Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • Fragmente de atunci și acum

    Frivolitatea nu mi-a fost niciodata prietena. 

    De cate ori mi-a dat tarcoale i-am zambit stangace, dar a nu hotarat, m-am jucat cu ganduri despre mine vulnerabila si mocnind de puterea de a lua din nou totul in serios si i-am intors spatele imbratisand camaradereste bucuria. 

    Da, recunosc, imi place sa ii fac in ciuda frivolitatii. 
    In trecut obisnuiam sa imi doresc sa sufar, numai sa nu simt nu. 
    Prezentul ma invata, insa, pe baza lectiilor din trecut sa nu mai dramatizez totul intr-atat, pentru ca nepasarea, superficialitatea pot fi amagite si cu mult mai putin. 
    Sunt atat de lacome incat ar inghiti orice se apropie de pofta lor de a devora. 
    Atunci totul parea mult mai grav decat acum. 
    O iau ca exemplu pe fata aceea atat de vie, de libera, de stangace si totusi fireasca pe care memoria mi-o identifica de fiecare data cu la fel de mare claritate. 
    Poate eram eu, sau poate mi-am inchipuit ca eram eu. 
    Nu si-a refuzat niciodata nimic afectiv si de fiecare data a suportat consecintele caldului care ii macina oasele si o imbatranea mult mai repede intensificandu-i trairile pana la insuportabil. 
    Noptile ii aplicau comprese de uitare visata sau de insomnie mofturoasa, diminetile o ademeneau spre o seninatate inchipuita, iar dupa-amiezile ii faceau rost de doza de ironie de care era deja dependenta. 
    Si cu toate astea nu a renuntat la prietenia sa cu linistea, nu acea liniste resemnata, ci linistea firescului. 
    Erau la mare distanta uneori, nu se vedeau cu lunile, cu anii, poate, dar isi scriau constant, cu aceeasi sinceritate si afectiune. 
    Dupa ce isi luau la maruntit nimicurile cotidiene isi promiteau ca se vor regasi cu prima ocazie. 
    Insa, nu de putine ori, treceau una pe langa alta fara a se recunoaste. 
    Numai in scrisori se recunoasteau de fiecare data. 
    Fata aceea mai e si acum aici. 
    Se vede mult mai des cu linistea, desi inca nu sunt nedespartite si si-a mai facut o prietena de neinlocuit, femeia. 
    Ei ii poate spune orice. 
    Si chiar daca o face sa rada cu prostioarele sale, rasul femeii nu e condescendent, ci recunoscator. 
    Fara ea, fara fata aceea vie, libera, stangace si totusi fireasca nu ar fi fost astazi aici.

    sursa foto: http://sandiegofreepress.org/

  • Mihai Vacariu – Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei

    Exista carti care nu iti ofera raspunsuri, ci iti intaresc certitudinile si te lasa sa detii controlul asupra experientei lecturii si exista carti care te supun si iti impun o disciplina si o nevoie de studiu, de explorare, de depasire a propriei conditii, a propriilor limite si perceptii. Astfel de carti pot aborda subiecte care la o prima vedere par la indemana oricui. Cum ar fi cinematografia. O arta pentru toti la nivel de forma, dar cu nenumarate valente ale continutului. Si, ca orice arta, cinematograful isi are impartite capodoperele pe curente, perioade istorice si stiluri. Evolutia tehnologica da, insa, tonul in trecerea de la un registru la altul. De la filmul mut si in alb-negru, pana la filmul 3D, fiecare pas inseamna ceva si isi are profesorul sau de miscare, maestrul sau. Iar pasii acestia sunt urmariti cu atentie, in functie de framantarile social-politice, in functie de gust si de chef, in functia de ziua din saptamana, de anturaj, de fire si de posibilitati materiale, in sala de cinema, la diverse festivaluri sau acasa, in intimitatea propriului dormitor. Ei sunt apoi discutati cu fervoare sau asimilati in tacere si trecuti la preferinte, la informatii utile sau la timp irosit. Pentru ca, fie ca este vorba despre maestri sau despre simpli cioplitori in pelicula, nemultumirea, nelinistea, superficialitatea, aroganta gustului, invidia vor sta la panda si le vor musca din realizare.
    Cartea lui Mihai Vacariu, Indragostit de Tarkovski. Mic tratat de traire a artei, aparuta in 2013 la Editura Adenium in colectia Punct Ro. Eseu il are in prim-plan tocmai pe unul dintre acei maestri care ii invata, atat pe cinefili, cat si pe creatorii de film, pasi unici pentru escaladarea semnificatiilor si potentialului peliculei filmate, Andrei Tarkovski. Cu o accentuata latura filosofica, dar si cu o tenta de nostalgie greu de tinut sub control, Indragostit de Tarkovski. Mic tratat de traire a artei este o lectura initiatica si o provocare pentru spiritele nelinistite si dependente de dictionarele explicative, de istoriile celor mai diverse domenii ale cunoasterii, de cautarea si descoperirea intelesurilor ascunse, de interconexiune, de straturi ale divertismentului cu substrat filosofic.
    In momentul in care iti cade in mana aceasta carte esti sigur de un lucru: ca iubesti filmele si ca ai fi in stare sa faci orice pentru a le intelege si a le accesoriza la sinele in continua transformare. De asemnea, esti sigur ca Tarkovski  e o prezenta care nu dispare nici cand ecranul se innegreste. Si, fie ca i-ai vazut un film, fie ca i le-ai vazut pe toate sau nu ai vazut nici unul, ii stii importanta in istoria cinematografiei si ai vrea sa ti-l faci subiect de discutie. Desi, esti, totusi, constient ca nu trebuie sa iti scape contextul. Contextul in care s-a nascut acest mare regizor rus, contextul in care s-a format, contextul in care a creat, contextul in care a fost vizionat si si-a pus amprenta asupra gusturilor publicului si asupra evolutiei artei sale. 
    Mihai Vacariu insusi a crescut intr-o societate comunista sufocata de control, de teama si de aceea, poate, reuseste sa patrunda in universul tarkovskian atat de adanc. Ii permit experienta de viata, lecturile, simtul observatiei si nevoia de a intelege. In acest demers al sau isi ia ca reper de o obsedanta importanta  filmul de referinta al lui Andrei Tarkovski, Calauza, si ii rascoleste toate intelesurile, filsosofice, religioase, empirice, face gasca cu nume de referinta ale cinematografiei si ale criticii cinematografice si de arta, Serghei Eisenstein, Dziga Vertov, Lev Kulesov, Clive Bell, Viviene Sobchack, Spencer Shaw, Chipp, Pierre Nora si scoate din buzunarul de la sacou concepte filosofice demne de un mic tratat de traire a artei: formalism, existentialism, hermeneutica, fenomenologie, metafizica, escatologie, transcendentalism, epistemologie, ontologie. Dar nu face asta cu rigiditate, ci cu empatie fata de cei care iubesc filmele lui Tarkovski si iubesc arta. Fie ca este vorba despre cinematografie, fie ca este vorba despre literatura sau despre filosofie, Mihai Vacariu alege sa alterneze, in cartea sa, emotia cu spiritul critic si perspectiva strict personala cu cea care isi ia ca punct de sprijin referintele bibliografice. 
    Indragostit de Tarkovski. Mic tratat de traire a artei de Mihai Vacariu poate primi cu usurinta, asadar, eticheta de rezumat al unui trecut al celor care au simtit lumea din jurul lor interiorizand-o, intrucat palpabilul, concretul le producea nefericire, suferinta, frustrare. Dar ea nu este recomandata doar celor care se regasesc in descriere. Dimpotriva. O astfel de carte trebuie sa fie o lectura obligatorie si pentru cei care au la liber toate placerile si care isi pot savura tabieturile neingraditi. Pentru toti, si pentru cei care au experimentat cenzura si pentru cei care simt libertatatea de exprimare ca un alter ego, autorul prezinta multiplele fatete ale unui fel de a fi si de a privi viata si esentele sale. Si, tocmai de aceea, inca de la primele pagini atrage atentia asupra intentiilor sale: ”In primul rand, propun trei paradigme categoriale in care voi situa analiza experientei filmelor lui Tarkovski: ipoteza estetica, ipoteza metafizica si ipoteza escatologica. Astfel, in cadrul ipotezei estetice, preocuparea principala va viza calitatile formaliste, estetice ale artei tarkovskiene, care sunt imediat perceptibile pentru privitor. Prin prisma ipotezei metafizice, interesul se muta de la forma artei asupra continutului ei, adica ideile metafizice si filosofice, la semnificatiile si intelesurile ascunse ale acestor filme. In aceasta sectiune voi sustine ideea ca in arta continutul prevaleaza formei. In sfarsit, pe parcursul celei de-a treia parti, destinata perspectivei escatologice, voi incerca sa elucidez modalitatile prin care artistul incorporeaza in arta ideile sale religioase si existentiale.”
    Dincolo de seriozitatea cu care trateaza cinematografia si rolul lui Andrei Tarkovski in conturarea unul cult pentru pelicula filmata, prin raportarea la filme de o profunzime dureroasa, precum Solaris, Calauza, Oglinda, Copilaria lui Ivan, Nostalgia, Sacrificiul, Mihai Vacariu iti vorbeste despre insingurarea impusa de un regim totalitar, despre frumusetea si fericirea care pot fi intuite si asimilate indiferent de conditii, daca exista deschidere, despre solidaritatea pe care spiritile asemanatoare o pot simti, indiferent daca traiesc sau nu in aceeasi perioada si in aceleasi conditii, despre bucuria de a te lafai in apele propriei imaginatii, despre intuitie, despre frumosul care invinge uratul. De aceea, cu sinceritate si dezinvoltura ti se confeseaza tie, cititorul: “Acest eseu este o naratiune despre cum am vizionat, simtit si trait filmele lui Andrei Tarkovski, in special in perioada comunista, dar nu numai. Este o poveste despre cum am reusit in acele vremuri sa ajung la un acord intre fiinta mea si realitatea exterioara, la o modalitate de a simti ca traiesc autentic, de a-mi da un sens vietii, adica de a-mi afla fericirea.” 
    Citind cartea lui Mihai Vacariu iti revine in minte mirosul salii de cinema din anii dictaturii ceausiste, ti se face pofta de un film vechi vazut pe caseta video si te regasesti intocmind liste de lectura pentru urmatorii ani, poate. Pentru ca, fie ca esti amator de lecturi filosofice, fie ca nu esti, parca ai vrea sa iti bagi macar putin nasul in volume semnate de Husserl, Heidegger, Gadamer, Paul Ricoeur, Kant, Sestov, Decartes, Hegel, Deleuze, Foucault, Nietzsche pentru a digera in totalitate intelesurile acesteia. Referintele bibliografice din coada celor 314 pagini ale cartii tiparite de Editura Adenium iti pot fi de mare ajutor in aceasta privinta. Dar, inainte, de orice, cand ajungi la final, esti convis ca filmul naste memorie si ca nu ai cum sa vezi sau sa revezi filmele lui Tarkovski fara sa il citesti pe Dostoievski. Pentru ca, asa cum subliniaza si Mihai Vacariu in aproape fiecare capitol al cartii sale, Tarkovski este frate de cruce cu Dostoievski atunci cand vine vorba de tratarea unor teme fundamentale in arta: iubirea, Dumnezeu, credinta, omul in toata goliciunea sa sufleteasca si singuratatea sa, tentatia sinuciderii, celalalt si salvarea propriului eu.
    Cu neliniste si incordare sau senin si firesc, uratul poate fi  pacalit, iti trasmite Mihai Vacariu prin intermediul micului sau tratat de traire a artei, aparut la Editura Adenium. El nu poate fi indepartat pentru totdeauna, intrucat are o capacitate extraordinara de regenerare. Dar, alegerile pe care le faci, pasiunile si tabieturile pe care le incurajezi te ajuta sa uiti, sa evoluezi, sa te cunosti mai bine, sa te dezvolti personal. Filmele pe care le vizionezi, cartile pe care le citesti, expozitiile pe care le vizitezi, entitatile superioare in care crezi ti se regasesc in felul in care mergi, in care privesti, in care iubesti, in care te exprimi, in care dormi, in care relationezi, in care profesezi, in care imbatranesti. Daca ai o placere dusa pana la obsesie scoate ce-i mai bun din ea. Invata sa traiesti in orice perioada istorica, in orice regim politic si in orice corp cu tine cel care esti cu adevarat in spirit. “Cate s-ar schimba in lumea asta daca am putea, macar pentru o clipa, sa ajungem sa indeplinim indemnul Calauzei: sa simtim linistea!…” este, poate, concluzia la indemana dupa inchiderea cartii lui Mihai Vacariu.

    Cartea poate fi cumparata de aici: www.adenium.ro

    banneradenium

  • Moarte, comic de situație, superstiții și o ladă

    E greu sa definesti altfelul in teatru. Unii ar spune ca teatrul predispus la fragmentare si dependent de nonactiune se hraneste cel mai bine din altfel. Altii ca reinventarea regulilor in jocul de-a adaptarea dupa un text clasic. Si unii si altii au dreptate. Iei textul, iei personajele si le lasi sa respire, sa improvizeze, sa isi relaxeze mecanismul de functionare uzat de atatea reprezentatii ca la carte si iti iese un spectacol altfel. Cat este el de usor de digerat afli dupa intalnirea cu publicul. 
    Regizorul Alexandru Dabija si-a propus sa testeze altfelul pe textele lui Ion Creanga. I-au iesit patru spectacole care stiu unul de celalalt, patru spectacole definite de ludic, OO! dupa Punguta cu doi bani, Absolut dupa Ivan Turbinca, Capra cu trei iezi –studiu gastronomic dupa Capra cu trei iezi si O… lada dupa Fata babei si fata mosneagului. Dar, dintre acestea, cel mai bine se cunosc intre ele OO! si O… lada, evidenta fiind infiltrarea unor personaje dintr-o piesa in cealalta. Nimic nu pare mai firesc in lumea lui Alexandru Dabija, decat un inceput de Fata babei si fata mosneagului care fura personajele din Punguta cu doi bani, pe mos si pe cocosul care l-a imbogatit, si le foloseste pentru a-si imprieteni propriile personaje cu publicul.
    Jucat in premiera pe scena Teatrului Luceafarul din Iasi, in saptamana dedicata Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar, O… lada, spectacolul Teatrului Tineretului din Piatra Neamt indrazneste sa se aseze cu fundul in capita de superstitii care bantuie lumea rurala de pe la noi si sa arate cu degetul cutume si disfunctionalitati. In lumea satului inchipuita de Alexandru Dabija tatele sunt unisex, intrucat pofta de barfa se ascunde in fiecare dintre noi, fie ca ne-am nascut barbati, fie ca ne-am nascut femei, tristetea pricinuita de moartea cuiva este, din cand in cand intrerupta de rautate, invidie, chef de sporovaiala fara rost, pofte trupesti, nevoi fiziologice, superstitii, prejudecati.  
    In O… lada, actorii Nora Covali, Corina Grigoras, Ecaterina Hatu, Catalina Iesanu, Ingrid Robu, Adina Suciu, Alexandra Suciu, Cezar Antal, Razvan Banut, Victor Giurescu, Dragos Ionescu, Rares Parlog, Dan Covrig si Costel Manole intra, cu o frecventa impusa de indicatiile regizorale, cand in atmosfera unui priveghi, cand in cea a unei suete. Personajele pe care si le insusesc isi stapanesc curiozitatea si meschinaria doar cand le da ghiont superstitia. Dar tot mai scapa cate o barfa si cate un comentariu veninos intre doua cruci si cateva matanii. Pentru ele spiritualitatea este strans legata de felul in care aprinzi lumanarea, de cantitatea de aghiasma folosita pentru a spala de pacate pe careva si de felul in care pupi mana preotului. Fiecare gest al lor cocheteaza cu un comic de situatie, cu trimiteri spre parodic, dar si spre subtilitatea ironiei.
    Fata babei si fata mosneagului sunt in viziunea lui Alexandru Dabija reprezentante ale unor tipologii pe care le poti recunoaste, cu usurinta, si in viata de zi cu zi. Fata babei, sfioasa si la locul sau, de o corectitudine si o harnicie exemplare, nu isi gaseste adevarata apreciere decat in momentul in care se imbogateste. Ii pasa, ajuta si iarta cu usurinta. Fata mosneagului, pe de alta parte, nu prea tine seama de conventii si alege, intotdeauna calea usoara. Nu se sfieste sa profite de pe urma bunatatii, naivitatii si afectiunii altora si afiseaza un look punk-rock, demn de rebelii fara o cauza anume. 
    O… lada, spectacol care isi gaseste fara dificultate drumul spre propriile intelesuri prin postmodernism si definit prin sintagma “creatie colectiva dupa Ion Creanga”, le ofera personajelor spatiul de desfasurare a doua povesti, pe o muzica semnata de Ada Milea si intr-un decor gandit de Romulus Boicu. Inceputul este al mosului din Punguta cu doi bani care s-a stins din viata si este pregatit de babele din sat pentru inmormantare. Cel mai infocat bocitor al sau este insusi cocosul care i-a adus punguta si i-a schimbat destinul. La priveghi, in alaiul de bocitoare si de clevetitoare se amesteca si personajele din Fata babei si fata mosneagului. Asadar, sub ochii iscoditori ai mahalalei, mortul isi “vede”de trecerea in lumea de dincolo, iar celalalt mos al satului, singurul ramas, impreuna cu baba sa si cu cele doua fete isi desira propria istorie. 
    Sfanta Duminica, mosul si baba sa, fata buna si fata rea din Fata babei si fata mosneagului interactioneaza cu fratii lor de cerneala din Punguta cu doi bani intr-un decor minimalist, asa cum li se potriveste pieselor nascute in postdramatic, decor compus din lada cu dubla sa simbolistica, cutie in care ne odihnim oasele neinsufletite si spatiu de depozitare a comorilor, multiplicata si masa metalica pe care ni se face autopsia si suntem pregatiti de ingropaciune. 
    Nimic din punerea in scena gandita Alexandru Dabija nu vizeaza obisnuitul. Fiecare personaj are ciudateniile sale, fiecare bucata de text smulsa din opera lui Ion Creanga partea sa de neprevazut, irealul specific basmelor se amesteca cu realul vietii de zi cu zi. Hohotele de ras condimenteaza actiunea, superstitiile se expun in toata goliciunea si, uneori, hidosenia lor ochilor celor din sala, muzica live impune un ritm demn de balciurile si horele din sat, talcul da tarcoale povestii pentru a-si dezvalui la final adevaratele intentii, iar atmosfera de priveghi si de seara petrecuta cu un bunic simpatic si istorioarele lui te duce cu gandul spre copilaria petrecuta la tara. Te si vezi studiind comportamentul adultilor, pe alocuri ciudat, ridicand din umeri in fata rautatii si a ipocriziei celor mari, ascuzandu-te printr-un dulap sau pe dupa vreo peredea si explorand universul magic al propriei imaginatii. Pentru ca da, de la inceput pana la sfarsit, O… lada este un spectacol de prestidigitatie. Totul se intampla cu o rapiditate care da libertate deplina neprevazutului si umorului.

    3906O-lada-5

  • Singurătate şi ficţiune – Variaţiuni enigmatice

    Dragostea, o suferinta si o bucurie si cea mai buna lectie in viata si moartea, mai ales moartea sufleteasca, o insingurare care te impinge sa uiti sa traiesti, sunt doua dintre temele fundamentale ale literaturii universale. Daca iei din biblioteca un roman, un volum de poezie sau cu texte dramatice, depinde pe ce iti cade privirea mai intai, si te dedai la o rasfoire, nu ai cum sa nu zaresti, in graba, macar o data, formulari  de genul “te iubesc”, “a murit”, “simteam ca…”,  “suferea”. 

    Dar cat de reale sunt starile expuse de un scriitor in textele sale? Cat la suta din viata interioara si din intamplarile personajelor vandute publicului se inspira din realitate si cat la suta sunt inchipuiri? Un raspuns exact la aceste intrebari nu ar putea da nici scriitorul insusi. Pentru ca, in mintea si in sufletul sau, traitul si inchipuitul se amesteca ca ingredientele dintr-un aluat si, dupa ce se framanta unele pe altele, incep sa se coaca si sa aiba gust de emotie. Iar emotia, transpusa cu intensitate in cuvinte, naste la randul sau emotie. Si daca se intampla ca un scriitor, acel scriitor al carui text il digeri intr-un moment anume, sa fi avut o mare iubire, ii vei regasi urmele peste tot.

    La sfarsit de aprilie si inceput de mai, Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi a surprins publicul cu trei premiere, variate prin forma de prezentare, dar dominate de un numitor comun, emotia, starea, indiferent care ar fi numele ei, in toata puritatea si firescul sau. Astfel, dupa Prapadul si Domnul Swedenborg vrea sa viseze, una dintre scenele nationalului iesean, cea a Salii Studio “Teofil Valcu”, a inceput sa vibreze impulsionata de Variatiunile enigmatice ale scriitorului Eric Emmanuel Schmitt. 
    In regia lui Liviu Manoliu si cu o scenografie semnata de catre  Axenti Marfa, un om de teatru premiat la Gala Premiilor UNITER pentru intreaga activitate, textul lui Eric Emmanuel Schmitt tulbura prin intensitate, prin dramatism si prin tensiune si reflecta exact destinul acelui scriitor bantuit de o mare iubire, scriitor care, prin cartile sale, cheama si alunga aceasta mare iubire, in incercarea de a se elibera si de a se intalni, in acelasi timp, cu inspiratia, cu linistea, cu implinirea. 

    Eric Emmanuel Schmitt, un autor francez in voga, laureat al mai multor premii literare de prestigiu si unul dintre cei mai jucati dramaturgi in aceasta perioada in lume, alaturi de romanul Matei Visniec, reuseste in Variatiuni enigmatice sa radiografieze sentimentele cele mai intense care pun stapanire pe omul aflat in apropierea mortii, a propriei morti sau a mortii celei mai dragi fiinte si in apropierea iubirii. 

    In piesa sa, doi barbati, un scriitor celebru izolat pe o insula si un asa-zis jurnalist care ii studiaza viata si opera, evoca imaginea aceleasi femei iubite si disparute, Helen. Marele scriitor, Abel Znorko, laureat al Premiului Nobel, a renuntat la prezenta ei fizica pentru a si-o putea pastra in memorie, pentru a putea sa-i scrie si sa-i dedice volume. Celalalt barbat, un barbat obisnuit, Erik Larsen, s-a casatorit cu aceasta femeie, a iubit-o o viata, iar dupa moartea sa a continuat, in numele ei, corespondenta cu scriitorul. Dramaturgul francez nu prezinta, insa, aceasta poveste, in aparenta banala, folosindu-se de la inceput de artileria grea a spusului pe nume, ci construieste o lume a ritmicitatii si a suspansului, inspirat fiind si de structura piesei muzicale cu acelasi titlu a compozitorului englez Edward Elgar. Notele care compun muzica dragostei, pe cea a mortii si pe cea a tradarii, a manipularii se amesteca incet-incet, iar spectatorii pot intui acordurile ascutite ale finalului. Cu toate acestea, incordarea este aceeasi, deznodamantul dorit si asteptat cu la fel de multa mirare, iar curiozitatea nu isi pierde din intensitate. Ceea ce fiecare spectator intuieste, probabil, cu usurinta, dupa prima jumatate a spectacolului, nu devine o certitudine decat in momentul in care personajele isi rostesc replicile.

    Insusi regizorul, Liviu Manoliu, privind in ansamblu spectacolul pe care il pune pe picioare ajutat de catre actorii Emil Coseru si Octavian Jighirgiu si de catre scenograful Axenti Marfa, marturiseste: “In cascada de revelatii distilate savant, partiturile protagonistilor compun un rafinament si o simplitate aparte. Un text de o mare sensibilitate, despre dragoste si moarte, despre jocul crud si sinuos al adevarului, despre relativitatea minciunii, presarat cu fine observatii asupra naturii umane. Cu doi actori extrem de inzestrati care apartin unor generatii diferite, intr-un decor al recluziunii si pe acordurile „Variatiunilor” lui Elgar va chem sa impartasiti alaturi de noi emotia unei aventuri artistice pline de tensiune si mister pana la ultima replica”.

    Axenti Marfa, scenograful spectacolului Variatiuni enigmatice, se rezuma la un decor minimalist pentru a le contrui spatiul de joaca celor doua personaje, dar se ocupa cu grija de detalii, putine si incarcate de semnificatii. Astfel, intreaga desfasurare de forte si descarcarea emotionala au ca fundal o incapere marcata de simplitatea materiala in care isi duc existenta, de obicei, scriitorii, incapere care seamana cu interiorul unui vas naufragiat. Totul este din lemn, iar in mijloc troneaza o masa pe care sunt imprastiate carti si un caiet de insemnari. Din tavan atarna un corp de iluminat cu un bec stangaci si tremurator, creand o atmosfera de camera de interogatorii. Nu lipseste nici vaza cu flori, detaliu care incurajeaza romantismul sa isi gaseasca si el un loc intr-un ungher al actiunii din Variatiuni enigmatice.
    Plasata intr-un astfel de cadru, distributia din piesa regizata pentru nationalul iesean de catre Liviu Manoliu nu dezamageste catusi de putin. Dimpotriva. Experimentatul si talentatul actor Emil Coseru induioseaza pana la lacrimi in  rolul scriitorului care isi sacrifica marea iubire si traieste din firimiturile aruncate de aceasta in scrisori si face un cuplu reusit cu mai tanarul Octavian Jighirgiu. Singuratatea, suferinta, frustrarea domina ambele personaje, dar in registru diferit.  
    Daca personajul lui Emil Coseru, scriitorul Abel Znorko, desi extrem de fragil emotional, isi stapaneste pana spre final foarte bine sentimentele si reuseste sa pastreze nota de mister, personajul lui Octavian Jighirgiu, asa-zisul jurnalist Erik Larsen, este primul care cedeaza nervos in demersul sau de a-l demasca pe scriitor, “amantul din scrisori” al sotiei decedate. Pe cei doi ii leaga strans, pana la sangerare chiar, cordonul ombilical al iubirii pentru aceeasi femeie. Faptul ca dupa moartea acesteia au continuat corespondenta intre ei, le invenineaza existenta, si asa trista, cu vinovatie.

    Variatiuni enigmatice, un spectacol care rascoleste suflete, jongleaza, in primul rand, cu adevaruri de multe ori tabuu in viata de zi cu zi: nevoia de a fi mintit pentru a crede intr-o iluzie a propriei tinereti, iubirile secrete perpetuate ani de zile din egoism sau din dependenta de mister, singuratatea incurabila nascuta dintr-o iubire ratata, incapacitatea de a accepta moartea celei mai dragi fiinte si de a iesi din depresia de dupa. Jucat in forta de doi actori cu vana, numarul acesta de prestigitatie emotionala pune pe ganduri, starneste amintiri si nostalgii, intristeaza si bucura, in acelasi timp, gratie amestecului de talent, expresivitate, muzicalitate, sensibilitate si duritate pe care il expune ochilor formati sau de incepator ai celor care aleg sa il vizioneze.

     

  • Un vis, mai multe pisici și o stradă cu miros de literatură

    Aseara, dupa mult timp, am adormit langa un vis.

    L-am gasit langa mine cand m-am asezat pe pat: tacut, misterios dar dispus sa se imprieteneasca.

    Curioasa i-am facut loc in noaptea din camera mea, dar fara a-i tulbura intimitatea.
    Nu l-am luat in brate, doar i-am spus noapte buna si i-am lasat libertatea de a-si alege personajele care sa ma bantuie in acel somn dormit impreuna.
    A ales pisicile (as fi putut sa jur ca e felinofil, avea ceva lenes, pufos si lingusitor in miscari!).
    Asa ca imediat ce am inchis ochii o gasca de pisici si-au facut loc din coada in orele mele de intuneric si si-au proiectat in coltul de lumina al subconstientului propriul film, dupa ce, fireste, isi impartisera foarte bine rolurile.

    Cu nume de personaje literare aceste feline locuiau cu nonsalanta pe strazi botezate dupa diverse curente literare, isi scoteau din cand in cand la plimbare in lesa stapanii orbiti de somn si barfeau la un mic dejun cu soareci de biblioteca.
    Printre ele mi-am zarit pisica pe care doar am dorit-o fara sa imi fac curaj sa o am.
    Nu se putea hotari daca o cheama Anna sau Mara si in postmodernism se simtea cel mai bine.
    Asa ca strada pe care locuia mirosea puternic a desfranare, a haotic si a finaluri in coada de peste.
    Avea chiar un bibelou-pestisor cumparat de ultimul ei stapan, un personaj ciudat, ahtiat dupa kitch si femei urate.
    Pastra acest bibelou pentru ca o amuza si pentru ca stia ca pe mine m-ar scoate din sarite.
    Da, ma placea, dar in acelasi timp imi stia foarte bine punctele slabe si nu avea chef, inca, sa paraseasca strada postmodernism pentru a se lafai pe canapeaua din camera mea.
    Ba chiar se lauda de fata cu celelalte pisici la micul dejun cu soareci de biblioteca pe care somnul meu l-a surprins ca ea mi-a trimis acel vis din care cu siguranta nu aveam sa inteleg nimic doar pentru a se amuza pe seama mea si pentru a ma mai tine putin la distanta.
    Si nu numai atat.
    Ahtiata dupa putere si importanta, Anna sau Mara, si-a bagat coada si in vacanta mea.
    M-a surprins in timp ce stateam cu prietenii la cort pe malul Dunarii si a platit o colocatara de pe strada postmodernism, o pisica grasa, jucausa si lipicioasa sa imi spioneze gesturile si sa imi testeze nivelul la care a ajuns dragostea mea pentru pisici.
    Si trebuie sa recunosc ca pisica grasa, jucausa si lipicioasa nu prea ma simpatiza, iar eu nu am luptat catusi de putin pentru afectiunea ei.
    Asa ca atunci cand m-am trezit am stiut ca e prea devreme pentru mine sa las o pisica sa se lafaie pe canapeaua mea.

  • Jocuri în curtea din spate cu Teatrul Act București

    Sunt spectacole de teatru pe care le astepti tocmai pentru ca nu stii la ce sa te astepti. Ai mai citit poate si tu cate ceva despre, ti-ai mai aruncat in graba ochii pe cate o cronica, pe vreun material de prezentare, dar vii si te asezi pe locul stabilit de doamna de la casa de bilete sau ales la intamplare cu pofta. Pofta aceea care te devoreaza pe interior si se multumeste cu orice pana la adevaratul festin. Iar cand nimeresti o piesa cu personaje dispuse sa se imprieteneasca cu spectatorii inainte de inceperea propriu-zisa a reprezentatiei, te hranesti. Cu gesturile actorilor si cu forta lor de concentrare care trebuie sa ignore zumzetul salii in plin proces de umplere, cu diversitatea celor care au ales sa respire cateva zeci de minute acelasi aer cu tine, cu detaliile care compun decorul, cu franturi de conversatie de prin imprejurul tau.
    Jocuri in curtea din spate, spectacol pus in scena la Teatrul Act Bucuresti de catre Bobi Pricop, dupa un text semnat de Edna Mazya si prezent in cadrul Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar de la Iasi, este un astfel de spectacol. Prin fiecare particica care il compune, Jocuri in curtea din spate spune o poveste si preda o lectie. Trebuie doar ca tu, spectatorul, sa fii dispus sa vezi si sa inveti. Si, prin simpla prezenta in sala, iti esti dator sa faci asta. Intr-un decor auster, de un minimalism extrem, compus doar din cinci scaune, 5 personaje cu o forta de a reprezenta si de a da de inteles clocotitoare se misca in spatiul intim limitat doar de indiferenta si starnesc reactii demne de eruptii vulcanice. Rolul lor este de a vorbi despre adolescenta, despre inconstienta, despre joaca fara reguli care poate naste drame pe viata, despre putere si neputinta, despre nevoia de atentie si dragoste impartasita, despre lacunele sistemului juridic. Construita pe doua planuricare se intrepatrund pentru a duce intelesurile textului catre atingerea scopului, cel al evenimentului in sine si cel al procesului in care patru baieti sunt judecati pentru viol, actiunea piesei incepe cu un joc. Patru pusti de 17 ani si o fata de 14 ani oscileaza intre naivitate si pofte trupesti si sfarsesc prin a se maturiza inainte de vreme.
    In Jocuri in curtea din spate fiecare actor implicat in actiune are doua fete, una de adolescent si una de adult cu diploma de avocat nevoit sa judece actele adolescentului. Dramaturgul Edna Mazya a ales ca subiect un caz real indelung disputat in anii ’90 in Israel si i-a prezentat toate fatetele, expunand psihicul adolescentin unei disectii amanuntite. Naivitatea si teribilismul ii servesc drept arme in apararea propriilor intentii. Fata de 14 ani din piesa isi doreste atentie si afectiune si se lasa manipulata de patru baieti aflati la varsta la care hormonii conduc. Desi este inca un copil, se forteaza sa isi arate apucaturile de adult, bea si fumeaza fara rezerve, si sa cocheteze cu femeia din ea. Nu vrea cu nici un pret sa apara neinteresanta in ochii baietilor. Le da de inteles ca limitele in relatia dintre ei ar putea fi incalcate, daca sunt suficient de barbati pentru a demostra ca merita. Insa, nesiguranta, frica, fragezimea mintii si a trupului ii striga prin toti porii “Nu face asta, esti doar un copil! Poarta-te ca atare!”. Cei patru baieti, pe de alta parte, sunt prizonierii propriilor dorinte si a propriei nevoi de a-si testa valentele de cuceritori. Vad doar ceea ce vor sa vada si manipuleaza totul in favoarea lor. Poate ca mai au sclipiri de constiinta treaza, din cand in cand, dar hormonii le soptesc in ureche “Nu fi fraier!”
    Celalalt plan al spectacolului pune toate luminile pe sistemul de justitie si pe felul in care acesta jongleaza cu binele si cu raul. Argumentele pe care cei scoliti in drept le prezinta intr-un proces care ii are in prim-plan pe minori pot usor transforma raul in bine si binele in rau. Cinismul, duritatea, lipsa de scrupule par sa le domine actele celor care ii apara si ii judeca, in acelasi timp, pe cei cinci tineri din Jocuri in curtea din spate.
    Dupa vizionarea piesei semnata de Edna Mazya si insufletita de actorii Teatrului Act Bucuresti, Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumazescu si Vlad Pavel, in minte ti se invart cu o viteza naucitoare ganduri, oameni, situatii, discutii, imagini, felii de viata. Te gandesti la tine copil, la proprii copii sau la copiii apropiatilor, iti amintesti cum erai tu adolescent si cum ai crescut, ce oameni ai avut alaturi, cum ai iubit, ce frustrari ai acumulat si iti confirmi cine esti in prezent, de ce iti pasa, cum actionezi si reactionezi. Nimic din ceea ce ti se prezinta in cele 60 de minute nu te lasa indiferent. Dar, inainte de orice, musti cu pofta din interpretarea actritei Ioana Manciu. Cu un curaj demn de oamenii care isi asuma talentul, aceasta reda, rand pe rand, fragilitatea, naivitatea, teama si teribilismul pustoacei de 14 ani, dar si luciditatea, indarjirea, isteria retinuta a unei femei de cariera care tinde sa fie de fiecare data de partea nedreptatii. O acompaniaza si ii echilibreaza prestanta, tinerii actori, Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumazescu si Vlad Pavel si ei responsabili de doua tipologii: cea a baietilor aflati la pubertate si cea a avocatilor care isi vor cu orice pret cazul castigat.
    Odata intrat in atmosfera din Jocuri in curtea din spate aluneci cu subtilitate din trecut in prezent si din prezent din nou in trecut, iti pui intrebari, te revolti si tii partea cuiva, te bucuri de ceea ce vezi pe scena si te intristezi de ceea ce ti se transmite, scapi cate un zambet si iti stapanesti cu greu lacrimile. Pentru ca da, spectacolul este unul care iti ramane in memorie, trece de cenzura si de selectia severa a propriului gust, prin universalitatea mesajului transmis si prin talentul pe care il dovedesc cei care il transmit. Din sala de teatru pleci convins ca orice poezie se naste din suferinta, ca orice drama poate porni de la prezumtia de nevinovatie si ca manipularea poate distorsiona intr-atat adevarul, incat victimele imbraca haine de vinovati.

  • Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara „La Vest de Est / La Est de Vest” – Ediţia a II-a

    Toamna incep gusturile pentru lectura sa se aseze, fiecare pe raftul sau, in camara cu bunatati literare. De aceea, toti cei care iubesc literatura si iubesc intalnirile cu scriitorii, pentru a trage cu ochiul si dincolo de negru pe alb-ul paginii de carte, isi fac planuri pentru festivalurile care au in prim-plan printurile si oamenii care le produc. Iar un festival international, cu invitatii si evenimentele sale, starneste, de fiecare data, curiozitati care trebuie satisfacute. 

    Un astfel de festival este Festivalul International de Literatura de la Timisoara(FILTM), „La Vest de Est / La Est de Vest”, aflat in 2013 la cea de-a doua editie. 

    Organizat in perioada 23-25 octombrie si initiat de trei prieteni care au ajuns sa inteleaga in timp fluctuatiile pietei de carte si ale mediului cultural de la noi, Oana Boca, Ioana Gruenwald si Robert Serban, festivalul isi propune sa continue, intr-o maniera deschisa publicului larg, traditia studiilor comparatiste initiate de Fundatia „A Treia Europa”. 
    In 2013, la cea de-a doua editie, Festivalul International de Literatura de la Timisoara (FILTM), „La Vest de Est / La Est de Vest” vizeaza, printre altele, o mai buna cunoastere a literaturii sirbe de astazi. Si, pentru ca, atunci cande vine vorba de informatie, constatam ca in fiecare dintre noi se ascunde un pofticios cu apucaturi de indiscret tinute sub control, cu stangacie sau cu abilitate, dupa caz, un scurt dialog cu cei direct implicati intr-un eveniment public nu poate decat sa ne atate si mai tare. Iar in cazul festivalului de la Timisoara, acest dialog s-a legat chiar cu unul dintre oamenii cu ideea, respectiv Oana Boca, Managing Partener la Headsome Communication. Si el pune degetul pe cateva interogari primare pentru consumatorul de informatie: cum?, unde?, cine?, ce?
    Cum ti-a venit ideea initierii acestui festival?

    Nu sunt singura in povestea asta. La inceputul lui 2012, am simtit, alaturi de Ioana Gruenwald si Robert Serban (co-organizatorii FILTM), ca e posibil un festival independent de literatura la Timisoara. Timisoara, un oras cu o traditie unica in sfera studiilor culturale si cu un mix identitar absolut fascinant – in opinia noastra, e orasul romanesc cel mai ancorat, dintotdeauna a fost asa, la realitatea culturala central-europeana. Stiam ca nu e imposibil sa pui pe picioare un festival independent de literatura in Romania, de 6 ani, organizez FILB-ului (Festivalul International de Literatura de la Bucuresti). In plus, aveam oarece contacte in tarile vecine, in special in tarile din fosta Iugoslavie, un spatiu atat de viu, de agmolerat si de plin de contraste.  Asa s-a nascut FILTM, cu un slogan care noua ne e foarte drag, „La Vest de Est / La Est de Vest”, si care e si reprezentativ pentru ceea ce inseamna Timisoara: Estul lor & Vestul nostru.  
    Cum ai caracteriza in cinci cuvinte care sa inceapa cu aceleasi initiale pe care le contine FILTM –ul (Festivalul International de Literatura de la Timisoara), evenimentul pe care il ai in pregatire impreuna cu Headsome Communication?
    As propune: Fabricat, Independent, La TiMisoara. La detaliul acesta identitar, de „festival independent”, tinem foarte mult. Stim, si ne „doare” adesea, faptul ca independenta vine la pachet cu o mare povara, aceea a emotiilor legate de siguranta financiara. Am socotit, insa, ca e de preferat sa porti lupta asta cu finantarile decat sa inghiti in sec si sa accepti derapajele unui sustinator unic. In plus, prin adoptarea, chiar de la debut, a FILTM de catre Fundatia Traduki din Berlin, acesta a devenit parte a marii familii a festivalurilor independente de literatura din Centrul si Sud-Estul Europei.
    Ce compromisuri nu sunteti dispusi, tu si colegii tai de festival,  sa faceti  pentru a-i creste artificial popularitatea?

    Nu vom incerca niciodata sa crestem artificial publicul festivalului, asadar nu vom incarca autobuze cu elevi, sa-i aducem fara voia lor la lecturile publice si dezbaterile din cele trei seri. Preferam sa ne pastram silueta fragila, sa crestem in mod natural si pe verticala.

    Ce v-a invatat prima editie a FILTM, cea din 2012?
    Am invatat sa pregatim pui cu sos de visine, rulada de porc cu caimac karadjordjeva snicla si ne-am convins cat de mandri si sofisticati sunt banatenii. Iar faptul ca ne stim publicul un pic mai bine e cel mai mare castig!
    Ce le transmiti si, eventual, le promiti celor care isi vor trece in agenda pe octombrie Timisoara, 23-25, Festivalul International de Literatura?
    „Contractul” pe care il avem noi cu iubitorii de literatura care vin la FILTM a fost semnat inca de anul trecut, pe o perioada nedeterminata. Fiecare dintre „parti” stim care ne sunt obligatiile: noi, organizatorii, ne angajam sa pregatim cititorilor 3 seri frumoase de festival, cu lecturi publice, dialog dezinhibat, pe teme de interes pentru toti cei care vor sa aprofundeze aria culturii central-europene, iar publicul se obliga sa nu ne intrebe vreodata cine a fost Danilo Kiš. 
    Asadar, in principiu, anul acesta n-am prea avea noutati. Doar niste „date” din addendumul la contract, anume: 
    Victor Erofeev (Rusia) – pentru prima data in Romania!
    Iuri Andruhovici (Ucraina) – pentru prima data in Romania!
    Fabio Geda (Italia) – pentru prima data in Romania!
    Edo Popovic (Croatia) – pentru prima data în Romania!
    Duško Novakovic (Serbia)
    Igor Marojevic (Serbia) – pentru prima data in Romania!
    Daniel Vighi
    Razvan Petrescu
    T. O. Bobe
    Veronica Niculescu
    Robert Serban 
    Alexandru Potcoava 
    Acestor premiere li se adauga seara de imprietenire romano-sarbeasca, ultima seara a Festivalului, cand, pe langa lecturi publice si dialog, vom avea si mancare si muzica sarbeasca, iar play-list-ul include si melodiile Ksenijei Cicvaric, cunoscuta interpreta rumana din Timocul Sarbesc, mama lui Duško Novakovic, chiar unul dintre invitati. Ne cam stim intre noi la FILTM!
    Gandurile unuia dintre organizatorii Festivalului International de Literatura de la Timisoara legate de editia din acest an le avem, asadar, la indemana, dar nimic nu se compara cu experienta pe viu. “Sa vezi ce accent englezesc misto avea scriitorul acela rus care isi citea fragmente din propriile carti!,“Cat de simpatic a putut sa fie croatul acela aflat pentru prima data in Romania!”, “Mancarea sarbeasca a fost chiar o surpriza placuta pentru mine!” sunt inceputuri de fraza pe care numai prezenta la FILTM le poate incuraja in discutiile cu apropiatii. 
    1237839_683268311703164_1976832103_n

  • O viață anostă ducând, în drumul spre casă fluier

    S-a nascut un copil tacut, insingurat si extrem de meticulos. 
    Daca avea chef sa isi suga degetul, o facea ca un sculptor lipsit de talent dar incapatanat, pana degetul isi schimba forma intr-un mod iremediabil dizgratios, 
    Daca vroia sa taca, tacea pana linistea din jurul sau devenea ea insasi stinghera, 
    Iar daca nu avea chef sa isi vada parintii care il sufocau cu mediocritatea si grija lor egoista se inchidea in camera pana acestia ii promiteau solemn ca vor uita de existenta sa cat ai pocni din degete. 

    Ii placea sa creada ca este un virtuoz al rutinei si un practicant asiduu al ritualului lasa-ma-sa-te-las. 
    Asa a trecut prin copilarie si adolescenta, 
    Fara prieteni si cu parinti atat de frustrati de rolul marginal pe care il jucau in existenta propriului copil, incat erau mult mai ocupati cu terapiile de grup aplicate in astfel de situatii, decat cu educatia sa. 

    Intr-o zi, totusi, ingratul si insinguratul copil a simtit ce e aceea ingrijorare si si-a dat seama ca a ajuns la maturitate. 
    Inchisul in camera nu mai functiona, 
    Parintii nu il mai intretineau fara sa ceara pic de afectiune in schimb, 
    Iar tacerea se spargea, din ce in ce mai des, din loc in loc, in gauri prin care patrundeau toate zgomotele lumii exterioare. 

    Atunci meticulozitatea sa cronica a luat o alta forma.
     
    A inceput sa ignore realitatea evidenta si imediata, sa isi robotizeze fiecare gest pentru a da dovada de o totala lipsa de imaginatie, sa fluiere in cele mai neasteptate si mai grele momente pentru el 
    Si a devenit suspect de sociabil. 

    Stia, insa, ca este un mediocru, asa ca a inceput sa ii copie pe mediocri, evidentiindu-se, in acelasi timp de acestia, prin placerea aproape masochista de a fluiera. 
    A terminat o scoala fara a straluci, 
    Si-a conturat cel mai banal si mai neatragator stil vestimentar, 
    S-a imprietenit cu cei mai meschini si mai dependenti de barfa oameni, pentru ca mintile stralucite ii inhibau placerea si indemanarea de a fluiera 
    Si s-a casatorit cu cea mai plictisitoare si mai neatragatoare dintre femei. 
    In tot acest timp, abilitatea de a fluiera i s-a dezvoltat intr-atat, incat reusise sa scrie o serie de partituri, fiecare potrivita pentru o situatie anume, partituri asezate, cu aceeasi meticulozitate cu care in copilarie isi sugea degetul, in sertare incuiate cu cheia. 

    Avea o partitura pentru zilele in care era trist, 
    Pentru aniversarea zilei sale de nastere, 
    Pentru aniversarea zilei de nastere a celei mai neatragatoare sotii din lume, a lui, 
    Pentru aniversarea casatoriei lor, 
    Pentru mersul pe jos spre casa dupa o zi de munca, 
    Pentru moartea mamei si pentru momentele in care si-o amintea asa cum nu o iubise niciodata indeajuns,
    Pentru tatal batran si cu o memorie din ce in ce mai scurta, 
    Pentru pisica bulimica al carui alb pur il invidia sincer, 
    Pentru zilele in care ii venea sa le rada in fata oamenilor care nu il cunoscusera niciodata cu adevarat doar pentru ca el nu isi dorise asta, 
    Pentru orice i se intampla in viata lui banala avea cate ceva de fluierat. 
    Cine il intalnea pe strada fluierand, de parca se afla in mijlocul unui concert al carui singur compozitor, interpret si spectator era, ii zambea cu o oarecare compasiune si trecea mai departe savurandu-si asa-zisa normalitate. 

    Nimeni, in afara de el, nu intelegea vointa constienta si intelepciunea care ii activau dorinta de a fluiera si asta ii aducea o satisfactie greu de explicat. 

    Era victoria lui asupra mediocritatii si ii era de ajuns.

  • Capra cu trei iezi – studiu gastronomic de Alexandru Dabija sau Despre moarte și “haleală”

    Piesa de teatru trecuta in programul Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar intr-o seara de luni, Capra cu trei iezi – studiu gastronomic, se identifica pana la esenta cu laitmotivul acestuia in 2013, ludicul. Regizorul Alexandru Dabija, impreuna cu 5 actori ai Teatrului Act din Bucuresti, Emilia Dobrin, Andi Vasluianu, Constantin Draganescu, Florin Dobrovici, Mihai Calota, se arunca asupra unui text clasic din literatura pentru copii de la noi, Capra cu trei iezi de Ion Creanga, si il transforma in loc de joaca pentru adulti. Povestea plina de invataminte pentru cei mici face, astfel, loc scenariului care isi are ca sursa de inspiratie ritualul de dupa inmormantarea cuiva drag, lacomia celui ramas in viata si cruzimea care se poate naste din suferinta vecina cu nebunia.

    Spectacolul jucat in cadrul festivalului de la Iasi nu este prima readaptare pe care regizorul Alexandru Dabija o face dupa un text al lui Ion Creanga. Totul a inceput laTeatrul Tineretuliui Piatra Neamt cu OO!, o punere in scena dupa Punguta cu doi bani. Au urmat apoi Absolut, dupa Ivan Turbinca la Teatrul Act si O lada, dupa Fata babei si fata mosneagului la acelasi Teatru al Tineretului Piatra Neamt. El insusi marturiseste: “Dupa ce ne-am incercat puterile cu metafizica din Ivan Turbinca in spectacolul Absolut!, ne avantam in psihologia abisala a cruzimii si razbunarii din Capra cu trei iezi, iar studiul pe care il propunem este in primul rand unul gastronomic, pentru ca moartea este, invariabil, insotita de haleala. Cei ce raman, mananca pentru ca traiesc.”
    Capra cu trei iezi – studiu gastronomic in regia lui Alexandru Dabija, asa cum a putut observa fiecare dintre cei prezenti in sala de teatru, nu are nimic in comun cu sfiala, cu obisnuitul si cu platitudinea. Indrazneste!, par sa urle la tine decorul, jocul actorilor, scenariul. Indrazneste sa treci dincolo de limitele unui text, indrazneste sa iti pui intrebari, indrazneste sa privesti in ochi si cruzimea vietii, indrazneste sa ii faci in ciuda conventionalului, indrazneste sa sfarami in mii de bucati ipocrizia. Indrazneste sa iti imaginezi ca o mama indurerata este capabila sa gateasca si sa il hranesca pe ucigas pana acesta moare sufocat de prea multa mancare, ca agresorul este in stare sa stea la aceeasi masa cu rudele victimelor, intrucat instinctul de supravietuire este mai puternic decat vinovatia, ca povestile pentru adulti au o doza de cinism care vine la pachet cu maturizarea. 
    Viziunea dabijiana nu este, insa, una care uita de unde a plecat, respectiv opera lui Ion Creanga. Din cand in cand, exact in momentele de tensiune scenica maxima, franturi din textul original sunt picurate in urechile audientei. Ritmicitatea miscarii in scena este data de cantecelul “Trei iezi cucuieti” care isi pierde, totusi, din duiosia materna si imprumuta din viclenia omului cu sange rece care stie exact ce are de facut pentru a-si atinge scopul. Adaptarea gandita de Alexandru Dabija exploateaza apetitul pentru praznice si parastase pe care romanii par sa il duca de cele mai multe ori la extreme. Cu cat este durerea mai mare, cu atat masa este mai bogata, pare sa ne transmita Dabija prin Capra cu trei iezi – studiu gastronomic. Inca de la intrarea in sala, te izbeste un miros de sarmale, nelipsite la pomenirile de pe la noi. La acestea se adauga coliva, raciturile, friptura, ciorba si alte specialitati “de-ale casei”. Asadar, pana la urma, piesa propusa de cei de la Teatrul Act din Bucuresti analizeaza, printre altele, in cheie ironica, dar cu exemplificari cat se poate de reale, si continutul meniului pomenirilor traditionale. 
    Capra cu trei iezi – studiu gastronomic umanizeaza personajele lui Creanga. Astfel, cei trei iezi, se transforma in Costica, Florinel si Mihaita imprumutand numele actorilor care ii anima, capra si lupul sunt cumetri si se sufoca unul pe celalalt cu apelative si gesturi demne de o astfel de legatura, capra este mare gospodina si gateste tot ce este bine primit la un praznic, chiar daca sufera pana in maduva oaselor, iedul cel mare si iedul cel mijlociu cam trag la masea, iar iedul cel mic are ceva din felul de a fi al nevroticilor. Intr-un decor minimalist, Costica, Florinel, Mihaita, capra si cumatrul lup mananca si beau si reconstituie faptele pana ajung la un pas de isterie. O masa de lemn acoperita cu prosoape si covoare “de la tara”, cateva scaune din lemn si multe vase cu mancare compun o atmosfera de praznic si ghideaza atentia catre personaje, catre gandurile, starile si preferintele lor culinare. Cumatrul lup, cu abilitate si carisma  interpretat de Andi Vasluianu, mananca si bea lacom din toate pana isi da sufletul, facandu-i astfel pe plac dorintei de razbunare care mocneste in fiecare gest al caprei si al iedului cel mic. Iezii ucisi fara mustrari de constiinta de lup, Costica si Florinel in scenariul lui Alexandru Dabija, se infrupta si ei pe saturate din propria pomana, iar prezenta lor “in spirit” este redata printr-un joc de lumini care le confirma disparitia din lumea celor vii. De asemenea, pentru autenticitate, cand ajunge la impartitul colivei,capra, respectiv talentata actrita Emilia Dobrin,  implica si publicul, oferind cate un pahar din plastic plin cu mult doritul desert pe la pomeniri celor din primele randuri.
    Privind retrospectiv, la rece, se poate afirma, fara teama de a gresi, ca proiectul lui Alexandru Dabija este unul curajos si inteligent gandit pentru a starni reactii dintre cele mai diverse. Evident ca vor fi si voci care isi vor striga indignarea pentru felul in care un text de-al lui Ion Creanga a fost reinterpretat. Asta nu poate sa insemne decat un lucru, ca spectacolul Capra cu trei iezi – studiu gastronomic este un spectacol viu. Dar, dincolo de criticile inevitabile si, pana la urma, indispensabile, ies la suprafata mesajul si talentul. “Indiferent cat de mare ne este durerea, suntem vii si trebuie sa mancam, sa mancam pentru a ne aminti ca fiecare particica din corpul nostru functioneaza” par sa ne spuna personajele: cu durere, dar cu gospodina din ea pe pilot automat, capra, cu vana interpretata de Emilia Dobrin, cu lacomie, lupul, in pielea caruia intra cu naturalete Andi Vasluianu, cu isterie tinuta captiva de amabilitate, iedul cel mic, imprumutat ca identitate si tratat cu intelegere de actorul Mihai Calota. Astfel, la sfarsit de reprezentatie, cand luminile se aprind si aplauzele curg, te regasesti nelinistit, marcat, mirat, dar si cu o pofta de sarmale de nestapanit.

    afis-capra-cu-3-iezi_mic

  • Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru la FITPT 2013

    Un festival international cum este Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar  (FITPT)  de la Iasi, aflat deja la a VI-a editie, iti ofera in primul rand diversitate si posibilitatea de a compara, de a inmagazina, de a experimenta. Cand arunci o privire peste program si gasesti, de exemplu,  piese pe care le-ai mai vazut si in alte interpretari, nu rezisti tentatiei de a-ti asigura un loc in sala pentru a face diferenta. Iar daca aceste piese sunt o premiera pentru tine, te lasi convins de distributie. 

    Un astfel de spectacol, jucat, atat la FITPT, in a doua seara de festival, de actori aiTeatrului Odeon din Bucuresti, cat si pe scena Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, este Natura moarta cu nepot obez de Ion Sapdaru. Cu o atmosfera de inceput care aminteste, parca, de Gaitele lui Alexandru Kiritescu, Natura moarta cu nepot obez oscileaza intre tragic si comic pentru a-si  atinge finalul si pentru a trimite publicul acasa cu o stare, acea stare care te face sa emani de la distanta aer de sala de teatru. 

    Povestea gandita de Ion Sapdaru este una care se muleaza perfect pe  scheletul societatii moderne. Ea atinge rani precum singuratatea, refugiul in mancare si obezitatea, superficialitatea, lipsa de comunicare, standardele sociale discriminatorii. Personajul central, Pompiliu, ramas din copilarie, dupa ce mama sa s-a stins, in grija a trei matusi, Vanda, Cesonia si Mirela, este sufocat de dragostea acestora si se regaseste pe sine incapabil sa isi gestioneze propria viata. Mananca ce si cat i se da, pana se trezeste, intr-o zi, in corpul unui obez, nu are foarte multi prieteni, se izoleaza in  propria camera si isi rateaza viitorul inca inainte de a si-l visa. Pana aici nimic spectaculos. Insa, umorul lui Sapdaru si firul actiunii care se desira curajos spre un final plin de talc mentin atentia vie. Aparitia prostituatei Lili, cea pe care matusile, din nevoia lor de control si de umplere a golului emotional din propria viata, o angajeaza pentru a-l initia pe Pompiliu, Pompita, in tainele amorului, moartea cate uneia dintre matusi exact in momentul in care actiunea atinge un punct cheie, depresia si  nebunia in care se afunda nepotul obez, duiosia si mustrarile de constiinta ale prostituatei sunt notele de altfel ale povestii.
    Revenind la motivele pentru care un astfel de spectacol starneste curiozitatea, ele trebuie disecate pe rand si puse intr-un context pentru a putea fi mai bine intelese.
    Daca ti-ai luat bilet la Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar, pentru seara de 6 octombrie si te numeri printre cei care au vazut, deja, piesa la nationalul iesean, in regia autorului insusi, pentru tine imprevizibilul tine de abordarea punerii in scena. Si, fara teama de a gresi, observi ca regizorul care a lucrat cu actorii Teatrului Odeon din Bucuresti, Eugen Fat, a ales o distribuitie extrem de echilibrata, a dozat foarte bine succesul la public, cu experienta si a dat o nota mai parodica personajului principal, decat Ion Sapdaru. Pompita chiar pare umflat cu pompa, orice gest al sau este ostentativ, infatisarea sa aduce cumva cu cea a unui copil retardat, iesirile din decor si rasturnarile cu tot cu obiectele de mobilier se intetesc pe masura ce actiunea curge, Pavel Bartos, actorul care il insufleteste pe personajul principal trage, oarecum, cu dintii de umorul de bulevard. Totusi, te bucuri de intreaga desfasurare de forte care iti invaluie privirea. Dar cu moderatie, pentru ca ochiul critic iti clipeste destul de des.
    Daca, insa, vezi spectacolul pentru prima data, nu ai cum sa nu fii impresionat de distributie si esti mai dispus sa gusti latura parodica a lui Pompita. Il ai in rolul principal pe Pavel Bartos, acompaniat de Dorina Lazar, de Rodica Mandache, deOana Stefanescu si de Nicoleta Lefter. Si te lasi purtat de umor, chiar daca , pe alocuri, notele de tragism te stanjenesc si iti inhiba rasul. Pe Pavel Bartos il stii cu siguranta din aparitiile sale televizate, de aceea poate ii acorzi mai multa atentie. Uneori iti mai scapa si vocea de sub atenta supraveghere a tacerii impusa de o sala de teatru. Poate nu ai ochiul format si ai venit la reprezentatie mai mult sa te relaxezi. Nu stii ca acest spectacol a fost inclus in programul mai multor festivaluri de specialitate, precum Festivalul de Dramaturgie Contamporana, Brasov, 2011, Festivalul Povesti pentru Copii si Oameni Mari, Alba Iulia, 2011, Festivalul National de Comedie, Galati, 2011, Festivalul Zile si Nopti de Teatru European, Braila, 2011 si ca a castigat, in 2011, la Festivalul National de Comedie de la Galati, premiul pentru cel mai bun spectacol. Si nici nu conteaza asta prea mult, din momentul in care ti-ai ocupat locul in Sala Mare a Teatrului Luceafarul. Conteaza ca Pavel Bartos, dincolo de faptul ca este un foarte bun entertainer, este si un bun actor, ca doamnele care au scris o parte din istoria teatrului romanesc, Dorina Lazar si Rodica Mandache sunt la cativa pasi de tine si ca respirati acelasi aer, ca te rupi de rutina, de cotidian si asculti, vezi, simti o poveste, ca ai un festival in orasul tau care iti permite sa faci asta pe bani putini. Astfel, nici nu iti dai seama cand trec minutele. La final te ridici, aplauzi cu sinceritate si indelung, iti pui haina pe tine, te indrepti spre casa multumit ca ti-ai luat bilet la Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar si iti consulti agenda. De ce sa nu mai repeti experienta si in celelalte seri ale festivalului, pana pe 11 octombrie?