Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

Felicia Filip: “Cred că noi când ne naştem, cu toţii ne naştem oameni buni.”

Pe data de 16 mai 2013, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare “Mihai Eminescu” Iasi, la evenimentul cu scop caritabil „Speranta pentru educatie” organizat de Value Team, o echipa de 18 masteranzi ai Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor, am cunoscut-o personal pe soprana Felicia Filip. O ascultasem de atatea ori in inregistrari, o vazusem in aparitiile sale, pe cat de spectaculoase, pe atat de discrete la posturile de televiziune romanesti si, totusi, asteptam sa fiu surprinsa. Si am fost surprinsa. Am intalnit in primul rand un om, un om generos, dispus sa ajute 450 de elevi din Liteni sa invete in conditii decente pentru anul in care traim, un om cu ochii stralucind a frumusete interioara, cu zambetul atins de o caldura care topeste orice indiscretie si orice urma de rautate si cu o voce care vindeca suflete. Rabdarea, linistea celui care si-a gasit drumul in viata, iubirea pentru celalalt, implinirea i-au tinut companie in minutele in care si-a deschis sufletul pentru a-mi stapani curiozitatea.

Sunteti o voce care impresioneaza chiar si ascultata intamplator. Ce poveste are aceasta voce? Cum s-a format? Cand s-a indragostit prima data de o arie muzicala? Si, mai ales, cine a ajutat-o sa se maturizeze?

Este o intrebare foarte frumoasa care vine intr-un moment in care voluntariatul traieste si munceste, isi face treaba foarte bine. Eu sunt, daca vreti, produsul Scolii Romanesti de Canto, de foarte mica am cantat. Parintii au considerat ca este cazul sa merg la scoala de muzica si am inceput studiul viorii din clasa intai. Am absolvit scoala de muzica din orasul natal si apoi am mers mai departe la Liceul de Arta din Pitesti pe care l-am si absolvit. In toata aceasta perioada am cochetat si cu cantatul si, usor-usor mi s-a atras atentia, intai de catre cei care ma ascultau, si apoi, luand-o si eu in serios, am ajuns sa cred ca poate fi un domeniu in care ma pot exprima in toata plinatatea. Ceea ce se pare ca a fost adevarat. Am indraznit, am inceput sa lucrez cu profesori de canto si am avut fericirea sa intru la admitere la facultate, moment in care m-am intalnit, sigur, cu profesoara mea de canto Georgeta Stoleriu, care si acum imi este alaturi si care nu a fost numai un maestru in tehnica vocii cantate, ci mi-a deslusit, alaturi de alti oameni generosi, ce inseamna viata, ce inseamna munca, ce inseamna generozitatea, seriozitatea, studiul si toate aceste karate ce compun stralucirea unui destin, pana la urma.

__________________________________________________________________

Prin muzica noi facem legatura cu Dumnezeu si limbajul nostru este universal, ajunge repede si direct la sufletul omului si acolo unde este necesar vindeca, acolo unde este totul in regula bucura.

__________________________________________________________________

Cum ati caracteriza lumea in care va faceti meseria?

Este formata din oameni de diverse nivele intelectuale. Important este ca noi ne adresam in primul rand sufletului si atunci sufletul poate sa atinga mintea, precum mintea poate sa coboare in suflet, prin intermediul muzicii. Pentru ca prin muzica noi facem legatura cu Dumnezeu si limbajul nostru este universal, ajunge repede si direct la sufletul omului si acolo unde este necesar vindeca, acolo unde este totul in regula bucura. In orice caz, prin profesia noastra se traieste, este viata.

Dar aveti o melodie de suflet din anii de studiu, o melodie care intotdeauna va este draga?

Nu, nu, asa ceva nu am. Ascult, si ascult de cand ma stiu, cu foarte mare placere si muzica usoara si populara, toate genurile de muzica. Important este ca aleg ca aceasta muzica pe care o ascult sa fie de buna calitate. Sa fie muzica buna, este singurul criteriu.

Ce arie/partitura muzicala este, totusi, prietena cea mai buna a vocii dumneavoastra, va linisteste si va intelege? (stiut fiind ca nu doar noi trebuie sa intelegem, sa simtim muzica, ci si ea trebuie sa ne fie aproape)

Daca vreti, partitura cea mai apropiata sufletului meu este partitura mozartiana.

Credeti ca a-ti face bine meseria inseamna a fi un om mai bun? Si pentru ca suntem la un eveniment caritabil, care credeti ca sunt valorile care te ajuta sa fii un om mai bun, sa cresti spiritual?

Cred ca noi cand ne nastem, cu totii ne nastem oameni buni. Apoi intervin educatia, conjunctura, tot ce ne inconjoara, viata aceasta plina de neprevazut, de intamplari favorabile si nefavorabile si atunci incepem, intr-un fel sau altul, sa apelam la liberul arbitru si in momentul in care constatam ca lucrurile nu ne-au iesit cum trebuie ne gandim ca ne-am indepartat de la valoarea in care ne-am nascut, bunatatea, si ca trebuie sa ne revizuim. Iar in momentul de fata, aici la Iasi este, asa cum spuneam, un loc in care tinerii si-au dat mana si si-au unit sufletele si mintile pentru a pastra bunatatea cu care ne-am nascut si pentru a o darui si celor care au nevoie de ea.

Cum va percepeti publicul?

In momentul in care te daruiesti in totalitate, publicul nu poate sa iti raspunda decat in aceasta cheie, in aceasta tonalitate.

Dar cat de important este pentru dvs felul in care va recepteaza si va critica publicul?

Daca va ganditi ca fiecare dintre noi trebuie sa ne alegem acel critic pe care il cunoastem, care stim ca ne iubeste si ne va critica dur, dar din iubire si constructiv, eu am langa mine, din fericire, acest gen de oameni. Asa cum spuneam, este profesoara mea de canto, care este un om dur in aceasta privinta, nu mangaie, nu indulceste nici un fel de atitudine si informatie, din punct de vedere profesional. Si, de asemeni, sotul meu, care imi este alaturi si care, cu foarte mare duritate si obiectivitate, imi spune ce nu este in regula. Iar eu, pentru ca stiu ca o spun din iubire si in cunostinta de cauza, intotdeauna, pe acesti oameni ii iau in seama. Si conteaza foarte mult pentru mine ceea ce imi spun. Si nu astept de la ei sa ma laude.

Care este relatia dumneavoastra cu mass-media din Romania?

Am observat ca presa ma iubeste. Si cred ca acest gen de sentimente vine de la faptul ca eu, la randu-mi, respect presa si, in acelasi timp, caut sa am sentimente obiective, dar de intelegere, de recunostinta si de apreciere pentru ei. Pentru ca fiecare in parte isi are, sigur, specialitatea lui. Dar nu s-a intamplat sa existe critici acide sau rautacioase. Daca au fost putin mai altfel, s-a citit in subtext caldura si apreciere, ceea ce este un lucru extraordinar.

__________________________________________________________________

Eu cred ca important este sa fii un om normal, un om natural, un om echilibrat fizic si psihic. Dar cand simti ca este nevoie sa te implici, nu vei fi discret, ci, dimpotriva, vei fi prezent, iar acolo unde simti, intr-un fel sau altul, ca nu este nevoie de tine, te retragi discret.

__________________________________________________________________

Cat de importante sunt evenimentele ca cel la care ati participat astazi si cum credeti ca ar putea fie le mai bine promovate, pentru a ajunge la cat mai multi oameni?

Prin puterea exemplului se pot promova, iar eu in momentul in care primesc o asemenea invitatie, de fiecare data o accept cu toata convingerea, cu toata iubirea si sustinerea, sigur, sa nu fiu angrenata intr-un proiect, sa am spectacole. Altfel, de fiecare data am raspuns, am fost prezenta si am sustinut aceste demersuri ale oamenilor generosi.

Ce inseamna prea mult sau prea putin cand vine vorba de promovarea unui artist in viziunea dumneavoastra?

Este un complex, pentru ca este vorba, in primul rand, de atitudinea si calitatea actului artistic pe care il desfasori. Apoi, in spatele tau trebuie sa existe o serie de persoane care sa se ocupe de imagine, de promovare, de ceeea ce faci in continuare, sa iti deschida calea si de proiectele ce urmeaza sa le desfasori.

Cat de importanta este discretia in viata unui artist?

Eu cred ca important este sa fii un om normal, un om natural, un om echilibrat fizic si psihic. Dar cand simti ca este nevoie sa te implici, nu vei fi discret, ci, dimpotriva, vei fi prezent, iar acolo unde simti, intr-un fel sau altul, ca nu este nevoie de tine, te retragi discret.

Ce va inspira sa iesiti din aria de acoperire a muzicii clasice si sa colaborati cu trupe ca Iris?

Va spuneam inainte ca iubesc toate genurile de muzica si cochetez in continuare cu ele, caut sa ascult muzica buna si ceea ce fac sa fie bine facut. Faptul ca am avut o prima colaborare cu formatia Iris a venit pe un teren dinainte pregatit, pentru ca in 1992 eu am cantat alaturi de Montserrat Caballe la Covent Garden si ea petrecuse deja acea intalnire cu Freddie Mercury. Deci era un model de o asemenea colaborare. Si momentul in care a venit invitatia din partea celor de la Iris de a canta impreuna a fost momentul potrivit. Am spus da cu toata convingerea si rezultatul a fost, zic eu, pe masura, pentru ca primul concert s-a produs la Sala Polivalenta, cu peste 7000 de tineri in sala. Eu am mers chiar la sigur., mi-a placut. Iar in momentul in care am cantat, descatusarea de bucurie, de iubire, de energie, a fost in egala masura si pentru Iris si pentru mine. Din acel moment eu am facut parte din formatia Iris, iar ei au devenit fani Felicia Filip.

Si daca tot vorbim de colaborari, v-ati gadit si la alte proiecte altfel pentru viitor?

Da, sigur. Acum lucram la un album care se cheama Fata din vis, album care va fi o sinteza a succeselor rock-ului romanesc din toate timpurile. Colaborarea va fi cu multe formatii de succes, ca Directia 5, Holograf, Iris si multe altele.

Cum stati cu motivatia?

Impulsurile mele, dimineata, sunt raza soarelui si cantecul pasarelelor, forfota cotidiana care, sigur, te angreneaza si iti da energia de a incepe ziua, alaturi de salutul cu care ne intampinam eu si sotul meu “Buna dimineata, soarele meu!” Si ziua e asa cum o proiectam prin acest salut.

Dar cu oboseala, cu rutina?

Ca orice om. Simti ca esti obosit, simti ca poate acum vrei sa renunti la tot si sa nu mai stii de nimic. Pentru ca asa se intampla, suntem, fie pe valul placut al energiei, care te face sa iei totul in piept, bune, rele si sa mergi mai departe, sa ai succces, fie sunt momentele in care te gandesti “dar ce mai am de facut, dar de ce exist, oare fac bine ceea ce fac?”. Sunt intrebari care te fac sa iti gasesti drumul, sa iti gasesti raspunsurile de care orice om, in anumite momente, are nevoie. Este intimitatea lui, lumea lui, sunt intrebarile lui, se cearta pe el, se cearta cu el, comunica cu Dumnezeu.

Ce va bucura si ce va intriseaza instantaneu?

Ma bucura intalnirea cu oamenii indragostiti, oameni care emana iubire. Mai ales, ma bucura intalnirile cu copiii, cu animalele si chiar cu plantele, pentru ca sunt daruri ale naturii. Ati remarcat ca de fiecare data cand infloreste un pom, o planta, isi daruieste floarea si fructul? Este o minune cum Dumnezeu le randuieste pe toate si ne daruieste noua toate aceste bunatati ale pamantului. Fie ca este vorba de o planta, de o gaza, de un animalut sau de un copil. Astea sunt lucrurile, fenomenele care ma bucura si ma fac sa merg mai departe.

Cand considerati ca ati avut primul mare succes?

Primul mare succes cred ca a fost in primul meu an de viata, atunci cand parintii vroiau sa ma culce noaptea si eu doream sa fiu numai leganata. Si daca nu ma mai leganau tipam de spargeam geamurile. I-am terminat, saracii de ei, si i-am obligat sa faca ceea ce doresc eu, inca de atunci.

Aveti o meserie care va pune in prim-plan. Ati starnit pasiuni de care sa si aflati, bineinteles?

Da, sigur ca da. A fost un moment foarte dragut cand am plecat la Senegal, la deschiderea Festivalului Francofoniei si a trebuit sa facem inainte de spectacol o proba. Era un spectacol in aer liber. Eram cu pianista si mi-am repetat programul si dupa aceea am auzit ca un domn foarte bogat, de undeva din tarile exotice, nu mai retin de unde, a spus ca aceasta doamna cu vocea pe care el a auzit-o doreste sa ii fie sotie. Si atunci, doamna care mi-a transmis mesajul, putin incurcata, pentru ca stia relatia mea si ce oameni seriosi suntem eu si sotul meu, a spus “sigur, o luati ca pe o gluma”. Si eu i-am raspuns “spuneti-i domnului ca as fi de accord, dar din pacate sunt casatorita”. Culmea este ca domnul repectiv a raspuns “nu are nici o importanta”. De aici am incheiat gluma si ne-am vazut fiecare de viata.

Ce vi se pare greu in ceea ce faceti?

Profesia noastra este de vocatie. In momentul in care te hotarasti sa pasesti pe acest drum in destin, cred ca este bine sa intelegi ca nu este o mantie grea, nu este un sac pe care il porti in spate, ci este un dar pe care il destanui celorlalti, ii faci fericiti, ii ajuti. Si nu am considerat niciodata ca muncesc. Am facut totul din placere, pentru ca nimeni si nimic nu m-a obligat sa fac ceea ce am facut.

Aveti vise care nu vi s-au implinit, inca?

Nu, nu am vise care nu mi s-au implinit. Am proiecte pe care doresc sa le implinesc si stiu ca am in fata inca o perioada in care pot sa spun ceea ce am de spus. Si am de spus!

Apropo de proiecte, la ce proiecte lucrati in prezent?

V-am spus, este vorba de albumul Fata din vis care cuprinde, bineinteles, si o serie de foarte importante si multe spectacole. In fiecare spectacol va fi invitata una dintre formatiile cu care colaborez pentru acest album. Acest demers al nostru are si o parte sociala. Dorim sa venim in sprijinul tinerilor talentati, pe care sa-i descoperim, sa-i sustinem si apoi, in masura in care ei doresc si au nevoie, sa le oferim si fonduri, dar si sfaturi, implicare in concertele noastre.

Ce le trasmiteti in incheiere cititorilor nostri?

Doresc ca aceasta Ceasca de cultura sa fie intotdeauna plina, plina de cultura, plina de intelegere, de generozitate, de foarte multa iubire, intr-un cuvant de omenie.

Numele: Felicia Filip

Data si locul nasterii: 20 martie 1959, Slatina, judetul Olt

Starea civila: casatorita cu Cristian Mihailescu

Studiile si cariera:

A inceput studiile muzicale ca violonista si a absolvit Conservatorul sub indrumarea profesoarei Georgeta Stoleriu.

Dupa debutul pe scena Operei Nationale din Bucuresti, si-a inceput cariera internationala in anul 1991, la Basel, Elvetia.

A cantat pe cele mai importante scene din lume: Covent Garden, Wiener Staatsoper, Liceo di Barcelona, Hamburg, in Toulouse sau la Moscova.

Este singura soprana din lume care a csstigat toate premiile Mozart si prima soprana din Romania care a facut tandem cu o trupa rock.

Colaborari la nivel mondial: Monserrat Caballé, Roberto Alagna, Francesco Araiza, Juan Pons si Franco Farina.

sursa foto: www.VladCiubotariu.com

25 februarie 2016
Să visăm postmodernist cu Emanuel Swedenborg – Domnul Swedenborg vrea să viseze

Postmodernismul este ca un copil cu suprapotential, dar un copil dificil, prieten cu paradoxul, cu diversitatea, cu trecerile de la un registru emotional la altul. Si atunci cand se rasfrange asupra unui spectacol de teatru, postmodernismul sacaie intelesurile ascunse, incurajeaza fragmentarea si isi revendica evolutia tehnologica, utilizand masinariile moderne ca pe jucarii, intr-un spatiu de joaca limitat doar de absenta imaginatiei.

Domnul Swedenborg vrea sa viseze, spectacol inchegat dupa un scenariu dramatic semnat de catre Mihai Maniutiu si prezent in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi incepand cu 28 aprilie 2013, isi insuseste postmodernismul dramatic ca pe un alterego. Imbraca hainele unui musical, dar isi arata din cand in cand, cu o frecventa care se inteteste pe masura desfasurarii non-actiunii si intrarii personajelor in scena, nurii discursului filosofico-existentialist.

Ca sa intelegi piesa lui Mihai Maniutiu sau macar ca sa incerci sa patrunzi in universul personajului central al spectacolului sau, omul de stiinta Emanuel Swedenborg, este necesar sa te imprietenesti cu personajele care lipesc scenele intre ele cu grija, curiozitatea si istetimea unui amator de puzzle-uri. Aceste doua personaje se afla la poli opusi: pe de o parte il avem pe povestitorul-biograf al vietii savantului, deschis si cu pofta de vorbit, iar pe de alta parte isi face simtita prezenta misterioasa, tacuta, la fiecare cateva minute si chiar secunde, femeia-rosie, un soi de fiinta ireala, de pe alta planeta, demna de cele mai halucinante si indraznete vise, plasmuire perfect compatibila cu legile gravitatiei universului postmodernist. Fara doar si poate, povestitorul-biograf si femeia-rosie intruchipeaza realul si oniricul din viata lui Swedenborg.

De asemenea, te izbeste de cum intri in Sala Teatru la Cub, sala ideala pentru un astfel de spectacol, faptul ca in Domnul Swedenborg vrea sa viseze, fiecare element al punerii in scena spune o poveste: decorul, coloana sonora, personajele, costumele. Si chiar daca aceste povesti isi testeaza limitele si o iau din cand in cand spre intelesuri diferite, niciodata nu se pierd unele de altele, formeaza un intreg.

Ingredientul principal al scenariului dramatic gandit de catre Mihai Maniutiu poarta pe eticheta ambalajului descrierea “viata si personalitatea omului de stiinta Emanuel Swedenborg” De aceea, cei care nu au citit nimic despre inainte de vizionarea spectacolului, se vor simti oarecum complesiti de complexitatea, paradoxul si haoticul din felul de a fi al acestuia. Nascut in Suedia la sfarsitul secolului al XVII-lea, Emanuel Swedenborg, supranumit de catre Balzac “Buddha al Nordului” s-a dovedit a fi, atat pentru contemporani, cat si pentru urmasi, una dintre cele mai misterioase personalitati ale Scandinaviei, o individualitate care a imbinat cu originalitate fascinatia pentru stiinta, cu cea pentru politica, filosofie si teosofie. De altfel, Cartea de vise a lui Emanuel Swedenborg este o lectura de baza pentru intelegerea in profunzime a punerii in scena de la nationalul iesean.

Ca structura musical-ul lui Mihai Maniutiu se fragmenteaza in 26 de capitole, folosindu-se, asadar, de tehnica fictiunii, a romanului pentru a-si dezasambala continutul. Astfel, pe un ecran mare, asemanator celor utilizate pentru serile de film in aer liber, apare scris titlul fiecarui capitol pe care povestitorul-biograf il citeste cu indemanarea unui crainic de televiziune. Rand pe rand, spectatorii sunt pregatiti pentru un numar inedit de muzica, dans, meditatie filosofica ca intr-un spectacol de magie, iar complexitatea dezvaluirilor creste capitol dupa capitol. Daca in Capitolul 1 li se citeste cate ceva din biografia lui Emanuel Swedenborg, incepand cu Capitolul 2 – Intunericul, itele reprezentatiei scenice se complica dupa cum urmeaza: Capitolul 3 – Servantele declara dragostea, Capitolul 4 – Domnul Swedenborg doarme, Capitolul 5 – Domnul Swedenborg nu vrea sa se trezeasca, Capitolul 6 – Cosmarul, Capitolul 7 –Trezirea lui Swedenborg, Capitolul 8 – Lamentatii, Capitolul 9 – Ceas greu, Capitolul 10 – sensul, ah sensul!, Capitolul 11 – Despre Campiile Elizee, Capitolul 12 – Unde-i sufletul, ah, de am sti!, Capitolul 13 – Demonul, Capitolul 14 – O prima aproximare a ingerescului, Capitolul 15 – Cuiul, Capitolul 16 – Un act de curaj al domnului Swedenborg, Capitolul 17 – Scuze si explicatii, Capitolul 18 – Imnul swedenborgian, Capitolul 19 – Juramantul Iluminatului Swedenborg, Capitolul 20 – O criza a domnului Swedenborg, Capitolul 21 – Intermezzo, Capitolul 22 – Discurs asupra metodei sau pentru acest episod directiunea teatrului isi cere scuze, Capitolul 23 – Teatru postdramatic, Capitolul 24 – In zbor cu o farfurie, Capitolul 25 – Domnul Swdenborg nu e nebun, Capitolul 26 –Elogiu lui Swedenborg.

Spectacolul lui Mihai Maniutiu in intregul sau se joaca inteligent, asadar, atat cu structurile fixe, cat si cu improvizatia. Personajul principal, savantul excentric interpretat de catre actorul Radu Ghilas isi permite luxul de a-si expune atat latura de cercetator, cat si pe cea de visator, intrucat are la indemana toate mijloacele necesare. Laboratorul sau, un spatiu de neinteles pentru un om obisnuit care se trezeste in fiecare dimineata intre patru pereti mobilati cu strictul necesar pentru nevoile cotidiene, este un loc in care nebunia se simte ca in leagan, ludicul isi da coate, din cand in cand, cu revelatia si visarea domina ca o regina a spiritului creativ. Adrian Damian, cel care a gandit decorurile din Domnul Swedenborg vrea sa viseze, nu se sfieste sa imbine elemente din lumea copilariei, cu elemente din fascinanta lume a stiintei si sa incarce spatiul scenic cu obiecte care aparent nu au legatura intre ele, incurajat fiind de legile permisive ale postmodernismului. Un topogan din plastic, tuburi in culori fosforescente, eprubete, trei cranii metalice inchise in cate o vitrina, reprezentand fiecare o etapa in viata omului si savantului Swedenborg, un ecran tv, divanul pe care isi face somnul incarcat de vise revelatorii acelasi geniu scandinav sunt cateva dintre elementele care dau contur povestii imaginate de catre talentatul regizor roman Mihai Maniutiu.

Dar Domnul Swedenborg vrea sa viseze nu este doar o piesa de teatru. In structura sa se regasesc jocurile de lumini ale unei seri disco, umorul unui stand-up comedy de calitate, miscarile din picior si numerele muzicale specifice cabaretului. Toate acestea au solicitat efortul si imaginatia unei intregi echipe. Daca avem indoieli in aceasta privinta, afisul ne anunta ca de muzica s-a ocupat Adrian Damian, de costume Valentin Codoiu, de coregrafie Vava Stefanescu si de lumini Lucian Moga. Si, indiferent daca ne suna sau nu cunoscute aceste nume, la finalul reprezentatiei, se poate afirma fara teama de a gresi, ca in Sala Teatru la Cub acesti oameni au dat viata unei lumi paralele cu cea de dincolo de intrare, o lume fascinanta, o lume incarcata de mister si de bucuria de a fi altfel.

Spectacolul nu ar avea, insa, savoarea meritata daca distributia nu ar fi si ea una pe masura textului, a muzicii, a coregrafiei, a jocului de lumini si a scenografiei. Se remarca, in rolul povestitorului-biograf, Cosmin Maxim, un actor tanar, cu suficiente resurse de energie pentru a “modera” spectacolul, a canta si a dansa pana la epuizarea povestii. Vocea ii este jucausa si face fata diverselor tonalitati, picioarele il tin si pentru ritmurile cele mai alerte, iar usurinta cu care interactioneaza cu celalalte personaje il apropie de public suficient de mult pentru a-si insusi o parte din aplauzele de final.

Alaturi de Cosmin Maxim, actorul Radu Ghilas isi testeaza limitele limbajului non-verbal, in pielea lui Swedenborg. Pentru ca este mai mult decat evident ca rolul sau este un rol de stare. Prin felul in care se aseaza pe canapea, prin gesturile cu care isi aproba sau isi indeparteaza servantele, prin expresia pe care o afiseaza in momentele in care i se povesteste viata isi arata publicului adevarata personalitate. Rolul lui Swedenborg este un rol greu, rol pe care actorul Radu Ghilas il joaca convingator.

Nici rolul servantelor-coriste nu este unul usor. Vocea lor trebuie sa faca fata provocarilor partiturii muzicale care trece atat prin muzica de cabaret, cat si prin rhythm and blues. Mihai Maniutiu le-a ales pe actritele Tatiana Ionesi, Oana Sandu, Livia Iorga, Diana Roman, Loredana Cosovanu, Daniela Tocari, Cristina Florea si Alina Mindru pentru a acompania pe note muzicale nebunia creativa a imprevizibilului si creativului Swedenborg si nu a supralicitat. Actorul Doru Aftanasiu are si el nu rol ofertant si solicitant. Nu se hotareste daca sa ii fie sau nu asistent povestitorului-biograf, dar cu siguranta ii place sa iasa in evidenta si se balaceste in culoare si excentricitate. Smulgerea zambetelor de pe fata concentrata a spectatorilor este, oricum, specialitatea sa.

Dupa minutele care ii sunt rezervate, musical-ul Domnul Swedenborg vrea sa viseze lasa in sala goala ecoul aplauzelor prelungite pana la epuizarea energiei palmelor si isi face loc printre piesele de colectie ale nationalului iesean. Da, spectacolul lui Mihai Maniutiu este un spectacol care uimeste, care nedumereste, care rascoleste, care bucura si care naste semne de intrebare. Dansul dezlantuit, interptetarile muzicale ale unui destin care a facut istorie, exotismul si excentricitatea unor personaje, trimiterile catre realitatea romaneasca lasa urme in traitul fiecaruia dintre cei prezenti in sala.

25 februarie 2016
Să râdem, că şi aşa o ducem prost!-Hollywood Mirage

Umorul, discret ca o domnisoara de pension, subtil si incarcat de semnificatii ca un filosof sau cu bocanci de armata, dar dozat cu masura, face un spectacol de teatru mai atragator, starneste pofta de relaxare si naste personaje carismatice. Sursa sa o reprezinta insusi dramaturgul, experientele, educatia si felul acestuia de a fi. Si daca numele dramaturgului este Ion Sapdaru, asteptarile publicului capata proportii demne de a fi luate in seama. Dupa succesul pe care l-a avut cu piesa Natura moarta cu nepot obez, actorul, regizorul si scenaristul roman surprinde din 15 decembrie indragostitii de teatru din Iasi cu un alt text, Hollywood Mirage, un text care se salveaza de superficialitate si de efemer prin diversitatea ranilor adanci pe care le expune cu realism, dar un realism imprimat cu duiosie si cu mult umor, cand delicat, cand taios.

Sub privirile critice ale autorului, care ocupa si scaunul de regizor, piesa Hollywood Mirage isi desfasoara firul actiunii in Sala “Uzina cu Teatrul” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, spatiu cunoscut, deja, pentru neconventionalitate, dar si pentru dimensiunile reduse. Cu toate acestea, intreaga punere in scena nu este lipsita de amploare, de stralucire. Dimpotriva. Actorii au sarm, aplomb, decorul incinta prin paradoxul pe care reuseste sa il creeze, replicile curg cu naturalete si cu precizie, incurajate de ingeniozitatea cu care au fost scrise, iar spectatorii nu isi pot pastra aplauzele numai pentru final.

Disecand, se poate afirma, fara teama de a exagera, ca fiecare element al spectacolului Hollywood Mirage sfarama orice urma de rezerva, imprastiind eventualul scepticism in mii de bucati si lasa libertate totala rasului, intelegerii, empatiei. Astfel, experimentatul scenograf Rodica Arghir reda, cum nu se poate mai bine, contradictiile care marcheaza viata personajelor lui Ion Sapdaru. Desi acestea fura identitatea unor personalitati care au marcat istoria, isi duc viata intr-un bar de mana a doua, intr-un decor mai degraba de crasma de cartier decat de Hollywood. PseudoElvis-ul, PseudoMadonna, PseudoMarilynMonroe, PseudoHarryPotter-ul si PseudoCharlieChaplin-ul isi fac meseria intr-un spatiu lipsit de orice grandoare, se invart printre mese de lemn si isi servesc clientii reconstituind varianta de duzina a hainelor si a machiajului vedetelor pe care le muleaza pe propriile gesturi, replici si fel de a fi. Ratarea, compromisul, amatorismul ii pandesc la fiecare colt. Chiar daca acest decor se trasforma in partea a doua a spectacolului, lemnul, material care duce cu gandul la rustic si nu la covorul rosu al Hollywood-ului, asa cum s-ar putea astepta spectatorul inainte de inceperea reprezentatiei, ramane in centrul intregii conceptii scenografice ca o pledoarie pentru paradoxul pe care il traiesc angajatii localului Hollywood Mirage. Mai mult, ironic, undeva in spate, evidentiate de firma luminoasa cu aer de cabaret, bucati de pelicule de film reconstituite dintr-un plastic de proasta calitate, amintesc de epoca filmului mut si de Charlie Chaplin.

Dar nu numai decorul incita si incurajeaza contradictiile in piesa scrisa si regizata de catre Ion Sapdaru. Personajele, in pielea carora se transpun cum nu se poate mai firesc actorii Constantin Puscasu, Dumitru Nastrusnicu, Irina Radutu, Cosmin Maxim, Daniel Chirila, Ionut Cornila, Claudia Chiras, Anne-Marie Chertic, Constantin Avadanei, Silvia Popa, Daniel Busuioc, Diana Chirila si Cosmin Panaite, sunt atat de bine construite si fura, cu maiestria cu care le boteaza autorul, atat insusiri din viata artistilor ratati sau a agentilor de servicii de protectie si paza, cat si elemente din vietile marunte ale oamenilor obisnuiti, incat starnesc sentimente dintre cele mai diverse. Ba le asculti si le privesti cu simpatie amestecata cu mila si curiozitate, ba le iei in ras, le judeci si le compari cu entitati pe care tu insuti le desconsideri. Se remarca, in primul rand, Titel Popa, proprietarul localului Hollywood Mirage, luat in grija si tratat cu cele mai de pret resurse interioare de catre actorul Constatin Puscasu, cel in jurul caruia se construieste intreaga actiune, un personaj atat de complex, incat nu stii care parte din el sa o privesti cu mai mult interes. Reuseste sa cuprinda in comportament si in discurs ramasite de slugarnicie si de naivitate, de barbat dependent de mama intr-atat, incat l-ar fi interesat pana si pe Freud, de patron santajist emotional, cu suflet mare, totusi, de oportunist. Acest mic speculant de vise spulberate si vieti marete ratate aduna in cuibul sau, cu grija unei mame adoptive, individualitati pe care sa le poata exploata, dar si ajuta pentru a le spori dependenta. Copiile lui Marilyn Monroe, Madonna, Elvis Presley, Harry Potter si Charlie Chaplin ii servesc lui Titel Popa clientii cu frustrare si cu speranta ca mai pot aduna cate ceva din cenusa propriilor nazuinte. Ion Sapdaru se foloseste de ele pentru a aduce in discutie tipologii din lumea artistilor care nu reusesc sa ajunga in varf si isi inneaca supararea in compromis. Emotionant se dovedeste a fi, prin incapacitatea de a se impaca cu esecul profesional si prin neputinta de a face mai mult pentru sine pentru a se salva din crasma in care isi duce existenta, PseudoCharlieChaplin-ul, interpretat de catre actorul Ionut Cornila. De asemenea, unul dintre personajele puternice, carismatice si motorul neprevazutului, al comicului de situatie din Hollywood Mirage este cel interpretat de catre Dumitru Nastrusnicu, seful SPP-istilor care il au in paza pe insusi presedintele tarii. Nu te lasa indiferent nici actrita Irina Radutu in rolul unei Marilyn Monroe de Barlad, o moldoveanca dintr-o bucata, cu gura de mahalagioaca si o femeie constienta de atuurile sale sau Anne-Marie Chertic interpretand-o pe Lilica Eminescu, femeia de serviciu a localului, o tanti cu un umor debordant, de om simplu, din popor.

Insa, vedeta spectacolului Hollywood Mirage este insusi textul, taios, bland, realist, romantic, analitic. Fireste ca fara replici care sa hraneasca interesul publicului si sa motiveze actorii sa se autodepaseasca o piesa de teatru este pe jumatate un esec. Dar, in scenariul lui Ion Sapdaru se simte pur si simplu parfumul naturaletii, dialogurile nu par fortate, iar in timp ce ele curg spectatorul are senzatia ca i se face o radiografie a vietii sociale si politice in care este inradacinat, dar ca se poate si detasa pentru a privi cu ochi critic trairile personajelor. Si, desi insusi autorul marturiseste ca s-a lasat condus in constructia personajelor de fascinatia pe care Hollywood-ul o exercita asupra fiecaruia dintre noi, lumea vedetelor de cinema se dovedeste a fi mai mult un pretext pentru o analiza la rece a Romaniei iluziilor in care traim. Pe scurt, angajatii localului Hollywood Mirage detinut de Titel Popa isi castiga existenta reconstituind o atmosfera de Hollywood pentru a satisface placerile clientilor plictisiti de propria viata si in cautare de refugiu intr-o lume altfel, au cateva piese si replici din filme pe care le repeta zilnic, se cearta intre ei, se invidiaza, dar se sustin ca membrii unei familii. Inceputul piesei ii surpinde pregatindu-se pentru o noua zi de munca, zi care se va dovedi a fi, insa, inceputul sfarsitului afacerii care ii hraneste. In toiul discutiilor aprinse dintre ei, da buzna o echipa de SPP-isti care a ales tocmai localul lui Titel pentru o iesire a presedintelui la masa cu prietenii. Din momentul in care acesti agenti calca pragul Hollywood Mirage-ului, totul se condimenteaza cu suspiciune, agitatie, neliniste, teama, false sperante, totul se destrama in firele mai multor povesti. Spectatorul prinde toate aceste fire si afla, rand pe rand povestea de viata a fiecaruia dintre eroii scenaristului Ion Sapdaru.

Ratarea, ridicolul, cabotinismul, oportunismul din lumea afacerilor de cartier, mirajul hollywoodian reprodus ieftin, cu putine resurse si cu scopul obtinerii unui profit maxim, conditia de semizei pe care si-o atribuie angajatii unor servicii de protectie si paza, uratul unei vieti sociale macinata de saracie sunt ingrediente pe care scenaristul si regizorul Ion Sapdaru le dozeaza atat de bine in spectacolul Hollywood Mirage, folosind ca ustensila umorul, incat succesul ii este garantat.

25 februarie 2016
Flăcările mistuitoare ale conformismului – Focul (451°Fahrenheit)

Indiferent in ce perioada istorica am trai, farame din povestile inchipuite de oameni intelepti, vizionari sau doar cu imaginatie bogata, cu gandul la viitorul indepartat, se pot regasi intr-un prezent al altora. Una dintre cele mai provocatoare fantezii legate de viitor este cea care are in centru tehnologia si dependenta pe care aceasta o produce, automatismul in gandire si actiune pe care il impune. Astfel, cei care au povestit cu teama si poate in joaca despre omul viitorului, dependent de tehnologie, robotizat aproape, om care se izoleaza in propria locuinta, care socializeaza doar la nivel virtual si dispune de fel si fel de aparate la care se conecteaza sau care ii preiau o parte din activitatile zilnice, nu au fost departe de adevar.

Printre acei indrazneti in ale gandirii se numara si scriitorul american de proza stiintifico-fantastica, Ray Bradbury. Romanul sau distopic, 451°Fahrenheit, una dintre cartile de referinta ale SF-ului distopic, o lectura obligatorie pentru orice fan adevarat al fictiunii speculative, supune atentiei cititorilor scenariul unei lumi fantastice pentru vremurile in care traia Bradbury, anii ’50. Surprinzator sau nu, insa, acest scenariu se imbraca, in anii 2000, din ce in ce mai mult in real.

De-a lungul timpului, atat regizorii de teatru, cat si cei de film au fost tentati sa imprieteneasca personajele lui Ray Bradbury cu publicul. Pentru lumea cinematografiei cea mai reusita adaptare apartine regizorului François Truffaut care a si pastrat, de altfel, titlul original al romanului.

Nu putini au fost si oamenii de teatru care au incercat sa domesticeasca textul scriitorului american si sa il proiecteze intr-un spectacol cu impact. Pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi a pariat pe Ray Bradbury regizoarea Irina Popescu Boieru. Si nu a ales gresit. Ba dimpotriva, a reusit sa surprinda si sa impresioneze printr-un spectacol incarcat de semnificatii, bine inchegat, un spectacol care strecoara si picaturi de umor, de absurd, dar si aluat de discutie filosofica. “Fantasticul de acum saizeci de ani, când Ray Bradbury scria 451º Fahrenheit, a fost egalat si pe alocuri întrecut de realitate. Un timp oarecare, chiar si în ecranizarea lui Truffaut, romanul a fost abordat ca un fel de parabola a totalitarismului. Acum exact ceea ce în roman era trupul metaforei pare de o îngrijoratoare modernitate. Exilarea culturii la marginea societatii, mai mult, condamnarea si chiar interzicerea ei, sub amenintarea cu pedepse drastice, nu mai par nici imposibile si nici apartinatoare unui viitor foarte îndepartat”, marturiseste aceasta.

Intr-un decor multifunctional, dinamic, cu forme desprinse parca din manualele de geometrie, gandit de catre Rodica Arghir, eroii lui Bradbury, luati in grija de catre regizorea Irina Popescu Boieru, isi duc viata lipsita de imaginatie dupa un program dinainte stabilit, cu mici modificari provocate de imprevizibilul care supravietuieste chiar si in desertul unei vieti traite cu un conformism desavarsit si o precizie de robot. Personajul central din Focul (451°Fahrenheit), pompierul Montag, insufletit in viziunea Irinei Popescu Boeieru de catre actorul Radu Ghilas, apare ca insusi simbolul revoltei interioare imbracata in armura conformismului. Societatea in care acesta traieste este una definita de supunerea la tentinte, de sacrificarea culturii si a placerii lecturii si de dependenta de facil, de distractie ieftina, de masinarii, de pseudoviata. Misiunea sa zilnica, nu este, asa cum s-ar putea deduce, aceea de a salva de foc oameni si locuinte ci, dimpotriva, de a arde, carti si eventual pe proprietarii acestora, daca nu sunt suficient de intelepti pentru a le nega existenta si importanta. Acest pompier, un soi de politist al politiei gandirii, o rotita intr-o masinarie a unui sistem care neaga “altfelul” si ridica “la felul” la nivel de dictatura, nu isi poate, totusi, inabusi inocenta mirarii si zburdalnicia imaginatiei. Macinat de indoiala, intr-o lume in care totul are un raspuns simplu, Montag o intalneste pe Clarisse, o nebuna a timpurilor in care traieste, o fata dependenta de poveste, de experimente, de conversatie, de caldura si puritatea relationarii sincere, fara barierele impuse de un ecran imens, manevrat de o telecomanda. Odata aceasta intalnire produsa, pompierul devine constient de posibilitatea existentei unei alte lumi decat cea in care i-a fost impus sa traiasca. Clarisse are asupra interiorului lui Montag un efect de domino, atat prin ceea ce spune, cat si prin personajele pe care i le face cunoscute. Printre acestea se numara si profesorul de engleza, unul dintre putinii oameni care mai au acces la carti, profesor interpretat induiosator de catre experimentatul actor al nationalului iesean, Emil Coseru.

Personalitatea lui Montag care oscileaza intre supunere si revolta este, de altfel, foarte bine conturata, prin contrast, si de catre sotia care il asteapta acasa in fiecare seara in locuinta tapitata cu ecrane imense menite sa le umple nevoia de orice. Aceasta nu il asculta si nu il intelege cu adevarat si se muleaza perfect pe modelul de viata care i se serveste. In rolul sotiei o regasim pe Haruna Condurache, actrita care reuseste sa faca din personajul sau, prin vitalitatea si forta caracteristice, un personaj pe care iti poti antipatiza si indragi, nespus, in acelasi timp, pentru sinceritate, umor, de multe ori involuntar si exotism. Fiecare gest al consoartei lui Montag, vestimentatia sa, trasaturile, conversatia pe care o incropeste de fiecare data cand ii este cineva prin preajma, culoarea parului, un mov nefiresc de intens, toate plesnesc de artificialitate. Aceasta artificialitate atata si mai mult focul interior al pompierului. De alfel, toate personajele care ii populeaza viata inainte de a o cunoaste pe Clarisse duc o existenta marcata de artificial.

Pe masura ce actiunea piesei Focul (451°Fahrenheit) se complica, disperarea, nebunia si pofta de risc, de libertate pun stapanire pe Montag. Dupa ce acesta isi da seama ca, de fapt, iubeste cartile si ca arderea lor reprezinta adevarata crima, nu lectura, renunta la viata pe care o ducea pana atunci, isi omoara superiorul care deja il suspecta de tradare si isi gaseste refugiul in micutul apartament al profesorului de engleza. Pentru ca il considera pregatit, profesorul ii face cunostinta cu multi altii care, la fel ca el, iubesc cartea, dar care, din cauza tiraniei tehnologiei, traiesc ascunsi, izolati undeva in afara orasului.

Dincolo de trimiterile catre raul in stare pura din care isi trage seva un sistem totalitarist, spectacolul Irinei Popescu Boeieru, Focul (451°Fahrenheit), un spectacol “semn de intrebare” de neratat si prezent in programul nationalului iesean de pe 22 noiembrie, aduce in discutie pierderea poftei de lectura si de produse culturale in societatea moderna, societate sedusa din ce in ce mai mult de tehnologie si de inovatiile acesteia. Omul modern prefera sa se incarce de superficialitate, sa isi proiecteze toate asteptarile asupra unor masinarii si sa actioneze el insusi ca o masinarie, sa dea la minim caldura pe care o degaja in relatiile interumane umorul, compasiunea, sinceritatea, sa infulece produse mass-media deja mestecate si usor de digerat, sa evite complexitatea unei carti bine scrise sau a unui produs artistic framantat cu imaginatie. Omul acesta starneste tristete si te impinge catre prapastia constientizarii. Da, constientizezi ca el poti fi chiar tu, mai devreme sau mai tarziu, daca iti uiti radacinile, daca nu iti respecti stramosii, cultura, firescul si simplitatea care te definesc in esenta si daca alegi sa te incarci de artificial si pseudoviata.

Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi, Sala “Teofil Valcu”
Focul (451°Fahrenheit) de Ray Bradbury
Traducerea: Petre Solomon
Dramatizarea: Irina Popescu Boieru
Regia: Irina Popescu Boieru
Scenografia: Rodica Arghir
Cu: Radu Ghilas, Haruna Condurache, Constantin Avadanei, Emil Coseru, Andreea Boboc, Doina Deleanu, Georgeta Burdujan, Petronela Grigore, Catinca Tudose, Monica Bordeianu, Petru Ciubotaru, Gelu Zaharia

25 februarie 2016
Coșmarul singurătății – Vis cu statui

Singuratatea poate fi pe cat de aspra, pe atat de generoasa. Desi esti doar tu cu tine in singuratate, nu ti se rapesc, totusi, imaginatia, visele si dorinta. De fapt, dorinta este mai acuta ca oricand in singuratate, mai acuta si mai repetabila, mai obsesiva. Iti doresti sa iubesti, sa fii si in lumea altora, nu doar in lumea ta, un personaj demn de remarcat, sa impartasesti, sa dai si sa primesti, sa devii mai bun, mai greu de uitat, mai viu. Singuratatea se dovedeste a fi cosmarul si visul nostalgic al oricarei fiinte nou nascute si de aceea impune nevoia de dependente: dependenta de mama, in primii ani de viata, apoi dependenta de prietenie si de jumatate, acel alter ego asupra caruia proiectezi responsabilitatea de a te face fericit si in somn, de visare.

Cunoscutul scriitor mexican Carlos Fuentes a pus pe hartie un text emotionant, trist si cu urme de filosofie existentialista, in acelasi timp, Vis cu statui, text care invoca tocmai durerea singuratatii si nevoia de altcineva in afara de tine insuti in propria viata, acel altcineva care sa te ingrijeasca si sa te fereasca de propriile tentatii, frici si neputinte. De altfel, pentru potentialul pe care il are de a starni emotii si de a pune intrebari, de a crea stari, textul lui Carlos Fuentes l-a inspirat si pe regizorul iesean, Ovidiu Lazar sa gandeasca o adaptare scenica, in premiera pentru Romania.

Vis cu statui, spectacol care incurajeaza nostalgia sa isi fac loc printre starile standard ale unei zile obisnuite din viata cuiva, “o vivisectie a singuratatii, cu ritmurile si sunetele ei cand magice, cand hilare” se joaca la Sala “Teofil Valcu” a Teatrului National Iasi si ii are in rolurile principale pe Monica Bordeianu si pe tanarul actor Horia Verives. Fara fastul unei reprezentatii cu amploare, Vis cu statui ramane o adaptare fidela viziunii lui Fuentes, un spectacol care incurajeaza insingurarea sa-si faca intelese adevaratele substraturi si care nu imbraca decoruri complexe pentru a-si atinge obiectivele. Obsesia, repetabilitatea fac din textul lui Carlos Fuentes o lectie grea, dar usor de inteles prin insasi inevitabilitatea sa.

„E o mare parasire in lumea aceasta. Ca si cand toti am dori sa plecam cat mai repede de aici. Ca si cand nu ne-ar mai incapea in piept ura si mania de a fi nascuti. Ca si cand samanta tatilor nostri ar fi fost o otrava. Ca si cand pantecul mamelor noastre ar fi fost o latrina. Ca si cand ne-am fi propus sa distrugem totul inainte de a ne distruge pe noi insine. Daca fiecare dintre noi si-ar alege pe cineva… daca s-ar ingriji intr-adevar, intru-totul de el… aceasta ar fi lucrul cel mai frumos. Aceasta ar fi adevarata noastra profesie… sa ne ocupam tot timpul ingrijind de altcineva… Nu am mai avea vreme pentru alte lucruri… am inceta de a mai munci, de a gandi, de a banui, de a ucide, de a rabda…Nu ne-ar mai fi frica nici de parintii nostri, nici de noi insine, nici de ceilalti”, spune scriitorul mexican, intuindu-ne stari si sentimente pe care nu avem cum sa le evitam, dar pe care, de cele mai multe ori le ascundem, tocmai din teama de acea insingurare care ne face sa ne pierdem rostul vietii.

In viziunea regizorului Ovidiu Lazar, viziune redata cu ajutorul scenografiei gandita de Axenti Marfa, actorul Horia Verives interpreteaza un rol plin de profunzime si de subintelesuri, rolul interlocutorului care la randu-i are nevoie de interlocutor, a celeilalte jumati dintr-un intreg definit de singuratate, iar actrita Monica Bordeianu da viata singuratatii insasi, tabieturilor si apucaturilor acesteia. Intre cele doua personaje care se hranesc din textul lui Carlos Fuentes se nasc o complicitate induiosatoare si, in acelasi timp, o inversunare bazata pe constientizarea apropierii, a slabiciunii, a cunoasterii fara ocolisuri si infrumusetari, a dependentei si a intelegerii fatalitatii fiecaruia dintre ei.

Visul inchegat din insusi pustiul vietii, repetabilitatea obsesiva a acestuia, nevoia de a retrai iar si iar stari care ne definesc si ne pot face, daca nu fericiti, macar constienti de propriul rost in lume, de a ingriji de cineva pe lumea asta compun un tablou al carui fundal, materialul, nu are nici o relevanta. Cele doua suflete, cele doua perechi de ochi goi si plini de dorinta, in acelasi timp, cele doua povesti de viata care se pierd treptat una in alta, preluate cu talent de actorii Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, Horia Verives si Monica Bordeianu, dau acestui tablou din Vis cu statui forta, universalitate si substanta.

25 februarie 2016
Zbaterile din aripi ale aparențelor – Fluturi, fluturi…

Aparentele pot fi cele mai ieftine sau cele mai subtile farse care ti se pot juca si pe care le poti privi cu ochi naivi sau deja formati, in plina lor desfasurare, in viata de zi cu zi. Substratul de convenienta, de sentimente mimate, de viata traita cu rost sau de-a sila se ascund, insa, samburele de firesc din fiecare, teama de tenebrosul labirint al singuratatii, nevoia de a frapa, de a impresiona, de a fi iubit cu orice pret, de a lasa urme, de a fi oricum numai obisnuit nu. De aceea, efortul de a crea sau, dimpotriva, de a scapa de aparente solicita resorturile respectului de sine si ale orgoliului si nu este unul de neglijat. Aparentele se hranesc, deopotriva, din slabiciunile si din ambitia fiecaruia dintre noi, din teama de a nu fi perceput gresit sau de a nu fi ranit, de a scapa fraiele adevaratului sine, iar cea mai grea suferinta pe care ti-o provoaca este ipocrizia. Recurgand la aparente uiti, putin cate putin, adevarul despre sine si iti creezi o lume falsa in care inveti sa traiesti si in care accepti mult mai multe apropieri decat ai fi dispus sa o faci daca ai incerca sa iti aplici tratamentul onestitatii.

Victimele aparentelor sunt in primul rand cei care aleg sa le lase sa isi faca loc in propria existenta, nu cei carora li se vand. Pentru o victima a aparentelor totul se deformeaza. Amintirile devin false amintiri, relatiile sunt de complezenta, rasul este strain de propriul ecou, fericirea mimata, tristetea mult mai profunda, singuratatea mult mai dureroasa. Aparenta este de cele mai multe ori buna prietena cu iluzia, cu dorinta care ajunge sa te domine, dorinta de a-ti depasi conditia si mizeria vietii.

Ca o ilustrare a felului in care luptam in viata pentru a ne crea o imagine, pentru a ne depasi conditia si a afisa in ochii celorlalti o fericire si o seninatate a deciziilor luate, de multe ori mimate, dramaturgul italian Aldo Nicolaj a gandit si apus pe hartie un text, Fluturi, fluturi…, text care spune povestea unei femei singure, o femeie care isi joaca in propria viata rolul femeii pe care isi doreste sa o prezinte lumii, o femeie puternica, frumoasa, independenta, care s-a lasat iubita de barbati cu statut material si social, fara, insa, a se supune vreunuia dintre ei, o femeie pentru care familia si copiii sunt slabiciuni si poveri, piedici in calea desfasurarii de forte a narcisismului.

Textul dramaturgului italian a fost preluat pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi de catre regizorul Liviu Manoliu si transpus intr-un spectacol care impresioneaza nu atat prin decoruri, mai degraba simpliste sau prin abordare, cat prin distributie, rolurile celor trei personaje pe care se focuseaza Aldo Nicolaj fiind intrepretate in forta de catre Mihaela Arsenescu Werner, Georgeta Burdujan si Ionut Cornila. De altfel, Liviu Manoliu isi motiveaza alegerea intr-un fel care convinge si sintetizeaza, in acelasi timp, foarte bine, plusurile piesei: „De ce? Pentru ca este un text extrem de bine scris, jucat in mai toata lumea; e o melodrama care trece pe nesimtite de la finetea comediei de situatie la un profund dramatism, e un text despre iluzie si efemerul ei, despre iubire in toate felurile, despre adevar si asumarea lui. Personajele? Ne sunt contemporane. Se va recunoaste in ele, cu blanda luciditate, ceva din ordinea si rosturile lucrurilor din lumea in care traim…”

Intr-adevar, actrita Mihaela Arsenescu Werner, interpreta personajului feminin central din Fluturi, fluturi… te face sa simti cu fiecare hohot de ras, cu fiecare rabufnire de rautate la adresa servitoarei, cu fiecare criza de isterie, tristetea si singuratatea unei vieti construita pe iluzii, pe nevoia viscerala de iubire si admiratie, de prosperitate materiala. Nici macar atunci cand moare batranul orb pe care l-a cules de pe strada si caruia i-a atribuit rolul de tata in viata sa sau atunci cand isi face aparitia fiul din tinerete, pe care initial il reneaga si de a carui existenta a preferat sa uite ani de zile, fiu conceput cu un tamplar,a ceasta femeie-maestra a aparentelor nu renunta la masca construita atat de bine incat i s-a imprimat in carne, in suflet si in minte. Pana la urmas farseste otravita cu propriile medicamente de catre servitoarea care ii afla secretul din tinerete, servitoare pe care a coplesit-o ani de zile cu povestile iubirilor, mai mult inchipuite, decat reale pe care le-a trait si pe care nu a respectat-o niciodata indeajuns, incat sa ii castige la randul ei respectul. Asadar, uratul invinge, destinul isi face dreptate in felul sau si istoria se repeta. Maestra aparentelor moare intr-un mod stupid, dar plateste pentru greselile sale in viata, iar identitatea ii este furata de servitoare, care din femeie stearsa, frustrata si fals supusa se traspune, la randul sau, in pielea maestrei aparentelor.

Fluturi, fluturi…, spectacol care mai poate fi vizionat in luna noiembrie, la Sala „Teofil Valcu” a Teatrului National din Iasi, pe 21 noiembrie, incepand cu ora 18.00 nu te lasa sa te ridici de pe scaunul tau de spectator fara sa traiesti intens fiecare scena. Astfel, de la primele replici pana spre finalul imbibat de cinism, de la ras in hohote la tacere profunda, trecerile sunt uneori bruste, dar cu rost.

Forta cu care dramaturgul italian Aldo Nicolaj contureaza caractere si descrie realitatea societatii moderne in care traim, societate definita din ce in ce mai mult de material, de superficialitate, de feminism dus la extrem, de egocentrism si aparente, straneste o avalansa de sentimente contradictorii si face din Fluturi, fluturi… un text actual.

25 februarie 2016
Despre oameni și teatru: “Chirița și ceilalți”

Sunt spectacole de teatru care îți stârnesc dorința de a te ridica pur și simplu de pe scaunul de spectator pentru a-i privi în ochi pe actorii din fața ta, pentru a le simți obișnuitul, viața de dincolo de scenǎ, pentru a citi dincolo de replici. Într-o salǎ mare este destul de greu sǎ crezi cǎ un astfel de gând îndrăzneț are sorți de izbândă. Dar într-o sală micuță, aproape cǎ ți se pare realizabil.

Sala Studio „Teofil Vâlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași conturează exact acel loc în care te simți ca între prieteni și lași gândurile în libertate. Ba chiar, dacă întinzi mâna, aproape îi poți atinge pe actori, le poți palpa talentul și simți în aer vibrația respirației, a râsului și a plânsului. În liniștea de dinaintea începerii reprezentație parcă plutesc în aer indicațiile regizorale din ultima repetiție. Iar dacă tragi cu coada ochiului în sus, poți schimba câteva priviri cu subînțeles și cu cel care se ocupă de lumini și sunet.

Într-o astfel de atmosferă, aniversează 50 de ani de teatru actorul Petru Ciubotaru. Îmbrăcând, pe rând, veșmintele a 6 personaje diferite, în piesa Chiriță și ceilalți, actorul susține un recital care îl apropie și mai mult de publicul său. Regizat de către Ovidiu Lazăr, cu o scenografie de Nicolai Mihăilă și un fundal muzical asigurat de Radu Ștefan, spectacolul suprapune părți din reatitatea ieșeană de zi cu zi în care își trăiește viața Petru Ciubotaru, cu fragmente din cânticele vesele ale lui Vasile Alecsandr și nu pare gândit ca un spectacol cu amploare, ci mai degrabă ca unul pentru un public restrâns.

Chiriță, Paraponisitul, Clevetici Petru Ciubotaru, Sandu Napoila, Gură Cască, Barbu Lăutaru sunt personaje care i se potrivesc firesc de bine celui care justifică, astfel, alegerea textelor: „A existat lădița cu cărți și manuscrise a lui Eminescu. Noi am găsit la Mirceaști (și e în spectacol ! ) lada de călătorie a lui Vasile Alecsandri. Am scos de acolo unele și altele și, la sfârșit, m-am cuibărit înăuntru. Și mi-e bine.”

Și asta se simte. Actorului Petru Ciobotaru îi este, într-adevar, bine în pielea personajelor din Chiriță și ceilalți. Într-un cadru intim, dansează, cântă, recită, improvizează, interacționează cu cei din primul rând, cu experiența la braț. Iar dacă actorului îi este bine în pielea personajelor pe care le expune ochiului critic al spectatorului și reuseste să mascheze micile ezitări, îi este bine și spectatorului. Indiferent dacă râde cu gura până la urechi sau discret, dacă nu își poate controla lacrimile sau dacă afișează un zâmbet trist, dacă trăiește o experiență solitară sau schimbă replici șoptite și priviri cu subînțeles cu persoana de lângă, întreaga experiență îl bucură, îl pune pe gânduri, îl încarcă, îl îmbogățește, îi oferă un subiect de discuție cu cei apropiați sau la o cafea cu colegii de birou.

Deși Chirița lui Vasile Alecsandri este un personaj care a trecut prin multe adaptări și a fost jucat de atâtea și atâtea ori pe scenele din țară de-a lungul timpului, este un personaj îndrăgit, iar umorul său se potrivește atât de bine spațiului în care trăim, încât nu și-a perdut, încă, din vivacitate.

De aceea, în viziunea regizorală a lui Ovidiu Lazăr nu este nevoie decât de un actor care știe să stârnească râsul prin puține gesturi și să interacționeze cu cei ce stau așezați confortabil în scaunele din sală, de un acordeonist și de un retroproiector pentru a-l aduce pe scriitor în atenția publicului, altfel și la fel. Astfel, Petru Ciobotaru, ghidat de acest fir regizoral își începe reprezentația cu un contre-emploi, provocator și solicitant pentru interpret, cu efecte estetice benefice atât asupra personajului sursă, remodelându-l în acord cu viziunea regizorului și a celui care-l redă, cât și asupra spectacolului, pe care îl face surprinzător. Apoi, trecerile către celelalte personaje se fac cu ajutorul unui retroproiector. Muzica de acordeon încetează, actorul devine omul din viața de zi cu zi, surprins în diverse ipostaze în filmul care rulează pe fâșia de pânză albă. Este o alegere care dinamizează spectacolul și oferă, în același timp, actorului răgazul pentru a se reinventa, iar spectatorului momentul său de intimitate cu omul Petru Ciubotaru.

Cele șase personaje care își găsesc cuvintele în cânticele vesele ale lui Vasile Alecsandri structurează spectacolul în șase părți și fac atât trecerea, cât și legatura între trecut și prezent, între ce a fost și ce ar mai putea fi. Cu iz de pamflet politic, de umor de salon, Chirița și ceilalți îndeamnă la conștientizarea unor situații și la identificarea unor tipologii umane, la ironie și autoironie și sugerează că, deși decorul se schimbă, oamenii sunt în esență aceeași, au aceleași nevoi primare, iar mecanismele politicii funcționează dupa aceleași principii.

Pentru cei care nu au reușit să ajungă la reprezentația de pe 11 octombrie, Teatrul Național “Vasile Alecsandri” își deschide ușile Sălii Studio pentru Chirița și ceilalți și pe 21 octombrie, de la ora 18.00. Nu se cere o ținută obligatorie. În teniși și blugi, în costum sau cu rochie și pantofi cu toc, dorința de a redescoperi umorul scriitorului Vasile Alecsandri și de a-l aplauda pe actorul Petru Ciobotaru pentru cei 50 de ani de teatru îți asigură un loc în sală.

25 februarie 2016
Canapeaua cititorului e, întotdeauna, mai comodă decât cea a scriitorului

Fie ca recunoastem, fie ca nu, fiecare dintre noi are unul sau mai multe tabieturi care preced si insotesc lectura. Studiul copertei, cantarirea atenta a titlului menita sa ii stabileasca cantitatea de realism si de metaforic din compozitie, rasfoirea paginilor, fara un gand anume sau fara a fi atent la ce contin, pentru imprietenirea degetelor cu hartia trecuta pe la tipar, citirea finalului, a cuprinsului, agatarea de un cuvant de pe la inceputul, mijlocul sau aproape finalul sau, apelul la memorie pentru a o incadra intr-un gen si a sterge de praf si alte titluri din acelasi gen citite deja, pot fi cateva dintre aceste tabieturi.

Cand iti cade in mana o carte de povestiri cu titlul “Batrana canapea albastra si alte povestiri”, fara sa vrei gandul te duce la o stare de confort si de familiaritate. Si daca iei decizia sa o si citesti, iti vei da seama ca nu a fost doar o capcana pe care ti-a intins-o autorul. Inca de la primele pargini ale cartii semnata de catre Seymour Mayne si aparuta la Editura Adenium din Iasi, in 2014, in Colectia Universalis, intri intr-o in zona de confort a personajelor pe care le surprinzi deranjate de ceva si gata isi activeze ironia. Multe dintre ele, beneficiaza de un umor bun prieten cu hazardul.

Manunchiul de povestiri din “Batrana canapea albastra si alte povestiri” este unul subtirel, dar atat de consistent, incat nici nu iti trebuie mai mult. Seymour Mayne iti ofera in 118 pagini, in cele 7 povesti, Batrana canapea albastra, Povestea plapumii matusii mele, Talitul lui Goldberg, Seymour International, Conjugari, Carmella din Tel Aviv, Chibutul, franturi de viata tusate pe un ton relaxat si te lasa cu un accentuat sentiment de “acolo, pe canapea, ascultandu-l pe scriitor si studiindu-i fiecare gest, fiecare inflexiune a vocii”.

Cartea lui Seymour Mayne o citesti fara sa simti cand trece timpul si cand ajungi la final. Frazele scurte, contruite in asa fel incat sa jongleze si cu exactitatea si cu ironia si dublul inteles, ti se strecoara in minte si emana placere. Usurinta de a contura personaje si sclipirile de umor in cele mai neasteptate momente ale povestii fac din cartea de povestiri “Batrana canapea albastra si alte povestiri”, aparuta la Editura Adenium, o experienta de lectura de impartasit si cu alti pasionati de literatura aflati in cautare de noi titluri. Ca orice povestitor care se respecta, Seymour Mayne da detaliului locul pe care il merita in arhitectura frazei. Desi, intamplarile de la care porneste par banale, ele vorbesc, pentru cei care sunt dispusi sa inteleaga, iar asta nu e o sarcina prea grea, avand in vedere usurinta de a scrie a autorului, despre aspecte complexe ale existentei, ascunse undeva sub stratul de praf al rutinei.

Feliile de viata din “Batrana canapea albastra si alte povestiri” iti starnesc rasul si te pun pe ganduri, in acelasi timp, se situeaza, cumva, la limita dintre comicul de situatie si analiza emotionala. Fie ca isi ia ca punct de reper o canapea veche, traditii evreiesti, conflicte in familie, un nume comun pentru mai multe personaje, Seymour Mayne reuseste sa descalceasca in doar cateva pagini ghemul de intriga de care dispune. Cu acest scriitor nu ai nevoie de o introducere ampla care sa iti dea acel sentiment de familiaritate, necesar pentru a te simti in largul tau ca cititor. Face el in asa fel, incat sa poti intra si cu bocancii in secretele unui cuplu construit pe parcursul a peste 40 de ani, in ridicolul unei reuniuni de familie sau in atmosfera de rugaciune a unei sinagogi, fara sa te simti catusi de putin deplasat sau nelalocul tau.

Dupa ce faci cunostinta cu personajele lui Seymour Mayne din “Batrana canapea albastra si alte povestiri” te inceraca sentimente dintre cele mai diverse. Este cat se poate de posibil sa iti dea tarcoale duisoia, compasiunea, nedumerirea, empatia, dar la fel de bine te poate lovi peste falci rasul sau iti poate scapa printre dinti o replica la replicile unuia dintre cei expusi in text.

De la pagina numerotata cu cifra 5, pagina la care incepe prima povestire, “Unii devin foarte posesivi cu mobila lor. Eu nu. Daca vii pe la mine o sa vezi. Tot ce am e o colectie de lucruri de capatat, chestii la mana a doua si batrana canapea albastra” si pana la pagina 118, pagina la care se incheie ultima povestire, “Inca un fursec, inca o dusca; si ce e mai bun decat o dusca, domnilor? O a doua dusca. Poftiti, nu va rusinati!”, Seymour Mayne tine la distanta metaforele care ar putea sa ii distraga atentia de la umanul si realismul situatiilor redate. Cotidianul spaniol “La Voz del Interior” il numeste un “Woody Allen al condeiului” si parcurgand materialul narativ din “Batrana canapea albastra si alte povestiri” ajungi la aceeasi concluzie. Nu spune nimeni ca dupa lectura acestei carti Seymour Mayne va deveni scriitorul tau preferat, dar nici nu ii vei putea reprosa ca te-a carat dupa el pana la ultima pagina. Decizia iti va apartine.

20 februarie 2016
Libertatea-povară sau răsfaț?

Libertatea cere scoli inalte in cunoasterea de sine, altfel se transforma in nebunie. Daca nu ai invatat esentialul despre cum functionezi, despre cat de greu de acceptatiti sunt limitele, despre urmarile exceselor emotionale de orice fel, este mai bine sa te lasi pe mainile altora.

Ingradirea de bun simt, normele, rutina te pot transforma intr-un animalut social atat de simpatic incat iti vine sa torci de placere.

Jonathan Franzen se numara printres criitorii care te fac sa te gandesti la propria libertate, la cat si cum si daca ai cultivat-o. Poti sa il lasi uitat intr-un colt de biblioteca din lipsa de timp, chef sau rabdare (pentru ca da, este si destul de stufos), dar intr-o zi tot va veti cunoaste. Si discutiile dintre voi vor fi interminabile.

Dupa ce ii vei devora romanele te vei simti atat satisfacut, cat si trist, extrem de trist. Incepe sa iti dea tarcoale tristetea aceea duioasa, nostalgica, meditativa, motivanta.

Libertate, ultimul sau roman, aparut la Editura Polirom in 2011, desi are un happy-end-ing, este de fapt o carte despre tristete, despre libertatea prost inteleasa, despre abuzul de libertate, despre singuratate, despre ratare, depre nevoia viscerala de dependente, despre dragostea cu potential autodistructiv, despre iertarea nostalgica. Personajele centrale ale cartii, Patty si Walter Berglund reprezinta impreuna modelul tipic al unei familii din Midwest, care desi traieste intr-o oarecare prosperitate materiala, gusta profund din dezamagirile si monotonia unei vieti asezate, fara provocari majore.

Pana la final Libertate, romanul lui Jonathan Franzen cere, pagina cu pagina, un raspuns la intrebarea “cum ar fi mai bine sa imi traiesc viata?” Asa ca, dupa ce termini de citit cartea, te regasesti pe sine pentru cateva ore sau chiar zile nelinistit, agitat si extrem de greu de multumit.

Iti vine sa iti torni un pahar de vin si sa te reimprietenesti cu tine, sa apesi pe intrerupator desi nu ti-e somn si sa vezi cat rezisti pe intuneric cu gandurile tale, sa iti testezi, clasifici si diagnostichezi dependentele, sa iti numeri alegerile egoiste si cele facute din dragoste si duiosie pentru altcineva, sa iti pui termometrul sub bratul propriei furii, sa iti privesti in ochi mandria si greselile facute pe socoteala ei, sa te accepti ca fiind liber sau supus.

20 februarie 2016
Ruxandra Sericiuc: Muzica schimbă percepția timpului și mi-a demonstrat că limitele nu se află acolo unde le credeam.

Povestile ne pandesc la fiecare pas. Se pot ascunde intr-un mers, intr-o privire, intr-un zambet, intr-un dialog, in aparenta despre vreme. Nu stii ca vrei sa cunosti un om mai bine, decat in momentul in care schimba ceva in interiorul tau, in ziua pe care ai inceput-o cu agenda deja facuta. De doza aceea de spontaneitate, de imprevizibil, de mirare suntem cu totii dependenti, chiar daca nu o recunoastem intotdeauna. Oamenii la care te uiti cu admiratie si pe care ii primesti in viata ta, chiar si prin intermediul unei povesti citite undeva au ceva din altfelul si altcevaul pe care si-l castiga nu numai prin nastere, ci si prin munca, prin multa munca, prin alegerile pe care le fac. Ei nu se potrivesc cu tiparele care tin de varsta, de mediul socio-profesional, de locul nasterii, ci pur si simplu exista si te schimba.
Ruxandra Sericiuc, la numai 20 de ani isi spune, cu o maturitate pe care ar invidia-o si cei cu un deceniu mai in varsta, celor dispusi sa isi amestece rutina pentru cateva minute cu noul, povestea. Este o poveste despre cum o copilarie senina te face un om echilibrat, despre sfaturile mamei corect si demn aplicate, despre talent, despre ambitie, despre puritate interioara, care nu este incompatibila cu experienta, cu viata traita. Ea a ales arta ca forma de comunicare cu sine si cu ceilalti. Canta la oboi, “un instrument greu”, asa cum singura recunoaste. O recomanda anii de studiu, concursurile de prestigiu castigate, institutiile absolvite. Astfel, in 2009 hotaraste sa se transfere de la Colegiul de Arta “Ciprian Porumbescu” din Suceava la Liceul de Muzica “Sigismund Toduta” din Cluj-Napoca printre ai carui absolventi se numara in 2011 si intra la Academia de Muzica “Gheorghe Dima” din acelasi oras. Daca admira pe cineva zambeste incontinuu, daca ar putea si-ar inchide intr-o cutie fermecata toata copilaria, nu stie daca va ramane sau nu in tara pe care o iubeste pentru ca isi doreste, totusi ca munca sa ii fie apreciata, crede in impartasire, nu in izolare, fie ca este vorba despre arta sau despre viatra pur si simplu si calca pe urmele oamenilor frumosi, impunandu-si propriul ritm.

Cand ai inceput sa canti la oboi? Cine ti-a indrumat pasii catre muzica?

Cu oboiul am inceput in clasa a V-a, la 11 ani. Parintii mei au fost primii care m-au indrumat spre muzica de la 4 ani, cand am inceput sa cant vocal. Desigur, de-a lungul timpului au existat si alti oameni care m-au sustinut neconditionat si care au avut incredere in ceea ce as putea infaptui, profesori si prieteni.

Trece vreo zi fara sa canti? Cate ore pe zi studiezi?

Incerc sa nu treaca nicio zi fara studiu, e un aspect vital in cariera unui interpret. Am auzit candva o zicala, care spune ca daca tu lasi instrumentul o zi, el te lasa trei. Si e foarte adevarat, am experimentat astea de (prea) multe ori.

Timpul de studiu nu il masor de obicei in ore, ci mai degraba in obiective. De exemplu, intr-o zi de studiu imi propun sa rezolv anumite probleme tehnice dintr-o lucrare, sau sa-mi imbunatatesc rezistenta. Ma straduiesc sa studiez cu cap, cum se zice, adica productiv, iar daca nu ma mai pot concentra, prefer sa reiau mai tarziu, ca sa nu stric ce am ”construit” pana atunci.

Daca ai avea de ales intre distractie si studiu, nu-ti vine sa o zbughesti la distractie?

Depinde in ce consta distractia. (zambeste) Acum mi-e mai usor sa renunt la alte preocupari in favoarea studiului, fata de acum cativa ani. Probabil ca incep sa imi cunosc prioritatile. Pana la urma, cred ca orice coleg de breasla imi va da dreptate daca spun ca relaxarea si distractia sunt mult mai bine savurate dupa ce ti-ai facut treaba. Si, cu putina organizare a timpului, cred ca le poti impaca pe amandoua foarte bine.

E greu pentru un tanar sa intre pe scenele consacrate?

Usor nu e, selectia e foarte dura, pretentiile sunt tot mai mari, iar aspirantii tot mai multi la numar si foarte bine pregatiti. Ceea ce e bine, daca privim in ansamblu, avem muzicieni inzestrati, modele demne de urmat din punct de vedere profesional si muzica de calitate. Sunt multi ani de munca la mijloc si trebuie sa fii facut pentru asta, de aceea foarte putini reusesc. Dar nu e imposibil, e nevoie de o pregatire profesionala impecabila, in primul rand, iar apoi de circumstante favorabile, care de obicei nu intarzie sa apara, daca indeplinesti primul criteriu.

Crezi ca esti cea mai buna? Intotdeauna cand participi la un concurs te gandesti ca esti cel mai bine pregatita?

Parerea mea e ca in povestea asta cu ”cel mai bun” e vorba despre o falsa suprematie. Simplul fapt de a gandi despre tine ca esti cel mai bun te coboara automat cu o treapta mai jos. In afara de asta, in muzica n-a fost niciodata doar unul singur, care sa fie deasupra tuturor, nu poti inclina balanta in favoarea lui Bach, desconsiderandu-i pe Mozart, Schumann sau Rachmaninov, e de neimaginat. Eu cred ca scopul nu e sa fii cel mai bun, ci sa lasi in urma ceva deosebit, ceva frumos, sa-ti afirmi unicitatea ca om si ca muzician, ori a-ti face un ideal din a fi cel mai bun nu se intersecteaza nici pe departe cu scopul real al muzicii.

Nu am o experienta prea mare in ceea ce priveste concursurile. In afara de concursurile si olimpiadele nationale la care am luat parte in gimnaziu si in liceu, singurul concurs mare la care am participat (chiar recent) mi-a oferit o experienta enorma din punct de vedere muzical si interpretativ. Chiar daca a fost o competitie, m-am straduit sa nu uit de adevarata menire a muzicii, aceea de a linisti, de a da nastere de trairi si de a crea legaturi intre oameni. Bela Bartok spunea: ”Competitiile sunt pentru cai, nu pentru artisti.” Cred ca ii dau dreptate.

Tu de ce te-ai indragostit de oboi?

N-a fost o poveste de dragoste ”ca in romane”, in care vezi/auzi cum suna instrumentul si stii ca e va fi AL TAU. E un instrument greu, a fost nevoie de ani buni ca sa il cunosc cat de cat si procesul continua. Dar m-a fascinat sunetul din prima. E inconfundabil, cu o timbralitate deosebita; din punctul meu de vedere, e unul dintre instrumentele cele mai apropiate de vocea umana. Poate crea o varietate foarte mare de culori sonore si se remarca printr-un caracter aparte, e puternic, dulce si nostalgic deopotriva.

Ce inseamna pentru tine sa admiri?

Cand constientizez ca admir ceva sau pe cineva, imi vine sa zambesc automat.

Si poti sa-ti admiri (adversarul/concurentul)? Omul pe care vrei sa-l invingi?

A, nu se poate vorbi despre o invingere. Cu riscul sa ma repet, nu cred ca este loc in muzica pentru ”lupte”. E atat de simplu sa simti asta pentru cei care cred in aceleasi idealuri ca si tine, care incearca sa scoata la iveala esenta adevarata. Il asculti pe celalalt si iti dai seama ca stie, simte si intelege ceea ce face cu aceeasi intensitate ca tine, poate diferit, dar totusi la fel. Ce alte sentimente sa creasca in tine, daca nu bucurie si multumire? Asta e meritul muzicii, anuleaza tot ce e urat si negru.

Ce admiri cel mai mult la un om?

Bunatatea si modestia. Mama m-a invatat asta si mi s-a confirmat in timp. Sunt din ce in ce mai rare si cred ca sunt pietre de temelie ale caracterului unui om.

Si ce iti place cel mai putin cand descoperi la un om?

Minciuna si ingamfarea.

Ce maestri ai avut si care iti sunt modelele?

Toti profesorii mei au fost si sunt niste oameni deosebiti, buni pedagogi si buni muzicieni si instrumentisti. Fiecare si-a lasat amprenta asupra mea intr-un fel sau altul si le voi fi mereu recunoscatoare pentru tot ce au cladit in mine. Din punct de vedere profesional, toti mi-au fost si imi sunt modele.

Dupa parerea ta ai o pasiune costisitoare? Cine te sustine?

Familia m-a sustinut si ma sustine in continuare. Nici din punctul acesta de vedere calea pe care mi-am ales-o nu este usoara. Pasul cel mai mare pe care va trebui sa-l fac in curand este acela de a-mi cumpara propriul instrument si am increderea ca voi reusi la un moment dat.

In clipa in care canti, uiti de lume?

N-as fi putut sa o spun mai frumos. E o stare speciala, e ca si cum m-as afla sub un clopot de sticla, unde nimic din exterior, probleme, griji, nu poate intra. De altfel, e nevoie de concentrare totala pentru a putea exprima ceva veritabil. Implicarea altor ganduri deterioreaza actul interpretativ. Muzica schimba perceptia timpului si mi-a demonstrat ca limitele nu se afla acolo unde le credeam.

Care este cel mai neobisnuit loc in care ai cantat?

Nu am avut ocazia si nici nu m-am aventurat (inca!) in locuri pe care sa le pot descrie ca fiind prea neobisnuite. Insa am cantat in cateva locuri neobisnuit de frumoase, in care m-am simtit altfel decat de obicei. Un astfel de loc este Castelul Cantacuzino din Busteni, unde am cantat in cadrul unui workshop al Festivalului de muzica de camera ”SoNoRo”. Era sala de bal, daca nu ma insel, inalta, cu o cromatica placuta, cu portretele tuturor Cantacuzinilor si ale celor cu care erau inruditi. Nu am putut sa nu o apreciez si din punct de vedere al acusticii. Pe scurt, o incantare. Un alt loc este amfiteatrul din oraselul Vaison-la-Romaine, din sudul Frantei, unde am cantat in calitate de orchestrant in cadrul unui turneu cu orchestra Academiei.

Ce talent ti-ai dori sa ai inafara de cantatul la oboi?

Mi-as dori sa am talent pedagogic. Sa pot impartasi si altora ceea ce am invatat sau inca invat. Pana acum am avut o satisfactie aparte de fiecare data cand mi s-a cerut parerea in anumite situatii si am putut sa ajut pe cineva. Imi doresc sa acumulez cat mai multe cunostinte in domeniu, pentru ca apoi sa le transmit mai departe.

Daca ar fi sa schimbi ceva in orasul in care traiesti ce ai schimba?

Intoleranta, lipsa de rabdare, lipsa de maniere si cultura, acolo unde e cazul.

Cand citeai povesti – sau ti se citeau povesti – in ce personaj te imaginai?

Ma suprapuneam mereu cu eroul sau eroina. Cand se termina povestea, aveam impresia ca pot muta muntii din loc, ca am calitatile personajelor din poveste si imi doream sa traiesc in lumea lor.

Acum mai citesti? Care este cea mai recenta carte pe care ai citit-o?

Imi doresc sa citesc mereu mai mult. Ma deconectez de realitate citind. Am citit recent ”Livada cu visini” de Cehov. Simbolistica pe care am descoperit-o m-a pus pe ganduri.

Sacrificiul, dupa tine, ce inseamna?

Un sacrificiu e un act care implica renuntarea si se naste din dorinta de a obtine ceva valoros pe termen lung sau din dorinta de a ajuta pe cineva.

Simti ca faci un sacrificiu cand stai in casa si exersezi?

Acum nu mi se mai pare un sacrificiu, a fost mai demult, cand nu intelegeam scopul studiului. Am gasit multe beneficii in practica. Pe langa perfectionarea tehnicii, are si rol relaxant. Cand creierul explodeaza de prea multe ganduri si nu mai sunt capabila sa controlez situatii, studiul imi goleste mintea.

Marea ta calitate care crezi ca este?

Incerc sa fiu corecta mereu, indiferent de circumstante.

Si marele defect?

Sunt un om mandru.

Ti-e frica de ceva? De ce ti-e cel mai tare frica?

Ma tem de singuratate. Cred ca nimeni nu e fericit cu adevarat decat daca are cu cine sa imparta gandurile, sentimentele si ideile.

Crezi ca aici in tara iti vei putea indeplini visul? Simti ca ti se intinde o mana?

Asta nu stiu inca. Conform atitudinii si parerii lor, a celor din fruntea tarii acesteia, sunt slabe sanse. Din pacate, depindem de ei si nu pot decat sa sper ca, intr-o zi, ceea ce facem noi va fi apreciat cu adevarat.

Daca ai putea ce moment din viata ta ai inchide intr-o cutie fermecata?

Toata copilaria.

15 februarie 2016