu se administreze si vaccinul antigripal, vor fi respectate niste reguli stricte: parintii nu-l duc in colectivitate, nu primesc pe oricine in vizita, mai ales daca persoanele respective prezinta semnele clinice ale unei boli infectioase respiratorii.

    DqgMgEBX4AAJRU4

  • Rinocerita cu transmitere online

    Rinocerii lui Eugene Ionesco nu mai au nevoie de nici o introducere. Odata cu ei intri intr-un univers al absurdului din care cu greu te mai poti elibera. Desi punctul de  pornire al dramaturgului de origine romana atunci cand a scris piesa au fost ideologiile fasciste si indepartarea de realitate in numele fanatismului de orice fel, ea poate fi adaptata oricand, oricarei perioade temporale. Textul dramatic Rinocerii are un miez dur care poate fi plantat in orice viziune regizorala care se sustine, fara a-si pierde din forta, din capacitatea de a intoarce pe dos minti.

    Curajos, regizorul Radu Iacoban si-a dorit Rinocerii sai, imblanziti de propria abilitate de a se juca cu textele dramatice. Asa ca a inceput sa lucreze la acest „dresaj” cu actorii talentati de la Teatrul Tineretului Piatra Neamt, Mircea Postelnicu, Florin Hritcu, Nora Covali, Elena Popa, Daniel Besleaga, Dragos Ionescu, Corina Grigoras, Catalina Esanu, Andrei Merchea, Emanuel Becheru. Spectacolul lui Radu Iacoban le da Rinocerilor fete de Anonymous,  si duce discutia inspre dependenta de online si forta pe care acesta o are de a radicaliza, de a dezbina, de a cuceri minti si a se juca cu ele. Totusi, intentia regizorului, asa cum el insusi marturiseste, nu este de a demoniza tehnologiile si realitatea virtuala construita cu ajutorul acestora. Sentimentul de alienare de propria identitate si de ceilalalti care se cuibareste in sufletul unui purtator de ID virtual persista, insa, pe tot parcursul piesei. Ne place sau nu, in prezent traim in retele si depinde de luciditatea fiecaruia dintre noi sa facem diferenta intre ce este real si ce este mascat de fetele din online.

    Depersonalizarea intimitatii se produce, insa,  treptat in spectacolul lui Iacoban. Tabieturile si placerile personale ale fiecarui personaj sunt inchise intr-o capsula despartita de lumea rinocerilor din online de un perete de plexiglas, dincolo de care se vede o masina expusa ca in showroom-urile auto, simbol al industrializarii, al consumerismului,  al vietii de corporatie. In capsula tabieturilor si a firescului fiecare personaj isi dezvaluie frinturi din viata servindu-se de obiecte, persoane, placeri intelectuale sau gastronomice. O pisica, un fir de ceapa, un silogism pe repeat, o sticla cu alcool umanizeaza aceste personaje pentru a face si mai dureroasa instrainarea de firesc care urmeaza, ratacirea de bucuriile marunte, de sinele crud.
    In spectacolul lui Radu Iacoban, conectarea la online, migrarea din real in virtual proiecteaza pe fetele personajelor conformismul, aceeasi masca care estompeaza orice umbra de originalitate. Gloata se activeaza odata cu lumina albastra care anunta prezenta singuratatii din telefoane, din computere. Miscarile obsesiv-compulsive ale posesorilor de ID-uri electronice, rinocerii din spectacolul de la Piatra Neamt, marcheaza teritoriul dependentei si al efectului de turma. Poate ca dependenta de ecrane nu are inca efecte fatidice, insa simptomele sunt acolo, pot fi recunoscute cu ochiul liber. Spectactorii sunt invitati in rezervatia rinocerilor cu identitate virtuala de catre personaje care au proiectia fetei fara trasaturi definite, cea a anonimului din online. Singurul care sta departe de rezervatie este personajul central, Bérenger-betivul. El isi exteriorizeaza pe viu sentimentele, nu isi cosmetizeaza realitatea, personalitatea, facand trimitere la  discrepanta dintre real si virtual, dintre ceea ce suntem cu adevarat si ceea ce pretindem a fi in spatele unui ecran.
    Trecerile de la povestile din viata reala la cele din online se fac in spectacolul de la Piatra Neamt prin intreruperi de semnal. Astfel, no signal-ul care apare pe proiectia video anunta si prima scena din viata reala si iesirea din spatiul virtual. Pentru a aduce cat mai aproape de viziunea sa textul lui Ionesco, regizorul, ajutat de scenograful Tudor Prodan a ales sa isi plaseze victimele rinocerilor intr-un decor rece, anost, lipsit de bucuria vietii cotidiene cu nenumaratele sale culori, un decor inghitit de plexiglas, dupa cum precizam inca de la inceput, de o faianta alba, cu scaune si mese in nuante de alb si gri. Aerul anost al spatiul de joc este amestecat cu norii nostalgiei dupa un trecut aproape uitat. Un televizor acoperit de un mileu se aseaza in scena ca un zambet pe o fata incoltita de depresie, ca o rochie demodata pe o angajata dintr-o corporatie aflata in plina video conferinta.
    Spectacolul lui Radu Iacoban are si multa emotie foarte bine dozata in tipologiile diferite din viata reala care sunt aduse pe scena. Prietenia, empatia, grija, privitul in ochi, competitivitatea, dragostea sunt carpite, cu intentia de a fi salvate din calea nepasarii, in dialoguri struturate pe mai multe planuri, in schimburi de replici care par sa se desparta si sa se intersecteze in interactiunea dintre personaje. Alienarea si apropierea se lupta pentru suprematie in universul scenic. Suntem impreuna, dar atat de singuri, par sa urle personajele. Aparent fara noima, dar animat de toata noima pe care o poate avea o viata de om, fiecare personaj face ceva diferit, unul mananca, altul bea, altul numara bani, altul mangaie o pisica, altul enumera exemple de silogisme. Insingurarea aceasta este deschisa ca o rana vie de  muzica fredonata obsesiv de fiecare entitate reprezentata pe scena, mai ales de cel care apare la inceput izolat de restul multimii, Bérenger- betivul, imun la rinocerita.
    Universul lui Ionesco, recreat de Iacoban imprumuta din sincopele online-ului, iar aerul de stranietate al marelui dramaturg este pus in valoare cu mijloacele vietii contemporane. Astfel, din cand in cand, pe masura ce apar rinocerii, se produc socuri de sunet si lumina, caderi de tensiune, ca o pierdere a contactului, a conexiunii. In astfel de momente, dincolo de plexiglas este proiectata padurea, simbol al salbaticiei, al iesirii din civilizatie, al reconectarii cu adevarata natura umana. Nici o clipa, insa, regizorul nu scapa din mana firul psihologic al povestii. El manevreaza personajele  ca pe marionete in anumite situatii pentru a le expune depresia, o boala atat de vicleana, incat isi pandeste din orice unghi victimele, fie ca ele sunt conectate sau nu la un device. Gri-ul existential te poate acapara atat in singuratate cat si in preajma celorlalti. Bérenger-betivul stie asta mai bine decat orcine, iar monologul sau sfasie suflete si radiografiaza ratarea, inadaptarea, lipsa rostului in lume. Cand viata nu are sens, ca o rola de film cu defecte, totul se aude si se vede fals, nenatural, iar povestea isi pierde farmecul.
    Fiecare alegere pe care regizorul Radu Iacoban o face pentru spectacolul de la Piatra Neamt este ca o piesa dintr-un puzzle ale carui dimensiuni nu se cunosc cu exactitate. Bucati din acest puzzle devin treptat vizibile si creaza micro-lumi incluse intr-o lume ciobita, o lume care risca sa se autodevoreze. Decorul, actorii alesi pentru distributie, proiectiile video, sunetele-pasari migratoare sau rapitoare, jocurile de lumini si umbre, trimiterile meta spre subiecte care bulverseaza lumea in care traim, cum ar fi  profesionalismul din mass-media si fake news-urile, toate acestea ajuta la consolidarea scheletului unui spectacol actual, de care avem nevoie, care nu are cum sa te lase indiferent.

    Omul nu e urat, omul nu e urat, omul nu e urat, omul nu e urat asa ar suna pe repeat concluzia insinguratului Bérenger-betivul care isi pune la indoiala decizia de a nu fi ca toti ceilalti, un rinocer in cautare de semnal pentru a se putea conecta cu sine si cu lumea. Omul nu e urat am putea spune si noi daca ne-am onora si imbratisa adevarata natura, daca am alege expunerea slabiciunilor si a pulsatiilor inimii, ascultarea, acceptarea diversitatii. Nici macar internetul nu ar fi urat, un spatiu plin de ierburi uscate sau otravitoare, daca nu l-am lasa sa ne fure adevarata identitate si sa ne vanda iluzia perfectiunii. Pentru ca, pana la urma, imperfectiunile ne dau lectiile de care avem nevoie pentru a ne intelege si slefui destinele…no signal!

  • Feţele adevărului

    Adevarul nu este un dat, adevarul este o cautare continua in interiorul si in exteriorul fiecaruia dintre noi, pornind de la intamplari, intalniri cu oameni, educatie, structura emotionala si gandire, critica sau nu. Relatiile cu ceilalti duc la o modelare continua a emotiilor si a gandurilor care ne domina existenta. „Fiecare intalnire multiplica la infinit perspectivele adevarului”, dupa cum spune si dramaturgul Enoch Darli, cel care semneaza textul Babel 11:4 sau Totul a inceput, baza spectacolului regizat de Daniel Chirila pentru Teatrul Tineretului Piatra Neamt.

    Spectacolul de la Piatra Neamt este unul hibrid, amesteca ca intr-un puzzle jocul scenic, dansul si muzica, cu proiectiile video, live-urile din culisele teatrului si tehnica documentarului, aratandu-se publicului, in acelasi timp, ca un spectacol gata pregatit si ca unul in continua updatare. Inca de la intrarea in teatru, publicul este inghitit intr-un univers psihanalitic. Copilul din fiecare, copilul universal se incarneaza intr-o fetita care vorbeste in franceza, canta la pian si se tine de vorba pe sine, hipnotizandu-i si atragandu-i de partea sa pe toti cei care strabat foyer-ul. Fata trece de la o discutie banala cu niste necunocuti, intr-o limba pe care nu stie daca acestia o cunosc, la un monolog despre adevar. Ea este prefata spectacolului, purtatoarea unui adevar intim care se amesteca cu adevarurile celorlati, spectatori, actori, personaje.
    Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt
    In Babel 11:4 sau Totul a inceput, scena este si ea un spatiu multidimensional si multifunctional: o sala de asteptare taiata in doua de o structura piramidala care te pregateste pentru o increngatura de intamplari, oameni, sentimente, mentalitati, perspective asupra adevarului si realitatii. Pe un perete, undeva in spate se deseneaza cu creta o schema a relatiilor dintre personaje si datele curg ca pe un ecran al unui calculator in plin proces de programare, intr-un limbaj si cu niste coduri universal valabile, dar la care nu toata lumea are acces, pe care nu le poate intelege oricine. Ca in orice scenariu, inainte de a da play, o parte din personaje sunt prezente deja, altele sunt atrase de faptele si gandurile acestora si isi fac intrarea prin inima salii de spectacol, patrunzand astfel si in vietile spectatorilor. Pe scena, reprezentatia incepe cu o lunga tacere. Personajele stau pe scaunele salii de asteptare improvizate, afundate intr-o liniste care anunta o descatusare. Doi cameramani, un el si o ea, reprezentare egala a perspectivei masculine si a celei feminine, descult, parca pentru a fi cat mai aproape de firesc, de realitate, filmeaza si asteapta desfasurarea faptelor, iar doua monitoare aflate in partile laterale ale scenei  redau crampeiele lor de adevar, ceea ce aleg ei sa filmeze din ce vad in jur. Totul se intampla in timp real si s-a intamplat deja, adevarul a fost spus si urmeaza a fi contestat, reformulat, adevarul nostru, adevarul lor, adevarul ei, adevarul lui, adevarul meu, adevarul tau. Un clown este cel care rupe tacerea initiala prin intrarea sa furtunoasa in sala si, ca intr-un joc cu marionete, totul prinde grai, culoare, contur. Spectacolul vietilor poate incepe.
    Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt
    Lui Daniel Chirila ii iese un spectacol viu, un spectacol care se foloseste din plin de atuurile tehnologiei dar si de nuantele si profunzimile metaforei. Babelul nu este decat un pretext pentru a intersecta destine si perspective asupra adevarului. Distributia este si ea una echilibrata, fara sincope sau discrepante majore intre felul in care personajele prind viata, cei 16 actori, Catalina Balalau, Emanuel Becheru, Daniel Besleaga, Nora Covali, Catalina Eseanu, Valentin Florea, Corina Grigoras, Dan Grigoras, Gina Gulai, Ecaterina Hatu, Maria Hibovski, Florin Hritcu, Dragos Ionescu, Andrei Merchea-Zapototki, Iulia-Paula Niculescu, Rares Pirlog si Anna Rivera intrand excelent in  joc pentru a-l ajuta pe tanarul regizor sa spuna povestea mai multor povesti adunate si povestile care se nasc dintr-o singura poveste. Intrebari despre adevar rostite in romana sau in franceza se repeta si structureaza coloana vertebrala a punerii in scena. “Est que la mort est un verite?”, “Je cherche la verite” se aude ca un ecou al unei frici universale vocea fetitei care sade in prefata spectacolului si care e si pe scena, cu cativa ani mai mare, tragand dubla dupa dubla pentru a spune o poveste care se complica cu fiecare repetare. Adevarul meu e si adevarul celorlati?, “La vie en rose” e o mare minciuna sau o mantra care ne ajuta sa ne schimbam perceptia asupra unei realitati care ne doare? sunt doar doua dintre intrebarile rostogolite de persoanjele din Babel 11:4 sau Totul a inceput pentru a strecura indoiala si a predispune la introspectie, la analiza, la implicare si la detasare, la conectarea cu un copil pentru care moartea nu si-a aratat inca dintii ascutiti.
    Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt
    In Babelul lui Daniel Chirila adevarurile indivuale se desprind ca foile de ceapa de pe spinarea adevarului colectiv. De la povestea initiala care pare sa ii implice pe toti cei 16 actori, fiecare migreaza spre zona intima si lasa la vedere fasii din propria viata, mai mult sau mai putin dureroase. In acest punct spectacolul aluneca spre live-urile din cabinele actorilor sau de pe holurile teatrului ajutandu-i pe acestia sa se dedubleze, sa jongleze cu adevarul lor si adevarul personajelor. Camerele de filmat intra si ele pe modul zoom in.
    Solutiile scenografice gasite de Sabina Vesteman pentru Babel 11:4 sau Totul a inceput se situeaza in zona metavizualului, fiecare element din decor deschizand o fereastra pentru o alta imagine, aflata dincolo de cea initiala. Jocul de lumini si umbre capata si el cu ajutorul scenografiei intensitatea zbaterilor interioare ale personajelor. Un fir de lumina de neon strabate scena si marcheaza momentele de tensiune maxima in destainuirile pe care protagonistii le fac ca in cabinetul unui psiholog. Atunci cand focusul este pe adevarurile individuale, ies la suprafata cutume sociale, inadecvare sociala, inadaptare, neimpliniri si revolte mocnite. Ritmul discursiv este unul bine tinut sub control, intensitatea creste treptat. Un tata care afla ca va parinte chiar cu putin timp inainte de a se naste copilul isi deschide sufletul pe un ton relaxat si ajunge sa fie extrem de incarcat de emotii de tot felul spre final, pe masura ce retraieste un fapt deja consumat, un actor care filmeaza prin spitale trece de la un ton jovial, glumet la o tristete si neputinta in momentul in care constientizeaza povestind cum arata spitalele si pacientii din ele, o tanara corporatista ilustreaza prin miscari de robot monotonia corporatismului si se intreaba, in timp ce repeta iar si iar miscarile unei zile obisnuite la birou, “traiesc?”, un baiat crescut fara mama, nevoit sa se maturizeze inainte de vreme recunoaste pe un ton amar ca ii este frica sa fie singur. Si apoi alte si alte povesti se spun pe scena pana se aude cu ecou muzica melancoliei. “Chaque tristesse a sa verite” e laitmotivul acestei muzici.
    Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt
    Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt

    Cautam adevarul din noi, dar odata gasit si rostit devine si adevarul din care musca si altii pentru a-l valida  sau, dimpotriva, a-l fractura si a-l face sa isi piarda sensul. Spre finalul Babelui regizat de Daniel Chirila, vocile se amesteca si se suprapun, adevarurile se amesteca si se suprapun, destinele se amesteca si se suprapun pana sunt sterse de valurile intamplarii, ale imprevizibilului, ale cotidianului.  Documentarea adevarului se muta in sala, necunoscuti apar pe ecrane si multipica la nesfarsit felul in care este privit show-ul vietii in plina desfasurare.

    Sursa foto: Teatrul Tineretului Piatra Neamt

  • Masaj identitar

    Rasul, organicul ras rasare ca o floare pe mormant uneori. Cand ti-e mai greu, cand nu mai stii ce ai mai putea face sau zice, rasul se zbate in tine. El mereu te salveaza, fara sa i-o ceri. Nu cred ca cineva rade ca prostul. Corpul sau isi evacueaza bucati de suflet distruse sau neputinte. Pentru mine, despre asta a fost in special spectacolul lui Radu Afrim, Masaj. O propunere pentru o terapie in grup prin ras, intr-un decor multifunctional, practic si poetic in acelasi timp, semnat de Irina Moscu. Tusele groase nu au facut decat sa apese pentru fiecare dintre cei prezenti in sala pe anumite dureri, cutume, obiceiuri proaste care se cer analizate si masate prin ras, poate evacuate, in caz de pericol de stagnare.
    Capacitatea pe care o are regizorul Radu Afrim de a crea spectacole-capsula este fascinanta si pare inepuizabila. Prezentul, specificul unor locuri, atmosfera lui acum si aici sunt extrase de catre acesta si inchise intr-un mix de muzica, dans, imagini, poezie, text care deschide suflete si minti. Calatoria pe care acesta o propune de fiecare data cand monteaza un text  scris de el sau preluat de la un alt dramaturg si reinterpretat este un tur-retur, iar detaliile ofera imaginea de asamblu. E ca si cum te-ai afla intr-o incapere plina de obiecte si te fixezi pe ceva anume pentru a-ti ghida gandurile si privirea de jur imprejur. Treptat insa, descoperi un intreg univers si fereastra spre exterior. Dupa doua spectacole montate la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi in care moartea, degradarea morala, saracia, intunericul au detinut suprematia, respectiv Orasul cu fete sarace si Trei piese triste, Afrim a scris de aceasta data un text pentru exploatarea resurselor de ironie si de autoironie din spectatori, din el insusi si din actori deopotriva. Apele tulburi ale sufletului uman si ale prezentului in care acesta se zbate au fost explorate prin umor, cu scufundari in grotele rasului in hohote, ale rasului amar si ale rasului terapeutic.

    Masaj, prin personajele sale colorate, indopate cu kitch si machiate cu un strat gros de buna dispozitie pe sub care se zbate ca un muschi epileptic zadarnicia este o explozie de umor, poezie si concret. Circul vietilor voastre este in oras, par sa spuna Petronel Agalmei, Galina, Viviana, Ghiocel, Janel, Crenguta, Sandel, Giulia, Catrina, Chiscu, Codrut, Robert, Simion, Chachaboy, Caesar.

    Filmul unei zile la un salon de masaj, intr-un oras de provincie
    Afrim a inceput cu o atingere foarte fina pe ceafa spectacolului, a inaintat in malul cutumelor si al vietii de zi cu zi dintr-un oras de provicie si a incheiat cu aceeasi finete, ca un dirijor care isi stie prea bine partitura pentru a da gres. Masaj incepe cu un dans care aminteste de miscarile si gagurile din filmele mute, dans in care se prinde personajul central, Petronel Agalmei, proprietarul salonului de masaj, loc de pelerinaj pentru nefericitii, tensionatii si neintelesii orasului si continua cu o descatusare a corpurilor in cautare de placeri. Miscarea scenica este ca un soi de hora a necunoscutilor si a destinelor care se intalnesc intamplator. Unii se prind de maini si danseaza impreuna, altii ies din dansul intamplarii si se retrag in exercitiile zilnice de introspectie.

    Limbajul colocvial, atingerile lascive, flirturile, privirile in gol, destainuirile cu iz de tristete imposibil de pansat se amesteca pe masa pe care mainile lui Petronel fac minuni. Fiecarui actor distribuit in acest spectacol i se potriveste rolul scris de Afrim ca halatul pe care si-l da jos pentru a scapa de tensiunea din corp, inima si minte. Horia Verives stie sa stapineasca bine registrul comic, jucandu-se cu comicul de situatie si de limbaj, cu tusele groase, fara insa a lasa pe jumatate exprimat sentimentul de melancolie. Ada Lupu reuseste inca un monolog incarcat de emotii mixte, isi fugareste privirea dinspre interior inspre exterior si isi proiecteaza zbaterile sufletesti pe chip intr-o maniera care nu te poate lasa indiferent. Activista care pare sa poarte toate poverile acestei lumi pe umeri este un alt personaj care i se potriveste foarte bine. Insa rolul atribuit Pusei Darie este unul dintre cele mai spectaculoase. Talentata si experimentata actrita ieseana intruchipeaza o Galina alaturi de care joaca de-a rasul-plansul n-a parut nicicand mai tentanta si mai acaparanta. Toate personajele din Masaj sunt savuroase, insa Galina Pusei Darie, Janelul lui Cosmin Maxim, Viviana Adei Lupu si Crenguta Malinei Lazar au reusit sa starneasca forta rasului si furia melancoliei, a ratarii, cu niste prestatii irezistibile.

    Tipologiile prezente pe scena sunt iarasi foarte bine alese si marcate de catre regizor. Femeia care isi expune sexualitatea, indiferent varsta si vede in vulgaritatea corporala si stilistica o forma de libertate, tanara care isi inhiba visele si isi cauta curajul in mesaje motivationale, activista strivita de zadarnicia propriilor incercari de a salva lumea, dacul liber care se desfata pe indelete si din delicatesele modernismului, parvenitul si rigiditatea sa mentala si comportamentala sunt doar cateva dintre acestea.
    Dansul fragilitatii umane cu simtul ridicolului
    In Masaj, plexiglasul din decor, sclipiciul de pe haine si de pe pleoape, verbalul si nonvervalul imbraca dureri si neputinte, placeri vinovate si momente de slabiciune, de detasare, de deconectare de la adevaratul sine, ipocrizia lumii in care traim, fragilitatea fiintei umane aflata la mana simtului ridicolului. Sandel ar vrea sa fie patriot si traditionalist pana la capat, dar il mai agata pacatele capitalismului de-un picior, transformand costumul popular intr-o forma fara fond, Viviana ar vrea sa se ia la tranta cu consumerismul si isi face din supermarketuri camp de lupta, dar este invinsa de sentimentul inutilitatii acestui act sisific, Galina sfideaza canoanele varstei, dar se pierde uneori in capcanele propriului suflet, Petronel maseaza pe masa din salonul sau copruri framantate de identitati in deriva si este el insusi intr-o continua cautare de sine, Ghiocelul lui Dumitru Nastrusnicu patrunde intr-un univers al fanteziilor care nu mai pot fi tinute in frau.
    Radu Afrim reuseste in spectacolul sau sa aduca in scena pacea si razboiul din personalitatea fiecarui personaj pe care il popune. Textul sau este unul atat de bine scris, are umor, are ritm, are pauze binevenite, are poezie, are sarcasm, are vulgaritate controlota, incat nu simti cand trec cele trei ore petrecute in capsula. Acesta este sustinut de coregrafia gandita de Alice Veliche si de creatia vocala a Dianei Roman pentru a curge si mai spectaculos catre mintile si inimile spectatorilor.
    Razboiul interior versus razboiul global

    Pandemia, razboiul, incalzirea globala, propriile taceri si lasitati, ipocrizia, toate ne macina si ne fragilizeaza, ne imputineaza sufleteste si ne ia speranta zilei de maine. Tocmai de aceea, ar trebui sa ne masam din cand in cand propriile mentalitati, propriile identitati si sa eliminam toxinele vietii sociale. Nu putem face asta unii fara ceilalti, fara iubire, fara compasiune, fara umor. Radu Afrim ne incurajeaza sa intelegem ca singuratatea, nepasarea, cruzimea sunt alegerea noastra. Poezia lumii e vie inca, se lasa citita pentru cine are ochi pentru ea si pe un camp de razboi, si pe o masa de masaj si intr-o imbratisare intre o femeie trecuta de mai multe tinereti si un barbat care poate sa ii mai vada frumusetea.

    Masaj se incheie cu imaginea razboiului, din Ucraina si de pretutindeni, cu un Petronel care isi regaseste costumul de matusa in doliu din Trei piese triste, cu un bocet surd al nostru, al tuturor, in linistea lasata de hohotele de ras ale vietii care merge inainte.
    Masaj de Radu Afrim

    Regie si univers sonor: Radu Afrim

    Asistent de regie: Marian Chiculita

    Scenografie: Irina Moscu

    Coregrafie: Alice Veliche

    Creatie vocala: Diana Roman

    Distributia: Horia Verives, Pusa Darie, Ada Lupu, Dumitru Nastrusnicu, Cosmin Maxim, Malina Lazar, Ionut Cornila, Livia Iorga, Diana Chirila, Marian Chiculita, Alexandru Bodron, Robert Agape, George Gusuleac, Flavius Grusca, Cezar Ichim

  • Respiraţia morţii în ceafa vieţii

    Ni se intampla uneori, poate exact atunci cand traim mai intens, sa simtim atingerea voluptoasa a mortii. Si ne doare carnea, ne vine sa tipam, ne oprim pentru  o secunda care ni se pare o eternitate si muscam din tristete. Linia care desparte viata de moarte se dilueaza in melancolie. Instinctul de conservare, insa, ne salveaza de noi insine si ne arunca din nou in mijlocul trairilor, in mijlocul actiunii. Cu ochii goliti de expresie, cu sufletul tandari ne adunam si mergem mai departe. Pana cand va veni si timpul de a trece de partea mortii.

    Regizorul Radu Afrim a ales sa transpuna acest dute-vino intre fiinta si nefiinta la care suntem partasi zilnic intr-un nou spectacol, la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi, apeland la un dramaturg simbolist, Maurice Maeterlinck, deloc usor de pus in scena si nu foarte des vizitat de regizorii de la noi. Maeterlinck a scris si multa poezie. De altfel, opera sa poetica este marcata de teatralitate, iar cea dramatica de lirism. Moartea il fascineaza si il inspira pe dramaturgul belgian care prin textele sale creaza o atmosfera demna de o seara cetoasa de toamna. Nu stii daca totul e real sau daca ai intrat intr-un vis din care poate ca nu vei mai iesi. Pentru spectacolul de pe scena ieseana, Trei piese triste, regizorul Radu Afrim a optat pentru Intrusa, Sapte printese si Interior pentru a crea un „spatiu inchis, deschis doar prezentelor nevazute, care ratacesc in jurul lui si asteapta sa se deschida o usa”, ajutat de scenograful Cosmin Florea si de artistul video Andrei Cozlac.
    In Trei piese triste, Radu Afrim s-a afundat in simbolism, curent artistic care  incurajeaza intimitatea cu muzica interioara a ideilor si emotiilor si a creat un poem scenic inspirat de relatia pe care o avem cu lumea de dincolo. O relatie care ne infioara, dar fara de care nu gasim sens in viata. De altfel, odata intrat in sala, spectatorul aude cum bate inima simbolismului, la inceput firav, apoi din ce in ce mai intens. Tablourile in miscare pe care le deseneaza Afrim cu fiecare secventa scenica au un impact vizual atat de puternic, incat dau acces nelimitat catre emotiile celui care le priveste.
    Impreuna cu scenograful Cosmin Florea, Afrim construieste o un cadru-rama in care incape un numar nesfarsit de tablouri, atat cele pe care le-a imaginat regizorul, cat si cele pe care le compune spectatorul pornind de la cele ale regizorului. Un univers ferecat, care din cand in cand se deschide ca usa unei case parasite, pecetluita cu un lacat ruginit si hartuita de un vant puternic, scena devine in Trei piese triste un loc al intalnirilor si trairilor mistice.
    Radu Afrim inchide in structura spectacolului sau personaje in mare parte feminine, ca intr-un insectar de care ne apropie treptat, cu fiecare dintre cele trei parti ale punerii in scena: o mama-lauza aflata pe moarte, dupa o nastere dificila, pe care fiica oarba, cu o sensibilitate care patrunde si in lumea spiritelor o insoteste in explorarea suferintei ultimelor ore pe aceasta lume, sapte fecioare cu o paloare de ceara care ne invata dansul vietii cu moartea, o tanara care a murit inecata si care nu se poate desprinde de universul intim al propriei case si familii si devine aerul pe care ai sai ramasi in urma il respira fara sa stie de ce nu mai pot scapa de tristete.  Fara o legatura aparenta intre ele, textele pe care le-a ales Afrim sunt unite de jocul de-a vizibilul si invizibilul in care sunt atrase personajele. In moarte toti suntem impreuna, particule care plutesc in acelasi spatiu, desi nu ne cunoastem si vietile noastre sunt atat de diferite, par sa spuna cu fiecare gest, cu fiecare tipat, cu fiecare tacere straniile fiinte inchipuite de Maeterlinck si aduse sub ochii spectatorului de Radu Afrim. Accesul in lumea lor ii este permis privitorului treptat si de la distanta. Declicul il produce primul personaj al Pusei Darie, o femeie care se plimba in singuratate si priveste indiscret, dintr-un prezent care ne aminteste de al nostru, intr-un interior imbibat cu suferinta, interior in care spatiul si timpul nu par sa mai aiba vreo importanta. Si odata cu ea o face si spectatorul, care este invitat sa scurme in materia textului dramatic.
    Picturalitatea din Trei piese triste este pe alocuri coplesitoare. Un amestec de natura moarta, de fiinte amortite de suferinta si stapanite de gesturi scurte si dramatice, de sunete stranii si proiectii video care amplifica si acutizeaza senzatia de tristete. Frunzele uscate fosnesc a un noiembrie sufletesc care nu se mai sfarseste, un cos cu fructe e asezat intr-un colt de camera cu o atmosfera de priveghi, un animal mort si expus ca un trofeu aduce cu el gustul mortii, fecioarele palide legate la ochi se dezlantuie intr-un dans cu spiritele. Dansul, cantecul, rostirea toate sunt melancolie, zbatere sufleteasca, cautare in Trei piese triste, mai ales in partea centrala stapanita de Sapte printese.
    Distributia spectacolului este, ca de obicei in punerile in scena ale lui Radu Afrim, mixta. Experimentatilor Emil Coseru, Pusa Darie, Ada Lupu, Ionut Cornila, Horia Verives, Livia Iorga li se adauga tineri care inca studiaza teatrul pe bancile facultatii, Diana Raluca Amitroaie
    Diana Vieru, Razvan Contu, Alexandra Azoitei, Ioana Fuciuc, Smaranda Mihalache, Georgiana Zmau, si pentru care un rol intr-o astfel de punere in scena este un adevarat examen de maturitate. Pe care il trec, nu fara a-si arata insa unele slabiciuni care tin de intensitatea cu care iti insusesti un personaj. Un personaj greu de tinut in frau a avut Razvan Contu, de exemplu, dar a reusit sa scape de capcana superficialitatii relationand excelent cu personajele interpretate de Emil Coseru si Pusa Darie. Acestia aduc in jocul lor tensiune, sensibilitate, potentare si vartej emotional. Ada Lupu este o prezenta constanta in spectacolele pe care Afrim le regizeaza pentru Nationalul iesean. Si parca, daca nu o vezi, ii simti lipsa. Personalitatea sa se muleaza perfect pe aceste personaje imbatate cu melancolie si predispuse la ratare si suferinta pe care le aduce in scena regizorul. De la fiica oarba care pare sa aiba capacitati paranormale, la fata care se stinge inecata si incearca sa isi inteleaga suferinta si disparitia prematura, Ada Lupu schimba alter ego-rile firesc, cu multa sensibilitate si atentie la nuante, cu cresteri si scaderi de intensitate emotionala, de parca reincarnarea ar fi puterea sa speciala, si reuseste sa le aseze nealterate sub ochii spectatorului.

    Fascinant in Trei piese triste este si faptul ca fiecare dintre cele trei parti ale spectacolului poate fi luata separat si pastrata pentru priviri la microscop. Cu un cult pentru vizual, muzicalitate si poezia miscarii, Radu Afrim a stiut sa o condimenteze pe fiecare cu elemente care sa ii garanteze unicitatea. Daca in Intrusa atmosfera de priveghi si de casa a groazei este fisurata din cand in cand de notele de umor pe care le aduce cu sine personajul matusa, interpretat cu meticulozitate de Horia Verives, care rade necontrolat atunci cand te astepti mai putin si danseaza psihedelic in momente de incremenire sufleteasca, in Sapte printese dansul fecioarelor prinse intre viata de aici si cea de dincolo, dirijat cu maiestrie de personajele interpretate de Pusa Darie si Emil Coseru, te prinde intr-un amalgam emotional, iar in Interior textul e transformat intr-un monolog-tanguire al unei fete rapita de moarte fara sa apuce sa isi traiasca viata. In Trei povesti triste impresioneaza poezia miscarilor fragmentate de parca ar fi dependente de mecanismul unei cutii muzicale. Fiecare gest, fiecare pas de dans, fiecare spasm de boala sau de placere isi revendica din lirism si isi cauta propria fantoma. De fiecare data cand ies din inertia suferintei, a bolii, a neputintei, personajele afrimiene par sa isi simta miscarile ratate ca pe niste zbateri de aripi, intr-un univers sonor care multiplica la nesfarsit ecoul fatalismului. Vocile feminine care s-au jucat cu durerea pe note muzicale in acest univers si pianina au fost strunite de aceeasi Diana Roman cu care Afrim a colaborat si pentru spectacolul Orasul cu fete sarace.

    Plutind in apele tulburi ale lui Thanatos, personajele din Trei povesti triste sunt crescute cu nesat poetic de Maurice Maeterlinck si purtate de mana catre maturizarea lor in plan vizual de regizorul Radu Afrim.

    Trei piese triste, dupa Maurice Maeterlinck

    Scenariul si regia: Radu Afrim

    Scenografia: Cosmin Florea

    Video: Andrei Cozlac

    Coregrafia: Radu Alexandru

    Aranjament muzical, pregatire muzicala: Diana Roman

    Asistent regie: Antonia Mihailescu

    Distributia: Ada Lupu, Pusa Darie, Emil Coseru, Ionut Cornila, Horia Verives, Diana Roman, Livia Iorga, Razvan Contu, Diana Raluca Amitroaie, Diana Vieru, Alexandra Azoitei,

    Ioana Fuciuc, Smaranda Mihalache, Georgiana Zmau

    Foto: Iulian Ursachi

  • Demnitatea ca formă de singurătate

    Tinuta sa este intotdeauna impecabila. 

    Relatiile cu ceilalti se desfasoara de la o distanta aureolata de raceala si demnitate.
    Este un om care nu suporta sa fie ghicit, 
    Nu vrea cu nici un chip sa fie o carte de joc in viata, una dintre nenumaratele etalate victorios inainte de victorie. 

    Nu vrea sa lase in gesturi, in zambet, in discurs nici o urma, nici o strabatere de sentiment. 

    Totul este mecanic, toul este calculat. 
    Isi este propriul papusar. 
    Si-a gasit meseria perfecta pentru firea sa: 
    Este valet intr-o casa in care isi traiesc importanta domni cu titluri nobiliare. 
    Discretia si devotamentul sau creeaza dependenta. 
    Are insa un principiu foarte bine conturat: 
    Nu isi da cu parerea despre subiecte importante, ci se retrage in spatele politetii. 
    Este induiosator si revoltator de singur si de exigent cu ceilalti, dar mai ales cu el insusi, 
    Iar in timpul liber, in biroul sau, cand nimeni nu il vede, citeste romane de dragoste siropoase. 
    S-a si indragostit, de o colega. 

    Cum ii arata ca o place? 
    Exigenta si demnitatea sa sunt duse la extrem. 
    Si ramane singur pentru ca pur si simplu pozitia lui teapana, rigiditatea ii opresc cuvintele undeva in gat, sau in maini sau in picioare. 
    Dar si aceasta forma de a trai o accepta cu demnitate. 
    Este atat de enervant de demn si de orgolios incat iti vine sa ii dai doua palme ca sa reactioneze intr-un fel. Dar nu poti. 

    E Anthony Hopkins in pielea personajului principal din Ramasitele zilei. 
    Dupa ce am vazut filmul am simtit aproape fizic demnitatea ca forma de singuratate 
    Si mi-a fost ciuda si mi-am zis ca orice trasatura nobila de caracter dusa pana la limita e mult mai nociva decat o trasatura negativa. 

    Echilibrul e cel care conteaza in viata. (Imi asum banalitatea ultimei propozitii).

  • Dr. Tudor Toma, pneumolog: „Am trăit infecția cu coronavirus ca pe o ruletă rusească”

    Dr. Tudor Toma, medic pneumolog in Londra, vorbeste despre cele mai mari provocari pe care le-a adus pandemia de coronavirus: de la lipsa echipamentelor de protectie la infodemia de stiri false si la greutatile psihice pe care cadrele medicale au trebuit sa le depaseasca in aceste luni. Criza medicala globala s-a resimtit diferit, in functie de masurile aplicate de fiecare stat in parte. Anglia, de pilda, a fost lovita din plin, din cauza raspunsului guvernamental intarziat, spune doctorul Tudor Toma, medic pneumolog intr-un spital din sud-estul Londrei. In interviu, medicul explica cele mai mari provocari ale meseriei si felul in care sistemul medical britanic s-a adaptat pandemiei de COVID-19.
    646x404
    Doctorul Tudor Toma a trait aceasta criza sanitara in dubla ipostaza: aceea de medic pneumolog, dar si de pacient infectat cu SARS-CoV-2.
    Domnule doctor, sunteti pneumolog. Vorbiti-ne despre virusuri si bolile aferente de la nivelul plamanilor. Cat de sensibili sunt plamanii nostri, de fapt?

    Dr. Tudor Toma: Aerul pe care-l introducem in plaman, cu fiecare respiratie, nu este nici steril – adica lipsit de bacterii si virusuri –, nici foarte curat – adica lipsit de particule organice sau praf. Insa suntem echipati cu mecanisme de protectie, care ne permit sa introducem astfel de aer in volume mari – cam cate trei-patru litri pe minut, deci 5.000 de litri de aer pe zi – fara sa ne imbolnavim. In general, afectiunile pulmonare infectioase apar cand mecanismele de protectie sunt deficitare sau sunt lezate de poluare, de fumul de tigara, de alte modificari ale apararii imune. Exista si microorganisme care au o anumita predilectie pentru plaman, insa pana la pandemia aceasta de coronavirus, cele mai multe probleme virale le facea gripa.
    De-a lungul carierei medicale de pana acum, care a fost cea mai grea perioada pe care ati traversat-o? Sa fie aceasta?
    Cu siguranta ultimele luni au fost cele mai grele de pana acum, atat profesional, cat si personal, si, sincer, n-as dori sa mai trec vreodata prin ce am trecut din martie incoace. Am trait infectia cu coronavirus ca pe o ruleta ruseasca. Am vazut foarte multi oameni tineri care au murit. Si nici acum nu pot spune de ce unii au murit, iar altii traiesc. Am vazut un haos generalizat intr-un sistem medical pe care-l credeam stabil si eficient. Am vazut cum politicienii interfereaza cu activitatea medicala profesionala, iar medicii n-au nicio putere sa se opuna acestor interferente si, cu toate acestea, isi vad de treaba in continuare. Iar unele actiuni sau inactiuni ale politicului, cum ar fi lipsa asigurarii unui echipament de protectie adecvat, au consecinte criminale. Am vazut cum haosul informational duce la degradarea increderii in medicina, in adevarul stiintific, cum da nastere unor povesti conspirationiste, lipsite de orice logica, si in final duce, probabil, la moartea prematura a unor persoane. O enigma pulmonara.
    Cum vedeti, ca pneumolog, acest virus? De ce credeti ca vine cu atat de multe complicatii pulmonare?
    Din punct de vedere medical, SARS-CoV-2 este un virus interesant, pe care ar trebui sa-l analizam cu si mai mare atentie in continuare, fiindca putem invata de la el. Virusul este, practic, un mic ghem de proteine care se poate lega de celulele epiteliului respirator si care se poate replica cu ajutorul celulelor pe care le infecteaza. Afecteaza plamanul fiindca aici se gasesc receptorii pentru virus. Insa nu e clar de ce avem acesti receptori in plaman, ce face exact organismul nostru cu ei. Unele persoane au mai multi receptori si fac forme mai severe de boala, altele au mai putini si sunt doar usor bolnavi sau asimptomatici. Poate ca in viitor, cand vom sti mai bine despre ce este vorba, vom putea folosi aceiasi receptori si acelasi mecanism pentru distribuirea de medicamente plamanului. Pare a fi un „sistem de distributie“ destul de eficient.
    Cand a aparut primul caz de infectat in spitalul in care lucrati in Anglia? Si cetratament i s-a aplicat pacientului?
    Primul pacient testat pozitiv pentru coronavirus s-a prezentat pe 9 februarie. A fost unul dintre primele cazuri de import din Marea Britanie. Pacientul a fost tratat simptomatic si apoi transferat la un alt spital. Pana in prezent am avut internati doar la noi in spital, aproape 800 de pacienti confirmati cu SARSCov-2. Londra a fost puternic afectata de pandemie, iar in momentul de varf, in aprilie, erau cam 1500 de decese zilnic, inregistrate ca exces de mortalitate doar in Anglia, ceva absolut infiorator. Insa nu toti oamenii din afara sistemului medical au avut contact cu aceste realitati, nu multi din londonezi sau de oriunde au fost cei care au vazut cele trei containere frigorifice suplimentare care au fost aduse la spital pentru a extinde morga. Si atunci este usor sa crezi ca poate de fapt virusul nici macar nu exista si ca toata povestea asta este o conspiratie mondiala.     
    646x528
    Greselile guvernului britanic
    Cum priveste personalul medical de acolo lupta cu acest virus?
    Noi avem o abordare pur profesionala. Fiecare pacient este la fel, indiferent de boala pe care o are. Noi incercam sa-l ajutam si am facut acest lucru in ciuda unor protocoale de protectie gandite gresit si in absenta echipamentului de protectie adecvat. Pacientul trebuia ajutat. Din pacate, asigurarea echipamentului de protectie nu depinde de noi. Am scris, am atentionat, am protestat la conducere, dar am depins in totalitate de deciziile guvernului. Foarte mult personal a fost infectat. Foarte trist este si numarul mare de decese din randul personalului medical. Cineva acolo sus, ma refer la guvernul britanic in special, este responsabil de acest lucru si bine ar fi ca aceasta situatie sa nu se mai repete.
    Initial, liderii britanici pledau pentru imunizarea in masa. Ce parere aveti despre acest concept?
    S-a discutat destul de mult despre imunizarea in masa si acum stim clar ca nu este solutia. Cred ca la inceput nu erau foarte credibile raportarile legate de mortalitate, fiindca imunizare naturala fara mortalitate nu poate sa fie realizata.
    _______________________________________________________________

    Cand credeti ca vom scapa de acest virus si care sa fie solutia pentru a avea cat mai putine victime?


    Nu stiu cand vom scapa de virus, dar solutia e simpla: un vaccin eficient.
    _______________________________________________________________
    Pandemia ar fi trecut mai bine impreuna

    Ce credeti ca ar trebui sa se faca la nivel global pentru a evita o viitoare pandemie?
    Amenintarea biologica va exista in continuare, riscul de imbolnavire, masurile de protectie si monitorizare trebuie luate mai in serios. La nivel global, dar mai ales la nivel local, cred ca trebuie investit mai mult in sanatate. Desi initial am crezut ca aceasta pandemie va modifica complet atitudinea societatii si administratiei fata de sanatate, nu pot spune ca vad schimbari semnificative. Toata lumea asteapta o revenire la normal, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, cu intentia de a continua cu lipsa investitiilor in spitale, in laboratoare, in echipamente medicale. Daca pandemia a trecut, la ce ar mai ajuta aceste investitii, nu? Dar lectia pandemiei este simpla: daca sanatate nu e, nimic nu e. Din pacate, nu pare ca a fost o lectie cu adevarat invatata.
    Unde s-a gresit cel mai mult in gestionarea acestei crize la nivel global?
    Impresia mea e ca a lipsit colaborarea si nu a fost o interventie concertata din partea tuturor celor care puteau face ceva la nivel macro pentru a controla raspandirea virusului. Fiecare a facut ce a crezut ca e mai bine si nici macar Organizatia Mondiala a Sanatatii nu a avut prea multa putere si influenta. Aceste lucruri ar trebui sa se schimbe.
    105038872_2666149513649570_8592498825546274622_n
    Emotiile unui medic infectat cu SARS-CoV-2
    Ce v-a determinat sa va alegeti specializarea de pneumolog?
    Am ales-o din doua motive: in primul rand, a fost vorba de oportunitate. Am dat examen de rezidentiat si specialitatea pneumologie era una dintre cele pe care le puteam alege la repartitia pe tara, care si atunci, ca si acum, se facea in functie de note. Insa la fel de important a fost si al doilea motiv: am lucrat inca dinainte de rezidentiat cu profesorul Traian Mihaescu, profesor de pneumologie in Iasi, care mi-a spus: „Vino sa lucrezi cu noi, o sa-ti placa“. Si l-am ascultat, practic m-a inspirat sa aleg aceasta specializare.
    De ce ati ales Marea Britanie cand ati decis sa plecati din tara pentru a profesa?
    Am plecat din Romania in 2000, cu dorinta de a face doctoratul in pneumologie intr-un centru din Europa. Am ales Marea Britanie fiindca imi placea, stiam limba si are cateva centre de renume in domeniul pneumologiei. Am fost acceptat la Imperial College in Londra, mai precis la spitalul lor de referinta pentru pneumologie, Royal Brompton, unde am beneficiat de o bursa a statului britanic, obtinuta cu sprijinul conducatorului de doctorat de atunci, profesorul Peter Barnes, un om foarte bine conectat, care m-a ajutat foarte mult.  
    Sunteti implicat in tot felul de proiecte si in Romania. Ce faceti concret pentru a pastra legatura cu mediul profesional medical de la noi din tara?
    In medicina conteaza foarte mult retelele profesionale si practic, cu colegii din Romania, am incercat sa mentinem o colaborare in reteaua profesionala de pneumologie, si am contribuit pe cat s-a putut la transferul de cunostinte clinice cu utilitate practica imediata. Acest lucru ne ajuta si pe noi, la Londra, fiindca invatam din modalitatile de rezolvare a anumitor probleme pe care le vedem la alti colegi, si in acelasi mod ii ajutam si noi pe colegii din Romania. Un exemplu de astfel de colaborare este pentru dezvoltarea tehnicilor de ecografie toracica.
    „A fost groaznic“
    Stiu ca ati luat si dumneavoastra virusul. Cum s-a intamplat si care a fost prima reactie?
    A fost groaznic. Stiam ca totul e o loterie si ca pot ajunge sa fiu intubat, stiam foarte bine ce inseamna sa fii intubat si sa fii la terapie intensiva, m-a stresat foarte mult aceasta perspectiva. Din fericire, am facut o forma de pneumonie relativ usoara. Sper doar sa nu fie consecinte cronice, fiindca acum vedem destul de multi pacienti care au complicatii cronice destul de serioase.
    Cum v-a schimbat acest virus?
    Am descoperit placeri noi in lucruri simple, cum ar fi plimbatul pe potecile si prin padurile din jurul Londrei. Pana acum, de fiecare data cand aveam timp liber, nu faceam decat sa plecam oriunde puteam, la distanta de Londra. Dar sunt trist si destul de afectat de tot ce s-a intamplat –  un fel de sindrom post-traumatic, care sper ca merge spre vindecare – si imi pare cel mai rau ca inca nu pot sa vin acasa, la Iasi, din cauza masurilor de carantina din Anglia si din Romania.
    Dar profesional?
    Profesional, am schimbat foarte mult modul in care lucram, in care interactionam cu pacientul. Folosim mai mult telemedicina, am introdus rapid multe tehnici noi, inclusiv din domeniul ecografiei toracice, tehnici care s-au dezvoltat de nevoie in ultimele luni de pandemie.
    „Noi tratam pacientul si nu testul“
    Desi ati fost si pacient, din punctul de vedere al medicului, ce credeti ca se face bine in Marea Britanie si unde s-a gresit, de la primele cazuri pana acum?
    Partea buna este ca noi, in Marea Britanie, tratam pacientul si nu testul. Noi nu internam pacientii asimptomatici sau pe cei cu simptome usoare. Acestia, e clar, nu au nevoie de tratament, au nevoie de izolare la domiciliu. De asemenea, am fost relativ retinuti cu introducerea unor medicamente noi si netestate, cum ar fi hidroxiclorochina. Insa cred ca s-au facut si multe greseli. Pandemia n-a fost luata in serios la inceput, atunci cand masurile epidemiologice puteau face o mare diferenta in numarul de infectati si al deceselor.
    Dar in Romania?
    Romania a fost foarte prompta in introducerea masurilor de distantare sociala si acest lucru se vede in numarul mic de cazuri. Personal, am probleme cu modul in care au fost introduse aceste masuri. Unii colegi din Romania imi explica ca doar „coborand militaria din pod“ situatia a putut fi controlata. Poate ca asa este, insa eu continui sa cred ca oamenii, de oriunde ar fi ei, sunt in esenta buni si, daca stii sa le explici cum trebuie o problema, asculta.
    Beneficiarul unei burse de specializare la Imperial College din Londra
    Numele: Tudor Toma
    Data si locul nasterii: 6 octombrie 1968, Iasi
    Starea civila: casatorit
    Studiile si cariera: A absolvit Universitatea de Medicina si Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iasi, in 1993.
    In perioada 1994-1997 a fost editorul editiei in limba romana a revistei „British Medical Journal“.
    Este specialist in pneumologie si are studii doctorale in bronhoscopie interventionala la Brompton Hospital, Imperial College, University of London.
    In prezent lucreaza la un spital din sud-estul Londrei.
    Locuieste in: Londra
    Interviul a fost publicat in Weekend Adevarul