Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • Scriitorul Mihail Şişkin: Dragostea care pune stăpânire pe om este întotdeauna aceeași și va fi întotdeauna aceeași – cea mai puternică forță de pe pământ.

    Mihai Siskin, considerat cel mai mare autor rus al momentului si cel mai important candidat rus la Premiul Nobel pentru Literatura, este prezent in Romania, pentru doua evenimente literare ce au loc la Iasi si la Bucuresti. Scriitorul Mihail Siskin (58 de ani), considerat cel mai important autor rus contemporan, este prezent sambata, 5 octombrie, la un eveniment in cadrul Festivalului International de Literatura si Traducere Iasi – FILIT. Siskin le va vorbi cititorilor despre ce stie cel mai bine sa faca: „invierea cuvintelor moarte“ in cartile sale de o frumusete si o profunzime coplesitoare.
    Marti, 8 octombrie, de la ora 18.00, scriitorul care a mai fost in Romania in 2013 va reveni la Bucuresti, pentru o conferinta ce va avea loc in Sala Mare a Ateneului, la invitatia Curtea Veche Publishing, in parteneriat cu Filarmonica „George Enescu“, in cadrul Conferintelor de la Ateneul Roman. Comparat cu Tolstoi sau cu Cehov datorita lirismului cartilor sale, toate aparute la Curtea Veche Publishing in traducerea Antoanetei Olteanu, Mihail Siskin priveste scrisul „ca pe un mod de a-ti salva viata“ . Autorul locuieste in prezent in Elvetia. Este singurul scriitor care a castigat toate cele trei mari premii literare rusesti: Premiul „Booker Rusesc“ („Russkii Buker“, 2000), „Marea carte“ („Bolshaja Kniga“, 2006, 2011) si „Premiul National pentru Bestseller“ („Nacionalnyi Bestseller“, 2005). In Romania, Mihail Siskin este foarte cunoscut si indragit pentru volumul „Scrisorar“, aparut la Curtea Veche Publishing in 2012, in traducerea Antoanetei Olteanu, o poveste de dragoste „de o frumusete ce iti taie rasuflarea“, dupa cum scrie ziarul francez „Le Figaro“. Insa fanii sai ii pot citi in traducere si alte trei titluri aparute la aceeasi editura: „Parul Venerei“, „Luarea Ismailului“ si „Paltonul cu gaica“. Pe langa rusa, Siskin mai scrie si in germana. Un inversunat critic al regimului politic din tara natala, Siskin este un om al prezentului, conectat la realitatile social-politice, dar si un scriitor care cauta frumusetea din ce in ce mai ascunsa a lumii.
    _P4A4240
    Ramona Iacobute: Domnule Siskin, ce sentimente aveti in legatura cu revenirea in Romania si intalnirea cu fanii dumneavoastra, intai la Iasi, apoi la Bucuresti?
    Mihail Siskin: Eu intotdeauna am scris pentru cititorul ideal. Fara ajutorul lui nu as fi reusit sa scriu nici macar o singura pagina. Iar o data venit in Romania, am avut o surpriza placuta vazand cat de multi cititori am. De fiecare data, cand ii dau cuiva un autograf pe o carte, ii spun: „Se pare ca am scris-o pentru tine“.
    Cand v-ati dat seama pentru prima data ca „scrisul va poate salva viata“?
    Am scris mereu, de cand ma stiu, si pe vremea cand eram elev, dar si in studentie. Si am stiut ca am doua vieti: una exterioara, falsa, in care joc rolul unui fel de „constructor al unei societati comuniste“, si una ascunsa, adevarata, in care sunt scriitor. N-au decat sa nu ma publice niciodata in viata falsa si sa nu-mi citeasca nimeni romanele, dar in viata reala mi-am dat seama de ce am venit pe acest pamant. Si faptul ca totul s-a schimbat in viata falsa, toata lumea a uitat de mult de comunism, si cartile mele sunt traduse in 30 de limbi – acesta este doar un miracol. Nu am niciun merit pentru acest lucru.
    „O lovitura care iti taie respiratia“
    Daca intr-o zi nu ati mai putea scrie, ce altceva v-ar putea salva, de dumneavoastra insiva, de restul lumii?
    Oh, sentimentul asta imi este foarte cunoscut! „Nu voi mai putea scrie nimic niciodata“ – aceasta frica m-a bantuit toata viata, inca de la primul roman. Si apoi, dintr-o data, imi vine o idee noua si incep sa scriu din nou, si, de fapt, nu scriu un roman, ci un fel de non-fictiune. De curand, fugind de acest „niciodata nimic“, m-am apucat de scris piese de teatru. Nu am scris niciodata special pentru teatru, desi multe dintre textele mele au fost puse in scena. Si acum, pentru regizorul berlinez Eberhard Köhler, am facut un remake al „M“ – celebrul film al lui Fritz Lang, din 1931. Filmele se demodeaza foarte repede, iar acele efecte care candva ii ingrozeau pe spectatori astazi nu-i fac decat sa zambeasca. Dar filmul lui Lang nu este doar „un film de groaza“, ci este o incercare profunda de a patrunde in cele mai importante taine ale ordinii mondiale. Este vorba despre relatia dintre societate si stat, despre principiile statului de drept. Acest film vizeaza fragilitatea structurii democratice a societatii. Toate intrebarile ridicate de Lang sunt foarte actuale in Europa astazi, mai mult ca niciodata. El a simtit in ce directie se indreapta democratia – spre fascism. Si statul in sine va deveni un criminal in masa. Cati copii a ucis eroul filmului „Beckert“? Si cati copii au fost printre cei sase milioane de evrei ucisi? Premiera filmului a avut loc la Berna, pe 12 septembrie. In film joaca actori rusi si elvetieni. Filmul meu a rulat atat in Rusia, cat si in Elvetia. Acum, in Rusia, statul este ucigas in masa. In film, aratam copiii ucisi in Cecenia si cum, la aniversarea tragediei de la Beslan, mamele copiilor ucisi au venit imbracate cu tricouri albe cu inscriptia „Putin este calaul din Beslan“, si au fost arestate.

    ________________________________________________________________________

    Un articol publicat in „NZZ“, principalul ziar elvetian, incepe cu fraza: „Der Abend ist ein Schlag in die Magengrube“. „Acest spectacol este ca o lovitura care iti taie respiratia.“ Este exact ceea ce mi-am dorit! Acum simt din nou ca „nu voi mai scrie nimic niciodata“.
    ________________________________________________________________________
    Cat de important este pentru dumneavoastra sa interactionati cu publicul?  La Ateneu, care vor fi temele pe care le veti aborda in conferinta de pe 8 octombrie?
    Intotdeauna, mi-e un pic teama sa ma intalnesc pe viu cu cititorii, cu asteptarile lor. Pana la urma, autorul unei carti nu se identifica niciodata in totalitate cu acea persoana care a scris si a publicat acea carte sub propriul sau nume. De pilda, autorul romanelor „Razboi si pace“ si „Hagi Murad“ pentru mine este foarte important, dar, daca ar trebui sa-l intalnesc in realitate pe acel batran la masa, nu as putea sa-l suport nici zece minute. „Nu mancati carne!“ „Nu beti vin!“ „De ce aveti nevoie de arta?“ Prin urmare, imi este intotdeauna frica sa nu cumva sa dezamagesc publicul. Dar astfel de intalniri sunt un mod de a-mi exprima recunostinta fata de Editura Curtea Veche, pentru ca au riscat sa publice cartile Siskin.
    89.jpg
    „Nu voi face niciodata compromisuri“
    Cum arata scriitorul contemporan in viziunea dumneavoastra, ce arme ar trebui sa aiba pentru a reusi?
    Sunt un sfatuitor rau in aceasta privinta. Cand scriu, stiu ca nu voi face niciodata compromisuri. Probabil am fost doar norocos. Uite cati alti scriitori nu fac compromisuri si manuscrisele lor ratacesc de la un editor la altul! Poate, pana la urma, „arma“ pentru a avea succes o fi compromisul? Pentru asta trebuie sa stii sa fii pe placul editorului, sa stii sa fii pe placul cititorului, sa poti anticipa clar publicul-tinta, varsta, sexul potentialilor cumparatori. Nu ma pricep la nimic din toate acestea.
    Aveti un scriitor preferat dintre contemporani? 
    Da. E vorba de un minunat scriitor rus, Vladimir Sarov. Acum mi-a aparut o noua carte, „Litera in zapada. Trei eseuri. Robert Walser, James Joyce, Vladimir Sarov“. Ce pot avea in comun acesti autori atat de diferiti precum Walser, Joyce si Sarov? Ii uneste faptul ca doar cativa cunoscatori de literatura adevarata i-au inteles si i-au iubit in timpul vietii lor. Adevaratul destin al cartilor scrise de ei a inceput, din pacate, dupa moartea lor. Asa a fost si cu Walser, si cu Joyce. Nu am nicio indoiala ca la fel se va intampla cu Volodia Sarov. A murit de cancer in august anul trecut. Titlul „Litera in zapada“ este preluat de la sfarsitul eseului „Walser si Tomzak“. Scriitorul a fost gasit mort de niste copii in timpul unei plimbari in noaptea de Craciun. Corpul sau zacea in zapada ca o litera dintr-un alfabet necunoscut. Nu stiu daca romanele lui Sarov „Repetitiile“ si „Intoarcerea in Egipt“ au fost traduse in limba romana. Daca nu, acest lucru trebuie neaparat facut.
    ________________________________________________________________________
    Este nedrept sa-l privezi pe cititorul roman de aceasta proza incredibil de puternica. Acestea sunt cele mai bune si mai profunde texte care s-au scris despre Rusia si istoria Rusiei.
    ________________________________________________________________________
    Credeti ca dragostea aceea duioasa, dependenta de simplitate si firesc pe care o surprindeti atat de bine in „Scrisorar“ i se mai potriveste omului modern, consumerist, legat de tehnologie si din ce in ce mai strain de radacini, de natura, de celalalt?
    Buna intrebare. Dar cum poti compara dragostea descrisa in literatura si sentimentele oamenilor vii? Omenirea iubeste la nivel nonverbal. Cand a aparut iubirea si cand a aparut limbajul? Care a fost primul? Mii de generatii au fost mistuite de pasiuni, si nu exista limba in care cuvintele sa le exprime. Si e putin probabil ca puterea iubirii sa depinda de epoca sau de dispozitivele tehnice. Dragostea care pune stapanire pe om este intotdeauna aceeasi si va fi intotdeauna aceeasi – cea mai puternica forta de pe pamant. Doar descrierea iubirii in literatura se schimba. Dar arta cuvintelor este o realitate diferita. Aceasta este o incercare de a invoca puterea insasi prin cuvinte. Asa cum samanul invoca fortele care se afla in ceruri si in fiecare dintre noi. Daca samanul este autentic, atunci aceasta unire a cerului si a inimii se petrece. Ele vin din poeziile lui Brodsky, Tyutchev, Arseny Tarkovski. Adevarul este ca ei se invart in mine, ca mantrele.
    Pentru un scriitor, limba in care scrie e patria sa. Cum va influenteaza dumneavoastra scrisul faptul ca nu locuiti in tara natala? Va apropie sau va instraineaza de limba materna?
    Daca ai trait jumatate din viata in Rusia, atunci limba ta materna nu va disparea si relatia ta cu ea va ramane mereu aceeasi: e ca atunci cand scoti un caine la plimbare in lesa, ba te scoate el la plimbare pe tine. Ba eu sunt un caine care-i este fidel lui, ba el este. Cu adevarat important este altceva – sa pot sa le transmit limba materna copiilor mei. Intr-un basm, tatal le-a lasat mostenire fiilor o moara, un magar si o pisica. Eu nu am nici moara, nici magar, nici pisica. Singurul lucru pe care il pot lasa mostenire fiiilor mei este limba mea si marea cultura rusa. Fiul meu, elvetian prin nastere, a crescut, are deja 23 de ani, studiaza sa devina regizor de film. Konstantin vorbeste rusa excelent, citeste clasicii rusi in original. Nu am nicio indoiala ca acest lucru se va reflecta intr-un fel sau altul in filmele sale. Iar cel mai mic, Ilya, are acum 6 ani. Seara avem un ritual obligatoriu – ii citesc. Sau ne uitam la diafilme din copilaria mea. Desigur, nu avem un proiector si diafilme, la fel ca in copilaria mea, acum ne uitam la un computer. Totul este deja digitalizat, totul poate fi gasit pe internet. Asa il invat pe Ilya sa citeasca – cu ajutorul titlurilor de diafilm.
    ________________________________________________________________________
    Cand scriu, stiu ca nu voi face niciodata compromisuri. Probabil am fost doar norocos. Si uite cati alti scriitori nu fac compromisuri si manuscrisele lor ratacesc de la un editor la altul!
    ________________________________________________________________________
    „Vin la FILIT pentru a trai din nou acest uimitor sentiment de apropiere umana“
    Pozitia dumneavoastra fata de regimul politic din Rusia este foarte clara. Cat de importanta credeti ca este opozitia pe care o fac scriitorii regimurilor autoritare din tarile in care s-au nascut?
    Mi se pare ca acest lucru este important atat pentru scriitori, cat si pentru cei care nu scriu, chiar daca te-ai nascut nu in cea mai totalitara, ci in cea mai democratica tara din lume. Ne este greu sa ne imaginam cat de uniforma a devenit lumea in secolul XXI. Iar responsabilitatea pentru noul totalitarism rus apartine inclusiv democratiei occidentale. Va amintiti cat de fericita a fost toata lumea in Occident, atunci cand Gorbaciov a anuntat „perestroika“! Parea ca imperiul malefic s-a prabusit si de-acum inainte o societate democratica va inflori in Rusia. Si ce au facut democratiile occidentale pentru a ajuta tanara societate civila rusa sa se puna pe picioare? Doar stiti foarte bine ca in Rusia nimeni nu a trait niciodata intr-un stat de drept, iar populatia habar nu avea despre ce este vorba. Occidentul trebuia sa faca un lucru simplu: sa arate, prin propriul sau exemplu, cum functioneaza si ce este statul de drept. Doar atat! Sa-si respecte propriile legi. Si ce au aratat democratiile occidentale? Ca totul urmeaza o lege nescrisa: cand e vorba de multi bani, statul de drept nu mai functioneaza. Banditii au preluat puterea in Rusia, jefuindu-si propria populatie si vanzand bogatiile naturale catre Occident. Sumele mari de bani din Rusia sunt bani criminali. Punct. Si in toti acesti treizeci de ani, Occidentul s-a bucurat incredibil de mult de acesti bani. Am lucrat mult ca traducator in Elvetia si am vazut cum functioneaza aceasta masina gigantica de spalare a banilor. Intr-un adevarat stat de drept, legile actuale ar fi fost pur si simplu aplicate, iar criminalii din Rusia si cei care ascund bunuri furate in Elvetia ar fi in inchisoare. Dictatura hotilor lui Putin din Rusia exista doar din cauza acestui sprijin puternic din Occident. Daca democratiile occidentale ar fi state guvernate cu adevarat de lege si si-ar respecta propriile legi, Rusia ar fi acum o tara complet diferita. Am initiat un boicot al Olimpiadei de la Soci – dar cine il asculta pe scriitor? Olimpiada de la Soci trebuia boicotata pentru a arata solidaritatea nu cu banditii care au luat intreaga tara ostatica, ci cu ostaticii. Elvetienii si-au construit la Soci un Hüsli Schwitzer, propria lor casa, in care presedintele celei mai vechi democratii europene sa poata linge personal cizma calaului din Beslan. Rezultatul este cunoscut: imediat dupa Soci – anexarea Crimeei, razboiul din Ucraina, zece mii de cadavre. Cati dintre ei sunt copii – nimeni nu a numarat. In piesa mea „M“, un actor elvetian spune: „Sunt elvetian, dar nu am nicio legatura cu banii murdari din Rusia.
    ________________________________________________________________________
    Nu sunt politician. Sunt un cetatean simplu“. Nu suntem politicieni, cu totii suntem cetateni obisnuiti. Si fiecare dintre noi este responsabil pentru presedintele nostru, pentru tara noastra, pentru oamenii nostri si pentru istoria noastra. Si daca tara mea comite o crima, atunci eu sunt responsabil atat pentru tara mea, cat si pentru crima comisa de ea. Si daca un cetatean obisnuit sufera pentru tara sa, atunci nu e totul pierdut.
    ________________________________________________________________________
    Festivalurile de literatura sunt importante pentru dumneavoastra? Ce va determina sa acceptati invitatia la un festival cum este FILIT, de exemplu?
    Mi se pare ca daca un om imi citeste cartea, el nu mai este un strain pentru mine. La urma urmei, am impartasit ceva important cu el, iar el a facut din aceasta o parte importanta din el insusi. Am comparat odata acest lucru cu o transfuzie de sange: ii ofer cititorului o parte din viata mea, iar el traieste impreuna cu mine. Important e sa se potriveasca grupele de sange. Iar intalnirea cu cititorii mei este foarte importanta, tocmai din acest motiv – fiindca simt ca am undeva in lume un grup special de oameni complet necunoscuti, dar foarte apropiati de mine. De asemenea, vin la FILIT pentru a trai din nou acest uimitor sentiment de apropiere umana.
    Cand scriitorul se odihneste, ce va place sa faceti?
    De obicei lucrez dimineata – cel mai bun moment pentru cuvinte, ele sunt inca proaspete, neprelucrate. Incerc sa merg la plimbare in fiecare zi – traim in Muntii Jurassici, in jur sunt locuri minunate pentru plimbari prin padure. Imi place sa lucrez in gradina, sa sap pamantul, sa-l framant cu mainile mele. Este o fotografie cu Boris Pasternak, care-mi place mult, el sta in gradina cu o lopata in mana – sunt sigur ca m-ar intelege.
    Traducere din limba rusa si adaptare de Vitalie Galatanu si Florina Pirjol
    Interviul a fost publicat in adevarul.ro
    A castigat Premiul „Booker Rusesc“
    Numele: Mihail Siskin
    Data si locul nasterii: 18 ianuarie 1961, Moscova, Rusia
    Studiile si cariera
    A studiat la Institutul Pedagogic de Stat din Moscova.
    A lucrat ca jurnalist si apoi ca profesor de engleza si germana.
    Din 1995 s-a mutat in Elvetia, unde lucreaza ca interpret pentru vorbitorii de limba rusa care cer azil.
    A debutat ca scriitor in 1993, cu volumul „Urok Kalligrafii“, dupa care a urmat „Zapiski Larionova“ (1994), „Luarea Izmailului“ (2000), „Parul Venerei“ (2005) si „Scrisorar“ (2010).
    A castigat numeroase premii nationale si internationale: „Booker Rusesc“ („Russkii Buker“, 2000), „Marea carte“ („Bolshaja Kniga“, 2006, 2011) si „Premiul National pentru Bestseller“ („Nacionalnyi Bestseller“, 2005), Premiul „Cantonului Zürich“ in 2000, „Prix Du Meilleur Livre Étranger“ (sectiunea eseu) in 2005, premiul „Grinzane Cavour“ in 2007, Premiul international pentru literatura „Haus der Kulturen der Welt“ in 2011.
    Trei dintre romanele lui Siskin au fost dramatizate si puse in scena: „Scrisorar“, la Teatrul de Arta Cehov din Moscova, „Vziatie Izmaila“, la Teatrul Most, si „Parul Venerei“, la Atelierul Piotr Fomenko.
    Locuieste in: Zürich, Elvetia

  • Istorie conjugată la persoana I

    Fiecare dintre noi isi aduna zilnic datele unei istorii personale si isi leaga amintirile de istoria pe care o are in comun cu parintii, cu bunicii, cu prietenii, cu mentorii, cu colegii de scoala, cu necunoscutii cu care traieste in aceeasi tara, in aceeasi parte de lume. Felul in care ne desprindem de subiectivism pentru a privi si imaginea de ansamblu ne face sa ne cunoastem mai bine prin ochii celorlalti si sa ii ajutam si pe ceilalti sa se cunoasca mai bine. Teatrul zilelor noastre se hraneste mult din prezent, din imediatul cotidian, din aceste istorii personale impletite cu o istorie colectiva si ne ofera filtrul prin care sa trecem oameni, intamplari, date statistice. Teatrul documentar, teatrul devised, teatrul politic, teatrul feminist, teatrul care vorbeste despre locul si rolul minoritatilor intr-o societate domninata de o anumita majoritate incep sa fie forme de teatru din ce in ce mai cunoscute si publicului din Romania. Sunt spectacole, in special cele din teatrul devised pentru care se scrie un text in echipa, in timp ce se lucreaza la spectacolul propriu-zis. Totul este extrem de viu, intr-o continua schimbare. Temele multor puneri in scena sunt atent documentate din realitate, teatrul documentar fiind, de altfel, o oglinda a societatii contemporane si un ecou extrem de puternic al trecului.

    Teatrul “Luceafarul” din Iasi propune prin Istorie la persoane I un astfel de spectacol. Punerea in scena de la teatrul iesean isi alege ca repere cateva momente cruciale din istoria recenta a Romaniei si le desira sub ochii spectatorilor aducand in centrul atentiei oameni care le-au trait. Echipa de creatie formata din Oltita Cintec, Ioana Natalia Corban, George Cocos si Alex Iurascu a documentat aspecte din propriile biografii (actorii sunt nascuti in 1989 si 1990), a recurs la marturii personale despre razboaie (Primul si al Doilea Razboi Mondial, conflictul armat din Afganistan), a lucrat cu un focus grup de adolescenti, valorificand materialul strans din exercitii de improvizatie realizate cu acestia si a cautat imagini cu mostenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, inainte de unionistul Al.I. Cuza pentru a pune in contrast mitul legat de familiile princiare si realitate.

    Spectacolul se foloseste, asadar, cu generozitate, de tehnicile teatrului devised si ale teatrului documentar, de chestionare, workshop-uri, interviuri, documentarea clasica la biblioteca si, nu in ultimul rand, de amintirile celor din familiile actorilor, se sustine vizual cu proiectii video alese de Andrei Botnaru si face din limbajul urban, limbajul retelelor de socializare o haina lingvistica care sa ajute actorii-personaje sa ajunga mai usor la public, in special la publicul tanar.
    Pentru ca personaje principale in acest spectacol sunt amintirile, panza alba pentru proiectiile video, fata actorilor pe care se succed emotii dintre cele mai diverse, telefoanele mobile sunt suficiente pentru a imagina decoruri si a lasa scena intr-o simplitate care indeamna la creativitate. Istoriile personale ale actorilor care isi asuma rolul de a rescrie pe scena cateva fragmente din istoria Romaniei oscileaza intre atunci si acum, intre lumea  in care traiesc pe retelele de socializare si lumea in care s-au nascut. Momentul Revolutiei din 1989, anii ’90 plini de lipsuri revin aproape obsedant in dialogurile de pe scena.

    Istorie la persoana I bis
    De la televizorul alb-negru cu tub din anii ’90, la telefoanele smart conectate in permanenta la facebook si tweeter de astazi e o prapastie de trecut, experientele nu par traite in aceeasi viata de om, tocmai de aceea, actorii tineri Ioana Natalia Corban, George Cocos si Alex Iurascu fac mai credibil totul si reusesc sa paseasca peste aceasta prapastie aducandu-si istoriile personale pe scena. Unele, mai ales cele din anii’90 sunt ciobite, sunt auzite de la parinti si bunici si asumate, dar nu mai putin relevante.

    Felul in care tinerii actori aleg sa se decupleze de la aceste istorii personale, in anumite momente ale spectacolului, pentru a lasa loc si altor intamplari, din alte perioade istorice (Primul si al Doilea Razboi Mondial) e un gest prin care isi asuma, pe rand, atat rolul de povestitori si miez al lucrurilor, cat si rolul de spectatori, de elevi care isi invata istoria tarii prin prisma franturilor de biografii impartasite de altii.
    Spectacolul Istorie la persoana I este unul extrem de dinamic, ii indeamna pe spectatori sa iasa din manualele de istorie si din zona de confort, sa isi confrunte propriile intamplari de viata si stereopiile de care se folosesc in jocul social cu cele ale unor necunoscuti care traiesc aceleasi vremuri ca si ei, o leapsa a amintirilor si a experientelor de viata.
    Jocurile de lumini, schimbul de roluri, firescul reconstituirii unor jocuri din copilarie nu fac decat sa apropie publicul de atmosfera creata si recreata in spectacol, sa il aduca pe scena chiar daca ramane in sala, cel putin pana la final.

    In Ioana Natalia Corban, in George Cocos si in Alex Iurascu, spectatorii recunosc actorii, dar si tineri peste care pot oricand da in tramvai, in sala de cinema, in parcuri, pe facebook, parinti si bunici, vocile mai multor generatii care in anumite momente aleg sa se separe, aparent ireconciliabil, iar in altele sa se uneasca pentru a spune la unison “da, suntem noi, suntem mama, suntem tatal nostru, suntem bunicii nostri, suntem mentorii nostri, suntem eroii nostri, suntem mostenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, suntem soldatul trimis in misiune in Agfanistan. “
    Ioana Natalia Corban, George Cocos si Alex Iurascu isi intra in roluri suficient de bine incat sa ii faca pe spectatori sa se simta si insotiti in aceasta calatorie a retrairii unor momente din istoria personala si nationala si singuri cu propriile amintiri, si nostalgici si bucurosi ca traiesc, inca, pentru a-si povesti trecutul si a fi miezul unui prezent pe care si-l construiesc din dorinte. Acestia reusesc sa redea detasarea de care sunt capabili tinerii secolului XXI, conectati in permanenta la facebook, instagram, twitter, snapshot, copii ai prezentului care se desprind usor de trecut si sunt intr-o continua cautare a noului spre deosebire de parintii si bunicii lor mult mai atasati de valorile traditionale.

    Istorie la persoana I fictionalizeaza datele pe care le-a strans in urma procesului de documentare, asa cum presupune o abordare scenica a realitatii care se bazeaza pe teatrul documentar, este, pana la urma, un demers necesar, un exercitiu de comunicare si de impartasire, aduna informatii despre un acum si despre un atunci, indeamna la introspectie si la asumare, repune in imagini si in cuvinte franturi din datul social si politic.
    Au fost cateva secvente documentate si expuse pe scena care au produs multora dintre cei prezenti in sala un efect de realitate retraita sau de mit daramat. Momentul sacosei de panza, nelipsita in anii comunismului din casa romanului de rand si tarata pe la toate cozile la lapte, la paine, la orice a starnit zambete nostalgice. Actorii, nascuti in 1989 si 1990, recunosc in fata publicului, cu sacosa de panza in mana pentru un plus de credibilitate, ca, desi au avut in casa cel putin o astfel de sacosa, toate amintirile lor legate de purtatul acesteia pe la cozi vin ca o prelungire a amintirilor parintilor, mult mai marcati de goliciunea sa in acei ani de schimbare. In timp ce tinerii de pe scena povestesc usor amuzanti, detasati, de parca s-ar desprinde de un vis, dandu-si ghionturi, in spatele lor sunt proiectate imagini cu adevaratele fete purtatoare de sacose goale in anii ’80-’90. Incruntarea, neputinta, disperarea lor te intorc in timp, iar relaxarea actorilor de pe scena te readuce in prezent.
    Si momentul care pune in discutie imaginea printului in mintea unei tinere este unul care iti ramane dupa spectacol, intrucat confrunta idealul la care cu totii visam cu realitatea. Personajul aproape ireal pe care il viseaza tanara Ioana cand se gandeste la un print nu e, in viata de zi cu zi, intotdeauna frumos, tras printr-un inel, izolat intr-un castel prin care se rataceste si din care iese doar calare pe un cal alb. Se poate intampla sa fie un om obisnuit, care a copilarit in cartierul Balta Alba din Bucuresti, printre copii de muncitori, asa cum e, de exemplu, Mihai Ghyka, mostenitorul direct al lui Grigore Gkyka Voda al V-lea, domnitor al Moldovei, personaj pe care echipa de la Istorie la persoana I il aduce pe scena prin difuzarea unei inregistrari video cu acesta. Confruntata cu aceasta discrepanta dintre ideal si real, Ioana intra repede pe internet pentru a verifica informatiile, asa cum fac mai toti copiii Revolutiei, nascuti intr-un atunci in destramare si infipti intr-un azi cu gaget-urile la discretie.
    Diferentele dintre generatii, istoria intima versus istoria faptelor marete consemnate in carti, noile tehnologii si felul in care ne modeleaza si ne incurajeaza sa privim lumea, sa ne expunem, razboiul cu toata cruzimea si dramele personale pe care le lasa in urma, eroismul neumflat cu pompa propagandei, Fat Frumos in secolul XXI ne sunt propuse ca teme de reflectie in acest spectacol lucrat in echipa, intr-un laborator de creatie in care fiecare a fost pe rand regizor, scenograf si actor, in care fiecare si-a expus amintiri, obiceiuri, relatii familiale, deprinderi sociale pentru a ajunge la spectatori, pentru a-i face sa isi puna intrebari despre trecut, despre modele, despre societatea in care traiesc, despre relatia cu proprii stramosi, despre cat de bine cunosc istoria tarii in care s-au nascut.
    Istorie la persoana I
    text publicat si pe scena ro

  • Diana Mocanu, directoarea Editurii Gama: ”Măsura succesului sunt cititorii noștri”

    Editura Gama din Iasi este recunoscuta pe piata de carte pentru copii drept un specialist in educatie. Cu o experienta in editarea de carte de peste 20 de ani, aceasta le propune cititorilor volume si produse educative cu o componenta instructiva consistenta. In contextul in care dispozitivele digitale invadeaza tot mai mult spatiul copilariei, echipa editurii condusa de Diana Mocanu a pregatit pentru targul Gaudeamus din acest an campania “Ziua in care avem timp”, un dialog sincer despre dreapta masura in educatia copilului, despre noi metode de parenting si despre nevoile si dorintele celor mici, despre relatia copiilor nostri cu multitudinea dispozitivelor electronice, cu acest intreg univers virtual care ii fascineaza inca din primii ani de viata si care le da, insa, atat de mult de gandit parintilor si dascalilor.

    Avand aceasta campanie ca pretext, i-am pus Dianei Mocanu, directoarea generala a Editurii Gama cateva intrebari despre lectura, despre piata de carte si editurile care scot carti pentru copii, despre modalitati de stimulare a lecturii in randul celor mici.
    Diana Mocanu 138
    Ramona Iacobute: Conform celui mai recent top publicat de o cunoscuta revista de business, Editura Gama este, astazi, una dintre cele mai de succes case editoriale autohtone. Cat de complicat este sa reusesti sa te impui in plan national cu un business care nu are sediul central in capitala?

    Diana Mocanu: Nu este absolut deloc complicat. Pentru a te impune la nivel national, nu conteaza unde se afla sediul central, ci unde ajung cartile pe care le publici – iar noi avem o retea foarte eficienta de distributie nationala. Titlurile noastre sunt pe rafturile librariilor din toata tara, iar daca ne gandim ca vindem anual peste 1.000.000 de unitati, putem afirma fara sa gresim ca toate familiile cu copii din Romania au macar o carte Gama in biblioteca.

    Care au fost cele mai mari dificultati pe care le-ati intampinat pe parcursul celor 20 de ani?

    Cel mai greu an din aceste doua decade a fost 2009, cand efectele crizei financiare au devenit, din amenintare, realitate: intr-un mediu economic din ce in ce mai instabil, in care deja multe companii, din toate domeniile, se vedeau silite sa-si declare insolventa sau falimentul, piata de carte nu putea face exceptie. Vanzarile s-au prabusit, efectiv.
    Atunci am descoperit ca putem produce carte bogata in continut la un pret foarte accesibil. Stiam deja ca orice carte pentru copii trebuie sa fie atractiva pentru ei si utila din punctul de vedere al parintilor, dar abia criza ne-a facut sa ne aplecam cu mai multa atentie asupra pretului, astfel incat cumparatorii sa nu simta ca fac un sacrificiu. Si, in felul acesta, ne-am diferentiat si ne-am consacrat pe piata de carte romaneasca.

    Care au fost satisfactiile/reusitele cele mai importante?

    Masura succesului sunt cititorii nostri. Iar faptul ca toate colectiile noastre destinate deprinderii cititului sau dezvoltate plecand de la principiul invatarii prin joc se vand in sute de mii de exemplare ne bucura nespus.
    Principala satisfactie este faptul ca reusim sa facem carte romaneasca si ca nu alegem intotdeauna calea mai usoara a traducerilor. Cele mai multe dintre titlurile noastre sunt create in-house, adaptate mentalitatii parintilor romani si nevoilor copiilor nostri. Atat eu, ca editor, cat si colegii mei din echipa de creatie aducem in acest proces experientele personale, preocuparile si viziunea proprie despre educatie. Suntem foarte exigenti: nu de putine ori am reintors in lucru titluri ajunse la BT pentru ca, dupa sesiunile de testare cu micii nostri „utilizatori”, se dovedise ca puteau fi imbunatatite din punct de vedere al continutului sau al functionalitatii.

    In contextul digitalizarii produselor editoriale, Editura Gama s-a gandit la o strategie pe termen scurt sau lung?

    Eu nu cred ca piata editoriala este amenintata de digitalizare. Cartile electronice au aparut intr-un moment in care s-au creat nenumarate tehnologii noi si, ce-i drept, au ajutat multi editori sa supravietuiasca in perioada de criza de dupa 2009. Deocamdata, insa, ponderea cartilor electronice nu depaseste 7% din totalul titlurilor de pe piata in tarile din vestul Europei.

    In plus, cred eu, cartea pentru copii va supravietui acestui fenomen, deoarece nu este potrivita pentru digitalizare. Cartea are rolul ei ca obiect. Conexiunile neuronale ale copilului sunt stimulate de interactiunea cu obiecte si persoane reale, nu virtuale. Apoi, sub trei ani, expunerea la ecrane ar trebui evitata. Oamenii de stiinta sunt de parere ca expunerea prea timpurie la continut multimedia poate sa le limiteze copiilor dezvoltarea cognitiva, relatiile sociale si chiar sa le afecteze vederea.
    46383033_1154352301380414_7317772331261100032_n

    Credeti ca exista subiecte tabu in cartile pentru copii?

    Nu. Exista, poate, moduri sau momente nepotrivite de a expune copiii la realitatile vietii, desi ei sunt mai pregatiti si mai dornici sa afle raspunsuri decat ne asteptam. Despre importanta basmului pentru dezvoltarea emotionala a copiilor, care au nevoie sa stie ca trebuie mereu sa lupti pentru dreptate, s-a tot vorbit in ultima vreme. De aceea, voi alege un alt exemplu: bullyingul.
    In urma cu doi ani, am lansat Gama Imago, imprint-ul de fictiune al editurii. Unul dintre romanele pe care le-am publicat atunci, 7 zile, este despre traumele bullyingului in randul adolescentilor si a devenit printre cele mai bine vandute carti din portofoliul Imago. De ce? Fiindca nu se vorbeste suficient despre asta. Iar copiii si adolescentii au o acuta nevoie de a discuta, de a empatiza, de a simti ca exista raspunsuri pentru toate framantarile lor.

    Unii critici occidentali remarcau faptul ca in literatura contemporana eroii clasici sunt demitizati, literatura pentru copii avand o tenta mai ironica. Ce credeti cu privire la aceasta observatie?

    Cred ca vorbim despre o transformare a modului in care copiii isi aleg modelele. Ei sunt mult mai atenti la sentimentele lor, isi exprima liber personalitatea si cauta modele cu care sa se identifice, dar pe care sa le si admire. Poate e mai bine asa: pana la urma, ce este un erou? Erou poate fi oricine pentru cei din jurul lui, daca e bun, empatic, generos.
    292316_107033129445675_363957410_n

    Care este cel mai frumos feedback pe care l-ati primit de la cititori?

    Ne bucura mereu copiii care ne spun ca prima carte pe care au citit-o era o carte Gama!

    Inainte de a fi editor, sunteti mama. Ce rol au copiii dumneavoastra in alegerile de business pe care le faceti? Puteti spune ca ei sunt primul dumneavoastra public? Va „testati” alegerile editoriale pe ei?

    Povestea editurii Gama este strans legata de povestea copiilor mei. Eu am trei fete, foarte diferite atat ca varste – o tanara de 18 ani, o adolescenta de 15 ani si o fetita de 5 ani –, cat si ca preocupari si personalitate. Prin urmare, nevoile lor au fost intotdeauna foarte diferite, iar asta mi-a impus sa fiu foarte atenta la nevoile lor si sa le privesc mereu diferit. Pe masura ce copiii mei au crescut, am avut, ca orice mama, multe provocari, iar aceastea au insemnat perioade de framantare si cautare. Am citit, mi-am privit copiii, am cautat sa-i inteleg si sa le ofer solutii educative potrivite. Eu, ca mama, am invatat si am crescut alaturi de ei. De multe ori, aceste cautari ale mele s-au transpus in titluri noi ale Editurii Gama.
    Alaturi de copiii mei am descoperit, de pilda, teoria inteligentelor multiple dezvoltata de Howard Gardner, care a revolutionat pedagogia sustinand ca modul in care privim inteligenta este mult prea ingust: noi ne-am obisnuit sa masuram doar IQ-ul, insa exista si alte tipuri de inteligente, la fel de importante pentru succesul in viata, pe care parintii si dascalii ar trebui sa le recunoasca si sa le incurajeze. Asa a luat nastere colectia noastra MultiQ, care pune accent pe descoperirea si dezvoltarea inteligentelor multiple la copiii prescolari. De fapt, mai mult de jumatate din cele peste un milion de exemplare vandute din titlurile noastre sunt destinate exersarii inteligentelor multiple si invatarii prin joc.
    Gama Imago a fost inspirata de fiicele mele cele mari si de alti tineri ca ele. Ne-am dorit sa publicam romane contemporane, scrise pentru generatiile de azi, care au, poate, alte preocupari si interese decat tinerii de altadata – sau poate doar spun mai raspicat ce gandesc si ce vor. Pe cei mai tineri, care nu au ajuns inca la liceu, incercam sa ii atragem oferindu-le carti amuzante, dar si inteligente, cu personaje care sa-i inspire si teme care sa-i provoace. Cat despre adolescenti, despre ei am inteles ca sunt multe subiecte sensibile despre care ei isi doresc cu ardoare sa citeasca – depresie, anxietate, anorexie, droguri, OCD sau feminism –, asa ca ne-am concentrat asupra titlurilor de care ei au realmente nevoie, dar care au fost si apreciate de critica literara.
    Cat despre fetita mea cea mica, ei i-am pus prima carte in manute cand avea doar patru saptamani. Era o carte cartonata, cu contraste puternice, din colectiile noastre pentru bebelusi. Eu dadeam paginile si ii povesteam ce fac, ii descriam ce vede, iar ea era fascinata. Am fost uimita sa vad ca un copil atat de mic poate sa stea minute in sir sa priveasca ilustratiile. De atunci, i-am citit in mod constant si am realizat ca, daca va sti sa citeasca de mica, va avea singura acces la cunoastere si acesta este cel mai bun start pe care i-l pot oferi.
    Daca rasfoiti catalogul titlurilor noastre, veti vedea ca o directie clara a preocuparilor noastre este deprinderea cititului la o varsta cat mai frageda: avem materiale de invatare inspirate de pedagogia Montessori, pe care am popularizat-o primii in lumea editoriala, apoi colectia bestseller Invat sa citesc, cu patru niveluri diferite de dificultate, ca sa nu mai vorbim despre colectiile Tandem si Eu citesc cu tine, abia lansata la Gaudeamus, destinate cititului impreuna cu parintele. Aceasta preocupare se mentine si in imprint-ul Gama Parentis, unde publicam carti pentru parinti si unde a aparut recent volumul Cum sa crestem cititori pasionati.

    Incheiem cu o intrebare legata de cea mai recenta campanie a editurii, lansata la Gaudeamus, „Ziua in care avem timp”, un proiect pentru care, aflu, pregatiti si o dezbatere la Iasi. Va avea aceasta campanie si faze ulterioare, mai aveti in plan si alte evenimente?

    Daca aceasta tema va ramane la fel de actuala, asa cum banuim, vom incerca sa le reamintim parintilor in fiecare an, pe 2 decembrie, sa petreaca timp de calitate alaturi de copiii lor, departe de ecranele atat de cronofage.
    De asemenea, vom incerca sa ii provocam sa discutam impreuna si despre alte teme izvorate din preocuparea lor pentru educatia generatiilor viitoare.

    45699571_1149956895153288_8235005924951982080_n

  • Ţinuturile joase: mai jos de raţiune, mai sus de nepăsare

    Linistea dinaintea rostirii unui cuvant, primul sau ultimul pe lumea asta, fluiditatea apei si starile pe care aceasta le inmagazineaza, colectivitate versus individualitate, inocenta versus maturizare. Toate acestea  imbraca ca un ambalaj cu straturi ce par sa nu se mai sfarseasca spectacolul "Tinuturile joase", regizat de Mihaela Panainte pentru Teatrul National din Iasi.
    Cum ar fi sa-ti reconstitui universul magic al copilariei? Cum ar fi sa iti multiplici vocea interioara pana capata nuante din vocile stramosilor (vocea bunicilor, vocea mamei, vocea tatalui)? Cum te-ai simti sa retraiesti primul tau contact fizic cu moartea? Dar cu durerea pricinuita de clestele colectivitatii si al conformismului, care iti smulge fasii din personalitate pentru a te modela dupa tiparele normelor sociale? Spectacolul “Tinuturile joase”, regizat de Mihaela Panainte, dupa textul Hertei Muller, naste astfel de intrebari si le multiplica pana la durere si la esenta sinelui.
    “Tinuturile joase” e, dincolo de orice, un spectacol de imagine si de stare nuantata pana i se dezvaluie si cele mai subtile intelesuri. Regizoarea Mihaela Panainte se foloseste de uneltele teatrului postdramatic pentru a pune in imagini si in miscare, in gesturi poezia din textul Hertei Muller. Fragmentarea discursului, repetitivitatea fac din spectacol unul care te prinde ca intr-un exercitiu de hipnoza si te impinge spre rememorarea propriei vieti.
    “In povestirile din volumul «Tinuturile joase», Herta Muller descrie, in aparenta, nu mai mult decat un sat. Un sat care contine toate satele «svabesti» din Banat. Satul acesta e privit din perspectiva unui copil. Fara intentia declarata de a explora trecutul personal, Herta Muller readopta perceptia copilului de odinioara. Noteaza privirile, gesturile, miscarea, spaimele si inchipuirile copiilor, confruntandu-le cu modul de a se comporta al adultilor. Herta Muller scrie de parca tocmai s-ar fi desteptat intr-o imparatie a cruzimii… Autoarea revine repetat la o serie de evenimente apasatoare, care totusi nu mira si nu indigneaza pe nimeni din acest univers rural. Copilul este singurul revoltat“,
    scria criticul Friedrich Christian Delius.
    Si, intr-adevar, inocenta si cruzimea, suferinta si bucuria in stare pura, ritualul, imaginarul, cutumele, superstitiile se furiseaza si in fiecare gest al actorilor pe care Mihaela Panainte i-a distribuit in spectacolul de la Nationalul iesean. Miscarile repetitive, tiparele unor personalitati schizoide, cuvintele care se rostogolesc in propriul ecou, dedublarea suferita de personajul central care se priveste pe sine cand din exterior, cand din interior expun ritualul, imaginarul, cutumele si magicul unei interpretari extrem de personale.
    44247108_10214860900494135_8078355286412230656_n
    Foto Odin Moise

    Regizoarea alege sa lucreze pentru “Tinuturile joase” cu actori tineri, Malina Lazar, Stefania Sandu, Horia Verives, Ionut Cornila, Andrei Grigore Sava, Radu Homiceanu, Alexandru Gusa, Sara Tayari, Marian Alexandru Chiculita si ii da in grija personajul central Malinei Lazar. Aceasta reuseste sa ii imprime, cu atentie la detalii si fara sa se arunce in apele tulburi ale exagerbarii gestuale si lingvistice, fragilitatea si forta care se intrepatrund paradoxal si, totusi, atat de firesc.

    In “Tinuturile joase”, orice sunet, orice imagine, orice obiect folosit isi are rolul sau determinant in curgerea povestilor dinspre actori inspre public. Nimic nu este de prisos, la fel cum nimic nu pare sa lipseasca, totul este tinut sub control, atat la nivel de joc scenic, cat si la nivel de scenografie. De altfel, si textul Hertei Muller este din plin exploatat de regizoare, chiar daca spectacolul abunda si in miscari coregrafice si in dezlantuiri de sunete si note muzicale.
    Apeland la textul Hertei Muller, Mihaela Panainte reconstituie atmosfera rurala, arhaismul si stereotipiile comportamentale ale oamenilor care locuiesc la sat folosindu-se de forta si de mastile corului antic (fetele pictate in alb), dar si de obiecte-simbol cum ar fi naframa alba, urciorul in care apa se adaposteste ca intr-un microunivers inainte de a fi folosita in baile care curata praful intamplarilor si activitatilor de peste zi, lampa. De asemenea, felul in care ii asaza pe actori in scena si le distribuie replicile ii permite sa uneasca mai multe voci intr-una singura pentru ca apoi sa le lase sa isi redescopere individualitatea. De la tonul colectiv, la vocea extrem de personala a unei copile care se maturizeaza, emotiile ies din gurile si trupurile actorilor ca ramele din pamant si isi cauta apa in care sa se scalde pana vor fi inghitite de alte vietati in cautare de hrana.
    44112049_10214860883773717_6104182429323362304_n
    Foto Odin Moise
    Scenografic, spectacolul Mihaelei Panainte isi construieste axa pe careul cu apa, scaune si jocuri de lumini. Simplitatea incarcata de semnificatii ii serveste de minune spectacolului. Fluiditatea apei, dualitatea sa, cand oglinda a linistii si incremenitului, cand neliniste si tumult, rolul scaunelor de a odihni si de a reaseza spatiul, paloarea sau violenta luminii ii ajuta pe actori sa se miste in scena, sa se elibereze de cuvinte si gesturi.
    Mergand pe aceeasi linie a simplitatii, actorii poarta in “Tinuturie joase” camasi albe si cizme de cauciuc, tinute cum nu se poate mai potrivite pentru a reda fragilitatea liniei care desparte normalitatea de nebunie, stabilitatea materiala si mentala de incertitudinea pe care o aduce revarsarea de apa peste cotidian. Totusi, personajul central interpretat de Malina Lazar, cel mai expus la sine si la judecata celorlalti, se misca descult prin apa din spatiul scenic, semn ca umbla prin lume fara protectia pe care ti-o asigura normele sociale, ca inocenta si nevoia de a fi in contact direct cu elementele esentiale ale vietii ii stapanesc inca intreaga fiinta.

    Din corul de personaje care intruchipeaza colectivitatea se mai desprind cateva voci care impresioneaza prin diversitate, atunci cand isi recupereaza individualitatea: Andrei Sava prin felul in care musca din cuvinte si se joaca cu ele pana isi pierd sensul sau isi capata adevaratul sens, ca atunci cand un copil incearca tonalitati noi, Horia Verives care imprima in jocul sau note de grotesc, de groaza si urat incremenite in fibrele corpului si in privirea care supradimensioneaza ochii si realitatea.

    44126472_10214860890093875_9007801018313867264_n
    Foto Odin Moise
    Cu o scenografie semnata de artistul plastic Dan Istrate si pe coregrafia Oanei Sandu, Mihaela Panainte reuseste in aceasta adaptare dupa textul Hertei Muller sa imbine performance-ul cu teatrul vorbit pentru a crea un spectacol echilibrat, un spectacol in care orice cuvant are o sustinere in gestual, muzical si coregrafic, iar tehnica repetitivitatii nu esueaza in a sublinia detaliul, fara a obosi.
    “Tinuturile joase” e un spectacol al cautarilor, al indentitatii expuse colectivitatii, un spectacol care confectioneaza live baloane de sapun in care isi iau zborul visele copilariei pentru a se sparge in vartejul starnit de vantul maturizarii, un spectacol in care oniricul se amesteca cu realitatea si prozaicul cu liricul, un spectacol despre noi, despre nevoia de a apartine, de a ne povesti, de a ne aminti despre adevaratul sine, de a ne pierde in ancestral, un spectacol in care tensiunea emotionala se acumuleaza cu fiecare gest, cu fiecare tipat, cu fiecare cuvant rostit anapoda si se descatuseaza spre final in dansul interior provocat de bataiele de toba care par sa vina de undeva din alta viata.
    44111024_10214860905734266_6176176161492566016_n
    Foto Odin Moise
    44294086_10214860884013723_6322613638385369088_n

    Foto Odin Moise

  • Toamna, la FILIT se număra cărțile bune citite peste an

    Fiecare dintre noi are macar un scriitor preferat pe care ar dori sa il vada o data in viata in carne si oase, daca face parte din aceeasi perioada istorica cu acesta, sa ii ceara un autograf, sa respire acelasi aer, sa ii puna intrebari. Un festival de literatura cum este Festivalul International de Literatura si Traducere de la Iasi (FILIT) face posibile astfel de intalniri, de sase editii. Editia a VI-a a FILIT s-a desfasurat in perioada 3-7 octombrie 2018. 5 zile dedicate catilor, celor care le scriu, celor care le traduc si celor care le citesc, 5 zile cu 300 de invitati din 23 de tari si cu peste 130 de evenimente.
    La FILIT 2018 au fost invitati mari autori contemporani, scriitori cu milioane de exemplare vandute in intreaga lume, laureati sau nominalizati ai National Book Award, Man Booker Prize, ai Premiului Goncourt, Premiului Uniunii Europene pentru Literatura, Premiului Consiliului Nordic pentru Literatura. Printre vedetele internationale venite la Iasi anul acesta, s-au numarat americanul Jonathan Franzen si compatrioata sa Veronica Roth, islandezul Jón Kalman Stefánsson, francezii Sylvie Germain si Eric Vuillard.

    „FILIT este un festival al comunitatii si asta ne-am dorit in fiecare an, sa fie comunitatea implicata si sa fie un festival ceva mai mult decat sunt obisnuiti oamenii. Un festival de literatura inseamna, in primul rand, o intalnire intre scriitori si traducatori sau intre scriitori, ei intre ei. Insa, noi ne dorim ca FILIT sa fie si un spatiu de intalnire intre profesionistii din lumea cartii si public”,
    spunea Lucian Dan Teodorovici, directorul festivalului, la debutul celei de-a VI-a editii. Si i-a iesit. O spun cei care au venit macar o data in Iasi special pentru acest eveniment, o confirma si articolele din presa nationala, dar si internationala, scriitorii invitati.
    43185341_1060801760746127_3332334437701517312_n

    Asadar, uitandu-se pe statisticile din anii trecuti si pe lista cu invitatii din 2018, publicul FILIT-ului nu putea sa aiba decat mari asteptari pentru cea de-a VI-a editie a sarbatorii cartilor. Daca este sa ne referim la cifre, primele patru editii FILIT s-au prezentat astfel: peste 600 de invitati, peste 500 evenimente literare organizate, 90.000 de participanti in public, 600 voluntari, 350 jurnalisti romani si straini acreditati.

    Cat despre scriitorii invitati anul acesta, dincolo de cei mentionati, deja, si prezenti pe scena Teatrului National in serile FILIT, indragostitii de literatura sub toate formele ei au avut de unde alege. La Iasi s-au plimbat pe strazi, prin scoli la intalnirile cu liceenii, prin cortul FILIT din Piata Unirii, pe la lansarile de carte din diverse locuri din oras, pe la muzeele iesene si prin lojele teatrului scriitori ca: Iuri Andruhovici (Ucraina), Kamila Shamsie (Marea Britanie), Eduardo Caballero (Spania), Evald Flisar (Slovenia), Catherine Lovey (Elvetia), Lluis-Anton Baulenas (Spania), Goce Smilevski (Macedonia), Roland Orcsik (Ungaria), Sveta Dorosheva (Ucraina/Israel), Lorenzo Silva (Spania), Yannick Haenel (Franta), Tomas Zmeskal (Cehia), Carl Frode Tiller (Norvegia), Catherine Gucher (Franta).
    Nu au lipsit de la FILIT 2018, fireste, nici o parte din scriitorii romani care anima piata de carte din Romania actuala: Gabriela Adamesteanu, Irina Teodorescu, Liliana Lazar, Carmen Firan, Augustin Cupsa, Dorina Rusu, Ana Maria Caia, Andrei Craciun, Florina Ilis, Mihai Buzea, Iulian Ciocan,Tudor Ganea, Cristian Fulas, Alex Tocilescu, Bogdan Raileanu, Adela Greceanu, Adelin Petrisor, Viorel Ilisoi, Eugen Istodor si multi, multi altii.

    Colectia „Scriitori de poveste” sau revizitarea clasicilor literaturii romane
    In ceea ce priveste structura dupa care a fost organizata agenda Festivalului International de Literatura si Traducere de la Iasi (FILIT), in 2018, pe langa Serile FILIT, Scriitori in Centru – Casa FILIT, Casa Poeziei si intalnirile cu liceenii, au fost continuate si proiectele Casa Copilariei si Casa Fantasy, in urma succesului inregistrat anul trecut, cand au fost lansate. Astfel, publicul a avut ocazia sa se intalneascala Casa Copilariei cu autoarele Moni Stanila, Adina Rosetti, Delia Calancia, Simona Antonescu, Alexandra Rusu, iar la Casa Fantasy cu scriitorii Oana Arion, Cristina Nemerovschi, Oliviu Craznic, Florin Corneliu Pitea, Daniel Timariu.

    Casa Poeziei i-a avut ca oaspeti, printre altii, pe Andrei Dosa, Florin Partene, Nicoleta Nap, Radu Nitescu, Nichita Danilov, Ioan Es. Pop, Alex Vasies, Theodor Duna, Andra Rotaru, Benji Horvath, Diana Geacar, Robert Serban, Nicolae Coande.
    43335454_1062003453959291_975113221511839744_n
    In anul in care sarbatorim Centenarul Marii Uniri, organizatorii festivalului au venit si cu un proiect care sa ii reviziteze pe clasicii literaturii romane. Astfel, la FILIT 2018 a fost lansata colectia de carti „Scriitori de poveste”, care readuce in centrul atentiei scriitorii carora le sunt dedicate muzeele din reteaua Muzeului National al Literaturii Romane Iasi: Ion Creanga, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topirceanu, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Nicolae Gane, Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihai Codreanu si Mitropolitul Dosoftei. 11 scriitori contemporani au acceptat provocarea de a scrie cate o biografie romantata, reprezentand povestea fiecaruia dintre cei 11 scriitori mentionati mai sus. Este vorba despre Simona Antonescu (Otilia Cazimir), Mihai Buzea (Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Nicolae Gane), Dan Coman (Mihai Codreanu), Andrei Craciun (Ion Creanga), Cristian Fulas (Mitropolitul Dosoftei), Tudor Ganea (Mihail Sadoveanu), Adela Greceanu (Vasile Alecsandri), Florina Ilis (Mihai Eminescu), Bogdan Raileanu (Constantin Negruzzi), Alex Tocilescu (George Topirceanu).
    Éric Vuillard, castigatorul premiului Goncourt in 2017 a impartit autografe la Iasi
    Anul acesta, festivalul literaturii de la Iasi a inceput cu doua zile inainte de a incepe propriu-zis. In avanpremiera FILIT, in ziua de 1 octombrie, iesenii si-au putut da intalnire cu Éric Vuillard, laureatul Premiului Goncourt 2017, in cadrul unui eveniment organizat in parteneriat cu Institutul Francez. Scriitor si regizor, Éric Vuillard a devenit cunoscut in intreaga lume dupa ce a castigat, in 2017, Premiul Goncourt pentru cartea “Ordinea de zi”, un text intens care ne trimite privirea in culisele celui de al doilea Razboi Mondial si care impresioneaza prin structura originala, nici eseu istoric, nici roman, dar si prin puternicul impact emotional pe care il au istoriile personale ale unor importanti oameni politici din perioada interbelica redate aici.
    La Iasi, Éric Vuillard a analizat in profunzime, cu argumente care tin atat de istorie, cat si de literatura, realitatea, pornind de la subiectul ales pentru cartea sa “Ordinea de zi”. El insusi aflat intr-o relatie conflictuala cu scoala si cu societatea, in adolescenta, scriitorul si cineastul francez vorbeste despre conflict, despre politica compromisului, despre literatura care trebuie sa fie in permanenta conectata si la prezent.

    „Astazi vedem ca oamenii politici sau cei din zona economica vorbesc foarte mult despre neutralitate, pretind ca se plaseaza pe un teren neutru si ne propun un discurs obiectiv. In acest context, eu cred (si asta se reflecta si in cartile mele) ca scrisul joaca exact rolul de a se plasa in inima evenimentelor, acolo unde nu mai exista neutralitate sau acolo unde neutralitatea devine imposibila. Spre deosebire, poate, de sociologie sau de istorie, literatura nu suporta neutralitatea. In literatura, vom avea intotdeauna o subiectivitate extrem de puternica. Asta nu inseamna ca literatura nu reflecta o realitate, ci ca aceasta realitate este trecuta printr-un filtru ideologic”, a spus acesta.

    Serile FILIT si bucuria de a respira acelasi aer cu marii scriitori ai lumii

    La inceput de octombrie, oriunde in Iasi te puteai intalni cu unul dintre invitatii la FILIT. Se putea intampla in cortul FILIT, cand iti beai cafeaua, intr-o librarie, intr-un parc sau chiar pe strada in plina zi. Ceva din atmosfera unui grup de lectura organizat ad-hoc in orice zona din oras a pus stapanire pe oameni si pe locuri.
    Si anul acesta, FILIT-ul a dedicat cate o seara invitatilor de onoare. In 2018, lumea recompusa pe scena a fost cea a scriitorilor Sylvie Germain si Gabriela Adamesteanu, Jón Kalman Stefánsson,  Jonathan Franzen, Veronica Roth,  Viorel Ili?oi, Eugen Istodor ?i Adelin Petri?or

    Fiecare dintre scriitorii prezenti pe scena Teatrului National din Iasi, in cadrul serilor FILIT, a lasat publicul sa patrunda in universul lor de creatie si sa le inteleaga mai bine relatia cu literatura, cu scrisul, cu cartile, cu memoria culturala. Nu a lipsit umorul, cel mai bun prieten al celor care scriu, dar si al celor care ii citesc.

    43412332_1061821887310781_2547142720103645184_n
    In prima seara FILIT au urcat pe scena scriitoarea franceza Sylvie Germain si Gabriela Adamesteanu, iar sala mare a Teatrului National le-a fost decor pentru recompunerea puzzle-urilor propriilor carti.

    „Suntem marcati de istoria tarii in care ne-am nascut si am crescut. Atunci cand incep sa scriu nu stiu exact unde ajung, dar ceea ce ma motiveaza este acest depozit memorial pe care il am in spate si care ma orienteaza in scriitura mea, intr-un fel sau altul”, a marturisit la un moment dat Sylvie Germain.

    „Nu pot sa deosebesc cuvintele de o intreaga memorie a cartii”, a venit si replica  Gabrielei Adamesteanu si toata seara a fost invaluita in matasea fina a cuvintelor celor doua talentate scriitoare.
    In a doua seara FILIT, publicul a cunoscut un poet care si-a tesut firul poeziilor si in proza si a reusit sa cucereasca o lume intreaga cu aceasta maniera de abordare a textului. Este vorba despre islandezul Jón Kalman Stefánsson care odata cu Trilogia fiordurilor (volumele “Intre cer ?i pamant”, “Tristetea ingerilor” ?i “Inima omului”), tradusa si la noi, a topit inimile multor cititori din intreaga lume. La Iasi, Jón Kalman Stefánsson a fost vazut peste tot, in momentele in care era singur, cu o carte de poezie in mana. De fapt, acesta a si recunoscut ca fara poezie nu poate trai.
    “Uneori, ma gandesc ca, daca Dumnezeu exista, el trebuie sa fie poet, iar noi, poeziile lui”, le-a marturisit acesta celor prezenti la seara FILIT in care a fost invitat special. „Literatura buna contine si intelepciune, si cunostinte despre alte persoane, alte culturi, alte lumi. Literatura e un lucru periculos din acest punct de vedere, te face sa gande?ti, sa vezi lucrurile altfel”, a mai spus Stefánsson.
    Poate cel mai asteptat scriitor de la FILIT a fost americanul Jonathan Franzen, distins cu prestigiosul National Book Award pentru romanul “Corectii” (2001). In seara care i-a fost dedicata, Franzen afirma ca se regaseste in toate personajele pe care le descrie, iar toate cartile sale sunt, intr-o oarecare masura, autobiografii. „Pentru a scrie un personaj important trebuie sa maregasesc pe mine in acesta. Este un lucru teribil pe care il recunosc, dar totul este autobiografic. Nu sunt, insa, descrieri ale persoanelor din familia mea, ci sunt eu, eu, eu peste tot“.
    Provocat de moderatorul discutiei, Marius Chivu, Jonathan Franzen a spus cate ceva si despre felul in care vede el lumea ca scriitor, despre ce il inspira si il motiveaza sa scrie, dar nu oricum, ci cu un umor demn de un comedian care umple sali si dezlantuie rasul si in cele mai sobre personaje. “Pentru mine, sa fiu captivat de un roman inseamna sa experimentez timpul intr-un mod diferit si sunt binecuvantat ca, pentru cateva ore, sa fiu intr-o lume in care lucrurile chiar au sens. Eu am nevoie de asta si cred ca sunt oameni care sunt dezgustati de ceea ce a adus Internetul si au nevoie de o lume care sa le aduca un timp mai lung de introspectie. Incetezi sa existi atunci cand petreci toata ziua pe Internet. Nu mai ai timp sa mai ai personalitate”, a punctat acesta.
    thumbnail
    Dupa ce s-a incheiat si ultima zi de festival, dupa ce cortul FILIT din centrul orasului a inceput sa isi dea jos hainele, dupa ce ecoul tuturor cuvintelor rostite de fiecare invitat in parte s-a stins usor lasand urme de emotii puternice, dupa ce fiecare carte amintita in cele peste 130 de evenimente si-a reluat locul in biblioteca, Iasul a devenit mai bogat. Pentru 5 zile a fost in inima literaturii, a asistat la operatiile pe cord deschis care i s-au facut, a fost gazda primitoare. A primit, in schimb urmele pasilor unor scriitori celebri, promisiuni de revedere, gesturi tandre de prietenie pentru oamenii sai, pentru locurile sale cu istorie, pentru atmosfera sa, autografe care pot fi oricand licitate la bursa cititorilor fericiti.

  • Când o mamă moare, un copil o naşte din nou

    Cărțile care te „înghit” pentru o perioadă îmi sunt cele mai dragi, pentru că, atunci când reușești să ieși din ele, simți că fac parte din tine. Pentru mine, o astfel de carte este „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țibuleac, apărută la Editura Cartier, în mai multe ediții, trei în 2017 și cea de-a patra în 2018. Tatiana Țibuleac s-a născut în 1978, la Chișinău, în Republica Moldova. Este licențiată a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității de Stat din Moldova și a debutat ca scriitoare în 2014 cu „Fabule moderne“, la Editura Urma Ta (Chișinău). În prezent, locuiește în Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului.

    31954560_10214259647579629_2643696449660911616_n

    Tatiana Tibuleac

    Deși am terminat-o de citit de ceva vreme, nu am ieșit ușor din cartea sa “Vara în care mama a avut ochii verzi”. “Când o voi face, voi scrie despre ce m-a facut să simt, ca într-o scrisoare-confesiune către cineva drag”, mi-am zis. Și a venit și acel moment. “Cum să încep, mă simt copleșită de stări”, m-am certat. Atunci am lăsat autocorectul emoțional să preia controlul.

    “Indiferent de relația pe care o avem cu ea, mama este aluatul din care suntem făcuți, la care noi nu putem decât să mai adăugăm câteva ingrediente care ne sunt pe plac”, a selectat acesta. Și am continuat de acolo. Fie că o iubim, fie că o căutăm în oricine altcineva în afară de ea însăși, fie că o disprețuim pentru aluatul pe care l-a mostenit, la rândul său, de la o altă mamă și la care nu a știut să adauge ingredientele potrivite, mama este un dat. Cu acest adevăr se confruntă personajul central din cartea Tatianei Țibuleac. Pentru el, mama este un drum anevoios către sine, o luptă continuă cu propriile neputințe emoționale, iar boala de care suferă aceasta este un dar nesperat, oricât ar părea de paradoxal, o cutie imensă cu emoții în care găsește, în cele din urmă, și dragostea de mamă. “Nu te poți iubi pe tine cu adevărat, dacă nu îți înțelegi, nu-ți accepți și nu-ți iubești mama”, spre această destinație se îndreaptă personajul din “Vara în care mama a avut ochii verzi”, chiar dacă el nu pare să știe asta la început.

    „În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urată. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită să-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei ii era în cot de mine și de faptul că absolvisem totuși o școală. Am lăsat-o să se chinuie aproape o oră.“

    Cu acest bagaj emoțional pornește băiatul din povestea Tatianei Țibuleac la drum. E un bagaj greu, un bagaj care îi apleacă sufletul spre goliciune, dar un bagaj pe care el se încăpățânează să îl care peste tot. Tânărul acceptă să se mute pentru o vară într-un sat din Franța, alături de mama lui, la insistențele acesteia, fără să știe, la început, că va fi ultima lor vară. împreună. Nu întâmplător, această călătorie în care viața se amestecă cu moartea și disprețul se transformă în dragostea aceea de început și sfârșit care zace în noi și pe care nu o descoperim neapărat cu ușurință e planificată la țară, în mijlocul naturii și al veșniciei. Aici, fiul ajunge să își accepte și să își iubească mama cu fiecare răsărit și apus de soare, cu fiecare drum spre magazinul de unde se aprovizionează cu mâncare și băutură, cu fiecare nimic cumpărat din târgul de vechituri, cu fiecare mic-dejun, cu fiecare prânz și cu fiecare cină servite în doi.

    E durere, e melancolie, e neputința, e iubire, e plâns stăpânit în scrisul Tatianei Țibuleac. Deși se mulează pe scheletul unuiaroman, cartea “Vara în care mama a avut ochii verzi” ne dezvăluie, în întreagă sa goliciune și frumusețe, poezia. Frazele Tatianei sunt la fel de imprevizibile ca viața și poezia. Când credeai că lirismul te va copleși, după ce te-ai înfruptat din el, prozaicul îți vine în întâmpinare pentru a te lăsa să-ți respiri emoțiile.

    “Vara în care mama a avut ochii verzi” nu e o carte pe care să o citești ușor, deși ca timp lectura durează puțin. E un text atât de încărcat cu viață, încât nu mai știi dacă ai început să îl citești azi sau de când te-ai născut și dacă l-ai terminat tot azi sau îl vei termina când te vei sfârși și tu. Prin intermediul persoanjelor Tatianei Țibuleac ne retrăim și noi, cititorii, pierderile, neputințele, angoasele, meschinăriile și remușcările.
    Verdele ochilor mamei care se stinge lângă fiul său pe care îl invită să o iubească împărtășind cu el cel mai intim moment din destinul cuiva, moartea, acceptarea ei, nu putea fi o culoare mai potrivită ca lait-motiv pentru cartea aceasta ca o rană vie. Verdele e viața, iar prezența lui printre uscături dă speranță. Mama propusă ca personaj de Tatiana Țibuleac se usucă în fiecare zi câte puțin, însă ochii săi sunt din ce in ce mai verzi și îi rămân ca amintire fiului, privirea lor nu se stinge odată cu trupul, se transformă în energie. „Ochii mamei erau o greșeală. Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase. Ochii mamei plângeau înăuntru. Ochii mamei erau dorința unei oarbe împliniri de soare. Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte. Ochii mamei erau poveștile mele nespuse. Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald. Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci. Ochii mamei erau cicatrice pe față verii. Ochii mamei erau muguri în așteptare.”

    Tatiana Țibuleac a reușit în “Vara în care mama a avut ochii verzi” să se joace cu stările și cu frazările, să scrie un roman al singurătăților și al regăsirilor, un roman din care se desprind imagini care te urmăresc prin interiorul tău, să sfâșie materia prozei cu tăișul poeziei și să construiască personaje memorabile tocmai prin banalul din care se ivesc: un tânăr care își disprețuiește mama pentru tot ceeea ce este și nu știe să fie pentru el, o mamă care, abia când află că nu mai are mult de trăit, face ceva pentru a-și salva relația cu propriul fiu.

    “Vara în care mama a avut ochii verzi” e o carte atât de intensă, încât nu are cum să se rătăcească printre celelalte cărți din bibliotecă, după ce o citești. Descrierile pe care le reușește autoarea au ceva din forța unui apus la care te întorci, din când în când, în amintire. Nu te va mira, dacă, fără să-ți fi planificat asta, o mai deschizi pentru a reciti fragmente. Acesta, de exemplu: “Era albă și cilindrică și îmi închipuiam cum rochia ei se preface într-un tub cu căpăcel în care eu o țin captivă și îi dau drumul doar uneori. Dimineața sau seara, sau la sfârșit de săptămână, sau de Crăciun. Sau -cel mai bine- abia la sfârșit, ca sa moară. Mama-pastă de dinți. Mama esofag. Mama-ascarid. Mama-cablu. Mama-cretă. Mama-os. Mama-cometă. Mama-lumânare.”

    Trecerile pe care Tatiana Țibuleac le face de la descrierile poetice la cele tipice prozei sunt atât de firești, încât nici nu te-ai aștepta să fie altfel. După primele rânduri care te prind, inevitabil, în capcana textului, se naște în tine nevoia unor astfel de treceri, altfel nu ai putea să te îndrepți spre final. Cartea-apus de soare vară. Cartea-ceață de început de toamnă. Cartea-furtună. Cartea-melancolie incurabilă. Cartea-operație pe cord deschis. Cartea-mirare.

    31956165_10214259651179719_1543498529060683776_n

     

  • S-a întâmplat să trăiesc cu mine

    Sunt carti care se hranesc din tine ca o pasare infometata. Iti ciupesc din sentimente, din ganduri, te lasa cu goluri pe care trebuie sa le umpli prin intoarcerea la tine din toate locurile in care ai incercat sa fugi. Si, desi au personaje total straine tie, simti ca ai putea fi si tu acolo, in locul lor, daca te-ai lasa purtat in miezul lucrurilor.

    Cartea lui Bogdan-Alexandru Stanescu, „Copilaria lui Kaspar Hauser”, aparuta in 2017, la Editura Polirom, in colectia EGO Proza, imi pare o astfel de carte.
    Pretextul e maturizarea unui baiat, Bobita, pierdut intr-un Bucuresti cenusiu si spart in cioburi de frustrari emotionale de catre familia sa disfunctionala: un tata care nu e niciodata acolo pentru el si o mama exigenta care ii ofera mult prea putina afectiune si mult prea multi tati de imprumut. Miezul naratiunii are, insa, de-a face cu melancolia umana in cea mai fragila intruchipare a sa, cu dependenta de descrieri laborioase a frazelor-cucoane, cu paradoxurile unei vieti asumate, cu tranzitia de la atunci-urile la acum-urile existentei, cu frumusetea unor relatii care se nasc din iubirea pura si putregaiul unor dependente emotionale care ne ascund de noi insine.

    Nu stiu sa il pun alaturi de alti scriitori pe Bogdan-Alexandru Stanescu si nici nu imi doresc asta. Cred ca el ar putea mult mai bine sa se incadreze in curente si stiluri literare, daca ar avea chef sa o faca, intrucat este un critic literar mult peste ce as putea fi eu vreodata. Cartea pe care Bogdan-Alexandru Stanescu a scris-o se cere, in primul rand, citita. „Citeste-ma!”, o vei auzi strigandu-te obsedant prin casa.
    Bobita, personajul central din „Copilaria lui Kaspar Hauser” isi da seama, destul de devreme, ca s-a intamplat sa traiasca cu el si ca intamplarea asta nu are cum sa il lase indiferent. Oricat s-ar stradui sa isi diminueze existenta, el este atat de prezent in propria viata si in viata altora, incat devine un personaj al naibii de incomod si de simpatic, in acelasi timp.

    19243273_10211706362189090_1194840035579522092_o

    Desi structurata in 12 povestiri cu acelasi narator, Tatutu, Ion Malorescu, Balkan, Crematoriul, Spre Ciocanesti, Calarasi, Duhul din lampa, Scriu despre Ashbery, Popa Mihai, Ninge in Tyria, Playing it hard, Knossos, „Copilaria lui Kaspar Hauser” are coerenta si continuitatea unui roman. Citindu-o, te simti ca si cum ai anexa, cu mintea si cu inima, teritorii din viata lui Bobita si ai incerca sa le pui bine intr-un loc din tine pentru a te uita peste ele cu meticulozitatea unui colectionar. E atat de multa intimitate dezgolita in povestirile lui Bogdan-Alexandru Stanescu, incat nu mai ai scapare, esti partas la ceea ce i se intampla personajului-povestitor.

    Dar, cine este acest Kaspar Hauser care, aparent, la o prima privire aruncata prin carte, nu are nici o legatura cu personajele si locurile prin care acestea isi taraie existenta? Ei bine, o simpla cautare pe google ni-l captureaza pe acest Kaspar si ne schiteaza un portret al sau.
    De origine germana, Kaspar Hauser (n. 30 aprilie 1812 (?) – d. 17 decembrie 1833) a ramas in istorie ca tanarul care si-a petrecut copilaria in izolare totala intr-o celula intunecata. La inceput s-a crezut ca fusese crescut in padure, intr-o stare de semi-salbaticie. Mai tarziu, acesta a asternut o alta versiune in scris, adaugand mai multe detalii. Conform povestiriilui, isi petrecuse toata viata, de cand isi putea aduce aminte, complet singur, intr-o celula de aproximativ 2 metri lungime, un metru latime si un metru si jumatate inaltime, unde avea doar un pat de paie pe care dormea si doi cai si un caine de jucarie sculptati din lemn.

    Hauser a pretins ca gasea paine cu secara si apa langa patul lui in fiecare dimineata. La anumite perioade, apa avea un gust amar si daca o bea avea un somn mai adanc decat de obicei. In asemenea ocazii, dupa ce se trezea, paiele erau schimbate, iar unghiile si parul sau erau taiate. Dupa marturia lui, primul sau contact cu o alta fiinta umana a avut loc nu cu mult timp inainte de a fi eliberat. Atunci l-a vizitat un om misterios, care avea mare grija sa nu isi arate fata, un barbat care, spunea Hauser, l-a invatat sa-si scrie numele, conducandu-i mana.
     
    Analogia pe care Bogdan-Alexandru Stanescu o face intre personajul sau, Bobita si Kaspar Hauser tine de subtilitatile naratiunii si ale melancoliei pe care o injecteaza in carnea acestei naratiuni. Bobita, desi umbla pe strazile unui oras aglomerat, schimba des oameni, locuri si stari in incercarea sa de a se regasi, de a se maturiza este, in miezul sau, un insingurat, izolat pana la suferinta.

    „Copilaria lui Kaspar Hauser” este un roman al maturizarii, dar si o carte de atmosfera, atmosfera unui Bucuresti in plina tranzitie, smuls aproape violent din comunism si aruncat intr-un capitalism in care se simte pierdut, in primii ani. Cu meticulozitate, atentie la detalii, sarcasm si duiosie ciudat de armonios imbinate, Bogdan-Alexandru Stanescu ne poarta intr-o calatorie in timp care starneste si in noi insine nostalgia, daca am trait acele vremuri sau uimirea, daca ne-am nascut in plina democratie si nu cunoastem comunismul decat din povestile parintilor sau ale bunicilor.

    In paginile „romanului de povestiri”, asa cum cu umor descria cineva proza lui Bogdan-Alexandru Stanescu, descoperim un copil al perioadei comuniste pentru care imaginatia tine loc de orice, un adolescent indragostit de literatura si destul de stingher in prezenta celorlalti, un tanar pentru care alcoolul este o falsa terapie impotriva unei tristeti care nu dispare orice i-ai face si pentru care literatura devine, deja, o dependenta pe viata.

    In fiecare din cele 12 povestiri m-am scufundat fara sa stiu cum voi ajunge la liman, dar una a avut pentru mine curenti atat de puternici, incat am luat guri zdravene din ea si era cat pe ce sa raman in burta unei stari pe care nu as sti sa o descriu cu exactitate, un amalgam de tristete, ras isteric si oboseala existentiala, lehamite, deruta, lipsa de rost. Este vorba de cea botezata de autor Scriu despre Ashbery. Mi-am confirmat o data in plus, citind randurile acestei povestiri, ca se intampla sa traiesti cu tine, ca nu alegi tu asta, ca, indiferent cata revolta ar starni viata in tine, la un moment dat, a face pace cu ceea ce te defineste si te mana in lupta si maine e vital.

    19243172_10211706756438946_8591612012385114929_o

    Bogdan-Alexandru Stanescu scrie cu nerv, scrie ca un maratonist care, din cand in cand, isi da seama ca poate fi campion si la viteza pe distante scurte, scrie ca si cum de asta ar depinde viata sa, scrie pentru el atragandu-i in densitatea si haul naratiunii si pe cei care il citesc, prin firescul cu care alege sa expuna viata in cuvinte. Frazele sale sunt lungi, uneori simti ca te sufoci in ele, nu pentru ca nu ti-ar provoca placere, ci pentru ca strang in interiorul lor atat de multe sentimente, incat cauti o iesire pentru a lua o gura de aer. Nu ramane stare, om, loc, intamplare nedisecata in cartea lui Bogdan-Alexandru Stanescu.

    „Copilaria lui Kaspar Hauser” dezvaluie, prin fiecare pagina, maturitatea la care a ajuns Bogdan-Alexandru Stanescu ca scriitor, aduce in laboratoarele literaturii memoria unui copil nascut in comunism si maturizat intr-o perioada de tranzitie, induioseaza, revolta si intristeaza prin radiografierea melancoliei, expune stari si perioade din istoria noastra recenta si din istoria personala a personajului central si, ce face cel mai bine, poate, starneste o pofta de a-i devora paginile in incercarea de a potoli pofta de alter-ego-uri, de literatura pe bune.

    copertaFata

  • Singurătatea unei mame

    Nici nu mai stie de cand sta intinsa in pat. 
    Pluteste undeva intre vis si realitate, are ochii grei de somn, parul ii miroase a lapte si pielea emana un parfum discret de insomnie. Viseaza ca inoata intr-un ocean de cafea.
    Cumva, zgomotele din jur reusesc sa ajunga la ea. Tresare.
    Cu greu se ridica din pat si se duce sa ii verifice respiratia copilului.
    Ca de obicei, copilul respira regulat si un firicel subtire de lapte se joaca cu buzele lui.
    Zambeste de parca simte ca mama iar a venit sa ii ia tensiunea somnului.
    Aceeasi mama, si ea cu zambetul pe buze, se uita apoi in telefon.
    Din nou, nici un apel, nici un mesaj. 
    E o liniste desavarsita intre ea si ceilalti, conexiunea s-a intrerupt, parca, de cand a nascut, iar cand, in sfarsit, se lasa cu o conversatie mai lunga de cinci minute, totul oscileaza in jurul intrebarilor „ce faci, mami?”, ce-ti face puiul?”, de parca ar fi ceva in neregula cu prietena, colega, vecina, cunostinta de pana atunci.
    Dincolo de acest mami, nu prea mai trece nimeni, cel putin in primele luni de viata ale pruncului.
    Nu ca nu i-ar placea sa i se spuna mami. Dimpotriva, e cel mai frumos cuvant din lume, cuvant pe care a ajuns sa il traiasca in fiecare zi pentru ca se amesteca cu sangele care ii circula prin corp si o tine fierbinte si in viata. Dar, ar prefera sa il auda de la puiul sau. E ceva doar al lor. Simte ca ar putea sa se hraneasca numai cu acest cuvant si cu aerul respirat de copilul sau pe insula lor.
    Pentru ceilalti, insa, e iubito, draga mea, pisi, fata, draguto, nu mami. Si ar vrea sa ramana asa.
    Da, nu e nevoie sa i-o spuna nimeni, stie ca e prea sensibila, atenta la detalii, ca ceilalti nu sunt decat bucurosi pentru noul ei statut.
    Dar, tot ar prefera sa ramana pentru ei iubito, draga mea, pisi, fata, draguto si sa iasa mai des la o cafea, la shopping, la un pahar de vin, la o plimbare lunga cat o conversatie interminabila sau invers.
    Au fost atatea zile, de cand a nascut, in care s-a simtit singura, ca pe o insula pustie in care si-a luat doar copilul, incat nu ii pasa ca exagereaza.
    Vrea doar sa respire in afara coliviei sociale pe care scrie mami.
    Nu se gandeste la toate astea cu inversunare sau cu manie.
    Nu. O incearca un sentiment de prea-plin si ar vrea sa ia de mana pe fiecare om din viata sa si sa il faca sa ii simta tumultul interior.
    Astfel, s-ar imprieteni cu fericirea, teama, nelinistea, curajul, iubirea, curiozitatea, incapatanarea care o rascolesc pe interior de fiecare daca cand isi priveste copilul care, zi de zi, mai creste un centimetru, mai ia un kilogram in greutate, mai pune putin suflet in privire, mai repeta o data silabele care compun primul cuvant care il leaga de destinul sau, mama.
    Numai o mana pe suflet poate simti ce e in interiorul unei mame, nu discutiile despre continutul pampers-ului, despre diversificare, despre lungile nopti albe si prea scurtele zile incarcate cu activitatile copilului.
    Tocmai de aceea ar fi mai simplu ca ei, ceilalti, sa puna aceasta mana pe sufletul mamei si sa intelegea ca tot ce simte ea e dincolo de cuvinte, sa o antreneze, mai bine, in discutii despre vreme, despre ce au mai facut X sau Y, despre ce au mai citit sau vazut, despre locurile in care au mai fost, despre iubirile pe care le-au inceput sau le-au sfarsit, sa o invite la un film, la un concert sau la o piesa de teatru.
    Doar asa poti face o mama sa nu se simta nici o clipa izolata social, lasandu-o sa iti priveasca in viata cate putin, cat sa nu va instrainati.
    Toate astea sunt ganduri si sentimente facute ghem in luni de maternitate. 
    Stie sa aiba grija de ele, sa nu le desire deodata, sa nu reproseze cu ranchiuna nimanui tacerea.
    Totusi, nici nu le poate ignora, sunt acolo, in mintea si in sufletul ei.
    Se culca cu ele si se trezeste cu ele.
    O mama are nevoie sa fie, in continuare, si iubita, si prietena, si colega, si cunostinta, si vecina pentru ca nu a incetat niciodata sa fie toate astea.
    Zilele si noptile acestea de inceput de maternitate, de singuratate si de impreuna, in acelasi timp, le ia cu sine peste tot, ele au facut-o mai inteleapta, mai intelegatoare, mai exigenta cu oamenii pe care ii lasa in viata sa, mai atasata de firesc si de lucrurile marunte din cotidian. 
    In ele sunt depozitate parul cazut, taiat si revopsit, kilogramele in plus care-i amintesc nu ca e grasa, ci ca i s-a jucat copilul cu inima, cu plamanii, cu ficatul, cu stomacul, cu rinichii in noua luni de tabara in doi, in interiorul unei burti din ce in ce mai rotunde si mai fericite, cartile citite, aproape pe furis, dupa noua seara, frica, acea frica care nu te mai paraseste niciodata dupa nastere, hainele care umplu burtile sifonierelor, desi unele raman uitate acolo pentru totdeauna, cumparate in lungile plimbari cu bebelusul, micile escapade cu iubitul, sunetul sangelui care curge ca un izvor de munte, in noptile de nesomn, milioanele de cesti de cafea care s-au amestecat cu acest sange, rasul cu gura pana la urechile sufletului impreuna cu cel mic, cuvintele pe care copilul le-a rostit pentru prima data trunchiat si pe care ea si doar ea le-a inteles, imbratisarile-timbru aplicate de copil peste zilele sale cele mai proaste.
    Zilele si noptile acestea de inceput de maternitate, de singuratate si de impreuna sunt ca un drum plin de capcane si de privelisti nemaiintalnite si, poate de aceea, nu ar schimba nimic.
    A inteles ca niciodata puterea lui impreuna nu vindeca mai bine un suflet ca atunci cand acel suflet a cunoscut si momente de ratacire, de singuratate apasatoare.
    Mama e, dupa aceste luni de izolare, aceeasi iubita, prietena, fiica, colega, vecina, cunostinta, necunoscuta de pe strada si, totusi, atat de diferita.
    O privesti cum te priveste, iti vorbeste, iti zambeste, se incrunta, tace si te lasi orbit de stralucirea aceea interioara care ii sta mai bine decat orice a incercat vreodata. 
    Are o fragilitate si o forta care amintesc de o ploaie binecuvantata si de curcubeul de dupa.

  • Teatrul si independenta in Romania: scurt jurnal de bord al trupei Frilensăr

    Frilensar, o trupa de teatru formata din 7 tineri moldoveni care in prezent joaca in Bucuresti, la Teatrul de luni de la Green Hours, a inceput, in plina vara, un turneu de aproape o luna, la granitele Romaniei, acolo unde teatrul nu prea ajunge.
    Proiectul lor ”Green-Frilensar pe contour”, co-finantat de catre Administratia Fondului Cultural National si organizat de Green Hours si Frilensar propune 10 spectacole de teatru, in 10 localitati de granita din Romania, in aproximativ 20 de zile, in perioada 21 iulie – 15 august 2017. Astfel, tinerii actori vor juca la Malu, Judetul Giurgiu, la Nadlac, judetul Arad, la Taboliu, judetul Bihor, la Halmeu, judetul Satu Mare, la Sapanta, judetul Maramures, la Radauti, judetul Suceava, la Paltinis, judetul Botosani, la Dranceni, judetul Vaslui, la Alexandria, judetul Teleorman – Festival Ideo Ideis, la Jurilovca, Judetul Tulcea si la Limanu, judetul Constanta.

    Inimile care bat pentru a tine in viata Frilensar sunt ale lui Daniel, Loredana, Tiberiu, Alina, Dumitru, Claudia si Paul, tineri actori care ne vorbesc deschis despre teatrul independent caruia au ales sa i se dedice, despre ceea ce ii leaga si ii motiveaza.

    IMG_8352

    Pentru cei care nu stiu, cand s-a infiintat trupa Frilensar, pe ce oameni se bazeaza si care ii este crezul?
    Daniel Chirila (membru fondator Frilensar): Frilensar e in lumea teatrala din 21 aprilie 2013 cand a avut loc premiera spectacolului Frilensar. Dintre cei 4 membri fondatori, au ramas ca membri activi Daniel Chirila si Claudia Chiras. In prezent, trupa are 7 membri activi, Loredana Cosovanu, Alina Mindru, Tiberiu Enache, Dumitru Georgescu si Ovidiu Cosovanu si 2 colaboratori, Maria Varlan si Tudor Morar. Eu sunt membru fondator Frilensar si in prezent coordonez Green-Frilensar pe contour, prima caravana de teatru independent pe granitele Romaniei. In afara de asta, scriu texte, fac regie si asistenta de regie si lucrez cu carte de munca la Funky Citizens, pentru Factual.ro – prima platforma de fact-checking pe declaratiile politicienilor din Romania. 
    Mindru Alina: Practic, pentru mine Frilensar a inceput in decembrie 2015 cu repetitii pentru Hadika si Malaies. A fost si este intr-o continua dezvoltare trupa noastra si noi odata cu ea. Eu, spre exemplu, lucrand si intr-un teatru de stat, am simtit diferentele din plin dar, spre surprinderea mea, ma consider mult mai norocoasa si mai multumita acum. Ne bazam unii pe altii, ne bazam pe talentul nostru, pe sinceritate si intelegere, pe cat posibil. Crezul nostru este acela ca orice e posibil daca te concentrezi si iti propui sa faci ceva. Poti face totul din mai nimic, asa cum am facut si facem noi. Eu sunt Alina Mindru si pot sa spun sincer ca da, da dom’le, sunt mandra de ce fac, de cum fac, inca lucrez la acel cat fac, dar se rezolva.

    Claudia Chiras: Primul spectacol Frilensar, care a si purtat numele trupei, a avut premiera la aproximativ un an dupa ce am terminat facultatea. Daniel, eu, George Cocos (acum actor al teatrului Luceafarul, din Iasi), si Radu Homiceanu ( actor al Teatrului National din Iasi) am fost initiatori proiectului. Spectacolul, neconventional pentru cultura independenta din Iasi, a fost primit foarte bine, si de-acolo totul a evoluat frumos. 

    Dumitru Georgescu: Pentru mine Frilensar a inceput in 2015. Crezul nostru, unul din ele, cel putin, este acela de a construi impreuna, cu incredere, si de a conta oricand unul pe celalalt.

    Tiberiu Enache: Cred ca Frilensar se bazeaza pe oamenii liberi, liberi sa creeze, liberi sa aleaga, liberi sa faca ce vor ei. 

    Loredana Cosovanu: Frilensar a devenit Frilensar cand clasa de actorie, promotia 2012 de la Universitatea de Arte “George Enescu” Iasi si-a dat examenul de licenta. In perioada aia a avut premiera primul spectacol marca Frilensar. De atunci, trupa se bazeaza pe oameni care nu vor neaparat sa colaboreze cu teatrele de stat, carora le place sa descopere singuri lucruri noi in materie de arta teatrala. Oameni liberi, tineri si curiosi, cu pareri proprii si deschisi.

    Paul Cosovanu: Eu nu am fost prezent la inaugurarea Frilensarului. Eram in liceu cand au inceput baietii sa impleteasca trupa, deci practic pentru mine Frilensarul a inceput in 2015, odata cu Alina si Dumitru. Guru e Daniel, restul se adapteaza.
    Cum este sa fii freelancer in Romania?

    Daniel Chirila: Natural daca ai rabdare, frustrant daca te lasi prada sistemului. 

    Mindru Alina: Din experienta mea, freelancerii in Romania sunt vazuti ca niste "oameni carora nu le place sa munceasca", "catei care cauta adapost" sau pur si simplu "ai nimanui". O fi sau nu asa, eu nu vreau sa conving pe nimeni de nimic. Ceea ce fac, fac cu convingere si credinta. Si ma bucur de libertate in creatie, de feedback-uri sincere si succes pe toate planurile. Sa fii freelancer este un lucru normal si foarte intalnit. Da, poate ca stabilitatea financiara ar fi o problema, dar oare nu exista problema asta peste tot…?  

    Claudia Chiras: Partea mai putin frumoasa o stim cu totii (e greu cu banii, dom’le), dar exista si partea aceea frumoasa. Nu esti constrans de birocratie, reguli inutile, programe, etc. Ai libertate maxima!

    Dumitru Georgescu: Ca in oricare alt domeniu, banuiesc. Avantaje si dezavantaje. Eu mi-am dorit sa fiu freelancer, de aceea mi-am dat demisia din teatru. Voiam libertatea de a alege spectacolele in care joc. Cred sincer ca un actor are nevoie ca la un moment dat sa isi dea un refresh. Din punctul meu de vedere, sa fii freelancer e cel mai bun lucru ce ti se poate intampla.

    Tiberiu Enache: Frumos, dar greu. Eu ma consider extrem de norocos ca Daniel m-a racolat inca din facultate si ca mi-a dat ocazia sa ma dezvolt teatral alaturi de Frilensari. E extrem de placuta libertatea si atmosfera noastra de creatie, dar e greu cu promovarea, vizibilitatea…e greu.

    Loredana Cosovanu: Nu e usor sa fii freelancer, deoarece nu dispui de finantari sau de un nume cunoscut care sa te ajute, fiind la inceput. Dar cu rabdare, usor-usor, poti sa te ridici. Asa a fost si la noi. Am facut un spectacol, l-am prezentat oamenilor, lor le-a placut, asa ca au venit si la urmatorul.

    Paul Cosovanu: Deocamdata sunt student. Pot sa zic ca de cand ma stiu am fost independent si vad din ce in ce mai multi artisti independenti care fac o treaba foarte buna. Romania e la inceput de drum, dar se poate si se vrea o schimbare in sensul asta. Adica de a crea liber si frumos.
    De ce Bucuresti si nu Iasi, unde freelancing-ul inca nu si-a conturat un drum sigur al sau? Ce nu v-a oferit Iasiul, de ce nu ati putut construi aici un proiect cu o continuitate in timp?
    Daniel Chirila: Istoria cu oportunitatile din capitala nu este o falsa istorie, ci o alternativa reala impotriva apatiei culturale de care se “bucura” capitala Moldovei. Nu spun asta cu superioritate, ci, pur si simplu, am impresia ca proiectelor din Iasi le lipseste cu desarvarsire continuitatea, iar pentru mine, cel care crede ca un produs isi dovedeste valoarea in timp si in continuitate, Iasul nu reprezinta un moment propice pentru evolutie.  
    Mindru Alina: Eu am lucrat in proiecte cu continuitate in Iasi. Dar, mi-am dorit altceva, sau si altceva. Nu vedeam un viitor multumitor pentru mine in Iasi. Poate voiam recunostinta sau faima, dar cine nu vrea? Oricine crede ca poate mai mult, oricine vrea mai mult si incearca, tinde spre mai bine. Eu asta am facut. Am vrut mai mult, mai bine si am profitat de ocazia prielnica de a  fugi spre noi orizonturi. 

    Claudia Chiras: La nivel pragmatic, pentru ca in Bucuresti sunt mai multe oportunitati. Pe de alta parte, Bucurestiul e un pic mai open-minded, si atunci nebuniile noastre pot fi valorificate altfel.

    Dumitru Georgescu: Pentru ca asa s-a intamplat. Eu in Iasi eram angajat, jucam aproape zilnic la Teatrul “Luceafarul” si nu aveam timp de alte proiecte independente. In 2015 cand m-am mutat in Bucuresti i-am intalnit pe ceilalti “frilensari” si uite ca de atunci au trecut 2 ani si nu stiu cand a zburat timpul. Ca sa iti raspund la intrebare sincer, eu cat timp am stat in Iasi nu mi-am dorit mai mult decat aveam. De aceea si nevoia mea de a pleca de acolo si de a ma forta mai mult.

    Tiberiu Enache: Pentru ca Iasiul nu are o deschidere la fel de mare ca Bucurestiul. Asta cred. De asta am si ales sa plec din Iasi imediat dupa ce am absolvit si sa vin in Bucuresti. Sunt mai multe proiecte aici, mai multe sanse sa te faci vazut de cine trebuie.

    Loredana Cosovanu: Eu nu am plecat din Iasi cu gandul ca voi face teatru independent. Am plecat de acolo deoarece oportunitatile erau putine. Un singur teatru national si nici unul independent, iar eu imi doream sa mai descopar, sa mai vad si altceva asa ca am considerat Bucurestiul potrivit pentru asta. Poti merge la nenumarate spectacole cu estetici diferite. Poti sa inveti din reusitele altora dar si din greselile lor, ai de unde alege, ai ce privi, ai cu cine te intalni. Iasul este mai calm, mai linistit.

    Paul Cosovanu: La mine nu se pune problema asa, fiindca eu am fugit de la mama din Botosani direct la Bucuresti. Dar, ma gandesc ca in Bucuresti bataia e mai mare si curentul e un pic mai sustinut.

    IMG_8405

    Pe ce se bazeaza repertoriul vostru, unde jucati si cum reusiti sa va finantati?
    Daniel Chirila: Se bazeaza pe joaca si pe fiecare actor in parte. In prezent, o stagiune de patru spectacole: Malaies in Calcaies, Once Upon, Mioritza si Inaintea Erei Noastre. Pentru viitorul apropiat mai avem doua spectacole in pregatire: WHO I AM si Priveste cerul. Jucam la Green Hours si in multe festivaluri din tara. Ne finantam din ce producem. 
    Alina Mindru: Repertoriul nostru se bazeaza pe texte scrise de Daniel Chirila. Trilogia – Malaies in calcaies, Once upon si Mioritza se bazeaza pe povesti, basme si balade romanesti. Am vrut sa le dam o alta compozitie si greutate. Ultimul din repertoriu este Inainte erei noastre. Ne intretinem din ceea ce jucam, din ceea ce lucram si de cele mai multe ori din festivaluri si invitatii la unele evenimente. Acum avem si firma noastra, va fi cu totul altceva.
    Claudia Chiras: Momentan joc la Green Hours, iar ca sa ma sustin financiar joc si in spectacole pentru copii, la o firma privata. 
    Dumitru Georgescu: Investitii personale, spectacole, festivaluri, proiecte, cam asa reusim sa ne finantam.
    Tiberiu Enache: Pe libertate de exprimare, pe joaca, pe setea asta a noastra de a ne juca. Jucam la Green Hours 24/7. Cat despre finantare, o parte din cheltuieli sunt acoperite de cei de la Green si o parte de noi, din buzunarul propriu.
    Loredana Cosovanu: De jucat jucam la Teatrul Luni de la Green Hours dar am dori sa ne extindem. De finantat ne finantam singuri, din banii de buzunar.
    Paul Cosovanu: Ne finantam cum putem, de la noi, de la mama, de la tata, de la stat, din proiecte, de oriunde. Pentru astea patru spectacole pe care le avem oana acum ne-am cumparat singuri decorul sau l-am adus de acasa si ne-a mai ajutat si Green-ul.
    Oferta de trupe freelancer in Bucuresti este mai generoasa. Cum reusiti sa supravietuiti acolo? Ce va diferentiaza?
    Daniel Chirila: Nu supravietuim, nu ne diferentiem, ci pur si simplu suntem noi. Cred ca artistul contemporan trece printr-o criza identitara, asa ca sa fii tu si sa crezi pana la capam in ceea ce faci, e ceea ce te decupeaza in cadrul actual. Si cam asta incercam sa facem noi.
    Alina Mindru: Nu putem fi comparati cu celelalte trupe. Originalitatea este cea care ne diferentiaza de absolut toti ceilalti. Iar faptul ca noi, intre noi, suntem atat de diferiti dar, atat de mulati unul pe altul in acelas timp, ne face mai atractivi si mai interesanti de urmarit. Asta o stiu de la cei care ne cunosc si ne stiu spectacolele.

    Claudia Chiras: Cred ca prietenia si faptul ca nu ne punem limite de nici un fel. In plus, cred ca ceea ce ne diferentiaza e faptul ca spectacolele noastre sunt create de la 0, de catre noi. Incepand cu textul, scenografia, regia. Mai mult decat atat, mesajele noastre merg, cumva, pe o linie speciala, vorbind atat despre arta, cat si despre social.

    Dumitru Georgescu: E simplu, ei nu il au pe Daniel Chirila.

    Tiberiu Enache: Noi suntem noi. Ei sunt ei. Va asteptam la spectacole si o sa aflati ce ne diferentiaza de ceilalti.

    Loredana Cosovanu: Diferenta dintre noi si ceilalti freelanceri este faptul ca noi niciodata nu am luat texte scrise de altcineva sa le lucram. Il avem pe talentatul Daniel Chirila care scrie textele pentru noi. Cunoscandu-ne foarte bine, el scrie in asa fel incat de cele mai multe ori ni se potrivesc manusa caracterele umane ale personajelor.

    Paul Cosovanu: Daniel Chirila.

    IMG_8407

    Stiu ca ati inceput zilele astea un turneu mai amplu prin tara. Ce va propuneti cu acest turneu, cu ce ganduri porniti la drum?

    Daniel Chirila: Ne propunem sa descoperim zonele de granite, din punct de vedere cultural, iar pentru o mai buna apropiere vom juca peste 10 spectacole din trilogia noastra, in peste 10 localitati de granita. Personal am o curiozitate fantastica in ceea ce priveste apropierea de publicul acestor zone pentru ca vreau sa-mi demontez niste preconceptii pe care le am in legatura cu cultura si multiculturalitatea de care vorbeste toata lumea. Si chiar daca nu le demontez, ci le intaresc, consider ca proiectul nostru este unul unic si ca rau nu are ce sa fie. 
    Alina Mindru: Caravana era dorita de anul trecut. S-a intamplat ca anul asta sa ni se implineasca dorinta. Mergem pe toata granita tarii, jucam in 10 sau 12 localitati si in rest vom face filmari de arhiva pentru filmul de documentare. Vrem sa interactionam cu localnicii dincolo de pragul artei noastre. Vrem sa aratam ca suntem oameni care iubesc oamenii. In toate ipostazele comfortului traditiilor lor. 

    Claudia Chiras: Eu personal imi doresc sa-i bucuram pe cei care nu au foarte mult acces la teatru, sa le oferim o amintire faina, si poate sa-i si educam putin. In ceea ce ma priveste, vreau sa descopar tara asta frumoasa a noastra, si sa invat cat mai multe lucruri despre oameni si locuri.
    Dumitru Georgescu: Ne-am dorit foarte mult acest turneu, am aplicat si anul trecut dar nu a fost sa fie atunci. Anul acesta am fost mai pregatiti si mai informati si am castigat proiectul finantat de AFCN. Ne propunem sa inconjuram toata Romania, timp de o luna, sa cunoastem cat mai multi oameni frumosi si sa aducem spectacolele noastre in zone greu accesibile.
    Tiberiu Enache: Pornim cu incredere, entuziasm si calm. Ne-am organizat singurei acest "mini" turneu prin tara, ne-am cautat parteneri, cazari, masini, tot si ne propunem sa facem o radiografie a zonelor in care teatrul si, implicit, cultura patrund mai greu: in comunitatile mici de pe granitele Romaniei.
    Loredana Cosovanu: In Caravana Green Frilensar pe contour vom juca in 10 localitati de pe granita Romaniei. Am inceput cu sudul, Malu, judetul Giurgiu, urmeaza Nadlac, Toboliu, Sapanta, Radauti, Paltinis, Drinceni, Jurilovca, Alexandria, Limanu. Proiectul isi propune in primul rand, sa afle ce oportunitati culturale au  oameni care traiesc in aceste zone. Eu personal, vreau sa descopar povesti. 
    Paul Cosovanu: Aducem teatrul in zone defavorizate. Ne caram cu decorul de la trei spectacole pe toata granita si filmam un documentar despre cultura din satele cu pricina care, cel mai probabil, o sa ne aibe protagonisti si pe noi. In rest, calatorim, vizitam si avem parte de experiente noi.
    Cum ati descrie publicul trupei Frilensar?

    Daniel Chirila: Spectator sincer si atent care nu crede ca teatrul se face doar intr-un singur fel.
    Alina Mindru: Spectatorii nostri sunt de toate varstele. Oameni de tot felul care dupa spectacol sunt mai mult sau mai putin interesati de trupa noastra. Majoritatea celor care vin o data vin si a cincea oara. Cei mai multi prieteni pe care ii avem sunt spectatori care ne-au devenit apropiati in timp si care ne ajuta la orice avem nevoie. S-au creat parteneriate intre noi si cei care, dupa ce ne-au vazut si ne-au placut, au venit cu intrebari si propuneri. Nu am refuzat nici o parere si nici o critica. Asta atrage oamenii in jurul nostru. 

    Claudia Chiras: Nu mi se pare ca ne adresam unei anumite categorii, si cred ca asta e foarte bine. Spectacolele noastre sunt si pentru copii, si pentru bunici, si pentru bogati, si pentru saraci, si pentru intelectuali, si pentru cei cu o educatie precara.

    Dumitru Georgescu: Sunt cei mai misto oameni. S-au adunat in timp, s-au inmultit (nu stiu cum), dar, cel mai important e ca avem un public fidel. 

    Tiberiu Enache: Oameni curiosi, deschisi, inteligenti.

    Loredana Cosovanu: Oamenii care vin sa ne vada sunt persoane curioase, in general, personae care ori au auzit de noi pe la prieteni, ori, cum am spus mai sus, au vazut unul din spectacolele noastre si le-a placut asa ca vin si la celelalte.

    Paul Cosovanu: Oameni care stiu ce vor.
    Care va sunt planurile in viitorul apropiat? Aveti un plan de bataie pe termen scurt si mediu sau luati lucrurile asa cum vin?
    Daniel Chirila: Sa terminam cu bine caravana pe 15 august. Sa fie frumos la Undercloud pe 23 august, sa mergem la Festivalul International de Teatru la Constanta, sa dam lovitura la Festivalul National de Teatru, in octombrie, sa mai scoatem 2-3 premiere, pana la finalul lui 2017. Si sa avem intr-un an cel putin un nominalizat la Uniter. Toate astea luand lucrurile asa cum vin.
    Alina Mindru: Avem planuri facute pana in iarna. Proiecte in stadiu de lucru, puse pe hold pentru ca am plecat in caravana sau pentru ca se vrea activitate noua pentru inceputul toamnei.   

    Claudia Chiras: Nu am planuri concrete. Imi doresc doar sa joc cat mai mult. 

    Dumitru Georgescu: Mai avem cateva spectacole noi, ce vor avea premiera in toamna-iarna. Dar vom povesti atunci cand se vor intampla.

    Tiberiu Enache: Vrem sa ne facem o scoala de teatru.

    Loredana Cosovanu: Avem planuri mari. Am depus la Start Up Romania si dorim sa ne deschidem o scoala alternativa, atat pentru cei mici, cat si pentru adulti. De asemenea, avem deja planuite, pentru toamna, 2 premiere, dar va tinem la curent, va anuntam la momentul potrivit.

    Paul Cosovanu: Sa termin facultatea, pentru inceput. Si, intre timp, avem multa treaba. Mai lucram la niste spectacole, o sa trebuiasca sa scoatem si documentarul in toamna. Suntem intr-un proces de dezvoltare care necesita multa munca. Independentul necesita multa munca. Munca. Munca, munca. Orice necesita munca. Deci, munca.

    IMG_8406

    19989329_646964622160946_7703912697868730808_n

  • Prietenia ca alter ego

    Cartile si autorii la moda pot fi o mare dezamagire sau, dupa caz, o confirmare a unui talent care trebuie sa ajunga la cat mai multi impatimiti ai lecturii. 
    In literatura zilelor noastre stelele rasar, parca, mult mai usor decat o faceau in alte vremuri, in mare parte si datorita instrumentelor de marketing mult mai ascutite si foarte bine tintite catre posibilele “victime”. Tocmai de aceea, cititorii trebuie sa fie extrem de vigilenti, lecturile-capcana sunt la tot pasul. 
    Scriitoarea italiana Elena Ferrante este unul dintre acei autori la moda despre care vorbeam. Imediat ce pui mana pe oricare dintre cele patru volume ale Tetralogiei sale Napolitane, iti dai seama, insa, ca nu ai cazut intr-o capcana a marketingului, ci doar intr-o capcana a lecturii foarte bine intinsa, din care nu mai scapi pana nu devorezi, efectiv, fiecare volum. Dar, nu numai cartile italiencei sunt bestseller, ci si povestea sa, caci Elena Ferrante este un pseudonim pe care l-a ales scriitoarea pentru a-si lansa cele sapte carti scrise in italiana pana acum. Nimic neobisnuit. Istoria literaturii nu duce lipsa de pseudonime. Neobisnuit este, totusi, ca despre Elena Ferrante nu se stie cu exactitate daca este barbat sau femeie, se presupune ca este femeie, si, mai mult, nimeni nu a vazut-o si nu a auzit-o vreodata de la lansarea pe piata de carte.
    Cele patru volume ale Tetralogiei, Prietena mea geniala, Povestea noului nume, Cei care pleaca si cei care raman, Povestea fetitei pierdute au aparut in traducere si in limba romana, la Editura Pandora M. Cheia in care le citesti pe fiecare in parte e la tine. Da, e drept, la un prim nivel cartea se scufunda in apele adanci ale prieteniilor de o viata, insa, Elena Ferrante, cu un talent de narator care isi face din firesc un tovaras de drum, evitand artificiile si elitismul stilistic, pune la bataie, ca la un joc de ruleta, multe alte teme: lumea editoriala, evolutia social-politica a Europei, in general, si a Italiei, in special, dupa cel de al doilea Razboi Mondial, alter ego-urile, atat cele din viata reala, cat si cele din viata literara, comunitatile locale si cordonul ombilical care te leaga de ele pe viata, indiferent cat de departe te-ai afla, memoria, atat cea colectiva, cat si cea individuala, relatia mama-copil si barbat-femeie, familia traditionala versus familia moderna.
    A o citi pe Elena Ferrante se aseamana cu intalnirea cu o batranica care iti era total necunoscuta pana acum cateva secunde, dar care te hipnotizeaza de la primele cuvinte care i se desprind din structura interioara, reusind sa te tina de vorba cu zilele, poate chiar cu saptamanile si lunile. Te priveste cu ochii sai trecuti prin viata si incepe un lung cantec de dor, intr-un ritm cand extrem de alert, cand mai molcom si extrem de melancolic. Ciudat la acest cantec e ca, desi ar trebui sa te afunde in visare, te tine mai treaz ca niciodata. M-am nascut, incepe batrana, da, m-am nascut, dar stai sa vezi cum a fost si cum ar fi putut sa fie.
    Indragesti stilul Elenei Ferrante, il treci nu doar prin minte, ci si prin suflet, il tratezi cu tandrete, cu delicatete, il lasi in viata ta si il plimbi prin viata ta. Personajele centrale in povestea italiencei sunt doua prietene din copilarie, Elena (Lenu) si Lila care se nasc si cresc impreuna in suburbiile orasului Napoli, un oras macinat de extreme, de saracie si clanuri mafiote.
    Cele doua prietene sunt personalitati puternice, dar mereu in opozitie si in continua cautare, fetele diferite ale aceleasi realitati. Pentru Elena, Lila este un alter ego, iar pentru Lila, Elena e o voce prin care isi exprima tot ce e nespus, neexplorat in viata sa. Supunerea si nesupunerea, sfidarea si respectarea tuturor normelor sociale, constanta si inconsecventa se imbina in structura interioara a celor doua prietene care, la un moment dat, pe parcursul desfasurarilor de forte in care le arunca naratoarea, isi ies din sine, nu isi mai apartin, sunt doar pagini din istoria unui oras supus schimbarilor.
    Personajele Tetralogiei Napolitane sunt, insa, mult mai multe si toate graviteaza in jurul celor doua prietene. Pentru a face mai usoara incursiunea cititorilor in labirintul numelor si a clanurilor napolitane care ii insotesc pe tot parcursul lecturii, autoarea a gandit si un index al personajelor, index care atarna ca un cartonas pe o usa de hotel pe paginile care preced actiunea propriu-zisa din fiecare volum. Familia Cerullo, cea a Lilei, familia Greco, cea a Elenei, familia Carracci, familia Peluso, familia Cappuccio, familia Sarratore, familia Scanno, familia Solara, familia Spagnuolo sunt doar cateva dintre nucleele in care mocnesc conflictele, intrigile amoroase, afacerile ilegale, prieteniile nocive din naratiunea italiencei.
    Portretul pe care il face Elena Ferrante prieteniei te dezarmeaza prin sinceritate si complexitate. Prietenia, asa cum reiese ea din Tetralogia Napolitana nu este doar o relatie menita sa iti infrumuseteze si usureze drumul prin viata, ci este, in primul rand un mod de a te cunoaste mai bine, de a scoate din tine si tot uratul, nu doar bunatatea. Elena este prietena subjugate de personalitatea prietenei sale, cu muguri de invidie si admiratie in suflet si minte, muguri pe care ii lasa sa infloreasca si sa dea roade pe tot parcursul vietii. Pentru ea, Lila este in interiorul sau, in mintea sa, in mainile cu care tine fiecare carte pe care o citeste pentru a-si depasi conditia, in picioarele care o duc departe de orasul natal, in sangele care ii pulseaza prin vene si o face sa se simta vie. Elena e o poveste de succes obtinut prin munca si perseverenta, in timp ce Lila e imaginea nesupunerii, a nebuniei, chiar.
    Elena se raporteaza la Lila ca la alter ego-ul sau mai curajos, mai frumos, mai destept, mai nesupus, de fiecare data cand trebuie sa ia o decizie importanta, sa se bucure de o reusita sau sa isi linga ranile unui esec. O uraste si o iubeste, in aceasi timp, pentru ca aceasta, prin fiecare gest al sau, nu o lasa o clipa sa se afunde in autosuficienta, comoditate, succes. 
    Copilaria, adolescenta, tineretea si maturitatea Lilei si ale Elenei sunt copilaria, adolescenta, tineretea si batranetea in orasul Napoli si putin in afara lui, cu toate bucuriile marunte, abuzurile, alegerile politice, afacerile ilegale, discrepantele sociale din Italia mijlocului de secol XX. 
    In scheletul povestii pe care ne-o spune Elena Ferrante, oasele sunt bine sustinute de dialoguri vii, in care limba literara se intalneste cu dialectul si limbajul de cartier, de fraze bine inchegate care isi iau precautii privind dimensiunea pentru a nu lasa nimic nespus din tot ceea ce trebuie spus cititorului. 
    Cele patru volume ale Tetralogiei curg unul dupa altul ca o apa care se varsa intr-o alta apa. Tocmai de aceea, desi le poti citi si separat, vei duce lipsa celorlalte volume, daca alegi sa o faci. Dupa ce le cunosti pe copilele Elena si Lila in Prietena mea geniala, parca nu le mai poti lasa singure, incremenite intr-o copilarie eterna, mai ales ca scriitoare italiana e suficient de vicleana, incat sa iti strecoare o urma din viitorul lor, chiar in debutul acestui prim volum. Asa ca, te asezi confortabil pe canapeaua ta de cititor de cursa lunga si le fixezi prin gaura cheii narative si pe adolescentele, femeile, sotiile, amantele, mamele Elena si Lila, in Povestea noului nume, Cei care pleaca si cei care raman si Povestea fetitei pierdute.
    Desi, in copilarie, Elena si Lila sunt de nedespartit, tineretea le duce pe drumuri diferite. Elena isi continua studiile, oricat de greu i-ar fi sa iasa din mocirla financiara a cartierului, si isi indeplineste visul din copilarie, acela de a deveni o scriitoare al carei nume sa fie pe buzele tuturor, in timp ce Lila prefera sa se marite cu unul dintre imbogatitii cartierului, obtinand o conditie sociala mult peste originile sale modeste. Ele nu inceteaza, totusi, sa se caute, cand cu disperarea dependentului, cand cu aroganta celui care crede ca a ales mai bine in viata. Purtandu-si pasii spre destinul lor de femei mature, cele doua prietene nu isi gasesc, de fapt, niciodata linistea, nici cand sunt aproape una de cealalta, nici cand fug una de cealalta. Se casatoresc, se despart, se indragostesc de acelasi barbat, fac copii, cunosc bogatia  si se intorc in saracie, lupta pentru credintele lor sau se adancesc in disperare, dar, niciodata nu uita una de cealalta, isi traiesc pana la capat blestemul de a fi fete diferite ale acelorasi origini, de a se iubi si a se dispretui pana la moarte.
    In volumele Tetralogiei Napolitane, dupa cum a si recunoscut, autoarea imprima scrierii un stil masculin. “Am ramas cu convingerea ca cei mai mari povestitori sunt barbatii si ca, daca vrei sa scrii, trebuie sa inveti sa povestesti ca ei”, spune aceasta. 
    Se vede asta in exactitatea si lipsa de patetism cu care sunt povestite intamplari dramatice, dar si in infiltrarea fireasca in cadrul naratiunii, fara a denivela terenul pe care se construieste povestea, a unor teme politice si sociale cruciale in dezvoltarea Italiei si a Europei dupa razboi. Se regasesc in paginile semnate de Elena Ferrante, mai ales in ultimele doua volume ale Tetralogiei, cele dedicate maturitatii, trimiteri ample, prin intermediul personajelor si a alegerilor pe care acestea le fac in costruirea propriului destin, la socialism, comunism, fascism, luptele intre clasele sociale si clanurile mafiote, conditia femeii intr-o lume in plina schimbare ideologica. 
    Tetralogia Napolitana pe care o ofera Elena Ferrante contemporanilor sai si posteritatii e un cuib narativ in care isi gasesc locul fragmente de viata si de istorie care au schimbat ierarhii sociale, mentalitati, arhitecturi sufletesti si ideologice. 
    Chiar si cu un stil masculin declarat al scriiturii, cartile Elenei Ferrante nu sunt private, totusi, de emotie, nu sunt atat de cerebrale, incat sa nu starneasca empatie, ras, tristete, melancolie. Calatoria prin vietile Elenei si Lilei e o calatorie intensa, cu bilet de trecere prin copilarie, cu toata bucuria si inocenta sa, prin adolescenta transformarilor profunde, prin tineretea alegerilor de multe ori inconstiente, supuse riscului si incapatanarii, prin maturitatea cu gust de ireversibil si lectii invatate, prin batranetea cu aer melancolic in privire, dezordine in par si riduri in suflet.

    BOOK